Eliberându-i pe cei care lucrează – Reforma și munca

Noțiunea de chemare s-a aflat mereu la baza identității creștine. Pentru primii urmași ai lui Isus, intrarea în comunitatea creștină însemna și împărtășirea unei chemări aflate într-o puternică tensiune cu alte identități. Însă pe măsură ce creștinismul s-a răspândit în regiunea Mediteranei, devenind religia Imperiului roman, tensiunea a început să se stingă.

Când, dintr-o sectă persecutată, creștinismul a devenit religia oficială a Imperiului Roman, stilul de viață monahal a apărut curând ca o alternativă dinamică la inerția și atitudinea tot mai lumească din majoritatea bisericilor.  Mănăstirile au făcut chemări intense la a lăsa totul pentru Isus. Iată ce explica Vasile cel Mare (329–379) în regulile comunității sale monahale: „Totul începe prin detașarea de bunurile externe precum proprietățile, sentimentul de suficiență, clasa socială, dorințele inutile, urmând exemplul sfânt lăsat de ucenicii Domnului. Iacov și Ioan l-au lăsat pe tatăl lor, Zebedei, renunțând și la barcă și la plasele de pescuit, unica lor sursă de venit”.

Poate părea o cale către dezastru. Până la urmă, dacă toți creștinii sunt „chemați” să-și lase plasele de pescuit și să-L urmeze pe Hristos, cine va prinde peștele? Cine va mulge vacile? Cine se va îngriji de recoltă? Cine va construi drumuri? Cine va schimba scutecele? Cine va face dreptate?

Însă, în mileniul care a urmat, viața monahală s-a dovedit a fi una dintre cele mai fascinante și dăinuitoare instituții creștine. Conform filosofului Charles Taylor, monasticismul a permis creștinismului să opereze „în câteva viteze”. Prin restrângerea termenului de „vocație” strict la viața monahală, Biserica menținea un ideal al perfecțiunii spirituale, recunoscând totuși că nu toți – de fapt, doar câțiva – sunt chemați la un ascetism anevoios. Slujirea laicilor, „din lume”, putea fi realizată la o viteză mai mică, adaptată la nevoile celor mai puțin dedicați, pe când mănăstirile ofereau „o bandă de viteză” pentru „virtuoșii” religioși.

Scriitori medievali de obicei împărțeau societatea creștină în trei categorii: Biserica, politicul și economia. În secolul al XI-lea, episcopul Adalberon de Laon scria „Casa lui Dumnezeu, despre care credem că e doar una, e totuși împărțită în trei: unii se roagă, alții se luptă, și ceilalți lucrează. Serviciile aduse de unul sunt o precondiție pentru lucrările celorlalți doi, și fiecare la rândul lui își ia asupra lui sarcina de a-i despovăra pe toți”. Către sfârșitul Evului Mediu, acest aranjament începea să dea semne de uzare.

În acest moment, apare Martin Luther.

O bandă cu totul nouă ……………………………

Articol de David Fink, tradus cu permisiune de la sursa: christianhistoryinstitute.org.

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/profesia/10195-eliberandu-i-pe-cei-care-lucreaza-reforma-si-munca#axzz5gvtjubXo

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.