Procesul timpuriu al canonului Noului Testament – de James White. 

download

 Procesul timpuriu al canonului Noului Testament – de James White.

Procesul timpuriu al canonului Noului Testament

de James White

Conceptul tradiţional Protestant al Scripturi este dificil de a fi obţinut din conceptul de canon, atât de apropiate sunt cele două în legătură cu gândirea Protestantă. Pentru Reformaţi şi cei care-şi urmează căile lor, Biblia ca o unitatea alcătuieşte singura bază de autoritate – Sola Scriptura a fost strigătul Reformei. Şi Calvin a adăugat corect, Scriptura tota la acea frază. Cu toate acestea ambele crezuri presupun un grup din Scriptură la care apelul se poate face pentru autoritate. Dar pe ce bază spune Biserica „aceasta este Scriptură şi aceasta nu este”? De ce protestanţii au doar 66 de cărţi în canonul lor, în timp ce Romano-Catolicii au mai multe, şi anumite grupări mai mici (în principal în tradiţiile „Monofisite”) au şi mai puţine?

Conceptul de canon este vital, deci, pentru Protestanţii care privesc la revelaţia completă a lui Dumnezeu în Biblie ca singura lor sursă de informare şi autoritate în domeniul spiritual. Dacă toate celelalte faţete de experienţă trebuie să fie subjugate de judecarea atentă a Bibliei, atunci extinderea acelei cărţi – canonul ei – se va dovedi a fi un subiect foarte important de discuţie.

De la început este clar că conceptul de canon este relatat îndeaproape de alte concepte teologice – conceptul de „inspirare” precum şi cel de „revelare” trebuie să-şi aibă spusele sale în revizuirea canonului. Relaţia dintre Biserica şi Biblie este şi ea vitală. Nimeni nu poate izola complet discuţia procesului de canonizare fără să discute subiectele relatate, deşi ar trebui să se aibă atenţie în încercarea de a se diferenţia între aceste lucruri pe un nivel de bază.

Unii văd o despărţire distinctă corectă între discuţiile de „Scriptură” şi „canon”. Dar se pare a fi dificil a se discuta de una fără de cealaltă, aşa cum canonul presupune Scriptura, şi orice discuţie a Scripturii presupune o culegere de scrieri care sunt inspirate – un canon1. La aceasta se adaugă doctrina protestantă a Scripturii, care vede ca parte a scopului ei comunicarea unei cunoaşteri suficiente şi complete a lui Dumnezeu şi a voii Lui faţă de om. Din moment ce Dumnezeu nu se schimbă, însăşi Scriptura se bazează în acesta aspect pe fiinţa lui Dumnezeu şi se pare a fi, în forma sa actuală, statică sau „închisă”. Dumnezeu nu are nevoie să-şi „editeze” Cuvântul Său pentru a-l „actualiza” cu vremurile moderne, şi nici nu are nevoie să adauge la acesta în mod continuu. Venirea lui Isus şi rolul Său în calitate de revelaţia finală şi deplină a lui Dumnezeu (Evrei 1:1-2) oferă de asemenea formă pentru concepţia protestantă a canonului cu excepţia oferirii autorităţii vitale la ambele Testamente ale Scripturii, una în retrospectivă şi una în scriere viitoare. Când Reformatorii s-au gândit la „Scriptură” ei s-au gândit la aceasta în mod concret – adică Scriptura. Menţiunea termenului ar aduce aminte de o colecţie particulară de cărţi. Rareori se crede despre abstract ca fiind „scriptură” în afara cărţilor Bibliei. Reformatorii nu au gândit că ei, de exemplu, scriau „Scriptura” ei înşişi. Şi tot lucrul acesta presupune canonul.

Este important să notam, în trecere, că aceasta nu înseamnă că Dumnezeu nu este implicat în mod activ în oferirea înţelegerii şi iluminării credincioşilor individuali sau Bisericii în mod colectiv astăzi – într-adevăr, s-ar părea că El cel mai dornic să facă astfel. Dar există o diferenţă între relaţia nivelului Scripturii şi iluminarea la nivelul înţelegerii. S-ar părea că teologia Reformei, ca un întreg, este cu mult mai „Biblică” decât a multora dintre Părinţii timpurii (mărturiseşte Origen!) în ciuda pasajului timpului. S-ar părea că avantajele unui text biblic completat, precum şi conducerea Duhului Sfânt în minţile şi vieţile bărbaţilor şi femeilor dedicaţi Cuvântului lui Dumnezeu, rezultă într-o mare chestiune de iluminare a textului, fără nevoia unei revelaţii ulterioare. Aceasta este pur şi simplu pentru a se afirma suficienţa a ceea ce s-a revelat deja – nu are nevoie de nici un supliment, doar de explicaţia Duhului Sfânt către Biserica şi către individ.

TEMELIILE NOULUI TESTAMENT PENTRU PROCESUL CANONULUI

Am ales să întitulez această lucrare „Procesul timpuriu al canonului Noului Testament” datorită faptului că acesta s-a dezvoltat în decursul timpului în conştiinţa Bisericii. Aceasta nu este a spune că, într-o privinţă, canonul nu a fost „închis” sau „completat” când ultimul scriitor şi-a pus jos stiloul din scriere, căci din acea perspectivă canonul fusese într-adevăr „închis” la acea vreme. Dar va fi evident din ultima revizuire a Părinţilor timpurii faptul că lista canonului s-a dezvoltat în timp – nimeni, de exemplu, în secolul al 2lea nu avea lista exactă a cărţilor Noului Testament pe care o avem noi astăzi (deşi, aşa cum vom vedea, lista a fost foarte aproape de a noastră). Ceea ce vedem la Părinţilor timpurii este procesul uman (cred că era călăuzit de Duhul Sfânt) prin care canonul completat al Scripturii Noului Testament a fost recunoscut de către însăşi Biserică. Nu numai aceasta, dar este evident că deşi acolo a existat o conştiinţă a autorităţii scrierilor apostolilor Domnului chiar devreme (chiar evidenţiat în cadrul Noului Testament) relaţia exactă dintre însăşi Scripturii (hei graphai) – adică, Vechiul Testament – şi scrierile Noului aşa cum sunt descoperite în Pavel sau Evanghelii, nu au fost încheiate în mod complet.

Când vorbim de canonul Noului Testament, este importat să notăm unele din fundamentele pentru conceptul unei lucrări colectate de scrieri care ar fi, eventual, egale în autoritate cu Vechiul. Aici suntem confruntaţi din nou cu inter-relatarea „canonului” şi „Scripturii”. De exemplu, se pare că avem o indicare a recunoaşterii lui Isus a ceea ce azi s-ar numi canonul „Palestinian” al Vechiului Testament în Matei 23:34-36 unde Isus cheamă ca martor împotriva acelei generaţii pe toţi martirii de la Abel la Zaharia fiul lui Berechia. Povestirea despre Abel este descoperită, de sigur, în Geneza, şi este probabil că aluzia este la uciderea cu pietre a lui Zaharia fiul lui Iehoida în 2 Cronici 24. Dacă aceasta este aşa, atunci ar fi o referinţă la întregul conţinut al canonului evreiesc, căci Geneza stătea în capul listei şi 2 Cronici la final. Se mai poate nota de asemenea că nu este nici o aluzie la o controversă dintre Isus şi oponenţii Său referitor la ceea ce a fost şi ceea ce nu a fost Scriptură „canonică”. Cu siguranţă că Isus a atacat tradiţiile liderilor care au fost ridicate până la punctul de luarea locului Scripturilor, dar chiar şi aceasta presupune un trup de Scripturi care puteau fi eclipsate de tradiţiile oamenilor. Propria lucrare şi învăţătura lui Isus, prin urmare, oferă un punct de vedere fundamental a faptului că Scriptura a existat în acel timp ca un trup de scrieri.

În 2 Petru 3:16 descoperim avertizarea lui Petru pentru cititorii săi că oamenii neînvăţaţi şi instabili aveau să denatureze scrierile fratelui nostru drag Pavel „precum şi restului Scripturilor…” În mod clar Petru este familiar cu un trup de scrieri al lui Pavel (scrisoarea sa), şi el le plasează într-o paritate cu restul Scripturilor. Am putea afirma, pe baza acestui text (şi acest text a funcţionat ca parte a argumentului pentru o dată foarte târzie pentru anumitele crezuri de presupunere ale 2 Petru), că Petru avea un concept destul de clar că Scriptura ulterioară a fost scrisă a fost la fel de autoritară ca şi Vechiul Testament – vom vedea, totuşi, că această claritate de gândire a durat ceva timp să se poată dezvolta în decursul Bisericii.

Pavel se pare să ofere un exemplu în plus de inter-autentificare de către autorii Noului Testament. În 1 Timotei 5:18 Pavel leagă două citaţii – una din Deuteronom 25:4 şi a doua ori din Luca 10:7 or din Matei 10:10 (depinzând de varianta textuală din Matei). Aceasta se pare a fi similar cu legătura lui Petru cu scrierile lui Pavel cu „alte Scripturii” şi este dificil să descoperim o subordonare în domeniul autorităţii citatului din Luca faţă de citatul Vechiului Testament. S-ar putea argumenta, de sigur, că autoritatea pasajului din Luca nu a fost aşa de mult datorită cărţii lui Luca aşa cum este faţă de faptul că aceasta este o citare directă a lui Isus Hristos, şi cuvintelor Lui îi erau acordate autoritate egală faţă de Vechiul Testament de către credincioşii timpurii.

Deşi acestea sunt doar câteva pasaje, ele oferă impresia că însăşi scriitorii, deşi nu afirmă în mod direct statutul Scriptural pentru propriile lor scrieri, au înţeles într-adevăr că Dumnezeu „adăuga” acest capitol nou la revelaţia Sa din vechime. Această înţelegere va oferi fundamentul pe care Părinţii vor clădi mai târziu.

VECHIUL TESTAMENT CA O PARADIGMĂ

Când priveşte cineva procesul canonului Noului Testament, este lovit de similaritate dintre aceasta şi procesul Vechiului. De aici, ceva ca o digresiune, vom privi la procesul canonului Vechiului Testament ca o paradigmă pentru ceea ce vom vedea în Noul. Ne simţim justificaţi în a face aşa pe baza faptului că toată Scriptura este în mod egal inspirată şi autoritară, şi de aici metoda pe care o alege Dumnezeu să o folosească pentru a produce canonul Vechiului Testament (şi noi adăugăm un canon pentru care simţim că Isus şi-a dat autoritatea Sa) ar trebui să ne ofere o bună direcţie şi multă lumină asupra Noului.

Primul lucru pe care-l notăm este încetarea activităţii profetice. Când Josephus scrie Împotriva lui Apion (1.8)2 el listează cele 22 de cărţi ale canonului Vechiului Testament de parcă ele ar fi exista pentru sute de ani. El notează de asemenea,

Este adevărat, istoria noastră a fost scrisă de la Artaxerxes, în mod foarte particular, însă nu a fost stimată de aceiaşi autoritate cu cea dintâi de către strămoşii noştri, deoarece nu a existat o succesiune exactă a profeţilor din acel timp;

Opinia lui Josephus nu a fost doar a sa. În Talmudul Babilonian, regiunea Sanhedrin citim,

Rabinii noştri au învăţat: De la moarte ultimilor profeţi, Hagai, Zaharia şi Maleahi, Duhul Sfânt [al inspiraţiei profetice] s-a depărtat de la Israel; totuşi ei mai puteau să mai profite de Bath-kol3.

Isidore Epstein oferă o notă de subsol la acest pasaj care indică faptul că Bath-kol este o „voce divină, de rang secundar faţă de profeţie”. De aici, vedem faptul că însăşi poporul evreiesc, poporul lui Dumnezeu, a simţit că o eră a trecut şi că una nouă s-a ivit. Ei au făcut deosebirea dintre autoritatea profeţilor anteriori şi scrierile figurilor religioase curente.

În al doilea rând, a exista un proces de colectare şi răspândire a materialelor biblice. Felul exact în care forma evreiască a Vechiului Testament a apărut este o chestiune de multă speculaţie. „Canonul întreit” al Legii, Profeţilor şi Scrierilor (de unde derivă termenul comun Tanakh din ebraică) ar putea indica ordina canonizării – sau poate ar putea indica altceva – nu putem fi siguri aşa de simplu. Mulţi indică spre biblicul Ezra ca fiind primul care să fi început procesul de colectare şi răspândire al cărţilor Vechiului Testament. Punctul important de notat este că listarea cărţilor nu a fost imediată, ci a fost subiectul de discuţie şi gândire din partea poporului lui Dumnezeu. Nu existau „indicii cereşti” transmise de mesagerul angelic din partea divinului scriitor din cer – mai degrabă, Dumnezeu a lucrat prin oamenii Săi şi circumstanţele istoriei pentru a da formă şi a forma Cuvântul Său.

Rolul poporului lui Dumnezeu în formarea canonului Vechiului Testament nu poate fi supra-accentuat. Acesta nu a fost un grup simplu de bătrâni scorţoşi care au stat jos odată înaintea unei grămezi de scrieri ce ar deveni canonice şi să fi decis, prin vot sau prin sorţi, care va fi inclusă şi care nu. Poporul lui Dumnezeu, pe măsură ce ei au experimentat conducerea şi providenţa lui Dumnezeu în cursul istoriei, au recunoscut inspiraţia inerentă şi autoritatea cărţilor Bibliei. Cu siguranţă că exista disensiune şi discuţii cu privire la anumite cărţi – aşa numitele „anti-legomena”. Însă totul este într-o examinare corectă, de exemplu, Estera, dacă să fie canonică sau nu, poporul lui Dumnezeu, nu se puneau pe ei înşişi, prin a face aşa ceva, drept „judecători” peste aceste materiale. Mai degrabă ei căutau să recunoască ceea ce a fost deja făcut în providenţa lui Dumnezeu. Ei au căutat să fie paznici ai „oracolelor lui Dumnezeu” şi prin urmare, pentru a fi ispravnici buni în a nu transmite restului lumii scrieri care nu erau la standardele şi conţinutul Scrierii inspirate. Vom vedea un proces foarte similar care are loc în Noul Testament.

ELEMENTE ISTORICE CHEIE ÎN FORMAREA CANONULUI CREŞTIN

În istoria timpurie a bisericii au existat evenimente şi oameni care au dat impuls şi ascensiune spre formarea listei canonului. Aceste lucruri puteau fi privite ca fiind folosite de Dumnezeu să îi stimuleze pe poporul Său, Biserica, să acorde o consideraţie serioasă spre a oferi tuturor celor preocupaţi o listă a cărţilor pe care Biserica, sub călăuzirea Duhului Sfânt, a primit-o ca autoritară. Să notăm din nou că nu se afirmă că aceste cărţi, prin a fi considerate canon, au primit autoritate. Mai degrabă, acesta a fost procesul prin care biserica a recunoscut autoritatea deja inerentă în cărţi prin virtutea inspiraţiei autorului lor. Aşa cum spunea Bruce,

Trebuie afirmat un lucru autoritar. Cărţile Noului Testament nu au devenit autoritate pentru Biserică deoarece ele erau incluse în mod formal într-o listă canonică; din contra, Biserica le-a inclus în canonul ei deoarece ea le-a privit deja ca fiind divin inspirate, recunoscând valoarea lor înnăscută şi autoritatea apostolică generală, în mod direct sau indirect4.

Una dintre cele mai importante mişcări care au dat naştere la o preocupare crescândă pentru o listă canonică a fost cea înaintată de Marcion. Când Marcion a părăsit comuniunea cu biserica din Roma, el a promulgat o listă de cărţi autoritare care a fost croită cu atenţie pentru a se potrivi nevoilor lui teologice. Deducând din anumite forme de Gnosticism, Marcion a plasat ideea că Vechiul Testament era revelaţia unui demiurg, şi desigur că nu lucrarea Tatălui iubitor al lui Isus Hristos. Marcion a predat o despărţire între poporul evreu şi lucrarea lui Dumnezeu prin Isus Hristos în cadrul bisericii creştine. De aici, „canonul” său al Scripturii a reflectat teologia sa. Stiloul său de editor ascuţit au eliminat o mare parte din toate referinţele la poporul evreiesc, sau orice indicaţie (şi sunt multe) prin care creştinii timpurii s-au privit pe ei înşişi ca moştenitori ai promisiunilor şi a neamului Vechiului Testament. Aceasta a rezultat într-o ediţie mai degrabă schilodită a Evangheliei lui Luca, precum şi porţiunile editate cu atenţie din Fapte şi epistolele Pauline. Dar chiar şi Pavel, când Marcion a luat în considerare singurul moştenitor al adevăratului mesaj al Evangheliei (opus ucenicilor care au eşuat să se rupă de vechile tradiţii ale trecutului lor), nu a scăpat de cuţitul editorului, precum şi secţiunea referitoare la Israele a dispărut din scrisoarea către Romani de asemenea.

Şi adevăraţii gnostici au făcut o contribuţie la recunoaşterea formală a cărţilor canonice. Valentinus, a cărui nume este ataşat de acel sistem cunoscut ca „gnosticismul Valentinian”, a prezentat şi el o provocare bisericii. Nu a fost prea mult că Valentinus a ales cărţi diferite, de felul cum le-a interpretat el în feluri foarte variate. Întrebarea de aici era una de autoritate faţă de interpret precum şi de conţinutul Scripturii.

În jurul aceluiaşi timp vedem ridicarea Montanismului. Chiar şi Tertulian, care a luptat atât de puternic împotriva lui Marcion, a fost preluat de natura carismatică a mişcării Montaniste. Şi Montanismul a adus întrebări referitoare la autoritate, însă aici întrebarea a fost pusă despre un aspect al naturii mişcării în sine. Montanus şi prorociţa care călătorea cu el din Phyrgia pretindea că primeşte „revelaţie” directă de la Dumnezeu. Cum se relatează aceasta faţă de Scripturi? Oare spuselor acesteia care se pretinde a fi un profet al lui Dumnezeu să li se acorde statură egală alături de scrierile apostolilor şi profeţilor? Cine trebuie să decidă şi pe ce bază?

Aceste mişcări şi învăţături au stimulat gândirea serioasă din partea Părinţilor timpurii pentru care aceste subiecte erau o preocupare. Ei s-au simţit împinşi să poată să ofere o replică pentru cei pe care ei i-au văzut că atacau credinţa creştină istorică. Tertulian, de exemplu, s-a ocupat atât de conceptele lui Marcion cât şi de învăţăturile lui Valentinus:

Un om denaturează Scripturile cu mâna sa, altul înţelesul lor prin expunerea sa. Deşi Valentinus se pare să folosească întregul volum (integro instrumento) cu toate acestea şi-a pus mâinile violente pe adevăr doar cu o minte mai isteaţă şi mai îndemânatică decât Marcion. Marcion a folosit în mod expres şi deschis cuţitul, nu stiloul, din moment ce el a făcut o astfel de excizie a Scripturilor după cum se potriveau materiei de subiect a sale. Valentinus, totuşi, s-a abţinut de la o astfel de excizie, deoarece el nu a inventat Scripturile pentru a se potrivi cu materia sa de subiect, ci şi-a adaptat materia sa Scripturilor5;

Irineu, de asemenea, s-a luptat cu problemele prezentate de aceste mişcări variate. Unele dintre aceste lupte au dat naştere la conceptul „succesiunii apostolice” şi a tradiţiilor care o însoţesc. Dar cel mai important faţă de această investigaţie este preocuparea rezultată în scrierea patristică pentru promulgarea unei liste corespunzătoare de cărţi autoritare. Creşterea ereziei a dat impuls şi tărie examinării cărţilor care erau „citite în biserică” (un idiom echivalent cu a spune „canonic”) sau care „pătau mâinile” (un concept evreiesc care se referă la sfinţenia sulurilor sau manuscriselor care conţineau Scripturile). În acest timp au existat alte cărţi care au fost în acea vreme incluse în canonul Noului Testament, cum ar fi scrisoarea lui Clement, Didache (numită şi Învăţătura celor Doisprezece Apostoli), Păstorul lui Hermas şi Epistola lui Barnaba. Cum rămâne cu aceste cărţi? Procesul de colaţionare şi colectare era început, la fel ca şi în Vechiul Testament, şi circumstanţele istorice au grăbit procesul spre completare.

SEMNE TIMPURII ALE PROCESULUI CANONULUI

Ludovico Antonio Muratori a publicat textul unei liste de canon, care a fost probabil scrisă în ultima parte a secolului al 2lea, în 1740. Cunoscut astăzi drept „Fragmentul Muratorian”, această listă ne oferă cele mai timpurii exemple de acest fel de literatură dintr-un context creştin.

Fragmentul Muratorian datează de la puţin timp după vremea lui Marcion, şi ne poate oferi punctul de vedere al canonului din vecinătatea Romei. Este interesant să notăm faptul că acest canon este aproape identic (cu posibila excepţie a lui 1 Petru) cu canonul cărţilor acceptate ca autoritare de către Irineu, un contemporan al acestei listări.

Deşi lista este mai degrabă foarte lungă, eu o prezint în întregime aşa cum este conţinut în cartea lui F. F. Bruce Canonul Scripturii – The Canon of Scripture – de dragul terminării:

A treia carte a evangheliei: după Luca.

După înălţarea lui Hristos, Luca medicul, pe care Pavel l-a luat cu el ca expert legal, a scris (înregistrarea) în numele său în conformitate cu părerea (lui Pavel). El însuşi, totuşi, nu l-a văzut niciodată pe Domnul în carne şi prin urmare, pe cât putea el să urmeze (cursul evenimentelor), a început să o spună de la naşterea lui Ioan.

A patra evanghelie este după Ioan, unul dintre ucenici.

Când tovarăşii săi ucenici şi episcopi l-au încurajat, Ioan a spus, ‚Postiţi împreună cu mine trei zile de azi, şi orice ni se va revela la fiecare, să îl relatăm unul la altul’. În aceiaşi noapte i s-a descoperit lui Andrei, unul dintre apostoli, că Ioan în propriul să nume ar trebui să scrie toate şi că ei ar trebui să revizuiască. Prin urmare, deşi la fiecare carte a evangheliei se crede a fi avut începuturi diferite, nu face nici o diferenţă spre credinţa credincioşilor, din moment ce în fiecare dintre ele a fost declarat de către un Duh primar, referitor la naşterea, suferinţa şi învierea, înălţarea lui cu ucenicii, care a trecut; a doua sa strălucire în putere regală, revenirea sa. Nu este de mirare, deci, că Ioan ar trebui să prezinte aşa de constant detaliile separate şi în scrisorile sale, spunând despre sine: „Ceea ce am văzut cu ochii noştri şi au auzit cu urechile noastre şi mâinile noastre au pipăit, aceste lucruri le-am scris”. Căci în acest fel el pretinde nu numai un spectator dar şi un ascultător, precum şi un scriitor în ordinea faptelor minunate despre Domnul nostru.

Faptele tuturor apostolilor au fost scrise într-o singură carte. Adresându-se excelentului Teofil, Luca include unul după altul lucrurile care au fost făcute în prezenţa sa, aşa cum spune în mod clar prin omiterea suferinţei lui Petru precum şi plecarea lui Pavel când pleca din Oraş înspre Spania.

Referitor la scrisorile lui Pavel, ele insele arată acelora care vor să înţeleagă din care loc şi pentru care cauză au fost ele direcţionate. Mai întâi de toate (el scrie) corintenilor interzicând schismele şi ereziile; apoi galatenilor (interzicând) circumcizia; romanilor el le scrie la o lungime mai mare despre ordinea scripturilor şi insistă ca Hristos să fie tema lor primară. Este necesar ca noi să oferim o socoteală argumentată a tuturor acestora, din moment ce însăşi binecuvântatul apostol Pavel, urmând ordinul predecesorului său Ioan, dar fără să-l numească, scrie la şapte biserici în următoarea ordine: corintenilor, efesenilor, filipenilor, colosenilor, oslatianilor, tesalonicenilor, romanilor. Dar deşi (mesajul) este repetat la corinteni şi la tesaloniceni prin intermediul reproşului, cu toate acestea o biserică este recunoscută ca fiind împrăştiată în întreaga lume. Şi pentru Ioan, în timp ce el scrie la şapte biserici în Apocalipsa, cu toate aceste le vorbeşte tuturor. În plus (Pavel scrie) o (scrisoare) lui Filimon, una lui Tit, şi două lui Timotei în dragoste şi afecţiune; însă ele au fost sfinţite pentru onoarea bisericii catolice în cadrul regulamentului disciplinei eclesiastice.

Se mai spune că ar mai fi o scrisoare în numele lui Pavel către laodiceni, şi alta către alexandrinieni, (ambele) falsificate în conformitate cu erezia lui Marcion, şi multe altele care nu pot fi primite în biserica catolică, din moment ce nu e adecvat ca otrava să se amestece cu mierea.

Dar scrisoarea lui Iuda şi două semnate  cu numele lui Ioan sunt acceptate în catolica (biserică); Înţelepciunea de asemenea, scrisă de prietenii lui Solomon în onoarea sa. Apocalipsa lui Ioan o mai primim şi pe cea a lui Petru, [Bettenson oferă o îmbunătăţire probabilă aici ca, ‚singura şi unica epistolă a lui Petru, o a doua este existentă care, etc.’]6 care unii din oamenii noştri nu ar vrea să fie citită în biserică. Dar Păstorul a fost scrisă de Hernias în oraşul Romei chiar recent, în vremurile noastre, când fratele lui Pius ocupa scaunul de episcop în biserica din Roma; şi prin urmare se pateu citi într-adevăr, însă nu poate fi dată oamenilor în biserică ori printre profeţi, din moment ce numărul lor este complet, sau printre apostolii la sfârşitul vremurilor.

Dar nici una din scrierile lui Arsinuous sau Valentinus sau Militiades nu o primim. Tot ei au compus o carte nouă de psalmi pentru Marcion; (pe acestea le respingem) împreună cu Basilides (şi) fondatorul asiatic al catafrigianilor…7

Se pot face numeroase comentarii în mod profitabil despre conţinutul fragmentului Muratorian. Există în mod evident anumite erori istorice – Pavel nu l-a urmat pe Ioan (exista o fascinaţie cu numerologia, se pare, căci Ciprian cu un secol mai târziu ar face un comentariu similar referitor la cele „şapte” scrisori ale lui Pavel8) şi nici nu a fost prezent Luca la toate evenimentele din Fapte. Însă aparte de aceste idiosincrasii, fragmentul ne oferă o imagine bună a unui stagiu, într-o locaţie, a procesului canonului. Este evident faptul că Matei şi Marcu au precedat menţiunea lui Luca (tratam un „fragment”), de aici avem cele patru evanghelii, Fapte, cele 13 scrisori Pauline, Iuda, 1 şi 2 Ioan şi Apocalipsa, lăsând Evrei şi posibil şi ambele scrisori ale lui Petru (deşi îmbunătăţirea probabilă ar include 1 Petru şi ar lista 2 Petru ca fiind contestată) precum şi Iacov în afara listei. Altele incluse printre cărţile acceptate din acest timp şi loc erau Înţelepciunea (foarte neobişnuit să descoperi o carte apocrifă a Vechiului Testament într-o listă a Noului Testament ca aceasta) şi „Apocalipsa lui Petru” depinzând de text. Păstorul lui Hermas este menţionat, însă este pus pe o poziţie secundară. Alte lucrări sunt în mod direct excluse din lista canonului.

De aici vom examina pe scurt scrierile a câtorva dintre Părinţii acestei perioade, spicuind dacă vom putea o listă de cărţi pe care în cea mai bună abilitate a noastră le putem descoperi au fost deţinute de acel om spre a fi autoritate, fiecare dintre aceşti Părinţi ne vor oferi o „felie” din procesul canonului, limitat la acel timp şi loc. Se admite rapid că un astfel de studiu, dacă este luat în adâncime, ar putea ocupa mai mult loc decât este disponibil aici; de aici citările vor fi menţinute scurte şi la punct.

Irineu

Irineu din Lyons, episcop de Gaul, a scris astfel de lucrări precum Împotriva Ereziilor în care el apăra credinţa creştină împotriva acelora care aveau să-i distrugă învăţăturile ei. În Împotriva Ereziilor 1.20.19 el îi acuză pe eretici cu încercarea de a-i îndupleca pe oameni „prin deformarea pasajelor Scripturii”, aparent referindu-se la un grup de lucrări care conţineau ceva mai mult decât Vechiului Testament. Irineu credea că traducerea Septuaginta a Vechiului Testament era inspirată în mod providenţial (Ag. Her. 3212)10 care ne-are apune ceva despre canonul Vechiului Testament, însă puţin despre Noul. Irineu folosea termenul „două testamente” de asemenea – primul pe care îl ştim şi noi11. El afirmă că ambele sunt „de la acelaşi Dumnezeu” care se pare a fi o polemică directă împotriva acelora care ar diviza Scripturile, atribuind Vechiul unui dumnezeu, şi Noul altuia (vezi mai sus). El, ca şi alţii, s-a luptat cu motivul de a avea patru evanghelii, mai degrabă decât una, şi a venit cu o explicaţie care a fost mai degrabă spiritual de intrigantă în Împotriva Ereziilor 3.11.7-812. Aşa cum a fost menţionat mai sus, canonul lui Irineu al Scripturii, după cum putem spicui din scrierile sale, este aproape identic cu lista Muratoriană, cu includerea lui 1 Petru fiind definit pentru Irineu (şi în nici un fel de a determina părerea sa despre Apocalipsa lui Petru).

Tertulian

Marele Părinte timpuriu Tertulian, scriind în jurul anilor 196-212, a folosit de asemenea termenii „testamente” pentru a distinge Vechiul şi Noul. În Împotriva lui Marcion 4.1 el scrie,

Pentru a încuraja un crez al acestei Evanghelii el [Marcion] a născocit în locul ei un fel de talent, într-o lucrare compusă dintr-un set de afirmaţii contrare în opoziţie, aşadar numite Antiteze, şi compilate cu o părere de o astfel de retezare a legii din evanghelie precum ar diviza Divinitatea în două, ba mai mult, diverşi, dumnezei – unul pentru fiecare Instrument, sau Testament cum este mai uzual să-l numim13;

În altă parte el a folosit frazele „Vechiul Testament” şi „Noul Testament”14. Lista sa de cărţi autoritare, compilate din scrierile sale (el nu dă nici o listă actuală ca atare), avea toate cărţile Noului Testament curent cu excepţia cărţilor Iacov, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan – şi chiar şi acestea sunt excluse doar pe baza tăcerii, nu pe o declaraţie directă de către însăşi Tertulian. Când cineva ia în considerare acoperirea considerabilă a lui 2 Petru şi Iuda, şi scurtimea lui 2 şi 3 Ioan, suntem foarte aproape spre a fi capabili să spunem că Tertulian a operat cu un canon al Noului Testament foarte apropiat de al nostru. El afirmă că Evrei nu a ajuns la el drept canonic, dar el a simţit că aceasta era vrednică de apostoli, şi a comparat-o cu populara Păstorul lui Hermas (deşi, după ce Tertulian a devenit un Montanist, el a simţit că standardele etice ale Păstorului erau prea scăzute).

Clement

Clement din Alexandria (150-215) ne oferă discernământ în punctul de vedere din Alexandria, Egipt, unde el a fost în capul faimoasei şcoli catihetice din Alexandria. Conform cu Eusebius, Clement a listat toate cele patru evanghelii drept autoritare15. Altele incluse în canonul lui Clement ar fi Fapte, epistolele Pauline, epistolele „catolice” (extinderea exactă a acestora este nesigură) şi Apocalipsa16. Este interesant să notăm faptul că Clement include Evrei în epistolele lui Pavel (o noţiune comună timpurie, reflectată şi în faptul că astfel de manuscrise timpurii ca P46 includ Evrei imediat după Romani). Conform cu Clement, Pavel a scris Evrei în ebraică şi Luca a tradus-o în greacă17. Aceasta este mai degrabă o cale frumoasă de a mânui diferenţele stilistice evidente dintre Evrei şi epistolele Pauline. Succesorul lui Clement, totuşi, este probabil corect când a spus că numai Dumnezeu ştie cine a scris Evrei18.

Origen

Numele succesorului lui Clement a fost Origen. În lucrarea sa De Principiis 4.119 el scrie, „din ceea ce este numit Vechiul Testament, şi din ceea ce este stilat ca Noul…” Distincţia dublă este în mod clar o parte a gândirii sale. Deşi contribuţia lui Origen la studiile canonice ale Vechiului Testament este enormă (şi amuzantă), este părerea lui despre Noul Testament care este luat în consideraţie aici. Eusebius pare să urmeze desemnările întreite pentru cărţi20, oferind categoriile „nedisputate”, „disputate” şi „false”. La categoria celor „nedisputate” Origen listează cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor, epistolele Pauline (fără să includă Evrei), 1 Petru, 1 Ioan şi Apocalipsa. El le listează ca disputate pe Evrei, 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iacov şi Iuda. Inclus în categoria celor „disputate” este şi Didache, Hermas şi Scrisoarea lui Barnaba. Nu trebuie să mai intrăm în lista celor puse ca „false”. Aceasta este de asemenea şi lista dată de Eusebius ca cea la care ne-am referit mai sus.

Hipolit

Hipolit (170-235), în comentariul său asupra cărţii lui Daniel (4.49)21 oferă referinţă la un grup de Scriptură descris de fraza, „profeţii, Domnul şi apostolii”. Conform cu F. F. Bruce, Hipolit cunoaşte acelaşi canon ca şi Irineu, cu excepţia faptului că el ştie Evrei, citează Iacov şi 2 Petru. El citează de asemenea şi din Iuda şi Apocalipsa.

Ciprian

Ciprian din Cartagina, scriind în jurul anilor 246-258, pare să egaleze autoritatea Vechiului şi a Noului Testament în Despre cele 7 greşite22 unde el scrie următoarele,

Oare nu profeţii dinaintea vremii, şi ulterior apostolii, au spus aceste lucruri? Oare nu ei, plini de Duhul Sfânt, au prezis întristările celor drepţi… Oare nu spune Scriptura sacră, care cuprinde credinţa şi ne întăreşte cu o voce din cer…?

Ciprian compară cele patru Evanghelii cu cele patru râuri care udau Edenul23. El a acceptat şi Faptele Apostolilor, scrisorile lui Pavel către cele „şapte biserici” (aşa cum sunt citate mai sus), Timotei şi Tit24, alături de 1 Petru, 1 Ioan şi Apocalipsa25.

Din afirmaţiile de mai sus se poate vedea că anterior Conciliului de la Nicea, exista o mişcare clară spre ceea ce noi considerăm a fi canonul modern al Noului Testament. Deşi unele cărţi au fost mai puţin acceptate decât altele, majoritatea vastă a materialului care cuprinde cele 27 de cărţi era deja şi funcţiona ca Scriptură de canon. Într-un alt fel de privire la subiect, deşi nu aşa de explicit ca şi Părinţii, sunt marile texte unciale – ce conţineau acestea?

Uncialele

Când se referă cineva la „marile texte unciale” acesta se referă în mod normal la trei – Sinaiticus, Vaticanus şi Alexandrinus. Primele două sunt din secolul al 4lea, al treilea din al 5lea. Mai jos sunt listele Noului Testament conţinute în aceste unciale (lacunele sunt ignorate).

Sinaiticus:

Matei, Marcu, Luca, Ioan; Romani, 1 şi 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 şi 2 Tesaloniceni, Evrei, 1 şi 2 Timotei, Tit, Filimon; Faptele Apostolilor; Iacov, 1 şi 2 Petru, 1-3 Ioan, Iuda, Apocalipsa; Scrisoarea lui Barnaba, Păstorul lui Hermas.

Vaticanus:

Matei, Marcu, Luca, Ioan; Faptele Apostolilor; Iacov, 1 şi 2 Petru, 1-3 Ioan, Iuda; Romani, 1 şi 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 şi 2 Tesaloniceni, Evrei. (Conform lui Bruce, finalul codexului a fost pierdut, şi este chiar probabil că 1 şi 2 Timotei, Tit, Filimon şi Apocalipsa erau parte a lucrării în original).

Alexandrian:

Matei, Marcu, Luca, Ioan; Faptele Apostolilor; Iacov, 1 şi 2 Petru, 1-3 Ioan, Iuda; Romani, 1 şi 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 şi 2 Tesaloniceni, Evrei, 1 şi 2 Timotei, Tit, Filimon; Apocalipsa; 1 şi 2 Clement.

Aşa cum se poate vedea, aparte de includerea lui 1 şi 2 Clement în Alexandrinus, şi Barnaba şi Păstorul lui Hermas în Sinaiticus (care nu indică în mod necesar că autorul a oferit autoritatea canonică deplină acestor cărţi – legarea cărţilor „edificatoare” cu canonul Scripturii nu era ceva neobişnuit), conţinutul acestor manuscrise corespunde aproape perfect cu canonul curent al Noului Testament, deşi, desigur, ordinea cărţilor este chiar diferită.

FORMALIZAREA PROCESULUI CANONULUI

După Conciliul de la Nicea din 325 d. Hr., vedem o mişcare destul de rapidă spre formalizarea canonului Noului Testament, o mişcare care rezultă într-o astfel de recunoaştere formalizată a canonului de către Conciliile de la Hippo (393) şi Cartagina (397).

Marele apărător al ortodoxiei Niceane, Atanasie, a făcut şi el o contribuţie importantă la discutarea procesului canonului. Ca parte a datoriilor de episcop al Alexandriei, Atanasie a trebuit să trimită o scrisoare în fiecare an pentru a-i informa pe toţi ceilalţi episcopi despre data Paştelui. Această „Scrisoare Festivă” includea şi anumite gânduri devoţionale. A 39 a scrisoare a lui Atanasie, pentru anul 367, includea o listare completă a canonului, căci Atanasie explicase, „fiind îndemnat prin urmare de fraţii adevăraţi, şi învăţând de la început să vă pun înaintea voastră cărţile incluse în Canon, şi înmânate, şi acreditate ca Divine”26. Lista sa este următoarea:

Acestea sunt, cele patru Evanghelii, după Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Apoi, Faptele Apostolilor şi Epistolele (numite Catolice), şapte, anume, una a lui Iacov, două ale lui Petru, trei ale lui Ioan; după acestea, una a lui Iuda. În adiţie, sunt 14 Epistole ale lui Pavel, scrise în această ordine. Prima, către Romani; apoi două către Corinteni; după acestea, către Galateni; următoarea către Efeseni; apoi către Filipeni; apoi pentru Coloseni; după acestea, două către Tesaloniceni, şi cea către Evrei; şi din nou, două lui Timotei, una lui Tit; şi în final, acea către Filimon. Şi în plus, Apocalipsa lui Ioan.

Cyril din Ierusalim a dar aceiaşi listă ca şi Atanasie cu excepţia Apocalipsei27. Grigore de Nazianus a produs o cale poetică de amintire a cărţilor Noului Testament, descoperite în Imn1.1.12.31 şu28:

Acum enumerăm pe cele ale noului mister:

Matei a scris faptele minunate ale lui Hristos pentru Evrei, Marcu în Italia, Luca în Ahaia.

Ioan, care a vizitat cerul, a fost un mare mesager pentru toţi,

Apoi vine Faptele înţelepţilor ucenici,

Şi cele paisprezece epistole ale lui Pavel, şi şapte epistole catolice,

Din care Iacov e una,

Două a lui Petru,

Trei ale lui Ioan din nou,

Şi Iuda e a şaptea.

Aici le-aveţi pe toate.

Şi în afara acestora nu este între scrierile autentice.

La circa aproape acelaşi timp ca acesta, Amphilochius de Iconium lucra la o poezie similară, după cum urmează:

E vremea să afirm cărţile Noului Testament. Primiţi doar patru evanghelişti:

Matei, apoi Marcu, la care Luca drept al treilea în adiţie este socotit, şi Ioan, fiind al patrulea, însă primul în sublimitatea doctrinelor lui, căci de-a dreptul îl numesc eu fiul tunetului care a răsunat cel mai tare cu cuvântul lui Dumnezeu. Primiţi şi cartea a doua a lui Luca, acea a Faptelor apostolilor universali. Apoi adăugaţi „vasele alese”, vestitorul neamurilor, apostolul Pavel, care a scris în înţelepciune bisericilor de două ori spate cărţi; către Romani una, la care trebuie adăugate două către Corinteni, acea spre Galateni, cea spre Efeseni, apoi ce din Filipi; apoi cea scrisă către Coloseni, două la Tesaloniceni, două lui Timotei, la Tit şi Filimon câte una, şi una către Evrei.

Dar unii spun că epistola către Evrei este falsificată; ei nu spun bine, căci harul ei e autentic.

Aşa că fie. Ce rămâne? Despre epistolele catolice unii spun că sunt şapte, unii că doar trei să fie primite: una a lui Iacov, una a lui Petru şi una a lui Ioan.

Unii primesc cele trei ale lui Ioan şi în adiţie la ele cele două ale lui Petru, cu Iuda fiind a şaptea.

Apocalipsa lui Ioan, din nou, unii o includ, dar majoritatea spune că este falsificată.

Acesta este cel mai infailibil canon al scripturilor inspirate divin29.

Trebuie să notăm că în ambele din aceste liste Apocalipsa ori este lăsată în afară ori este considerată de „majoritate” ca fiind falsificată. Oferindu-se uşoara acceptare a lui Atanasie a acestei cărţi, este clar că mai exista o opinie divizată cu privire la ea. John Chrysostom, de asemenea, părea să respingă Apocalipsa, şi se pare că el nu citează din cele 4 epistole catolice „controversate”30.

Rufinus, traducătorul lui Origen în latină, şi duşmanul de mai târziu al lui Jerome în viaţă, a oferit canonul exact aşa cum este el astăzi, şi a adăugat, „Acestea sunt cărţile pe care Părinţii le-au cuprins în cadrul Canonului, şi din care ei vor ca noi să deducem dovezile credinţei noastre”31. Aici încă o dată conceptele de autoritate şi canon se văd a merge mână în mână.

Conflictul dintre marii Părinţi Augustin şi Jerome cu privire la canon este bine cunoscut. Dar, acest dezacord a fost bazat pe respingerea lui Jerome a cărţilor Apocrife, şi acceptarea lui Augustin a aceloraşi. Referitor la canonul Noului Testament, ele erau în acord complet. Lista lui Jerome este mult mai interesantă şi mai înflorită decât a lui Augustin, oferind tot felul de comentarii intrigante pe parcurs32. A lui Augustin este până la punct, şi urmează aceiaşi ordine ca şi canonul englez modern, cu excepţia Faptelor, care pentru anumite motive este pusă chiar înainte de Apocalipsa33.

Formalizarea a luat lor la Conciliul de la Hippo din 393. Procedeele acestui conciliu nu sunt existente, însă lista sa de canon a fost repetată drept „Canonul 47” al celui de-al Treilea Conciliu de la Cartagina din 397. Primul dintre acestea a fost în principal un conciliu local, supravegheat de Augustin. Cartagina era un conciliu provincial. Acelaşi canon a fost repetat la al şaselea conciliu de la Cartagina din 419, şi este descoperit a fi identic, chiar şi în ordine, cu canonul englezesc al Noului Testament curent34.

Atât de multe alte surse ar putea fi examinate încât spre a face astfel ar fi nevoie mai mult de o carete decât de o hârtie – astfel de lucruri precum este lista Clermont sau lista Cheltenham, sau scrierile a altor 50 de Părinţi ar putea fi consultată cu un anumit avantaj. Dar, se speră că revizuirea de mai sus este suficient de largă pentru a acorda mai multe comentarii generale pentru a fi făcute în decursul procesului canonului din istorie.

GÂNDURI ÎN RETROSPECTIVĂ

Privind deja la evidenţa oferită de diferiţi Părinţi din toate colţurile Imperiului (şi numeroase curente teologice de tradiţie), precum şi evidenţa unor lucruri ca fragmentul Muratorian, ce gânduri se pot trasa?

Unele din lucrurile mai evidente se pierd uneori în ezitarea de a încerca să punem laolaltă secvenţa exactă a evenimentelor care duc la canonul modern. Uneori suntem aşa de prinşi în încercarea de a desluşi, de exemplu, dacă respingerea Apocalipsei a fost în principal un lucru geografic (acceptat în Vest, respins în Est – dar cu excepţii) încât alte fapte mai importante se pierd. Un lucru care pare clar este faptul că nici unul dintre Părinţi nu au avut nici cea mai mică idee că ei, într-un anumit fel, „ofereau” autoritatea Scripturilor prin acceptarea lor ca autentice sau inspirate. Nu există nici o discuţie a Bisericii despre a avea vreo abilitate de a „crea autoritate canonică”. Mai degrabă, încercarea Părinţilor de a-şi baza argumentele lor pe însăşi aceste Scripturi, arătând clar recunoaşterea lor a autorităţii inerente (nu contingente sau transferate) a acestor scrieri.

Am putea să trasăm criteriul de canonizare aşa cum este descoperit la Părinţii tipuri? Este evident că un astfel de exerciţiu este pictarea cu o pensulă lată, însă categoriile lui Bruce oferă un set clar în care putem desfăşura poziţiile variate luate de liderii Bisericii în timpul tuturor acelor ani formativi atot-importanţi. Cu anumite schimbări, următoarea schiţă este luată din lucrarea sa despre canon35.

Autoritatea apostolică. Important în minţile credincioşilor era întrebarea autorităţii apostolice. Biserica timpurie a privit înapoi la era apostolică ca fiind specială – cu harul unei mişcări neobişnuite a Duhului li Dumnezeu şi darurile miraculoase care îi însoţeau. Apostolii Domnului au fost numit parte a temeliei bisericii de către însăşi Pavel (Efeseni 5:20) şi de aici scrierile lor erau înzestrate cu autoritate datorită apropierii lor de Însăşi Domnul. Cineva ar putea numi autoritatea apostolului ceva derivativ, aşa cum le-a fost dat lor de către Isus Hristos, sursa ultimă a întregii autorităţi din Biserică. Dar nu au fost doar apostolii care au avut această autoritate, căci „apostolic” putea să mai fie folosit pentru a-l descrie pe Luca şi Marcu, urmaşii ai apostolilor, însă nu neapărat martori oculari.

Antichitatea. Scrierile recente nu erau considerate a fi aşa de autoritate. Vezi, de exemplu, menţiunea despre data recentă a Păstorului lui Hermas în fragmentul Muratorian, citat mai sus. Biserica a privit în urmă la era apostolică ca fiind trecut – de aici, cărţile care vroiau să pretindă acea autoritate trebuiau să fie din acea perioadă de timp. Astfel, antichitatea a devenit un subiect.

Ortodoxia. Ce spunea cartea? Era consistentă cu sine? Este ea consistentă cu restul Scripturii revelate? Urma aceasta „tradiţia” apostolilor ca cea deţinută de Biserică? Aceste întrebări erau înalte pe lista de importantă pentru mulţi.

Inspiraţia. Vorbeşte cartea cu autoritate? Proclamă aceasta Evanghelia lui Hristos? Adaugă ea la ceea ce ştim despre Isus, Dumnezeu, mântuire, Biserica? Vorbeşte Duhul Sfânt în paginile ei?

Catolicismul. Aici se află, în opinia scriitorului, cel mai important aspect. Era cartea proprietatea comună a credincioşilor? Care a fost verdictul bisericii ca întreg? Se pare a fi vital să notăm că o mare parte din procesul canonului a luat loc înainte ca puternicii, supra-puternicii lideri eclesiastici au apărut pe scenă. În cadrul primelor trei secole ale bisericii liderii încă păreau a fi în contact cu şi în comuniune sau părtăşie cu laicul normal din congregaţie. Deşi ruptura cler/laic este într-adevăr ceea ce se întâmplă acum, există încă acel tip de comunitate care permite Bisericii să acţioneze ca un trup colectiv. În acest timp majoritatea vastă a materialului Noului Testament este făcut canonic, pentru a nu mai fi niciodată pus la îndoială. Când cineva se gândeşte la cărţile disputate, ele sunt, procentaj de înţelepte, nicăieri pe aproape de jumătate sau chiar de un sfert din întregul Nou Testament. De aici, paradigma Vechiului Testament a indicat, aici putea să lucreze Dumnezeu cu poporul Său – credincioşi individuali adunaţi laolaltă în închinare colectivă şi părtăşie, chiar şi în acest timp sub persecuţie sau chiar moarte – şi acolo Dumnezeu putea găsi bărbaţi şi femei senzitivi care ar putea să recunoască ştampila de negreşit a autorităţii Duhului. Noi putem vedea doar semnele acestui proces tăcut în scrierile liderilor – avem puţin din perspectiva laicului la dispoziţia noastră în forma scrisă. Dar se pare evident faptul că catolicismul – acceptarea de către oamenii lui Dumnezeu – este factorul operativ în determinarea canonului Noului Testament.

SUMAR ŞI CONCLUZII

Procesul canonului Noului Testament este vital spre înţelegerea protestantă a autorităţii biblice. Este imposibil să demonstrăm faptul afirmaţiilor autoritate ale lui Isus Hristos referitor la inspiraţia şi natura Vechiul Testament, şi această autoritate poate fi dedusă pentru extinderea canonului Vechiului Testament de asemenea. Procesul aşa cum este el revelat în scrierile perioadei Patristice urmează îndeaproape modelul pus de către Vechiul Testament. De aici, se pare a fi sigur să afirmăm autoritatea canonului Noului Testament pe baza procesului similar prin care acesta, ca şi canonul Vechiului Testament, a fost adoptat.

Noul Testament oferă fundamente în sine pentru conceptul unui canon al Scripturii. După era apostolică a mişcărilor istorice, aceia conduşi de Marcion, Valentinus, şi Montanus au adăugat impuls la procesul de canonizare, aşa cum Biserica a simţit nevoia ascuţită pentru o autoritate cu care să combată aceste învăţături.

Manuscrisele timpurii, precum fragmentul Muratorian, şi scrierile Părinţilor timpurii ca Irineu, Tertulian, Clement şi Origen, ne oferă o licărire bună a procesului canonului în secolul al 3lea. Din aceasta putem vedea că majoritatea Noului Testament, deşi nu a fost imediat manierat, apare în vedere. Anumite „extra” cărţi se mai bucură încă de popularitate şi anumite cărţi canonice sunt încă disputate de unii.

Secolul al 4lea aduce chiar mai mare claritate la problema din cadrul scrierilor lui Atanasie şi Cyril, şi odată cu venirea lui Augustin şi Jerome subiectul devine, pentru acel timp, rezolvat. Conciliile de la Hippo şi Cartagina încheie procesul cu o listă canon „oficială”.

Din aceasta putem vedea că anumite criterii au fost folosite de Biserica timpurie pentru a se implica în sarcina de determinare a canonului. Aceasta este o sarcină care, dacă promisiunile Scripturii au vreun înţeles, a fost călăuzită de mâna providenţială a lui Dumnezeu. Deşi noi nu vedem intervenţia miraculoasă de sus, vedem lucrarea lui Dumnezeu chiar şi în ceea ce s-ar părea feluri „misterioase” (anume, prin oamenii ca Marcion sau Montanus) pentru a călăuzi şi direcţiona Biserica Sa spre scopul eventual de recunoaştere a Cuvântul Său complet. Acesta nu este, aşa cum a fost afirmat, un proces de acordare a autorităţii scrierilor oamenilor – Părinţii erau clar de conştienţi că ei îşi derivau autoritatea lor, şi nu aveau nimic ca să poată oferi din ea! Mai degrabă, acesta a fost un proces de recunoaştere, de căutare a minţii şi voii Duhului. Aceasta nu s-a făcut în grabă. A durat ceva timp. Noi putem, şi ar trebui să fim foarte mulţumitori pentru aceasta. Ar trebui să fim mulţumiţi că astfel de lucrări precum Apocalipsa au fost atât de aproape cercetate înainte ca eventual să fie acceptate. Aceasta arată pur şi simplu respectul şi veneraţia cu care au fost loviţi credincioşii timpurii. Noi suntem beneficiarii lucrărilor lor. Să fim vrednici de un dar aşa de mare.

JRW

NOTE DE SUBSOL

  1. David G. Dunbar, “The Biblical Canon” in Hermeneutics, Authority, and Canon (Grand Rapids: Win. B. Eerdman’s Publishing Company, 1986), pg. 301.
  2. As found in The Works of Josephus translated by William Whiston, (Lynn, Massachusetts: Hendrickson Publishers, 1982), pg. 609.
  3. Isidore Epstein, editor, The Babylonian Talmud~ (London: The Soncino Press, 1935), Order Nezikim, Vol. 3:46.
  4. F. F. Bruce, The New Testament Documents: Are They Reliable? (Grand Rapids: Eerdman’s Publishing Company, 1943), pg. 27.
  5. Tertullian, Prescription Against Heretics 38 in The Ante-Nicene Fathers of the Christian Church. 10 Volumes. (Grand Rapids: Eerdman’s Publishing Company, 1981), 3:262.
  6. Henry Bettenson, Documents of the Christian Religion, (New York: Oxford University Press, 1963), pg. 29.
  7. F. F. Bruce, The Canon of Scripture, (Downer’s Grove: Inter-Varsity Press, 1988), pgs. 159-161.
  8. Cyprian, Testimonies 1.20 in Ante – Nicene Fathers 5:513.
  9. Ante-Nicene Fathers 1:344.
  10. Ante – Nicene Fathers 1:451-452.
  11. Irenaeus, Against Heresies 4.32.1 in Ante-Nicene Fathers 1:505.
  12. Ante-Nicene Fathers 1:428.
  13. Ante-Nicene Fathers 3:345.
  14. Tertullian, Against Praxeas 15 in Ante-Nicene Fathers 3:610.
  15. Eusebius, Ecclesiastical History (Grand Rapids: Baker Book House, 1955), 6.14.5-7, pg. 234.
  16. Clement, Stromata 6.13 in Ante-Nicene Fathers 2:504.
  17. Eusebius 6.14.2f, pgs. 233-234.
  18. Ibid., 6.25.14, pg. 247
  19. Ante-Nicene Fathers 4:349.
  20. Eusebius 3.25, pg. 110.
  21. As cited by Bruce, The Canon of Scripture, pg. 178.
  22. Ante-Nicene Fathers 5:439.
  23. Cyprian, Epistle 72.10 in Ante-Nicene Fathers 5:382.
  24. Cyprian, Epistle 53.21 in Ante-Nicene Fathers 5:346.
  25. Cyprian, Epistle 62.12 in Ante-Nicene Fathers 5:361-362.
  26. Athanasius, Festal Letter of 367 in The Nicene and Post Nicene Fathers of the Christian Church, Series II. 14 Volumes. (Grand Rapids: Eerdman’s Publishing Company, 1982), 4:551ff.
  27. Cyril, Catechetical Lecture 4.36 in Nicene and Post Nicene Fathers II 7:27f.
  28. As cited in Bruce, The Canon of Scripture pgs. 211-212.
  29. Ibid., pgs. 212-213.
  30. Ibid., pg. 214.
  31. Rufinus, On the Creed 37, in Nicene and Post Nicene Fathers II 3557-558.
  32. Jerome, Epistle 53.9, in Nicene and Post Nicene Fathers II 6:101-102.
  33. Augustine, On Christian Learning in The Nicene and Post Nicene Fathers of the Christian Church Series I 14 Volumes. (Grand Rapids: Eerdman’s Publishing Company, 1983), 2:538-539.
  34. Nicene and Post Nicene Fathers II 14:453-454.
  35. Bruce, Canon of Scripture, pgs. 255-269.

http://www.voxdeibaptist.org/bibliologie.htm

SINAGOGĂ

download

SINAGOGĂ. În VT cuvântul „sinagogă” apare doar în Psalmul 74:8, VA (VSR, „locurile de întâlnire”, engl. meeting places; vers. Cornilescu „locurile sfinte”), unde este o traducere a ebr. mo’ed. Nu este sigur că referinţa are conotaţia ei actuală. Termenul grecesc synagogeeste folosit adesea în LXX pentru adunarea lui Israel şi apare de 56 de ori în NT. Sensul de bază este loc de întâlnire şi astfel a ajuns să desemneze un loc evreiesc de închinare. Echivalentul ebraic al substantivului grecesc este keneset, o adunare a unor persoane sau lucruri cu un anumit scop. În Scripturi este adunarea membrilor unei localităţi pentru închinare sau acţiune comună (Luca 12:11; 21:12). A ajuns să se refere la clădirea în care se ţin astfel de întruniri.

I. Semnificaţia ei

Importanţa sinagogii pentru iudaism nu poate fi subliniată îndeajuns. Ea a conferit individualitate credinţei iudaice mai mult decât oricare altă instituţie. Aici iudaismul a studiat interpretarea pe care a dat-o el legii. Ezechiel 11:16, „le-am fost un Templu pentru câtăva vreme” a fost interpretat de către autorităţile evreieşti în sensul că în dispersia sa prin lume, Israel a avut sinagoga drept sanctuar în miniatură pentru a înlocui pierderea Templului. Spre deosebire de Templu, ea era situată în toate părţile ţării şi îi punea pe oameni în contact cu conducătorii lor religioşi. A. Menes spune: „În ziua de Sabat şi în zilele de sărbătoare, pierderea Templului şi absenţa celebrărilor sacrificiale solemne au fost resimţite puternic de către exilaţi… sinagoga… a slujit ca şi substitut pentru Templu. În sinagogă nu exista altar, iar rugăciunea şi citirea Torei au luat locul jertfei. Pe lângă aceasta, locul de rugăciune a jucat o importantă funcţie socială… el era un loc de adunare şi de întrunire, unde oamenii se puteau strânge ori de câte ori era nevoie să se sfătuiască asupra problemelor importante ale comunităţii. Sinagoga a devenit leagănul unui tip cu totul nou de viaţă socială şi religioasă şi a pus temelia unei comunităţi religioase cu o perspectivă universală. Pentru prima dată, monoteismul evreiesc s-a emancipat în practica sa religioasă de legătura cu un loc specific şi special desemnat. Dumnezeu era adus acum la oameni, oriunde locuiau ei. („The History of the Jews in Ancient Times”, The Jewish People, 1, p. 78-152). Astăzi sinagoga este încă una din instituţiile dominante ale iudaismului şi centrul vieţii religioase al comunităţii evreieşti. Faptele Apostolilor arată rolul semnificativ pe care l-a jucat sinagoga în propagarea noii credinţe mesianice.

II,Originea ei

Nici VT, nici NT nu ne oferă informaţii sigure cu privire la originea sinagogii. Situaţia nu este diferită în cazul surselor extra-biblice, căci în Apocrife nu există nici o referire la această instituţie. Cărţile apocrife nici măcar nu menţionează arderea sinagogilor din ţară în timpul persecuţiilor lui Antiohus Epifanes în sec. al 2-lea î.Cr. (deşi s-a văzut o referinţă la aceasta în Psalmul 74:8). Înainte de robia babiloniană, închinarea avea ca şi centru Templul de la Ierusalim. În timpul Exilului, când închinarea la Ierusalim era imposibilă, a apărut sinagoga ca loc de instruire în Scripturi şi de rugăciune. Aceasta este părerea generală. Dar R. W. Moss susţine că „Exilul nu marchează prima etapă în ce priveşte originea sinagoii, ci o modificare importantă a funcţiilor ei, închinarea devenind de atunci înainte principala ei activitate, deşi nicidecum singura, funcţiile administrative fiind suspendate pentru o vreme” („Synagogye” în DCC). În orice caz, o bază probabilă pentru originea acestei instituţii trebuie căutată în Ezechiel 14:1: „Câţiva dintre bătrânii lui Israel au venit la mine şi au şezut înaintea mea.” (cf. Ezechiel 20:1). Levertoff afirmă fără echivoc: „Trebuie să fi fost înfiinţată în timpul exilului babilonian” („Sinagogue” în ISBE).

III. Descriere generală

În sec. 1 d.Cr. existau sinagogi peste tot unde trăiau evrei. Cf. Faptele Apostolilor 13:5 (Salamina în Cipru); 13:14 (Antiohia din Pisidia); 14:1 (Iconia); 17:10 (Berea). Oraşele mari precum Ierusalimul şi Alexandria aveau numeroase sinagogi. O legendă spune că în Ierusalim erau 394 de sinagogi atunci când Titus a distrus oraşul, în 70 d.Cr.; o altă legendă arată că erau 480.

Evangheliile vorbesc despre sinagogile din Nazaret (Matei 13:54; Luca 4:16) şi Capernaum (Marcu 1:21, Ioan 6:59) ca locuri unde a slujit Domnul nostru. Apostolul Pavel le-a găsit pretutindeni unde mergea în Palestina, Asia Mică şi Grecia. Potrivit Talmudului (Shabbath11a), se cerea ca sinagogile să fie construite pe înălţimi sau deasupra caselor din împrejurimi. Dovezile arheologice nu confirmă o asemenea practică în Palestina. După toate probabilităţile, sinagogile erau construite după modelul Templului din Ierusalim. A. Edersheim spune că planul interior „este în general cu două colonade duble, care se pare că formau corpul sinagogii, intervalele de la est şi vest fiind folosite probabil ca şi pasaje. Distanţa dintre coloane este foarte mică, niciodată mai mare de 3 metri” (The Life and Times of Jesus the Messiah 1, p. 435).

Exista un chivot portabil unde se păstrau sulurile Legii şi ale Prorocilor (Megillah 3.1). Acesta era orientat cu faţa spre intrarea în clădire. În zilele de sărbătoare chivotul era purtat în procesiune. Înaintea chivotului şi cu faţa spre închinători erau „scaunele dintâi” (Matei 23:6) pentru conducătorii religioşi şi administrativi ai sinagogii. Legea era citită de pe o bema sau platformă (Megillah 3.1). Ruine ale unor astfel de clădiri se pot vedea la Tell Hum (probabil aşezarea *Capernaum), Nebartim şi alte aşezări. Resturile arată influenţa stilului greco-roman. Ornamentele sinagogii erau frunze de viţă, sfeşnicul cu şapte braţe, mielul pascal şi vasul cu mană. Locurile din apropierea pupitrului pentru citit erau cele mai onorabile (Matei 23:6, Iacov 2:2-3). Maimonides a spus: „Au aşezat o platformă în mijlocul casei, în aşa fel încât cel care citeşte din Lege sau cel care adresează oamenilor cuvinte de îndemn să poată sta pe ea, ca toţi să-l poată auzi”. Bărbaţii şi femeile aveau locuri separate.

S-ar putea ca Marea Sinagogă a tradiţiei să fi fost organizată de Neemia în jurul anului 400 î.Cr. Se spune că ea era formată din 120 de membri (Pirqe Aboth 1.1), care se ocupau cu studierea legii lui Moise şi o transmiteau. Ea a fost urmată de Sinedriu (Aboth 10. 1). Există îndoieli în ce priveşte existenţa Marii Sinagogi, deoarece nici Apocrifele, nici Josephus, nici Filon nu menţionează instituţia. Dar tăcerea aceasta nu este concludentă împotriva existenţei unui astfel de consiliu.

IV. Scopul şi practica ei

Sinagoga avea un scop triplu de închinare, de educaţie şi de administrare a vieţii civile a comunităţii. Supusă legii ţării, sinagoga îşi avea administraţia proprie (Josephus, Ant. 19, 291). Congregaţia era condusă de către bătrâni, care erau împuterniciţi să păstreze disciplina şi să-i pedepsească pe membri. Pedeapsa consta în flagelare şi excomunicare. Oficiantul principal era conducătorul sinagogii (cf. Marcu 5:22; Faptele Apostolilor 13:15; 18:8). El supraveghea serviciul ca să vadă dacă se desfăşoară în conformitate cu tradiţia. Îngrijitorul (Luca 4:20) aducea sulurile Scripturii pentru citire, le aşeza la loc în chivot, îi pedepsea pe hulitori prin flagelare şi îi învăţa pe copii să citească. Peritz a arătat că „funcţia principală a întrunirilor la sinagogă era instrucţia populară în ce priveşte legea” („Synagogue”, în EBi). Împărţitorul de pomeni primea pomenile de la membrii sinagogii şi le distribuia. În sfârşit, era nevoie de un interpret competent pentru a parafraza Legea şi Profeţii în aramaica vorbită.

Celor calificaţi li se permitea să conducă serviciile (Cristos, Luca 4:16; Matei 4:23; Pavel, Faptele Apostolilor 13:15). Sabatul era ziua desemnată pentru închinarea publică (Faptele Apostolilor 15:21). Mişna (Megillah 4. 3) indică faptul că serviciile aveau cinci părţi. În prima parte era citită Shema’. Rugăciunea aceasta acoperă pasajele din Deuteronom 6:4-9; 11:13-21; Numeri 15:37-41. Apoi se recitau rugăciunile sinagogii, cele mai vechi şi mai cunoscute fiind cele optsprezece cereri şi binecuvântări.

Prima din cele „Optsprezece binecuvântări” spune: „Binecuvântat eşti Tu, Domnul Dumnezeul nostru şi Dumnezeul părinţilor noştri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov: Dumnezeu cel mare, cel puternic, cel înfricoşător, cel prea-înalt care arăţi milă şi bunătate, care creezi toate lucrurile, care îţi aminteşti de faptele pioase ale patriarhilor şi care vei aduce în dragoste un răscumpărător copiilor copiilor lor, pentru Numele Tău; O Împărate, Ajutorule, Mântuitorule şi Scutule! Binecuvântat eşti Tu, Doamne, Scutul lui Avraam”.

Altă rugăciune spune: „Şi la Ierusalim, cetatea Ta, Te vei întoarce cu milă şi vei locui în mijlocul ei, după cum ai spus. Tu vei zidi grabnic în zilele noastre o zidire eternă şi vei aşeza iarăşi degrabă în mijlocul ei tronul lui David.”

Restaurarea lui Israel în ţara părinţilor săi, întoarcerea gloriei, Shekinah, în Templu, şi în cetatea reconstruită a Ierusalimului, precum şi restabilirea dinastiei davidice sunt teme recurente în rugăciuni.

Acestea erau urmate de citirea Legii. Pentateuhul, care acum se citeşte în sinagogi în cicluri anuale, era la început acoperit în trei ani. După citirea primei porţiuni din Canonul VT, se citea un extras din Proroci. În timpul lui Cristos extrasul acesta nu era încă fixat, ci i se permitea citotorului să-l aleagă singur (Luca 4:16 ş.urm.). Citirea Scripturii era esenţială. Apoi se expunea acea porţiune din Proroci şi se extrăgea din ea un îndemn. Serviciul se încheia cu binecuvântarea. Adăugirile de mai târziu constau în traducerea şi expunerea extraselor din Scriptură care au fost citite. Pentru a conduce închinarea publică din sinagogă era nevoie de zece bărbaţi adulţi.

„Sinagoga liberţilor” (VA) (libertinoi, din lat. libertini, *„oameni liberi”, engl. „freemen”, VSR; vers. Cornilescu: sinagoga Izbăviţilor) a fost denumirea dată închinătorilor unei sinagogi din Ierusalim care au intrat în controversă cu Ştefan (Faptele Apostolilor 6:9). Aceştia erau evrei care au fost luări prizonieri în campania lui Pompei, apoi au fost eliberaţi de către stăpânii lor. Astfel, le-au fost acordate privilegiile cetăţeniei romane.

În Apocalipsa 2:9 şi 3:9 se face referire la sinagoga Satanei. Întrucât citarea ei are un caracter general, este imposibil să se identifice cu certitudine la cine se referă Ioan. Se pare că este indicată o partidă eretică din cadrul Bisericii primare.

BIBLIOGRAFIE

Articolele din JewE, HDB, EBi, EJ, G.F. Moore, Judaism, 1, 1927, p. 281-307; I. Abrahams,Studies in Pharisaism and the Gospels, 1, 1917; E. L. Sukenik, Ancient Synagogues in Palestine and Greece, 1932; C. W. Dugmore, The Influence of the Synagogue upon the Divine Office, 1944; A. E. Guilding, The Fourth Gospel and Jewish Worship, 1960; L. Coenen, NIDNTT 1, p. 291-307. C.L.F.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/sinagoga.html

ISTORIA INFLUENTEI NEGATIVE A BISERICII FORMALE

download

Ii multumim lui Dumnezeu pentru Cuvantul Sau, Biblia, in care Domnul ne descopera voia Sa. Scriptura ne invata ca este Cuvantul lui Dumnezeu in intregime si este singurul cuvant inspirat de Duhul Sfant.

De-a lungul istoriei bisericii au fost numeroase influente negative care i-au afectat pe cei care s-au dezlipit de Scriptura fiind deschisi la tot felul de invataturi omenesti. Astfel, in baza acestor invataturi straine Cuvantului lui Dumnezeu, unii crestini au cladit datini si traditii omenesti pe care le-au ridicat mai apoi la rangul si autoritatea Bibliei.

Cu ajutorul Domnului, marturisim ca Sfintele Scripturi ale Vechiului şi Noului Testament sunt inspirate de Duhul Sfânt. Ele sunt Cuvântul lui Dumnezeu scris, o revelaţie dumnezeiască pentru neamul omenesc, sunt izvorul fără greş al conştiinţei de Dumnezeu. (Gal.1:11 „…Evanghelia…nu este de obârşie omenească…ci descoperirea lui Hristos”; 2Pet.1:21 „nici o proorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt”; 2Tim.3:16 „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu…”; Io.10:35 „…Scriptura nu poate fi desfiinţată…”; Ioel 2:28 „…voi turna Duhul meu…şi fiii şi ficele vor prooroci…”;   Mat.10:20 „…Duhul Tatălui meu va vorbi în voi…” ; 1Cor.2:10 „…Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său…”; 11:23 „…am primit de la Domnul ce v-am învăţat”…)  Credem ca Biblia, Cuvântul  lui Dumnezeu scris prin inspiraţia Duhului Sfânt, este singura regulă şi normă de credincioşie şi purtare în viaţa aceasta. (Efes.1:13″…după ce aţi auzit Cuvântul adevărului [Evanghelia mântuirii noastre] aţi crezut…”; 2Tim.1:13 „Dreptarul învăţăturilor sănătoase…ţine-l cu credinţă”; Rom.10: 17 „…credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu”; 2Tim.3:17 „Scriptura …este de folos…pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună”; Ps.119:105 „Cuvântul Tău este o candelă pentru picioarele mele”.) De asemenea, consideram ca Biblia este singura autoritate în materie de religie; ea este suficientă pentru învăţătura crestina. (Mat.15:6 „…aţi desfiinţat Cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinei voastre”; Io.17:17 „Cuvântul Tău este adevărul”; Io.5: 39 „…cercetaţi Scripturile…”; Is.34:16 „Căutaţi în cartea Domnului şi citiţi…”; FA.17:11 „cercetau Scripturile…” ; Io.20: 31 „…lucrările acestea au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu şi crezând să aveţi viaţa…”)

Este bine sa se faca si o analiza istorica a influentei omenesti in doctrina bisericii, asa cum si istoricii o mentioneaza, analiza care ajuta la clarificarea invataturii crestine.

A.D. 300 – Rugaciunea pentru morti
A.D. 300 – Facerea semnului crucii
A.D. 375 – Inchinarea la sfinti si la ingeri
A.D. 394 – Instituirea “impartasaniei”
A.D. 431 – Maria este proclamata divina
A.D. 500 – Preotii incep sa se imbrace altfel decat laicii
A.D. 526 – Mirungerea
A.D. 593 – Apare invatatura despre purgatoriu
A.D. 600 – Liturghia este fixata in limba latina
A.D. 600 – Incep rugaciunile adresate Mariei
A.D. 607 – Bonifaciu III este proclamat cel dintai Papa
A.D. 709 – Sarutarea papucului papal
A.D. 786 – Inchinarea la imagini si la relicve
A.D. 850 – Folosirea “apei sfintite”
A.D. 995 – Canonizarea sfintilor morti

A.D. 998 – Postul de Vineri si din preajma sarbatorilor mari
A.D. 1079 – Celibatul preotilor
A.D. 1090 – Rugaciuni pe bani
A.D. 1184 – Inchizitia
A.D. 1190 – Vanzarea indulgentelor
A.D. 1215 – Transubstantierea
A.D. 1229 – Biblia este interzisa laicilor
A.D. 1439 – Doctrina despre purgatoriu
A.D. 1439 – Doctrina celor sapte sacramente
A.D. 1508 – “Ave Maria” este aprobata ca rugaciune liturgica
A.D. 1534 – Fondarea ordinului Iezuit
A.D. 1545 – Traditia primeste aceiasi autoritate ca si Biblia
A.D. 1546 – Adaugarea apocrifelor la cartile Bibliei
A.D. 1854 – Doctrina despre conceptia imaculata a Mariei
A.D. 1870 – Infailibitatea Papala
A.D. 1930 – Condamnarea scolilor publice
A.D. 1950 – Doctrina inaltarii la cer a Mariei
A.D. 1965 – Maria proclamata ca Mama a Bisericii

 Bibliografie: Marturisirea de credinta a Cultului Crestin Baptist din Romania; Loraine Boettner, Roman Catolicism Philadelphia: Presbiterian and Reformated Publishing, 1962.

Pastor Ion Damian

https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/istoria-influentei-negative-a-bisericii-formale-2/

Un Dumnezeu al excelenței – Interviu cu Cristian Șoimaru, pastor, București

Viața noastră de creștini trebuie să-L reflecte pe Dumnezeul pe care Îl slujim. Văzând Scriptura și Creația, observăm că El este un Dumnezeu al excelenței, al detaliilor. Când citim cartea Leviticul sau Numeri, vedem că Dumnezeu caută meșteri, oameni pricepuți. Cartea Proverbe spune că cine face un lucru bine făcut și e un bun meseriaș, acesta poate sta la masă cu împărații. Sunt niște lucruri din care vedem că Dumnezeu vrea lucruri de calitate.

Avem discuția aceasta uneori cu grupa de studenți și le spunem: e bine că nu ți-e este rușine cu Evanghelia, dar dacă tu, ca student, abia treci examenele, tu nu aduci onoare Evangheliei. Asta nu înseamnă că, dacă nu ești student de 10, nu poți să vorbești despre Hristos. Unii spun că nu sunt destul de buni sau nu cunosc destul de multe și trebuie să mai studieze și abia apoi vor face ceva. Dar un principiu biblic e: du-te cu puterea pe care o ai. Trebuie să folosim oportunitățile pe care le avem, chiar dacă nu reușim să facem totul cum ne-ar plăcea dar, în același timp, trebuie să căutăm să creștem.

Îmi amintesc de îndemnul Apostolului Pavel: „înaintarea ta să fie văzută de toți oamenii.” Nu e vorba doar de înaintare, în sensul apropierii personale de Dumnezeu, ci și în vorbire, purtare, în sfătuire, în toate lucrurile.

Ca pastor, eu trebuie să încerc să fiu un consilier și un comunicator mai bun. Un muzician trebuie să facă muzica mai de calitate, nu pentru a câștiga bunăvoința lui Dumnezeu sau mântuirea, ci pentru că Dumnezeu ne-a dat totul, iar El merită din partea noastră cel mai bun efort posibil.

Mai este un factor important aici. Pentru cineva, excelență înseamnă nivelul 8 pe o scară de la 0 la 10 dar, pentru alții, 8 e mediocritate. Avem principiul biblic: „…cui i s-a dat mult, i se va cere mult…” și Dumnezeu ne învață să ne punem talentele în negoț, să le șlefuim.

Trebuie să căutăm excelența, să facem totul cât mai bine, cu băgare de seamă. Coloseni 3:23 ne spune să facem totul ca pentru Domnul. Dacă, de exemplu, pentru telefonul pe care îl fac, sau un ciocan, o mătură, o carte, un doctorat, o licență, dacă aș avea în minte că fac acel lucru pentru Dumnezeu, atunci la ce nivel aș lucra? Să ne dorim să avem performanță, dar fără să cădem în capcana perfecționismului și a elitismului. Putem fi înalți în așteptări și în calitate, dar fără să cădem în aceste capcane.

Corupția și mita – consecințe spirituale

În cartea Proverbe se vorbește mult despre faptul că Dumnezeu urăște măsura falsă, o „greutate strâmbă”, că El e împotriva celui mândru și a celui corupt, că nedreptatea și corupția – pentru că e același cuvânt – blestemă o țară.

Când ai o țară în care sistemul judecătoresc nu împarte legi după dreptate, ci după șpăgi, deja țara este sub blestem. Când ai guvernanți care iau mită pentru contracte, acel lucru nu e doar o problemă comercială, nu afectează doar PIB-ul României, ci întreg mediul în care oamenii se dezvoltă. De aceea, mulți români pleacă din țară. Cei mai mulți nu vor mari averi, ci o viață decentă, să-și poată construi o casă fără să dea șpăgi la primărie. Sau vor să meargă la un spital când au nevoie și să fie tratați decent. Dar când totul e condiționat de un plic, totul este blestemat, e o formă de robie………..

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/profesia/10194-un-dumnezeu-al-excelentei-interviu-cu-cristian-soimaru-pastor-bucuresti#axzz5gvtjubXo

Eliberându-i pe cei care lucrează – Reforma și munca

Noțiunea de chemare s-a aflat mereu la baza identității creștine. Pentru primii urmași ai lui Isus, intrarea în comunitatea creștină însemna și împărtășirea unei chemări aflate într-o puternică tensiune cu alte identități. Însă pe măsură ce creștinismul s-a răspândit în regiunea Mediteranei, devenind religia Imperiului roman, tensiunea a început să se stingă.

Când, dintr-o sectă persecutată, creștinismul a devenit religia oficială a Imperiului Roman, stilul de viață monahal a apărut curând ca o alternativă dinamică la inerția și atitudinea tot mai lumească din majoritatea bisericilor.  Mănăstirile au făcut chemări intense la a lăsa totul pentru Isus. Iată ce explica Vasile cel Mare (329–379) în regulile comunității sale monahale: „Totul începe prin detașarea de bunurile externe precum proprietățile, sentimentul de suficiență, clasa socială, dorințele inutile, urmând exemplul sfânt lăsat de ucenicii Domnului. Iacov și Ioan l-au lăsat pe tatăl lor, Zebedei, renunțând și la barcă și la plasele de pescuit, unica lor sursă de venit”.

Poate părea o cale către dezastru. Până la urmă, dacă toți creștinii sunt „chemați” să-și lase plasele de pescuit și să-L urmeze pe Hristos, cine va prinde peștele? Cine va mulge vacile? Cine se va îngriji de recoltă? Cine va construi drumuri? Cine va schimba scutecele? Cine va face dreptate?

Însă, în mileniul care a urmat, viața monahală s-a dovedit a fi una dintre cele mai fascinante și dăinuitoare instituții creștine. Conform filosofului Charles Taylor, monasticismul a permis creștinismului să opereze „în câteva viteze”. Prin restrângerea termenului de „vocație” strict la viața monahală, Biserica menținea un ideal al perfecțiunii spirituale, recunoscând totuși că nu toți – de fapt, doar câțiva – sunt chemați la un ascetism anevoios. Slujirea laicilor, „din lume”, putea fi realizată la o viteză mai mică, adaptată la nevoile celor mai puțin dedicați, pe când mănăstirile ofereau „o bandă de viteză” pentru „virtuoșii” religioși.

Scriitori medievali de obicei împărțeau societatea creștină în trei categorii: Biserica, politicul și economia. În secolul al XI-lea, episcopul Adalberon de Laon scria „Casa lui Dumnezeu, despre care credem că e doar una, e totuși împărțită în trei: unii se roagă, alții se luptă, și ceilalți lucrează. Serviciile aduse de unul sunt o precondiție pentru lucrările celorlalți doi, și fiecare la rândul lui își ia asupra lui sarcina de a-i despovăra pe toți”. Către sfârșitul Evului Mediu, acest aranjament începea să dea semne de uzare.

În acest moment, apare Martin Luther.

O bandă cu totul nouă ……………………………

Articol de David Fink, tradus cu permisiune de la sursa: christianhistoryinstitute.org.

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/profesia/10195-eliberandu-i-pe-cei-care-lucreaza-reforma-si-munca#axzz5gvtjubXo

„Muncă” și „lucru” – Interviu cu Marius Radu

27.02.2019  |    Crestinul si PROFESIA  |   59  |     Timp de citire: 4 min

» Interviu cu Marius Radu, profesor și președinte al „Institutului de terapie familială și practică sistemică Dianoia”

Din capul locului, trebuie spus care e greșeala. Creștinul merge la biserică și apoi acasă, dar în spațiul public este un fel de zombie. Făcând o analogie cu mașinile electrice, la biserică mergi și te bagi în priză, ca să poți să circuli.

Ce ai auzit la biserică, să mergi și faci în afara ei, altfel degeaba ai mașină electrică. Electrificarea ține de dunamis, de puterea care ni s-a dat din Isus și care trebuie să se vadă în afara bisericii. Marea problemă a pseudo-realității creștine din ziua de azi este că nu suntem creștini 24/7.

Ne mulțumim cu un serviciu de biserică, duminică dimineața, dar după-amiaza „trebuie să ne mai odihnim, că suntem corporatiști și lucrăm de ne sar capacele de luni de la 7 dimineața până seara târziu”. Și de aceea vin mulți la terapie, cu „burn-out”, terminați la 40 de ani. Aceasta va fi o generație de sacrificiu, care nu înțelege că viața e mai mult decât mâncare, băutură, bani și excursii sofisticate în capătul celălalt al lumii, și că e nevoie să trăiești cu cumpătare în veacul de acum.

Scriptura spune clar, și a devenit mai clar de la Reformă încoace, că fiecare credincios este un preot și un predicator. Acesta e mandatul nostru. Lumea, chiar dacă e în păcat, e spațiul meu de desfășurare, dar nu mă duc de capul meu, ci mă duc cu El. Mulți creștini se simt stingheri în lume, dar nu trebuie să fie așa. Fii tu însuți, fii ceea ce trebuie să fii! Creștinii trebuie să se roage ca Duhul Sfânt să le dea discernământ, darul fundamental care trebuie să guverneze secolele noastre. Dacă nu ai discernământ, dacă nu asculți vocea Duhului Sfânt în permanență, nu vei ști ce să faci în anumite situații. Și de aici vine stinghereala. Dar nu te duci singur în acele situații, pentru că atunci ai pierde meciul, ci te duci cu Hristos.

Dacă privim la Scriptură, și la societatea de dinainte de revoluție, discernământul te ajută să faci legăturile necesare. Unde mergi? „Mă duc la lucru”, se răspundea pe vremea lui Ceaușescu. Astăzi răspunsul este însă „merg la muncă”. Aparent sunt sinonime, dar diferența e fundamentală. La lucru mergeai să lucrezi. Asta înseamnă atâta cât pot, cât mi-este dat, eu sap de aici până aici. Însă acum, noi săpăm și nu gândim, noi muncim și nu gândim. Și cei care sunt în poziție de autoritate la muncă sunt pătimași în acest domeniu.

Munca te sleiește, te stoarce. Societatea de consum te stoarce. Prin stoarcerea asta, tu primești bani, cu care ajungi să-ți cumperi bonusuri, în schimbul timpului dat. Dar unde e timpul tău pentru familie, când tu stai mult mai mult de 40 de ore la lucru, și tare te tentează să mai mergi și duminică, pentru că sâmbăta se plătește dublu, iar duminica triplu?

Există un fel de faraonizare a lucrului. De ce? „Ca să-mi împlinesc și eu nevoile, să am și eu o căsuță și o mașină, dar să fiu mai tare ca vecinul”. Capra vecinului ne omoară pe toți românii, iar creștinul român încă are capre multe………….

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/profesia/10198-munca-si-lucru-interviu-cu-marius-radu#axzz5gvtjubXo