CUM S-A FORMAT CANONUL – Roy W. Hoover.

download

CUM S-A FORMAT CANONUL – Roy W. Hoover.

CUM S-A FORMAT CANONUL  Roy W. Hoover

Cum s-a decis biserica care cărţi aparţineau de Noul Testament? Când a fost luată această decizie? Răspunsurile la aceste întrebări constituie unul dintre cele mai dezvăluitoare aspecte deşi foarte puţin cunoscut din cadrul istoriei creştine.

Întrebarea se referă în mod tradiţional la formarea canonului. Însemnătatea termenului grecesc este „normă” sau „regulă”, standardul prin care lucrurile pot fi măsurate. În desemnarea celor 27 de cărţi ale Noului Testament ca un canon, biserica le declara pe acestea a fi „regula” pentru credinţă şi practică, colecţia sa „normativă” de scrieri.

Un timp lung până la apariţie

Prima listă a cărţilor „canonice” care numeşte aceleaşi 27 de scrieri găsite în Noul Testament al nostru apare în scrisoarea de Paşte a lui Atanasie. Episcop de Alexandria, Egipt, în 367 d. Hr., el le numeşte într-o ordine diferită, pentru a fi sigur. Chiar şi aşa, prima listă care este în acord cu a noastră avea să aibă un timp lung până la apariţia ei.

Prin vremea lui Atanasie, sau la scurt timp după aceia, biserica ajunsese la un consens neoficial cu privire la majoritatea scrierilor ce aveau să fie incluse în „Noul” Testament. De fapt, acordul cu privire la o mare parte din listă s-ar realizat cu mai mult de un secol mai devreme. Procesul formării unui canon a început chiar mai târziu.

Există evidenţe că scrisorile lui Pavel au fost colectate de biserici în diferite locaţii geografice până la finalul primului secol d. Hr.

Într-o scrisoare trimisă de biserica din Roma către biserica din Corint, autorul scrie (1 Clement 47:1): „Examinaţi scrisoarea binecuvântatului Pavel apostolul. Ce v-a scris el la început, când abia începuse să proclame evanghelia?”

Există o referinţă la prima scrisoare a lui Pavel către Corinteni. Aceasta indică faptul că creştinii din Roma deţineau o copie a acesteia, şi că biserica din Corint încă mai avea o copie în posesia ei, la jumătate de secol după ce Pavel a scris-o.

Autorul lui 2 Petru cunoaşte de asemenea despre o colecţie a scrisorilor lui Pavel (3:15-16) şi asumă faptul că şi cititorii săi le cunosc. 2 Petru a fost scris devreme în al doilea secol d. Hr.

De asemenea tot în prima parte a secolului al doilea, Ignatius, Episcop de Antiohia, a scris scrisori la şapte biserici în timp ce se afla în drum spre Roma, unde a fost martirizat. În scrisorile sale el foloseşte un limbaj care indică clar familiaritatea sa cu scrisorile lui Pavel. El se referă în mod frecvent la Pavel pe nume. O astfel de evidenţă este clară: spre sfârşitul secolului întâi un număr de biserici au căpătat deja copii ale scrisorilor lui Pavel pentru folosirea lor. Stagiul de formare al unei colecţii canonice a scrierilor lui Pavel luase deja loc.

Chiar la o dată mai timpurie alţi creştini aveau colecţii făcute cu spusele lui Isus şi povestiri despre el. Evanghelia Spuselor Q este un astfel de compendiu de spuse, şi Evanghelia Semnelor care se află la baza Evangheliei lui Ioan este o colecţie de fapte măreţe atribuite lui Isus. Aceste colecţii au fost încorporate în evangheliile narative. Autorii acelor evanghelii au rearanjat colecţiile de spuse şi povestiri pentru a forma povestiri continue. Ca şi scrisorile lui Pavel, aceste evanghelii, alături de alte scrieri, au fost colectate de diferite biserici. Pe la mijlocul secolului al doilea d. Hr., un sortiment considerabil de scrieri erau cunoscute bisericilor; evangheliile narative (Matei, Marcu, Luca şi Ioan), şi cel puţin o evanghelia a spuselor (Evanghelia lui Toma), dialoguri şi revelaţii atribuite lui Isus, diferite relatări ale naşterii sale, câteva relatări ale faptelor apostolilor, omiliile, şi altele. Biserica devenea în mod rapid o biserică literată. În cadrul la un secol de la naşterea lui Isus, deci, creştinii au produs o mică dar chiar diversă bibliotecă de scrieri. Totuşi, pe atunci nu era nici o propunere de a se crea o listă oficială, un canon.

Marcion şi primul canon

Prima mişcare semnificativă spre crearea unui nou canon creştin a fost iniţiată de Marcion, un proprietar de vas şi negustor, fiul unui episcop al bisericii din Asia Minoră. Marcion a propus ca biserica să respingă scripturile evreieşti şi să îmbrăţişeze un nou canon al său propriu. Acel canon avea să fie compus doar dintr-o singură evanghelie, Luca, şi un singur apostol, Pavel. Teza lui Marcion, bazat pe citirea sa a lui Pavel, a fost că scripturile evreieşti se refereau numai la legământul pe care Dumnezeu l-a făcut cu Israel, şi nu era valabil pentru creştini. Biserica, de dragul unităţii ei şi pentru adevărul evangheliei sale, se cădea să-şi identifice scrierile sale normative şi să înceteze folosirea sa a scripturilor evreieşti. Marcion a fost convins că referinţa la Dumnezeul la care s-au închinat evreii care apăreau în scrierile lui Luca şi Pavel erau coruperi ale ceea ce Luca şi Paul au scris în original. Drept rezultat, el a înlăturat astfel de referinţe din versiunile pe care le-a inclus el în propusul său Nou Testament.

Marcion l-a luat pe Pavel drept ghid al său pentru părerea creştină corectă a acestor chestiuni. Reprimarea romană a rebeliunii lui Bar Kochba din 132-135 d. Hr., ultima încercare din antichitate a evreilor de a-şi câştiga libertatea lor, a contribuit la poziţia lui Marcion. Dacă scripturile evreieşti aveau de a face doar cu istoria naţiunii şi a templului evreilor, şi dacă acele instituţii au ajuns la un final, biserica nu mai trebuia să fie preocupată cu scripturile evreieşti. Neglijarea scripturilor evreieşti a fost confirmată de evenimente. Mişcarea radicală a lui Marcion a stimulat biserica să pună în discuţie problema canonului într-un fel conştient pentru prima dată. El a fost în mod clar primul care avea să propună un specific nou canon pentru mişcarea creştină.

Propunerea lui Marcion a fost şocantă pentru mulţi în zilele sale; raţionamentul său teologic era heterodox-eretic. Aceasta necesita un răspuns. Aceasta a forţat biserica să facă un caz pentru valoare şi statutul scripturilor evreieşti pe care le-a adoptat ca ale sale, şi a îndemnat biserica să determine care din propriile sale scrieri trebuiau să fie privite drept canonice – ca normative şi de ce.

Primele liste

Biserica a confruntat provocarea lui Marcion prin a face liste de cărţi care erau aprobate a fi citite în biserici. Cea mai timpurie dintre acestea, Canonul Muratorian, este de obicei datat spre sfârşitul secolului al doilea. Cel mai elucidator este unul trasat de Eusebius, episcop de Cezarea, în istoria sa a bisericii în multe volume publicate în 325 d. Hr.

Lista lui Eusebius arată faptul că un consens fusese deja atins ca cel puţin 20 de cărţi să fie incluse în noua colecţie a scrierilor sacre, pentru a fi cunoscute ca Noul Testament. El a împărţit cărţile în trei categorii: scrieri „recunoscute”, „disputate” şi „respinse”. Această divizare este tipică şi listelor mai timpurii. Ştim, de exemplu, că Irineu, episcop de Lyon în Gaul (Franţa), în lucrările sale produse în jurul anului 185 d. Hr., a privit cele 20 de cărţi care au apărut ulterior în categoria de „recunoscute” ale lui Eusebius drept cărţi canonice. În plus, el a recunoscut Apocalipsa şi Păstorul lui Hermas, pentru un total de 22. Devreme în următorul secol, Origen din Alexandria a aprobat 22 de scrieri drept canonice. Lista lui Origen era aproape identică cu cele acceptate de Irineu şi listate drept „recunoscute” de Eusebius.

Se poate spune, deci, că nu mai mult de 25 sau 30 de ani după ce Marcion a propus canonul său, Irineu a propus o listă „ortodoxă” a 20 de scrieri drept canonice. Această listă a fost ulterior suplimentată însă niciodată alterată în dezbaterile de mai târziu despre canon. Biserica a adoptate categoriile de bază ale lui Marcion, „evanghelie” şi „apostol”, însă nu a fost de acord cu definiţiile lui minimale despre ele. Nu o singură evanghelie ci 4; nu un singur apostol ci „toţi” apostolii aveau să fie incluşi. Faptele Apostolilor a ajuns pe lisat lor sub a doua direcţie, alături de scrierile lui Pavel şi două epistole generale (scrisori circulare).

Patru evanghelii, o singură evanghelie

Patru evanghelii au apărut pentru unii să compromită unitatea evangheliei bisericii. Marcion a propus o singură evanghelie, care avea avantajul evitării oricăror discrepanţe sau inconsistenţe. În jurul anului 165 d. Hr., Tatian a produs în Siria, Diatessaron (literal, „una prin patru”). Tatian crease o singură evanghelie compusă prin a combina şi armoniza textele lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan. Textul complet al lucrării sale inovatoare nu a supravieţuit, însă dezvăluie un alt impuls în a se face din unitate un fapt. Dar biserica antică respinsese astfel de impulsuri şi a ales mai degrabă să înţeleagă cele patru evanghelii ca patru mărturii pentru o singură povestire a evangheliei, un singur mesaj salvator. Irineu a înfrumuseţat punctul prin a argumenta asupra faptului că la fel cum există patru regiuni ale lumii şi patru direcţii ale vântului, la fel sunt patru stâlpi ai evangheliei pe care Dumnezeu a dat-o lumii. Irineu a luat număr 4 ca fiind o evidenţă directă a autenticităţii evangheliilor: biserica mondială putea să deţină nici mai mult nici mai puţin decât o împătrită evanghelie.

Eusebius, sfătuitor al împăratului Constantin

Când Eusebius a produs lista sa în trei categorii în anul 325 d. Hr., el a întrebuinţat mai degrabă criteriul mai puţin entuziast decât acelea apărate de Irineu cu mai mult de un secol mai devreme. Eusebius se întreabă dacă scrierile au fost menţionate de către generaţiile mai timpurii de lideri de biserică, dacă stilul lor se comportă bine cu scrierile cunoscute a fi fost scrise în cadrul istoriei bisericii, şi dacă conţinutul lor este consistent cu ortodoxia stabilită. Dacă scrierile care proclamau să reprezinte credinţa nu aveau să îndeplinească criteriul, el le-e etichetează „falsurile oamenilor eretici”.

Canonul a fost rezervat pentru lucrările temporare, în măsura în care autenticitatea lor putea fi determinată. Compilatorii Canonului Muratorian au respins Păstorul lui Hermas, în ciuda popularităţii sale, deoarece se ştia că fusese compusă „recent”. Unii s-au argumentat pe o bază mult mai colorată că iritaţia nu ar trebui să fie amestecată cu miere, mierea reprezentând în mod presupus mai multe lucrări ortodoxe. Dar nici una dintre listelor canonice nu menţionează inspiraţia ca criteriu pentru determinarea căror scrieri aveau să fie incluse în canon. Motivul, aparent, este că din moment ce toţi creştinii erau plini de duhul, o revendicare de inspiraţie nu ar fi fost folositoare ca fel de distingere a scrierilor creştine canonice de cele extracanonice. Se notează adesea faptul că o scriere din Noul Testament pretinzând a fi inspirată este Apocalipsa lui Ioan, şi în mod precis este această carte a fost cea prezentă între cele disputate candidate pentru includerea în Noul Testament. Lista lui Eusebius din 325, denumeşte 21 de scrieri drept „recunoscute”, sau acceptate drept canonice, dacă asumăm faptul că el a inclus şi scrisoarea către Evrei printre scrierile lui Pavel, şi dacă socotim Apocalipsa a fi printre lucrările disputate. El nu spune ce includ scrisorile lui Pavel; şi el listează Apocalipsa de două ori, odată printre cărţile recunoscute şi odată printre cele disputate.

Scrisoarea de Paşte a lui Atanasie

Următoarea listă care a supravieţuit din antichitate este lista lui Atanasie publicată în 367 d. Hr. Lista sa enunţă aceleaşi 27 de cărţi care constituie Noul Testament al nostru. În anii care au intervenit între Eusebius şi Atanasie, cele 6 cărţi care erau disputate sau respinse şi-au găsit calea lor înspre categoria celor recunoscute. Din vremea lui Atanasie şi până acum ele rămân în canon, deşi ele au fost provocate din când în când de către teologi sau oamenii ai bisericii. Martin Luther, de exemplu, a crezut că Iacov, Iuda şi Apocalipsa erau nepotrivite pentru a fi incluse printre cărţile canonice.

Biblia şi intriga politică

Ce s-a întâmplat între vremea lui Eusebius şi vremea lui Atanasie pentru a fi socotit ultimul pas în direcţia unui consens? Cum putea biserica să decidă în final asupra a ceea ce să includă şi ceea ce să excludă? Din nefericire, sursele noastre sunt munte în această privinţă. Conciliul de la Nicea din 325 d. Hr. nu a adresat această chestiune, şi nici Eusebius sau Atanasie şi nici vreun alt scriitor din acea perioadă nu ne spune cum s-a întâmplat aceasta.

O dezvoltare sugerează o intrigatoare explicaţie plauzibilă. În 331 d. Hr., împăratul roman Constantin a trimis o scrisoare, a cărui text a supravieţuit, către Episcopul Eusebius din Cezarea prin care-l solicita să aranjeze producerea a 50 de biblii. Aceste cărţi urmau să fie copii executate cu îndemânare ale „scripturilor divine” pe pergament fin pentru folosirea în bisericile noii capitale al Imperiului, Constantinopolul. Constantin nu numai că a promis să plătească pentru toate cheltuielile implicate în acest proiect, el a oferit de asemenea şi două căruţe pentru a se asigura de expedierea rapidă a copiilor completate pentru inspecţie personală.

Eusebiu era un sfătuitor şi un confident al Împăratului. El este în mare privit ca arhitectul principal al filozofiei politice a imperiului reconstruit al lui Constantin. El a fost un aliat de încredere al Împăratului în apărarea şi implementarea politicilor noului stat creştinizat. Eusebius ştia că Constantin era preocupat cu unitatea bisericii şi a statului. El ştia de asemenea că acele noi biblii pregătite pentru oraşul capitală ar juca un rol important în cadrul unităţii bisericii. Caracterul cuprinzător al listei lui Atanasie are vederea acomodării politice. Aceasta rezolvă dezacordul cu privire la statutul canonic al cărţilor Evrei şi Apocalipsa prin a le include pe ambele. Se părea prin urmare plauzibil să se presupună că adăugarea ultimelor 6 cărţi la lista canonică nu a fost rezultatul argumentului istoric sau teologic, ci a fost stimulat de nevoile statului. Cu alte cuvinte, canonul Noului Testament a fost stabilit pentru toate scopurile practice când Constantin a dat ordinul să se creeze 50 de biblii. Publicarea lor a fost o dovadă palpabilă a unităţii bisericii şi de aici şi a unităţii imperiului.

O Biblie deschisă sfârşită

Canonul din secolul al 4lea a fost durabil, însă nu a fost privit ca final şi nu a fost niciodată universal. Printre bisericile Răsăritene ortodoxe diversitatea canonică în evidenţă înainte ca Constantin a continuat. Canonul bisericii siriene, de exemplu, este acela al Peshitta, o versiune siriacă a Noului Testament datând din secolul al 5lea. Din Peshitta lipsesc 2 Petru, 2 şi 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa. Luther a pus Evrei, Iacov, Iuda şi Apocalipsa ultimele în traducerea sa a Noului Testament în 1522, deoarece avea îndoieli cu privire la revendicarea lor la statutul canonic. Biblia Gustavus Adolphus (Stockholm, 1618) le identifică pe acestea patru drept scrieri apocrife. William Tyndale, „părintele Bibliei Englezeşti”, a pus aceleaşi 4 scrieri ultimele în traducerea sa a Noului Testament în 1526, aparent urmând practica lui Luther.

Biserica Romano-Catolică nu a emis o declaraţie autoritară despre conţinutul Biblie până în 8 aprilie 1546, când Conciliul de la Trent, prin votul a 24 la 15, cu 16 abţineri, a declarat scrierile din versiunea Latin Vulgata a lui Jerome a fi canonul oficial al bisericii. Canonul Romano-Catolic diferă, totuşi, de Biblia acceptată de bisericile Protestante: aceasta include Apocrifa Vechiului Testament, o serie de cărţi inter-testamentale omise în Bibliile Protestante.

De fapt, nici un singur canon nu a fost vreodată acceptat ca final de către întreaga biserică. Pentru biserica universal catolică cu „c” mic – statutul canonului astăzi se aseamănă cu ceea ce a fost în zilele lui Eusebius: aceasta este atât o chestiune de consens cât şi de diferenţă.

Cronologie

 

Clement (primul secol d. Hr.): Probabil că al treilea episcop al Romei şi autor al unei scrisori (1 Clement) scrisă bisericii din Corint în jurul anului 95 d. Hr.
Ignatius (ca. 35-107 d. Hr.): Episcop de Antiohia în Siria şi autor al scrisorilor către diferite biserici: Efeseni, Magnasiani, Traliani, Romani, Filadelfiani, Smirneani. El a scris de asemenea o scrisoare lui Policarp, episcop de Smirna.
Marcion (m. ca. 160 d. Hr.): Un nativ din Sinope în Pontus şi un bogat deţinător de vase. El a fost excomunicat în 144 d. Hr.
Canonul Muratorian: Cea mai veche listă existentă a scrierilor Noului Testament, descoperită în secolul al 18lea de L. A. Muratori într-un manuscris din secolul al 8lea. Lista se credea în general că data din secolul al 2lea.
Tatian (secolul al 2lea, d. Hr.): Un nativ din Asiria, Tatian a fost un apologet creştin şi autor al Diatessaron, o istorie a vieţii lui Hristos compilată din cele patru evanghelii folosite în biserica siriacă până în secolul al 5lea d. Hr.
Irineu (ca. 130-200 d. Hr.): Episcop de Lyon, Gaul (Franţa)-
Origen (ca. 185-254 d. Hr.): Critic biblic alexandrian, exeget, teolog şi scriitor creştin.
Eusebius (ca. 260-364 d. Hr.): Episcop de Cezarea. Istoria Eclesiastică a sa, o istorie multi-voluminoasă a bisericii de până în ca. 300, a fost publicat în ca. 325 d. Hr.
Constantin (ca. 274-337 d. Hr.): Împărat roman a cărui politică a fost aceia de a uni biserica creştină de statul secular prin cele mai apropiat posibile legături. Legile şi scrisorile lui sunt o sursă primară principală pentru relaţiile Creştinismului şi Statului din 313 înainte.
Atanasie (ca. 296-373 d. Hr.): Episcop de Alexandria, Egipt.
Conciliul din Nicea (325 d. Hr.): Primul conciliu general al bisericii creştine numit de Împăratul Constantin care s-a temut că disputele din cadrul biserici ar cauza dezordinea din imperiu. Rezultatul a fost Crezul Nicean.
Conciliul din Trent (1545-1563): În răspuns la Reforma Protestantă, definea doctrina catolică ca fiind distinctă faţă de cea protestantă şi a implementat reforme pentru a începe o revitalizare.

http://www.voxdeibaptist.org/cum_sa_format_canonul.htm

SIMON MAGUL

download

SIMON MAGUL. În NT îl întâlnim pe Simon în „cetatea Samariei” (Sebaste? *Faptele Apostolilor 8:9-24), unde „i-a entuziasmat la culme pe samariteni cu vicleşugurile lui magice” (NEB, v. 9). Luca nu sugerează că Simon însuşi ar fi fost un samaritean. În esenţă un şarlatan levantin, Simon a cultivat legenda cum că el este o emanaţie divină – „acea Putere a lui Dumnezeu care se numeşte Marea Putere”. Conceptul şi denumirea erau suficient de păgâne (în vederea analogiilor cf. Ramsay, BRD, p. 117; Deissmann, Bible Studies, 1909, p. 336 n.), însă samaritenii aveau să înţeleagă prin „Dumnezeu” „Iahve” şi Simon trebuie să se fi acomodat acelui mediu religios. Prin urmare el reprezintă deja un sincretism semnificativ de elemente magice, elenistice şi iudaice stranii.

În mişcarea maselor care au participat la predica lui Filip, Simon şi-a declarat convertirea şi a fost botezat. Luca foloseşte expresia lui obişnuită „a crezut” şi nu există nici un motiv care să pună la îndoială sinceritatea lui Simon până aici. Continuarea arată totuşi că atitudinea lui de bază a fost încă cele ale unui magician. El a fost atât de impresionat de manifestările vizibile ale Duhului Sfânt ulterioare punerii mâinilor de către apostoli, încât a apelat la ei, ca la nişte experţi mai mari în aceeaşi profesie, pentru obţinerea formulei la un preţ corespunzător. Mustrarea zdrobitoare a lui Petru evident l-a înspăimântat, deoarece el a cerşit mijlocirea apostolilor pentru a preîntâmpina pericolul cu care a fost ameninţat. Simon era obsedat de ideea puterii: el şi-o imagina în toate privinţele ca aparţinând apostolilor în calitate de super-magicieni.

Din acest moment, destul de brusc, Luca îl părăseşte pe Simon; însă un amestec de tradiţii cu privire la cariera lui ulterioară au supravieţuit în literatura creştină primitivă. Dacă ele cuprind o serie de nepotriviri şi de legende nu este nevoie, în aceeaşi direcţie cu E. de Faye, să se micşoreze valoarea descrierilor patristice sau să se nege legătura dintre Simon din Faptele Apostolilor şi secta simonită. Chiar şi Alexandru, mârşavul negustor de oracole al lui Lucian, a discutat pe seama erorilor lui Epicur: şi nu există nimic incredibil în Simon, cu o abilitate şi o personalitate remarcabilă, şi puteri psihice reale, şi probabil o oarecare educaţie, combinând şarlatanul cu întemeietorul unei erezii.

Iustin (Apologia 26, cf. 56, şi Trifon 120), el însuşi din Samaria, afirmă că Simon s-a născut în satul Gitta, că partenera lui Elena, o fostă prostituată, era considerată de toată lumea ca fiind prima lui „idee” divină, în timp ce el însuşi era aclamat de mulţimile din Samaria şi Roma ca divinitate. De fapt, adularea romană a înălţat o statuie cu inscripţia Simoni DeoSancto, „lui Simon, Dumnezeul cel sfânt”. (Este posibil ca această statuie să fi fost de fapt înălţată divinităţii sabine Semo Sancus, însă simoniţii, care se închinau la statui, au văzut probabil o conjunctură favorabilă în această statuie.)

Iraeneus (Adv. Haer. 1.16, Harvey), Ipolit (Philos. 6.7 ş.urm.) şi Epifan (Panarion. 21.2 ş.urm.) descriu doctrina simonită, ultimii doi folosind publicaţii pe care le afirmă, se pare că din greşeală în cazul lui Ipolit, ca provenind de la secta lui Simon. El pare să-şi fi dezvoltat vechea lui temă despre „Marea Putere a lui Dumnezeu” într-o schemă trinitariană: Simon li s-a înfăţişat samaritenilor în calitate de Tatăl, iudeilor în calitate de Fiul (el a dat doar impresia că suferă) şi lumii în general în calitate de Duhul Sfânt. El avea un mit al răscumpărării în care o salva pe Elena („oaia pierdută”) de robia transmigrărilor succesive în diferite trupuri de sex feminin; şi predica mântuirea prin har, pretinzând credinţă în Elena şi în el însuşi, îngăduind însă mai târziu o libertate nelimitată în ceea ce priveşte moralitatea. Simon a împrumutat de asemenea foarte multe elemente din păgânismul grecesc şi filozofia grecească, şi apar unele concepte care se repetă în mai sofisticatul *gnosticism creştin. Iraeneus şi ceilalţi a consideră drept primul eretic major, iniţiatorul unui lung lanţ de erori care se leagă una de cealaltă. Asocierea modernă a originilor gnostice cu formele eretice ale iudaismului ar putea sugera că instinctul lor nu a greşit cu mult.

În piesele literare de genul romanţului clementine şi Acts of Peter (Faptele lui Petru) se întâlnesc multe istorisiri imaginare despre întâlnirile dintre Simon şi Petru la Roma. Ideea cândva populară cum că în aceste lucrări clementine Simon este un cifru pentru Pavel nu mai trebuie luată în mod serios. După Ipolit, ultima prezentare a lui Simon a dat greş. El a ars de viu, promiţând să apară după trei zile, însă nu a apărut, deoarece, după exprimarea laconică a lui Ipolit, „el nu era Cristosul”.

BIBLIOGRAFIE

  1. P. Casey în BC, 5, 1933, p. 151 ş.urm.; E. de Faye,Gnostiques el Gnosticisme, 1925, p. 413 ş.urm.; R. M. Grant,Gnosticism and Early Christianity, 1960, p. 70-96; A. A T. Eurhardt, The Framework of the New Testament Stories, 1964, p.161-164; J. W. Drane, „Simon the Samaritan and the Lucan Concept of Salvation History”, EQ 47, 1975, p. 131-137.  A.F.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/simon-magul.html

ISLAM de Fritz Ridenour

download

ISLAM de Fritz Ridenour

 Cum a folosit Mahomed Biblia?

Iată o întrebare bună pentru un concurs „cine ştie cîştigă”: „Care este cea mai tînără dintre religiile majore ale  lumii, dar atît de orientată spre misiune încît a egalat aproape creştinismul în ceea ce priveşte numărul  convertiţilor din Africa?

Răspunsul la această întrebare este Islamismul, o religie care revendică 700 milioane de membri şi domină 42 de  ţări în Asia, Europa şi Africa.

Islam este numele corect pentru religia denumită adesea în mod incorect Mahomedanism. Cuvîntul „Islam”  înseamnă „supunere” (faţă de Allah, Dumnezeul lui Mahomed care a fondat această religie). Membri acestei religii  se autointitulează Muslimi, însemnînd „cei ce se supun”.

Cum a devenit Mahomed profet

Mahomed s-a născut în Arabia, în oraşul Mecca, în anul 570 d.Cr. El provenea dintr-o familie importantă şi foarte  respectată. La vîrsta de 25 de ani el s-a căsătorit cu o văduvă bogată numită Khadija. Ei au avut o căsătorie  fericită, deşi doar unul dintre copii, Patima, a trăit. Mahomed îşi petrecea cea mai mare parte a timpului său în  meditaţii solitare. El a început să aibă multe viziuni tulburătoare. Odată i s-a părut că-l vede pe îngerul Gabriel,  care i-a dat următoarea poruncă:

„Spune în numele Domnului care a creat,

A creat omul din cheaguri de sînge.

Spune, văzînd că Domnul este cel mai generos,

El e cel care l-a învăţat pe om prin condei,

L-a învăţat pe om care nu-L cunoştea”.

Cuvîntul arab pentru „a spune” este Quran (adesea numit Korari) însemnînd zicere, recitare, relatare sau citire.  Astfel, Coranul, cartea sfîntă a muslimilor, este o relatare a revelaţiilor date lui Mahomed. De-a lungul a 22 de  ani, Mahomed a relatat şi alte revelaţii. Încurajat de soţia sa, el a început să predice pe străzile şi pieţele din  Mecca. Mahomed nu a pretins că este de origine divină dar a insistat că Allah l-a chemat să fie profet.

Mahomed a urît idolatria şi imoralitatea Arabilor care locuiau în Mecca, sau care veneau acolo să-şi vîndă marfa.  El a întîmpinat o opoziţie înverşunată, dar pentru mulţi ani a fost protejat de puternicul său unchi, Abu Talib.

În anul 620 au murit şi Kadija şi Abu Talib, iar duşmanii lui Mahomed au început să uneltească pentru uciderea lui  şi a discipolilor lui. La data de 16 iulie 622, el e forţat să fugă la Yatrib, un oraş favorabil lui, în nord. Această  fugă, numită hegira, a marcat începutul islamului. Calendarul islamic începe cu această dată, iar anii sînt  număraţi de la „A H.” însemnînd „anul hegirei”. Yatrib a fost numit Madinat an Nabi (oraşul Profetului), în onoarea  lui Mahomed, dar este mai bine cunoscut sub numele de Medina. Mahomed a devenit liderul politic şi religios al  oraşului.

Nu după multă vreme, arabii din Mecca au organizat o armată pentru nimicirea lui Mahomed şi a adepţilor săi.  Lupta s-a terminat în 630 cu victoria forţelor islamice. Mahomed a intrat în Mecca. El a distrus toţi idolii din  Kaaba, templul principal, cu excepţia meteoritului Piatra Neagră, considerat relicvă sacră. Mahomed a declarat  Kaaba drept cel mai sfînt loc din islam. De atunci este locul spre care-şi îndreaptă rugăciunile toţi islamicii  credincioşi.

În următorii doi ani, Mahomed şi-a întărit poziţia sa de profet şi conducător al Arabici. El a unit triburile într-o  armată puternică pentru a cuceri lumea pentru Allah. Moartea sa în anul 632, nu a slăbit rîvna discipolilor săi  care au răspîndit credinţa lor în Asia, Africa şi chiar în Europa – şi creşterea islamului continuă şi astăzi.

Învăţăturile Coranului

Coranul este Scriptura Sfîntă a Islamului. Este compus din 114 surah sau capitole. Ele au fost aranjate după  lungimea lor, cele mai lungi în faţă, cu excepţia primului. Toate ideile sînt atribuite lui Dumnezeu. Cuvintele lui  Mahomed au fost înscrise de ucenicii săi pe orice, de la fragmente de pergament la coaste uscate de cămilă.  După moartea sa, aceste fragmente au fost colectate şi compilate într-o carte.

În ciuda faptului că o mare parte din Coran este confuză, islamicii pretind că este copia după originalul care se  păstrează în cer. Pe măsură ce Islamul s-a răspîndit în lume, s-au dezvoltat diverse învăţături şi ziceri colectate  în Hadit („Tradiţia”). O zicere din Hadit se numeşte Suna sau obicei. Ea descrie cum a gîndit sau a acţionat  Mahomed într-o anumită situaţie.

Cele şase doctrine islamice

Iată care sînt doctrinele de bază, în care trebuie să creadă orice islamic, din Maroc pînă în Filipine.

1. Dumnezeu. Există un singur Dumnezeu şi numele lui este Allah. El este atotvăzător, atotştiutor şi  atotputernic.

2. Îngeri. Îngerul şef este Gabriel, despre care se spune că i-a apărut lui Mahomed. Există de asemenea şi un  înger căzut, numit Şaitan (de la ebraicul Satan). Şi discipolii lui numiţi djinn (demoni).

3. Scriptura. Islamicii cred în patru cărţi inspirate de Dumnezeu. Tora lui Moise (Pentateuhul), Zabur (Psalmii lui  David), Injil (Evanghelia) lui Isus şi Coranul. Dar Coranul este ultimul cuvînt al lui Dumnezeu el are prioritate faţă  de celelalte scrieri.

4. Mahomed. Coranul enumeră 28 de profeţi ai lui Allah, printre care Adam, Noe, Avraam, Moise, David, Iona şi  Isus. Desigur, pentru Islam ultimul şi cel mai mare profet este Mahomed.

5. Sfîrşitul. În „ziua din urmă” morţii vor învia. Allah va fi judecător, oamenii vor merge în cer sau în iad. Cerul  este locul plăcerilor senzuale. Iadul este pentru cei care s-au opus lui Allah şi profetului său Mahomed.

6. Predestinaţia. Dumnezeu a ales după cum I-a plăcut şi nimeni nu poate schimba ceea ce a decretat El.

Cinci stîlpi ai credinţei

În afară de cele şase doctrine ce trebuie crezute, există cinci datorii de împlinit.

1. Mărturisirea de credinţă. Pentru a deveni islamic, o persoană trebuie să repete public: „Nu există alt  dumnezeu decît Allah, iar Mahomed este profetul lui Allah”.

2. Rugăciuni. De cinci ori pe zi, muslimul trebuie să îngenuncheze şi să se prosterne în direcţia oraşului sfînt,  Mecca.

3. Milostenie. Legea islamică cere, astăzi, ca a patruzecea parte din venitul credinciosului să fie dată la orfani,  văduve, bolnavi şi alţi sărmani.

4. Ramadan. A noua lună din anul islamic, este numită Ramadan. Este cea mai mare dintre sărbători. Credincioşii  postesc întreaga lună, dar numai în timpul zilei. După apusul soarelui începe petrecerea. În timpul Ramadanului,  credinciosul nu trebuie să comită nici un act imoral. Dacă însă comite fapte imorale, postul este fără rost.

5. Pelerinajul la Mecca. Acesta se numeşte Hajj şi trebuie făcut cel puţin o dată în viaţa credinciosului. Dar dacă  el este în imposibilitate să meargă, poate trimite pe altcineva în locul său.

Cum contrazice Coranul Biblia

Biblia a avut o influenţă importantă asupra învăţăturilor islamice. De pildă, arabul îl revendică cu mîndrie pe  Ismael, fiul lui Avraam, drept strămoşul Său. Credinţele islamice despre natura lui Dumnezeu, învierea trupului şi  judecata sînt foarte asemănătoare cu învăţăturile Bibliei (şi de fapt sînt inspirate din Biblie n.tr.). Dar există şi  diferenţe mari. Iată cîteva dintre ideile islamice opuse Bibliei:

1. Coranul susţine că Isus nu este Fiul lui Dumnezeu, deşi descrie naşterea din fecioară într-un pasaj similar celui  din Luca 1:26-28 (Sura 3:45-47). Coranul îl consideră pe Isus un profet, egal cu Avraam, Iona şi alţii, dar  Mahomed este considerat mult mai important decît ei. Sura 4:171 spune că: „Isus… a fost doar un mesager al  lui Allah… Ideea unui fiu al Său este departe de maiestatea transcedentală a lui Allah”. Mahomed a ignorat  complet revendicările lui Isus despre Sine. Isus a zis de exemplu: „Eu şi Tatăl, una sîntem” (Ioan 10:30); „Cine  M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl” (Ioan 8:58).

Biblia afirmă că Dumnezeu însuşi îl numeşte pe Isus Fiul Său (vezi Matei 17:5). Demonii tremură cînd îl recunosc  pe Fiul lui Dumnezeu (vezi Matei 8:29). Toma îndoielnicul îl recunoaşte ca „Domnul meu şi Dumnezeul meu” (Ioan  20:28). Ioan îl identifică pe Cristos ca autorul creaţiei (Ioan 1:1-5); la fel face Pavel în Coloseni 1:15-17, iar în  Coloseni 2:9 spune: „În El locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii”.

Mahomed a ignorat sau a negat aceste dovezi. Islamicii susţin că Biblia a fost modificată de creştini.

2. Coranul spune că Cristos nu a murit niciodată pe cruce. „Ei nu L-au ucis, nici nu L-au crucificat, dar lor li s-a  părut aşa” (Sura 4:157). Poate fi verosimilă o astfel de părere? Islamul susţine că Allah L-a răpit pe Isus la cer  chiar înainte de crucificare. Atunci cine a murit pe cruce? Răstignitul era de fapt Iuda machiat astfel încît i-a  înşelat pînă şi pe Maria, mama lui Isus, şi pe ucenici.

Toate acestea sînt în dezacord total cu Biblia. Evangheliile ne spun că Iuda este cel ce L-a trădat pe Isus (vezi  Marcu 14:10-11, 43-45), apoi s-a spînzurat ca urmare a remuşcărilor (Matei 27:5). Iuda a murit atîrnat la  capătul unei funii, nicidecum atîrnat pe crucea de pe Calvar.

Aşa cum am văzut, crucificarea lui Cristos a fost profeţită în Vechiul Testament. Relatările martorilor oculari  despre acest eveniment sînt cuprinse în fiecare dintre cele patru Evanghelii. Moartea răscumpărătoare pe cruce  a lui Cristos este evenimentul fundamental din Noul Testament (vezi 1 Corinteni 1:23; 2:2; 15:3-4; Galateni  2:20; 6:12, 14; Efeseni 2:16).

Isus Şi-a prezis moartea de mai multe ori (vezi Matei 16:21). De ce a murit El? Biblia spune că El Şi-a dat viaţa  ca „răscumpărare pentru mulţi” (Marcu 10:45). El a promis că sîngele Său „se varsă spre iertarea păcatelor”  (Matei 26:28). Pavel arată că moartea lui Cristos pune capăt sacrificării animalelor la Templu (vezi Evrei 9)  deoarece: „Cristos… S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora” (Evrei 9:28). Isus este  „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29).

3. Sura 4:111 declară că omul trebuie să-şi rezolve singur problema păcatelor sale. Islamicii îşi cîştiga mîntuirea  împlinind cei „cinci stîlpi ai credinţei”. Dacă nu reuşeşte, este vina lui deoarece Coranul spune: „Oricine rătăceşte  (greşeşte ţinta) poartă întreaga responsabilitate pentru rătăcirea Sa” (Sura 10:109).

Aceste idei sînt în contradicţie cu gîndirea biblică. Isaia spune că „toţi au păcătuit” (vezi Isaia 53:6). Pavel  accentuează acelaşi adevăr în Romani 3:23. Deoarece toţi sînt păcătoşi, singura cale de mîntuire este prin  credinţa în Isus Cristos. Iată ce ne spune fiecare carte a Noului Testament.

Mahomed a încercat sincer să desfiinţeze idolatria, dar el s-a proclamat pe sine ca profet şi a alcătuit o listă de  reguli şi porunci. Ca şi iudaismul, religia islamică pune pe umerii omului o povară grea de responsabilitate. Isus  Cristos a promis că va ridica aceste poveri: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă…  Căci jugul Meu este bun şi sarcina Mea este uşoară” (Matei 11:28,30).

Care este diferenţa între Islam şi Creştinism? Foarte simplu: Mahomed care s-a crezut profet este mort, pe cînd  Cristos este un Mîntuitor Viu.

Care este diferenţa?

Ce cred „Creştinii”

DUMNEZEU

1. Dumnezeul unic este revelat în Biblie ca Tată, Fiu şi Duh Sfînt, într-o singură  esenţă a Dumnezeirii există trei persoane: Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi  Dumnezeu Duhul Sfînt. Ele sînt co-egale şi co-eterne (Matei 3:13-17; 28:19; 2  Corinteni 13:14).

ISUS CRISTOS

2. Isus este Cristosul, Fiul lui Dumnezeu, una cu Tatăl,  Răscumpărătorul fără păcat al omului păcătos. Prin moartea  sa pe cruce în locul nostru şi prin învierea Sa dintre cei morţi  Isus a devenit pentru cei ce-L primesc Mîntuitorul lor. (Ioan  1:13-14; Evrei 4:15; l Petru 3:18; 1 Corinteni 15:3).

 PĂCAT

3. Păcatul este rebeliunea trufaşă, independenţa faţă de  Dumnezeu manifestată în formă activă, sau pasivă (Romani  1:15-23; 3:10, 23).

4. Cristos, Fiul lui Dumnezeu a murit pe cruce pentru  păcatele noastre, după Scripturi (1 Corinteni 15:3-4).

Ce cred „Islamicii”

DUMNEZEU

1. Nu există alt  Dumnezeu decît Allah  – Dumnezeul.

ISUS CRISTOS

 2. Isus Cristos a fost doar un om, un profet  egal cu Adam, Noe, Avraam şi Moise, dar ca

toţi aceştia, mult mai puţin importanţi decît  Mohamed. Cristos nu a murit pentru păcatele omului; de fapt Iuda, şi nu Isus a murit pe  cruce.

PĂCAT

3. Păcat este eşecul în a împlini voia lui Allah, în  a împlini datoriile religioase prescrise în cei „Cinci  stîlpi ai credinţei”.

MÎNTUIRE

4. Omul îşi cîştiga propria mîntuire prin faptele  sale; el va fi pedepsit pentru păcatele sale.

 Mai multe materiale pentru Theophilos  şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:

  www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/islam/

Omul Evanghelic” a fost lansat la Oradea

  28-02-2019 18:34:38

Vineri, 22 februarie, intelectualitatea evanghelică și-a dat întâlnire la Oradea. În cadrul Conferinței „Evanghelicii români – centru și periferie. Exercițiu de poziționare” a fost lansat cel mai așteptat titlu al anului 2018: „Omul Evanghelic”. La eveniment a participat și unul din coordonatorii proiectului cules cu mare grijă de 19 autori, în mai bine de 20 de ani, dr. prof. Dănuț Mănăstireanu. Evenimentul a fost organizat de Platforma Decenu.eu

Comunicat de presă

Oradea și județul Bihor găzduiesc câteva dintre cele mai semnificative comunități evanghelice din România, 1 din 10 bihoreni fiind baptist sau penticostal. De altfel, baptiștii au o vechime de peste 120 de ani în această regiune, iar penticostalii, de peste 90 de ani. În anii ‘70, la Oradea a avut loc o așa-numită „trezire spirituală”, pe când Biserica Baptistă nr. 2, actuala „Emanuel”, era păstorită de către Iosif Țon (devenit ulterior colaborator al postului de radio Europa Liberă) și Liviu Olah, doi pastori care au fost în vizorul Securității. Tot la această biserică a ajuns în 1985 renumitul evanghelist american Billy Graham, în timpul unui turneu prin România, atent supravegheat de organele de represiune.

După 1990, a fost fondat în Oradea Institutul Biblic Emanuel – care ulterior a devenit Universitatea Emanuel – una dintre cele două instituții baptiste de grad universitar din țară.

În prezent, în Bihor sunt 270 de biserici penticostale (14 în Oradea) și aproximativ 200 baptiste (10 în Oradea), plus alte biserici evanghelice cu statut independent, ONG-uri, școli și grădinițe.

Platforma Decenu.eu (www.decenu.eu), a organizat în 22 februarie 2019, la Cetatea Oradea, lansarea de carte „Omul Evanghelic” cu mottoul „Cine sunt evanghelicii români?”. Au fost abordate teme precum istoria evanghelicilor, dinamica mediului evanghelic, perspectiva evanghelică asupra libertății religioase, locul textelor sacre (Biblia) în lumea evanghelicilor, teologia evanghelică, limbajul specific mediului evanghelic, muzica și beletristica evanghelică, media evanghelică, arhitectura evanghelică, educația în mediul evanghelic, situația femeii în același mediu, relațiile cu alte orientări creștine autohtone, legăturile cu centrele protestantismului evanghelic din Vestul Europei și din America de Nord și situația evanghelicilor în interiorul minorităților etnice din România.

Temele au fost prezentat de prof. Dănuț Mănăstireanu, unul din coordonatorii cărții Omul evanghelic, publicată la editura Polirom.

Pe lista invitaților sau numărat:

Maria Hulber – cercetător acreditat al CNSAS. A publicat „Memorialistica detențiilor postbeliceromânești” (lucrare care are la bază teza de doctorat) și „În sfera tăcerii. Richard Wurmbrand în dosarele Securității”.

Vasile Gabrian – director editorial al editurii Casa Cărții.

Corneliu Simuț – doctor în teologie, profesor de teologie sistematică și istorică la Universitatea Emanuel, cercetător postdoctoral la Universitatea din Pretoria și conducător de doctorat la Universitatea Aurel Vlaicu din Arad.

Florin Tomoioagă – diacon, lector universitar doctor la Facultatea de Teologie Ortodoxă dinOradea.

Dl. prof. Dănuț Mănăstireanu este unul dintre cei doi coordonatori ai volumului Omul evanghelic (alături de istoricul Dorin Dobrincu). Doctor în teologie (2005, Brunel University, Londra, UK), cu o teză despre teologia lui Dumitru Stăniloae. A fost, până în 2016, Director pentru credință și dezvoltare pentru regiunea Europei de Est și a Orientului Mijlociu, World Vision International (WVI). Este membru al Consiliului Academic al Centrului de Studii Misionare din Osijek, Croația și al Bordului Inițiativei Ortodoxe a Mișcării Lausanne.

Partenerul local Decenu.eu este o platformă inter-denominațională care are ca scop facilitareacontextelor publice unde să se poată comunica cu pasiune valorile creștine, pentru ca mai apoi să creeze comunități vii de oameni care-și trăiesc cu demnitate și bucurie identitatea creștină în toate sferele societății.

Natalia Ile

Director dezvoltare platforma decenu.eu

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/28/omul-evanghelic-a-fost-lansat-la-oradea/?

După ce a legalizat avortul, Irlanda vrea să interzică şi marșurile pro-viață

40 de zile pentru viață, Externe, Familie, Politic

  28-02-2019 16:42:55

Irlanda şi-a schimbat constituţia anul trecut, avortul devenind legal începând de anul acesta, mici grupuri de susţinători ai mișcării pro-viață au fost văzute în preajma unităţilor medicale care fac avorturi sau celor care oferă consiliere în vederea efectuării unui avort. Unul din locurile unde s-au adunat constant acești suporteri este spitalul din localitatea Drogheda, unul din cele mai vechi oraşe din Irlanda.

Aşa cum se întâmplă peste tot în lume, unde oamenii se adună pentru a susţine dreptul la viaţa a copilaşilor nenăscuţi, oamenii care s-au adunat au fost paşnici, fără a interfera în vreun fel sau a intra în interiorul unităţii medicale. Cu toate acestea, au fost declanşate iniţiative legale pentru a preveni astfel de adunări, şi, prin urmare, de a restrânge libertatea de exprimare a celor care sunt împotriva avortului.

Website-ul Drogheda Life informează despre faptul că Emma Coffey, o consilieră din comitatul Louth, din care face parte Drogheda, a propus crearea unor zone de excludere în jurul spitalelor şi altor unităţi medicale unde se fac avorturi. Scopul propunerii este acela de a face ilegale protestele anti-avort.

La o şedinţă a consiliului local al comitatului Louth, desfăşurată pe 18 februarie, iniţiativa lui Emma Coffey a fost votată şi aprobată cu susţinere din partea ambelor partide principale din Irlanda, Fianna Fail şi Sinn Fein.

Coffey este ea însăşi membră în Fianna Fail, un partid care a reprezentat în mod istoric concepţiile tradiţionale ale Irlandei catolice. Timp de zeci de ani, Fianna Fail a fost o forţă conservatoare în politica irlandeză. Cu toate acestea, actualul lider al partidului, Michael Martin, i-a şocat pe mulţi când a anunţat că susţine fără rezervă campania desfăşurată anul trecut pentru eliminarea din constituţie a amendamentului care interzicea avortul.

Majoritatea partidelor politice din Irlanda susţin avortul. În mod suprinzator, singurul vot negativ în chestiunea înfiinţării zonelor de excludere a venit din partea unui membru al Partidului Verzilor, partid ce nu este cunoscut a susţine poziţia pro-viață. Votul negativ nu a fost cauzat însă de o preocupare privind drepturile copiilor nenăscuți, ci, mai degrabă, de o îngrijorare privind constituţionalitatea unei astfel de măsuri.

Emma Coffey s-a grăbit însă să alunge temerile privind iniţiativa pe care a promovat-o, spunând că: „Sunt avocat şi nu aş fi iniţiat această lege dacă nu aş fi fost convinsă că este legală şi n-aş fi cerut sfatul unor colegi care m-au asigurat că totul este în regulă.”

Conform Drogheda Life, Coffey ar fi spus că doreşte legiferarea unor astfel de zone de excludere de către guvern în toată Irlanda.

În replică la iniţiativa consilierilor din comitatul Louth, Charles Byrne, un activist local pro-viață a declarat pentru Drogheda Life: „Cine ar fi crezut că va veni ziua când o propunere legislativă prin care să fie interzis să protestezi împotriva uciderii unor fiinţe umane va fi susţinută de către toţi membrii consiliului din Louth? Aceasta nu este Irlanda în care m-am născut eu. Nu este Irlanda în care au crescut părinţii mei, ori cea a bunicilor şi străbunicilor mei. De fapt, nici unul dintre strămoşii mei nu ar fi recunoscut această „nouă Irlanda” ”.

Sursa: Lifesitenews

https://www.stiricrestine.ro/2019/02/28/dupa-ce-a-legalizat-avortul-irlanda-vrea-sa-interzica-si-marsurile-pro-viata/?

Iată că bat la ușă… și nu vrea nimeni să mai răspundă

3 YEARS AGO

Bătaia la ușă - imagine preluată de pe site-ul www.mediawiki.org, autor

De mai bine de câteva decenii, omenirea noastră a început să o ia pe făgașuri care și le-a conceput odată cu avansarea rapidă a tehnologiei; ne uităm în stânga și în dreapta și vedem la fiecare pas ori persoane cu dispozitive mobile noi în mână, ori cu căști imense pe urechi, ori ceasuri care fac pozeochelari care filmează, căști de motocicletă care sunt dotate cu camere de supraveghere trafic, bețe de orbi care detectează obiectele din fața lor… a, nu, asta am inventat eu acum, nu știu dacă există. :))

Ne-am întrebat și poate ne întrebăm de ce s-au schimbat oamenii și par a fi tot mai apatici, tot mai individualiști, tot mai ignoranți față de ceea ce se întâmplă în jurul lor. Țin mai mult la ceea ce au băgat în capu lor decât la ceea ce este adevărat și demn de crezutCred în ceea ce nu ar crede nimeni și fac pe toți ceilalți din jurul lor o mulțime de rătăciți, excentrici, necunoscători.

Poate că suntem noi cunoscători de ceva și acel ceva ne motivează în viața și stilul de viață pe care îl trăim.

Atunci când cineva îmi spune ceva care știu că nu este corect și eu încerc să-i transmit persoanei respective părerea mea, și îmi răspunde fără să mă asculte, fără să lase deoparte concepțiile sale… eu de fapt îmi dau seama că am vorbit cu un individ care are ușa închisă și am vorbit ori eu singur, ori cu mânerele de pe ușa lui, ori el mi-a lăsat ușa închisă ca eu să nu îi intru să îi spun ceva de bine. Măcar un salut să îi dau să vadă că nu am trecut nepăsător pe lângă el.

Am întâlnit sute de persoane de acest gen. Nu vreau să le spun pe nume. Nu vreau să-i jignesc pentru ceea ce au ales în dreptul vieții lor. Nu vreau să-i condamn eu la iad pentru că sunt urmașii diavolului, o să descopere aceasta singuri într-o zi. Ceea ce vreau să fac acum este să le bat la ușa lor închisă, să le transmit prin acest mesaj faptul că, mai presus de toate, ești om, ești vulnerabil, ești sortit pieririi, ești cu limitări, ești cu un destinOrice cale ai ales, și o urmezi, aceea va trasa și finalul vieții tale. Poți să alegi binele și viața, poți să trăiești, poți să te bucuri de fiecare clipă din viața ta. Sau poți să trăiești condamnând pe toți din jur pentru că nu cred ceea ce crezi tu, nu fac ceea ce faci tu, nu susțin ceea ce susții tu… și îi ponegrești pe nedrept.

De fapt, și de drept, atunci când arăți cu degetul la cineva, oare nu arată celelalte degete și spre tine? Oare tu, când te compari cu ceilalți din jurul tău, oare nu te pui pe tine însuți mai presus de rațiune, de logică, de sentimente, de realitate, și prin aceasta arăți, chiar fără să mai rostești nimic, că ești un nimicUn nimic care vorbește prea multUn nimeni care se crede ceva și cineva în acest univers necuprins pe care tu crezi că îl poți defini prin teorii, prin știință, prin concepte făcute… ha, de alți oameni? La ce bun să crezi ceva scos pe gură de un alt nimeni? A, a avut acel om studii și a făcut teste și a făcut observații? Și la ce l-au ajutat în viață? Că tot în mormânt și la moarte a ajuns!

Furnică - imagine preluată de pe site-ul toateanimalele.ro

Uite-te la furnică! Ea nu scoate teorii, nu impune celor din grupul ei să se îmbrace într-un anumit fel, nu își ucide neamurile, ci lucrează din zori până spre înserat și o face într-un colectiv. Dar vei spune că nu ești o insectă acum! Corect, pentru că tu ai un suflet, ai rațiune! Rațiunea este singurul lucru care ne deosebește pe noi de celelalte animale, plante din acest univers. Dacă toți oamenii ar folosi rațiunea lor în mod sigur că nu vom mai avea colective și grupări de oameni cu ideile lor, cu extremitățile lor, ci vom avea oameni cu același țel, precum furnicile, albinele, etc. Am lucra cu toți la binele tuturor, nu ne-am gândi la binele nostru propriu. Albinele, furnicile, etc., nu sunt individualiste în ceea ce fac ele. Ele lucrează pentru întregul lor neam, sub conducerea reginei lor!

Noi nu existăm pe această planetă ca să ne impunem, ci existăm și am fost creați ca să avem o relație cu Creatorul nostru. Dumnezeu a pus în noi, pe lângă această rațiune, și un liber arbitruEl nu ne-a creat roboți, și noi nu am evoluat din maimuță, cu siguranță! Această teorie este produsă de un om a cărui rațiune și logică nu doar că a depășit limitele științei (cum le place la mulți darviniști să li se spună), ci și limitele bunului simț! Dacă îi întrebi de ce nu mai are loc acum evoluția, o să îți răspundă că de fapt are loc, dar nu vedem noi, sau că are loc în decursul unei mari perioade de timp.

Mă întreb acum din ce a evoluat prostia oare? Este ea o virtute poate? Probabil! Pentru că este scris că ”Nebunul spune în inima lui… nu este Dumnezeu…”. La ce folosește unui om să câștige lumea întreagă dacă își va pierde sufletul la final? La ce bun să ai un nume, un site, o duzină de gadget-uri și de aplicații și de susținătorii online și offline, când sufletul tău se duce în foc, în chin, în neliniște în remușcare? În lumea de dincolo, oricare crezi tu că ar fi ea, fie că crezi sau nu lucrul acesta, fiecare dintre noi se va duce de aici cu 2 lucruri: relații sau regrete.

Poți să trăiești o viață întreagă crezând o prostie și o mulțime de prostii și apoi să mori și să ajungi în lumea de dincolo unde regretele te vor chinui mereu. O să te vezi atunci cât de naiv ai fost și câte prostii ai dat voie să intre în capul tău.

Sau poți să ai o relație bună cu cei din jurul tău, cu Cel care te-a creat, să trăiești o viață de sfințenie și curăție, prin puterea Sa transformatoare, și poți trăi viața de apoi în fericire, bucurie și pace veșnică.

Doar că aceste două entități nu vreau să ți le impun, sau să te fac să le crezi acum. De ele o să dai atunci când viața ta se va sfârși. E ca și când la ușa ta bate cineva care îți spune, ia aminte omule la viața ta și întoarce-te de unde ai căzut, întoarce-te la adevăr, la Creatorul tău, caută-L și se va lăsa descoperitSAUpoți să lași în continuare ușa închisă. Și la ușa ta închisă poate că mâna Lui nu o să mai bată a doua oară.

Pe cine sau pe ce ai să lași data viitoare să intre în mintea și în sufletul tău? Cugetă la aceste lucruri. Răspunde-ți ție însuți. Verifică-te dacă ai fi să mori acum unde crezi că ai ajunge… și de ce crezi că ai ajunge acolo.

 

Telefonul la care ne închinăm (şi holbăm) toată ziua

Telefonul la care ne închinăm (şi holbăm) toată ziua