PĂCAT HAR ŞI JERTFĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT ŞI ÎN NOUL TESTAMENT

download

PĂCAT HAR ŞI JERTFĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT ŞI ÎN NOUL TESTAMENT

 de Ardelean Viorel

 CUPRINS :

1). INTRODUCERE

2). PĂCATUL

a). TERMENI PENTRU PĂCAT

 b). NATURA PĂCATULUI

 c). CONSECINŢELE PĂCATULUI

 3). HARUL

4). SEMNIFICAŢIA CUVÂNTULUI JERTFĂ ŞI DEFINIREA LUI

a). TERMINOLOGIE.

b). PERIOADE, ORDINE CRONOLOGICĂ, SCOPUL JERTFELOR.

5). JERTFA ÎN NOUL TESTAMENT

6). CONCLUZIE    

 1).INTRODUCERE În momentul în care omul a căzut în păcat, Dumnezeu deşi pune omul sub blestem, ( Gen. cap 3) îi face o promisiune în Geneza 3:15, care implică cel puţin două aspecte. Pe de o partea i se promite omului izbăvirea, iar pe de altă parte dacă se adâncesc aspectele, dea lungul istoriei tot timpul va exista o închinare falsă în paralel cu una adevărată. De aici se desprinde şi ideea de Jertfă care străbate ca un fir roşu atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament. De fapt acest lucru se reflectă şi în istoria omenirii, pentru că şi la popoarele păgâne găsim aceleaşi aspecte : temple, sărbători şi jertfe. Această împlinire a Jertfei Supreme, la ”împlinirea vremii”, se realizează în persoana lui Isus Hristos care este Mesia cel promis. Dumnezeu a decretat că *Plata păcatului este moartea „(Romani 6:23 b), şi El nu se contrazice. În Vechiul Testament toate jertfele de animale aduse de poporul evreu pentru a primii iertare, erau de fapt făcute în contul jertfei lui Hristos care pentru ei urma să vină cândva în viitor. Un aspect negativ al jertfelor aduse de poporul evreu este faptul că tiparele şi ceremoniile religioase, de aducere a jertfelor au fost aşa de mult deformate, încât s-a ajuns chiar la sacrificii umane lucru care era o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Ezekil 23: 37-39), şi nu-şi mai îndeplineau funcţia. Poporul evreu trebuia să fie o lumină între popoarele păgâne, aşa cum ar trebuii să fie creştinismul. Din păcate realitatea se prezintă altfel. Dar chiar şi atunci când jertfele erau aduse după voia lui Dumnezeu, exista o rezolvare a păcatului, doar la nivel terestru. În sfera cerească această rezolvare a păcatului, avea să fie realizată în Persoana Domnului Isus Hristos (Matei 27:1-50) cu implicaţiile de rigoare care privesc, Naşterea Sa, viaţa, învăţăturile Sale, Moartea pe Cruce, Învierea, Înălţarea la Cer, şi poziţia pe care o ocupă acum la dreapta Tatălui de autoritate şi putere. Ioan în viziunea escatologică îl vede pe Isus Hristosul, pe Mesia, ca Miel Junghiat, şi care este totuşi viu, vrednic să ia Cartea şi să rupă peceţile, pentru că a răscumpărat cu Sângele lui pe toţi oamenii. (Apocalipsa 5: 6-9). De asemenea trebuie definită noţiunea de păcat şi de jertfă pentru o mai bună înţelegere a lor. şi conceptul de Har îşi are locul în mod special în planul de salvare a omului de către Dumnezeu.   Prin înţelegerea acestor termeni din Vechiul şi Noul Testament, se trece la o aplicaţie a lor în ziua de astăzi în viaţa credinciosului şi a bisericii.

2) PĂCATUL

Originea păcatului s-a manifestat în univers înaintea de căderea lui Adam şi a vei în lumea îngerilor antrenând căderea lui Satan şi a demonilor care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.[1] În acest sens sunt sugestive textele cu referinţă indirectă din Isaia 14 şi Ezekil 28. De asemenea şi Isus face afirmaţia din Luca 10:18  Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” De asemenea păcatul a lovit în standardele morale ale lui Dumnezeu care a spus ce este drept [2], dar şi omul a îndrăznit să facă acest lucru din propria perspectivă şi în mod categoric a greşit, cu consecinţele de rigoare adică blestemul. Un alt aspect important este faptul că se referă la identitatea lui Adam, adică cine este de fapt el, uitând statul de fiinţă creată în raport cu Dumnezeu, care este Creatorul. De fapt a pornit pe acelaşi drum ca şi Lucifer, fiind înşelat de el.

Păcatul este denumit prin diferiţi termeni în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. O sumă a termenilor pentru păcat, ca şi definiţie ar însemna şi s-ar putea definii cu a călca poruncile şi legile morale ale lui Dumnezeu cu consecinţele de rigoare. Legea lui Dumnezeu izvorăşte din natura Sa, nu este arbitrară, ea nu este numai negativă ci şi pozitivă şi are un caracter permanent.[3] Legea a fost dată pentru recunoaşterea păcatului vizavi de sfinţenia lui Dumnezeu. Deci păcatul este o calcare a Legii lui Dumnezeu. Păcatul este pângărire şi vinovăţie, iar în esenţa sa este egoism[4]. Alte surse apreciază faptul că păcatul este în primul rând idolatrie care înseamnă o întoarcere a omului de la Dumnezeu, înspre sine, el fiind centrul închinării sale, urmat de mândrie şi alte păcate car decurg din această stare.   În scrisoarea sa către Romani, apostolul Pavel[5] spune că toţi oamenii evrei sau neamuri, religioşi sau păgâni   ”au păcătuit şi sânt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Şi Vechiul Testament şi Noul Testament vorbesc pe larg despre păcat folosind o gamă întreagă de termeni care arată cât de particularitate este această situaţie pentru condiţia de actualmente a umanităţii Există o serie de termeni care definesc păcatul şi vom încerca să enumerăm câteva cuvinte pentru a ne da seama de gravitatea lui.

a). TERMENI PENTRU PĂCAT

A greşi ţinta[6] ”Hamartia” cuvântul cel mai întrebuinţat în Noul Testament Am putea interpreta textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Hamartia prezintă starea generală de păcătoşenie. Nedreptate[7], necinste ”Adikia” Unul dintre cele mai cunoscute pasaje în care găsi acesta vorbire greacă este pasajul din 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Greşeală ”Paraptoma” Termenul este găsit în Noul Testament şi este ştiut din rugăciunea „Tatăl nostru” în care găsim: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre”. Cuvântul este un derivat de la verbul „pipto” (a cădea) şi denumeşte o absenţă de rezistenţă în faţa răului şi alunecarea de la calea credinţei. Apostolul Iacov ne scrie: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele (căderile), şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5:16). Fărădelegea (Anomia) Acest cuvânt există în Biblie şi înseamnă „călcare de lege” (noma este egal cu lege). 1 Ioan 3:4 ne dă o definiţie a acestui element: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege”. Călcarea poruncii ”Parabasis” Termenul figurează în Biblie şi defineşte încălcarea unei legi specifice. A „încălca” înseamnă a păşi dincolo de limitele stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu bună ştiinţă o anumită hotărâre. Această aspect de păcat este mai vinovat decât „hamartia”. Parabasis este un culpabilitate săvârşită cu bunăştiinţă. „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23). Lipsa de evlavie, Nelegiuire ”Asebia” „Sebia” înseamnă evlavie. „A-sebia” este lipsa de atitudine corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de problemele vieţii. Iacov, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest cuvânt pentru a reliefa grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi ca să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iacov 14-15).

Faptele cărnii din Galateni 5:19-22 sunt şi ele sugestive prin termenii folosiţi[8]. (nu le enumerăm pe toate). Porneia denotă faptele sexuale imorale şi nelegiuite. Akatharsia înseamnă murdărie fizică şi spirituală, iar în Vechiul testament se referă sub aceleaşi aspecte la ceremonii şi ritualuri.   Aselegia[9] înseamnă chefuri, beţii, depravare şi desfrânare, certuri şi invidie (Rom.13:13). Eidololatria înseamnă închinarea le idoli şi persoane la lucruri create care iau locul lui Dumnezeu. De acest lucru se face vinovat şi umanismul modern care pune în centru atenţiei persoana umană adică fiinţa creată în locul Creatorului. Eris denotă o stare de duşmănie, ceartă sfadă, a aprinde un foc, şi grabnică vărsare de sânge. Thumos arată un caracter nelimitat spre bine şi spre rău al omului şi contează contextul în care este folosit. Hairesis se referă la un scop, sau plan nelegiuit, iar în Noul Testament la certurile de partide, sau un grup de creştini închis. (care de fapt nu mai sunt biserică).

Se poate observa multitudinea de cuvinte folosite pentru a defini conceptul de păcat dar întrebarea care se pune este faptul că suma lor este suficientă pentru a înţelege gravitate lui, pentru că pentru curăţirea de păcat a murit Hristos.

b). NATURA PĂCATULUI[10] În acest caz se poate vorbi de păcat în esenţa lui. În Biblie păcatul este caracterizat ca necredinţă, răzvrătire, perversitate, ratarea ţintei. Totuşi cum am reuşit să spunem ce este de fapt păcatul. În Vechiul Testament el ţine şi este perceput în legăturile şi faptele exterioare din viaţa omului, dar în Noul Testament se merge la motivaţie, la gândurile omului în intimitatea sa. Isus Hristos pune un semn de egalitate între crimă şi adulter cu mânia şi pofta. (Mat cap 5). De asemenea se pune egalitate între motivaţii şi acţiuni propriuzise pentru că toate atentează la sfinţenia lui Dumnezeu. Noi nu suntem păcătoşi pentru că facem păcat ci facem păcat pentru avem o natură păcătoasă. ”Păcatul ca definiţie este o lipsă de conformitate activă sau pasivă raportată la Legea Morală a lui Dumnezeu.” Ele este incapacitatea omului de a trăi conform aşteptărilor pe care Dumnezeu le are de la om.

Una[11] dintre sugestii pentru natura păcatului este Senzualitatea în care intră şi faptele cărni din Galateni 5:19-21. Un alt păcat poate fi Mândria. Natura păcătoasă a omului reprimată într-un anumit domeniu, se poate manifesta în alte domenii. O altă alegere ar fi Egoismul, care indică ” alegerea sinelui ca obiectiv suprem în locul dragostei faţă de Dumnezeu”. El determină şi alte păcate ca rezultant al lui, şi este suficient să ne uităm în viaţa noastră sau în cotidian. Se pare că totuşi ce mai importantă sugestie pentru păcat este Înlocuirea lui Dumnezeu. Omul în mintea lui refuză să îl lase pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Alegerea altei persoane sau lucru în locul lui Dumnezeu este în mod categoric păcat. Ele contrazic cele 10 porunci ale Vechiului Testament ( Exod 20) şi cele 2 porunci din Noul Testament (Marcu 12:30). Esenţa păcatului este idolatria de orice fel, urmată de păcatele care decurg din această stare, ca Mândria, Egoismul etc.

c). CONSECINŢELE   PĂCATULUI [12]. În primul rând păcatul are efecte globale asupra umanităţii. Păcatul lui Adam s-a resfrânt asupra rasei umane. Geneza 5:3  La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Observaţi vă rog diferenţa faţă de Geneza 1:26. Impactul păcatului s-a manifest în relaţia omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însuşi

Enumerăm câteva consecinţe în care păcatul afectează relaţia omului cu Dumnezeu. Una este Dizgraţia divină, şi în care omul de la momentul căderii în păcat este Blestemat de Dumnezeu, şi alungat din Grădina Eden. Deşi se poate vorbi de Mânia lui Dumnezeu în acelaşi timp el face şi o promisiune în Geneza 3:15, şi faptul că iubeşte oameni o dovedeşte Ioan 3:16. Un alt aspect este Vina, deşi la unele persoane se manifestă în mod subiectiv sau deloc ea este reală. Dar noi trebuie să o înţelegem ca o situaţie obiectivă care merită pedeapsă. În calitate de Domn şi stăpân Dumnezeu ne-a cerut în schimb închinare şi ascultare.   O altă consecinţă a păcatului este Pedeapsa, cu care mulţi oameni nu sunt de acord. Dar ea este un rezultat al păcatului. Mulţi nu acceptă faptul că păcatul a fost deja pedepsit în Persoana lui Hristos la Cruce. Pedeapsa poate fi realizată în mod fizic pe acest pământ (David şi Bat – Şeba), dar mul mai cruntă va fi pedeapsa vecinică ( Mat 25:41). Moartea fizică este un alt aspect al existenţei omului. El nu a fost creat pentru ca să moară. De aceea moartea este ceva străin omului şi tuturor ne este frică de ea. Dar Biblia este fără echivoc. Evrei 9:27  Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,. Posibilitatea morţii se afla în creaţie dar şi posibilitatea vieţi eterne se afla tot acolo. Moartea Spirituală este şi mai cumplită şi înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu mai bine spus ruperea relaţiei cu El. pentru cei care nu se împacă cu Dumnezeu pe acest pământ despărţirea va fi veşnică. Moartea Eternă este cea mai cumplită consecinţă a păcatului şi însemnă pedeapsă şi focul etern, denumită şi ”moartea a doua”. Ea este un rezultat al morţii fizice şi spirituale. Aceasta este varianta pe care oamenii păcătoşi au ales-o în timpul vieţii, şi nu mai există cale de întoarcere.

Efectele păcatului asupra omului sunt multiple şi enumerăm câteva dintre ele. Unul dintre ele este Înrobirea şi deşi mulţi oameni se declară liberi de fapt ei sunt robi ai păcatului care generează alte păcate şi aşa mai departe, până când se transformă în vicii. Avem numeroase exemple în Vechiul Testament Avraam, David, în care un păcat a generat alt păcat. Pavel spune că suntem robi ai păcatului Romani (6:17), dar acest aspect se rezolvă prin Lucrarea lui Hristos. Fuga de realitate este un alt aspect. Lumea de astăzi deşi este conştientă de moartea inevitabilă a omului evită acest cuvânt şi îl înlocuieşte cu : ”pleacă, parcuri memoriale”, iar cei care se apropie de moarte sunt denumiţi : ”cetăţean senior, vârstă de aur”. Se pare că Romani 6:23 este versetul care ne face să nu ne gândim la ea. Insensibilitatea este o caracteristică a păcătosului, aşa a fost în timpul lui Isus când Fariseii şi Saduchei, dar nu numai ei făceau păcate grosolane fără mustrări de conştiinţă. La fel se întâmplă şi astăzi când omul se opune la cercetarea Duhului Sfânt. Tot aşa este şi cu Egocentrismul care ia amploare în viaţa păcătosului. Se caută favoruri speciale, o bucăţică mai mare, puţin mai mult, în timp ce ignorăm nevoile şi dorinţele altor persoane. De asemenea Neastâmpărul se manifestă din plin. Păcatul produs îşi pierde capacitatea de a satisface şi se caută senzaţii noi. Sunt pline reclamele de aşa ceva. Păcatul devine ca un drog de care nu mai poţi să scapi. Nimic nu te mai satisface şi omul este ca o mare agitată fără odihnă.

Păcatul[13] are efecte şi în relaţiile cu alţii oameni cu care intrăm în relaţie. Astfel între oameni apare Competiţia care îmbracă diferite forme. Persoana care are succes se teme întotdeauna pentru poziţia pe care o are şi luptă pentru a o menţine. Versiunea extremă este războiul cu distrugere în masă a proprietăţilor şi vieţilor omeneşti. Iacob 4:1-2, este semnificativ în acest exemplu. Toate vin din inima noastră. De asemenea se manifestă şi în Incapacitatea de a simţi unii cu alţii, şi nu mai există puterea de a vedea nevoile sau durerea altor persoane. Pavel atrage atenţia asupra acestui aspect în Filipeni 2:3-5. Din păcate competiţia se manifestă şi în Biserică. Un alt aspect este Respingerea autorităţii, iar dacă suntem proprietari a ceva, sau peste cineva orice fel de autoritate ni se pare periculoasă. Sau o ignorăm sau luptăm împotriva ei. Să nu uităm faptul că autoritatea omului este una delegată şi nu trebuie să facă abuz de ea. Incapacitatea de a iubi este poate cea mai catastrofală consecinţă a păcatului. În primul rând se calcă porunca lui Isus din Matei 22:37-38. Nu iubeşti pe Dumnezeu, nu iubeşti pe semenii tăi, dar te iubeşti pe tine şi devii automat idolatru. Acest lucru se vede în rata mare a divorţurilor chiar şi în rândul creştinilor şi a copiilor debusolați care au nevoie de ambii părinţi.

Observăm în mod clar cu păcatul afectează crunt relaţia omului cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu semeni lui. Această stare nu o poate rezolva decât o singură Persoană care este Isus Hristos.

3). HARUL

În mod inevitabil pentru rezolvarea păcatului era necesar Harul lui Dumnezeu. Harul.[14] în religia creştinã, înseamnă dar, ajutor spiritual, graţie divinã acordatã omului, într-un cuvânt milă nemeritată. Cele două cuvine sunt strâns legate între ele.

Se pune întrebarea logică dacă conceptul de har se aplică şi Vechiului Testament, iar dacă încercăm să gândim în temenii lui Dumnezeu darea Legii pe Muntele Sinai poporului evreu prin Moise, nu a fost altceva decât Har. Dar el este folosit sub alte cuvinte. Harul[15] ca şi denumire nu a fost cu totul inexistent în Vechiul Testament. Cuvântul ebraic care-l defineşte este „heşed” şi se află în Estera 2:9, 17 („…a căpătat trecere şi iubire înaintea lui”) şi în 2 Sam. 2:5 („…aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul”). Cel mai convingător exemplu de har, „heşed” din Vechiul Testament se află însă în 2 Sam. 9:1, 3. După moartea lui Saul şi a lui Ionatan, David se interesează: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?” şi iarăşi: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”.

 În mod inevitabil se pune în contrast Legea şi Harul[16] în Ioan 1:17  căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Dar acest lucru nu înseamnă faptul că Harul nu era prezent şi în Vechiul testament. Acest lucru se vede în Galateni 3:16-22 şi în Cartea Evrei. Acest lucru arată că Harul precede Legea care a fost un îndrumător şi o descoperire a ceea ce înseamnă păcat dar cu împlinire în Hristos.   Alegerea unui om pe nume Avram şi a unui popor prin care este adus pe scena istoriei Mesia nu poate fi numit altfel decât Har.

„Heşed” este termenul pentru manifestarea bunătăţii şi a iubirii. Sub ameninţarea cruntă a Legii şi în deselor lui alunecări de la sfinţenia cerută de Dumnezeu, Israelul n-ar fi supravieţuit peste veacuri fără o doză nemăsurată de har. Psalmistul David rezumă această stare, scriind: „Adu-ţi aminte, Doamne, de („heşed”) îndurarea şi bunătatea Ta, căci sînt veşnice. Nu-ţi aduce aminte de greşelile din tinereţea mea, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta („heşed”), Doamne!” (Psalm 25:6-7).

În lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu, mila („eleos”) este strâns înrudită cu harul. Mila este un simţământ, o deplasare de simpatie a inimii faţă de ceva sau cineva care se află în deficienţă şi suferinţă. Osea ne deschide o fereastră înspre inima lui Dumnezeu când scrie: „Cum să te dau Efraime?… Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişca de milă” (Osea 11:8-9). Iona cunoştea şi el caracterul lui Dumnezeu: „Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!” (Iona 4:2). În timpul misiunii Sale, Domnul Isus, „când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi care n-au păstor” (Mat. 9:36). În pilda fiului risipitor: „Cînd era încă departe, tatăl l-a zărit şi i s-a făcut milă de el” (Luca 15:20).

Mila este izvorul harului, iar harul este suma tuturor acţiunilor săvârşite de Dumnezeu, „care vrea să ne facă bine”. În Noul Testament[17] spre deosebire de Vechiul Testament, este o carte a „harului” şi a „milei”. „La plinirea vremii”, Dumnezeu a păşit peste asprimea Legii, a coborât între noi prin Fiul Său, Isus Cristos, a ispăşit păcatul la Cruce, a înviat, s-a înălţat în slavă şi a desăvârşit mântuirea noastră de sub ameninţarea pedepsei veşnice (Ioan 3:16).

Har („Charis” în limba greacă), este unul din acele cuvinte care au fost preluate de creştinism din vocabularul laic al unei limbi înnobilate.   În limba greacă, „Charis” este un derivat de la verbul „Chairo”, a te înveseli. Apostolul Luca face o vădită interpretare de cuvinte, când indica în Fapte 11:23: „Cînd a ajuns el, şi a văzut harul (charis) lui Dumnezeu, s-a bucurat (echare)…” Limba greacă modernă a păstrat acest raţiune laică al cuvântului cu înţeles de frumuseţe abundentă sau exuberanţă armonioasă. La români, echivalentele acestor expresii au venit prin traducerea latină a lui „charis”, – „gratia”.

Hen[18] nu este un cuvânt folosit pentru Har ci arată acţiunea unui superior şi înseamnă o favoare acordată omului. El nu apare în Noul Testament şi este înlocuit prin cuvântul îndurare. Cuvântul Har apare mult în Epistolele pauline la început iar la final sub formă de benedicţie.

HARUL[19] Poate fi definit cel puţin sub două aspecte :

Harul comun oferă oamenilor viaţă, dar nu şi mântuire. Îl găsim în domeniul fizic, intelectual, moral, social, în creaţie, etc. Dumnezeu îl acordă tuturor oamenilor. Dar   Harul ieftin, ni-l acordăm şi noi înşine, şi poate fi un sistem religios. Justificăm păcatul dar nu identificăm pe păcătos, se primeşte iertare dar fără pocăinţă, nu ne eliberează de iertarea păcatelor, mai înseamnă botez, membru în Biserică, dar fără sfinţenie şi disciplinare, se ia Cina, dar fără o mărturisire a păcatelor, ne credem absolviţi de păcat, ne socotim iertaţi de păcat, dar fără pocăinţă, şi lista poate continua.

Harul special, mântuitor, scump, oferă oamenilor viaţă veşnică prin Sângele lui Hristos. Este Sângele lui Hristos, este o Persoană, este adevărata viaţă şi primeşti iertarea păcatelor şi vindecare. Tit 2:11  Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, 12  şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, 14  El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.

Despre Har. [20]

Dacă privim împreuna la cuvântul lui Dumnezeu pe care îl găsim în 1 Timotei 1:12-17, observăm Harul care mântui. “ un cuvânt adevarat si cu totul vrednic de primit”….. “ O adevarat si cu totul vrednic de primit este cuvantul care zice: Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi dintre care cel dintai sunt eu.”

Ucenicii fac acelaşi gen de observaţie. Matei 1:21 …Ii vei pune numele Iisus, pentru ca El va mantui pe poporul Lui de pacatele sale. Luca 19:10 …Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut. A mântui înseamnă a scăpa de moarte de întuneric, de păcat, de iad şi de judecata.

Harul ca definiţie : „Harul lui Dumnezeu este iertarea Lui plina de iubire, absolvirea de judecata si implicit pedeapsa, si promisiunea binecuvântărilor atât temporale cat si eterne, dăruite toate in mod gratuit, unor păcătoşi vinovaţi si condamnaţi”. Nimic din toate astea nu se bazează pe vreo vrednicie al cuiva sau pe lipsa lui. Nimic din ce-am realizat sau din ce nu am înfăptuit nu poate influenta rezultatul acestei ecuaţii.

Sursa Harului ( versetul 12)  Pavel mulţumeşte lui Hristos Iisus. Pentru ca pricepe că doar Dumnezeu este sursa Harului. 1:17  căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Versetul 12 dezvăluie 4 ipostaze inedite ale harului: 1. Harul cauzează alegerea. (Faptele Apostolilor 9:15; 26:16 ). 2. Harul ne întăreşte.[21], Nu suntem doar aleşi prin har, dar si întăriţi prin el. 2 Tim 4:17 “…Domnul a stat lângă mine si m-a întărit…” Fil 4:13 “ Pot totul in Hristos care mă întăreşte3. Harul ne face vrednici de încredere (1 Cor 4:1-2 ). 4. Harul ne pune in slujba (Col 1:23-25) 5. Nevoia de har[22] (V 13) Fapte 8:3; 9:1; 6 .Puterea harului este exprimată in mijlocul nevoii. Pavel era probă vie, cum de fapt concluzionează la finalul versetului 13 :” 7. Măsura harului (V 14) Romani 5:20 “ 8. Scopul harului (V 16 )

Se poate trage concluzia (ca şi Moffatt) că religia Bibliei este o religie a Harului, sau dacă nu, ea nu este nimic: nici Har nici Evangheliei. [23]

 4). SEMNIFICAŢIA CUVÂNTULUI JERTFĂ ŞI DEFINIREA LUI

Jertfa este ceva care se aduce ca un dar divinităţii, pentru a primi iertare sau pentru a îmbuna şi mulţumii zeii. Unele popoare ajungeau să aducă chiar şi sacrificii umane[24]. La poporul evreu în cadrul Legământului se aduceau pentru iertarea păcatelor jertfe de animale curate şi fără cusur, sau daruri de mâncare în cadrul unui ritual religios, acestea fiind reglementate prin Legea dată de Moise, mai precis legi ritualice, ceremoniale igienă, sociale, care reglementau relaţiile în societate. (Levetic cap 9-6). Se pot enumera câteva tipuri d jertfă : Arderea de tot, Jertfa de ispăşire, Jertfa pentru păcat, Jertfa pentru vină, Jertfa de pace [25]. Aceste jertfe se aduceau în cadrul unor sărbători, dar şi în mod ocazional. Semnificaţia acestor jertfe era de a plăti un preţ pentru păcatul comis şi de a se face ispăşirea, în vederea refacerii relaţiei cu Dumnezeu. Cel care a făcut păcatul punea mâna pe fruntea animalului, în mod simbolic se făcea transferul de păcat şi preotul sacrifica animalul. De asemenea la sărbători poporul nu avea voie să vină cu mâna goală înaintea Domnului. (Exod 23:15). Obligaţia de a aduce jertfă era comună atât evreului de rând preotului cât şi împăratului.[26] Popoarele păgâne au deformat şi de mult tiparele de închinare idolatră încât au ajuns să se închine dracilor care se mascau în spatele diferitelor zeităţi ( Exod 7: 8-13,1Corinteni 10:20). Un cuvânt foarte apropiat sinonim cu acela de ispăşire este „ιταρος” care în greacă însemnă a suferii din cauza unei greşeli şi a răscumpăra o suferinţă.[27]

a). TERMINOLOGIE.

În Vechiul Testament nu avem un cuvânt general pentru jertfă cu excepţia cuvântului „qrb, qorbăn” limitat la scrierile levitice, redat ca şi „ corban” în Noul Testament. Scrierile se refereau la modul în care s aducea jertfa „zebah” sau la ce anume este înjunghiat „ zabah”.[28] În perioada tribală primele jertfe care au fost menţionate au fost daruri de mâncare şi se numeau „ mihnă”, aduse de Cain şi Abel. Jertfa adusă de Noe cu prima referire la altar a fost arderea de tot, tradusă şi prin „olă”, sau ceva care se ridica în sus.[29] Alte cuvinte sunt „ asam”, care însemnă jertfă pentru vină, sau „ hata’t” ce însemnă jertfă pentru păcat, în ambele cazuri fiind vizat scopul lor. După modul în care erau consumate ele puteau fi „ olă” ce însemna arsă de tot, „ zebah” în care carnea era consumată numai de preoţi şi închinători şi „hatta’t, asam”, care era consumată numai de preoţi. Termenul de „corban” includea de asemenea toate tipurile de jertfă ce nu aveau sânge, în care se includeau darurile de mâncare, sau primele roade, sub denumirea de „sitbikkărâm”.[30]

În Noul Testament cuvintele sunt folosite în limba greacă : thysia, doron, prosphore, şi alte cuvinte înrudite cu ele. „Thisia” era cuvântul folosit pentru darul de mâncare, „ ”holokautoma, folosit pentru arderea de tot, şi „thyminas” care înseamnă tămâie. Avem şi cuvântul „ spendo” ce înseamnă a fi turnat ca jertfă de băutură.[31] Aceste cuvinte au fost adoptate de LXX împreună cu alţi termeni. Epistola către Evrei conţine cea mai completă tratare a jertfelor din Vechiul Testament.[32] Jertfele din 1 Petru sunt înlocuitorul rânduielilor trupeşti şi apar frecvent în Romani, Filipeni, Evrei şi Apocalipsa.[33] Există o serie de termeni pentru păcat care însoţeau ritualul de jertfă pentru a arăta gradul lor, arătate anterior. În Noul Testament Isus Hristos este prezentat ca şi Miel de Jertfă. (Evrei 9: 11-15).

b). PERIOADE, ORDINE CRONOLOGICĂ, SCOPUL JERTFELOR.

În perioada patriarhală prima jertfă este menţionată în Geneza 4: 3-4 adusă de Cain şi Abel şi ne comunică ascultarea se care a dat dovadă Abel, aducând o jertfă de sânge înaintea Domnului, cu o inimă curată. Îl găsim în Evrei 11: 4, în postura de erou al credinţei. Noe aduce o jertfă Domnului (Geneza 8:20) cu referinţă la altar şi Legământ. Nu avem referinţă la mese de părtăşie.[34]   În Geneza 22: 9-13 Avram este pus la încercare, i se cere să-şi aducă fiul, pe Isac ca jertfă, zideşte un altar Domnului, şi este gata să o facă, dar este oprit de îngerul Domnului şi aduce ca jertfă un berbec. Isac este prototipul Jertfei Lui Hristos care urma să vină şi arată modul în care Dumnezeu avea să rezolve păcatele omenirii prin jertfirea Fiului Său. şi Iov aflat în perioada patriarhală aduce arderi de tot pentru fii lui, după fiecare ospăţ şi ne comunică teama şi respectul pe care Iov îl avea faţă de Dumnezeu ( Iov 1:5).

În perioada Exodului când încă poporul Israel nu era naţiune, Dumnezeu comunică felul în care trebuiau să fie aduse jertfele (Cartea Levetic). Moise şi Aron aduc jertfe şi arderi de tot (Levetic 9:22-24). Focul din cer care mistuie arderile de tot ne comunică acordul lui Dumnezeu i faptul că jertfele erau primite.

O altă perioadă neagră din istoria poporului evreu în Judecători, iar cele mai importante jertfe erau acelea de paşte şi de aducere aminte a Legământului. Se mai aduceau jertfe în perioada de în care se produceau dezastre naturale sau în vreme de război (Judecători 20:26, 1Samuel7:9), care reflectau pocăinţa poporului. De asemenea momentele de sfinţire sau inaugurare erau marcate de aducerea de jertfe Domnului. (1 Samuel 11:15).[35]

O altă perioadă importantă este perioada monarhiei. Dar şi aducerea de jertfă în mod necospunzător nu este primită de Domnul. Saul aduce jertfe de mulţumire şi arderile de tot în locul   prorocului Samuel (1 Samuel 13:9-13). A fost o jertfă d neascultare care l-a costat împărăţia. David est mai lucid când aduce jertfă pentru păcatului lui (1 Conici 21: 24-26). După numărătoarea poporului şi urgiile abătute asupra poporului David cumpără aria lui Ornan. El înţelege faptul că jertfa lui trebuie să îl coste. El a adus arderi de tot şi jertfă de mulţumire. Prin focul din cer pogorât asupra altarului David a înţeles că Dumnezeu l-a iertat. În timpul lui Solomon (1 Împăraţi 8:22-26), cu ocazia inaugurării Templului se aduc ca jertfă un mare număr de animale. Mulţimea jertfelor aduse ( 22000 de boi, 12000 de oi, ) este un număr semnificativ prin care poporul aduce mulţumiri Domnului care făcuse mult bine. Altfel stau lucrurile după ruperea Împărăţiei   (931 B.C.), păşind prin istorie când Ilie se confruntă cu împăratul Ahab, după o foamete de trei ani. Proroci lui Bal se confruntă cu Ilie şi cu Dumnezeu (1 Regi 18: 25-40). Prin focul din cer Dumnezeu se descopere ca viu şi puternic. Istoria curge mai departe şi Dumnezeu prin prorocul Isaia, comunică poporului faptul că nu doreşte jertfe şi sărbători ci pocăinţă (Isaia 1:11). De asemenea tot în Isaia 53, prorocul îl vede pe Romul Domnului care suferă de fapt pe Isus Hristos, într-o viziune mult mai clară a episodului Crucii din Istoria Răscumpărării. Cele două Împărăţii cad   în robie (Regatul de Nord în 722 B.C., şi Regatul de Sud în 587), iar o parte din poporul care era în Babilon se repatriază în 3 valuri după 70 de ani.

În perioada post exilică referiri la altar jertfă şi arderea de tot le găsim în Ezra 3:3 şi erau jertfe de pocăinţă. La sfinţirea celui de al doilea Templu poporul aduce jertfe de ispăşire pentru tot Israelul. (Ezra 6:17).

Conceptul de Jertfă apare şi în cărţile poetice şi de înţelepciune ( Psalmul 40:6), dar dincolo de jertfă este evidenţiată ideea de ascultare.   Psalmul 50:14, ne învaţă loialitatea lui Dumnezeu prin jertfă. Prin Psalmul 106: 35-39, Dumnezeu ne spune că sacrificiile umane sunt o urâciune înaintea Lui şi evreii spurcă ţara promisă prin închinarea la idoli străini.   Ideea se continuă în Proverbe 15:8, în care jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului. În Osea 6:6, un alt proroc al Domnului ni se spune faptul că bunătatea şi cunoştinţa de Dumnezeu sunt mai de dorit decât jertfele şi arderile de tot.

5). JERTFA ÎN NOUL TESTAMENT

 Jertfele[36] au continuat să fie aduse şi în perioada Noului Testament[37]. Însuşi Domnul Isus Hristos a adus jertfă de Paşte (Marcu 14:12), şi probabil şi alte jertfe. Pavel merge la Ierusalim (Fapte 21) şi cu ocazia aceasta a adus jertfe. Tot în cartea Faptele Apostolilor cap 3 Petru şi Ioan s-au urcat la templu să se închine. Totuşi în principiu aceste jertfe nu mai erau necesare. Ele erau vechi şi aproape de pieire. Vechiul Legământ era pe sfârşit şi urma să apară Noul Legământ, în care Persoana Domnului Isus[38] urma să fie adusă ca şi jertfă pentru păcatele omenirii întregi, ea având un caracter universal.

În evanghelii apar referiri la jertfele din Vechiul testament. Isus îi îndeamnă pe evrei să facă deosebire între actul de ceremonie a jertfelor şi starea interioară a celui care o practică, în cazul de faţă este mila. (Matei 9:13). La fel şi în Marcu 9: 49, se face trimitere la Vechiul Testament în care jertfa trebuie să fie sărată cu sare în ideea unui gust cu aspect spiritual.

Jertfa trebuie adusă înainte lui Dumnezeu şi apostolii au înţeles corect acest lucru. În Fapte 14: 13-18, Pavel şi Barnaba, aflaţi în Listra după episodul vindecării ologului, preotul lui Jupiter (o zeitate păgână) este gata să le aducă jertfă crezându-i zei. Apostolii se opun în mod categoric.

În epistole jertfele apar legate în special de învăţături. În Romani 12:1 Pavel îi îndeamnă pe credincioşi la sfinţire. De asemenea în 1Corinteni 5:7, credincioşii sunt îndemnaţi „să înlăture aluatul cel vechi, pentru o plămădeală nouă, pentru că Hristos, Paştele nostru a fost Jertfit”. În 1 Corinteni 10:18, se avansează ideea unui singur Trup. De asemenea se face deosebire între   diferite feluri de închinare. În 1 Corinteni 10:20, se face deosebire clară a faptului că nu poţi face parte din Trupul lui Cristos şi în acelaşi timp să bei din paharul dracilor. În Efeseni 5:2 se scoate în evidenţă dragostea care trebuie să fie ca un liant între credincios şi Isus dar şi între credincioşi, fiindcă El ne-a iubit şi a fost o jertfă de un bun miros, folosind termenii Vechiului Testament. Aşa se întâmplă şi cu darurile noastre (Filipeni 4:18), care pot fi considerate şi ele ca jertfe care au un plăcut miros înaintea Domnului. Petru ne defineşte ca un popor sfânt, pietre vii, zidite într-o casă duhovnicească care aduce jertfe spirituale bune în faţa lui Dumnezeu (1 Petru 2:5). De asemenea în 1Ioan 4:10, Cuvântul ne învaţă faptul că Dumnezeu este acela care ne-a iubit prima dată, prin faptul că a trimis pe Fiul Lui să moară pentru noi. Dar toate aceste jertfe duhovniceşti aduse de credincioşi nu sunt jertfe de ispăşire.

Jertfele aduse de poporul evreu în perioada Vechiului Testament erau aduse în contul unei jertfe viitoare care se împlinea în Persoana şi Lucrarea de Ispăşire realizate de Isus Hristos. Acest lucru este cel mai bine evidenţiată în Cartea Evrei, privind preoţia lui Hristos.[39] Se face comparaţie între preoţii din Vechiul Testament şi Preoţia lui Hristos.

Evrei 5:1 face referire la Vechiul Testament[40] şi la faptul că Preotul face parte dintre oameni şi era ales de Dumnezeu. Dar din pricina condiţiei umane şi a slăbiciunilor el trebuia să aducă jertfă prima dată pentru el şi abia apoi pentru popor. Jertfa trebuia să fie adusă o dată pe an. (Evrei 5:3). Dar în contrast Isus Hristos a adus ca jertfă o singură dată, pentru totdeauna. El este Preot în veac după rânduiala lui Mehisedec ( Evrei 7:17) şi preoţia nu mai poate să treacă de la o Persoană la altă persoană. Tot în Cartea Evrei, capitolul 7, autorul ne descrie un Mare Preot, sfânt, nevinovat, fără pată, ispitit ca şi noi (Evrei 4:15) despărţit de păcătoşi, înălţat mai presus de ceruri. Sângele lui Hristos ne curăţeşte pentru a primi iertare şi a avea posibilitatea de al sluji pe Dumnezeu. La fel în Evrei 9, ni se pune faptul că ” chipurile lucrurilor de sus” au trebuit să fie curăţite cu jertfe mai bune decât cele pământeşti. În Romani 3:25 Pavel ne spune faptul că Isus Hristos, Jertfa de Ispăşire a fost rânduită mai dinainte de către Dumnezeu. Pentru   a înţelege mai bine aceste   lucruri trebuie să privim la cine este de fapt Isus Hristos.

Hristos din Nazaret[41] este a doua persoana din Trinitate (Ioan1:1). El este din eternitate egal cu Dumnezeu Tatăl si Duhul Sfânt în esenţa Lor (Mat.28:19). El prin naşterea din fecioara s-a Întrupat în lume (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). De asemenea El este deplin Dumnezeu şi desăvârşit om, o fiinţă cu doua naturi distincte (Coloseni2:9; 1Tim 2:5). Ca Dumnezeu şi Om, aceste două naturi sunt  unite, fără a fi confundate intr-o singur persoana (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8).

Prin întruparea Sa, El si-a păstrat natura divina, dar de bună învoire a renunţat la folosirea independentă a atributelor Sale divine (Fil. 2:6-8), si a devenit ascultător voinţei Tatălui (Ioan 10:18) şi in unele cazuri Duhului Sfânt (Mat.4:1). Acesta „dezbrăcare de Sine” a  fost voluntară si a durat până la înălţarea la cer când Dumnezeu L-a ridicat nespus de mult (Fil. 2:9-10).

Întruparea a fost necesară. Ca Dumnezeu nu putea sa moara şi a trebuit sa devină om pentru ca să poată muri. Dar nu a renunţat la natura divina deoarece moartea unui simplu om nu avea preţ. Ambele naturi au fost absolut esenţiale in personalitatea  Domnului Isus, şi esenţiale pentru Jertfa de pe Calvar.   Ca Om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinită şi universală.

Isus a murit ca jertfa de ispăşire pentru păcatul omului (1 Ioan 1:2).  Moartea Lui a fost reală si a completat lucrarea de ispăşire a Vechiului Testament. (Ioan 19:30).
(1 Ioan 2:2). De asemenea moartea Lui este răscumpărătoare (Matei 20:28), este  ispăşitoare (1 Ioan 2:22), este de împăcare (2 Cor. 5:18)  şi înlocuitoare (Is. 53:6).

Răscumpărarea este universală în valoarea şi suficienţa ei (1Ioan 2:2; Evrei 2:9), adică moartea Domnului Isus a produs o aşa de mare mântuire încât acesta acoperă întregul univers. Nu doar pământul, ci chiar daca ar fi fost mii de lumi păcătoase, Jertfa unui Dumnezeu etern ar fi fost suficienta.  Omul[42] nu mai poate face nimic în vederea mântuirii, fiindcă Isus Hristos a făcut totul. Rămâne doar o problemă de credinţă şi acceptare.

6). CONCLUZIE

Creştinii au ca fundament credinţa în Isus Hristos, în Dumnezeu care este un Spirit Infinit şi Perfect, un Dumnezeu Transcendent şi Imanent în acelaşi timp şi în Duhul Sfânt care este activ în lume, în viaţa credinciosului şi a Bisericii. În altă ordine de idei Dumnezeu creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără şi Duhul Sfânt sfinţeşte. De fapt avem patru adevăruri fundamentale care stau la baza creştinismului. Dumnezeu este, El a creat, Dumnezeu iubeşte, dar şi judecă.   Noi afirmăm faptul că ”la început Dumnezeu este”. El a dorit să creeze şi a realizat acest lucru deşi Dumnezeu este ” A Se” . El a creat fiinţe libere cu posibilitatea autodeterminării , şi în Suveranitatea Sa şi-a permis acest lucru şi nu a creat roboţi. Omul ca şi fiinţă are valoare pentru că respectiv cu Geneza 1:26, a fost creat după Chipul Său (Imago Dey). Dar a urmat evenimentul catastrofal al căderii omului în neascultare şi păcat şi a despărţirii omului de Dumnezeu mai ales în plan spiritual. Adam a prăbuşit toată rasa umană în păcat şi în blestem, situaţie care trebuia rezolvată. Acest lucru era peste puterile omului. Dacă refacem o împărţire a Bibliei, 2 capitole din Geneza sunt destinate Creaţiei, 1 capitol   căderii respectiv blestemul şi despărţiri omului de Dumnezeu, urmează câteva capitole iar din Geneza 12 începe Istoria Răscumpărări cu împlinire în Persoana şi Lucrarea lui Isus Hristos. Dar încă în Geneza 3:15 Dumnezeu face o promisiune omului. Refacerea relaţiei omului cu Dumnezeu era necesară dar şi dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu trebuiau satisfăcute. Am observat din Biblie că păcatul este ancestral, s-a produs încă înainte de apariţia omului prin Satan şi îngerii răzvrătiţi, dar şi omul fiind ispitit şi înşelat de Şarpe a făcut aceeaşi   greşeală şi a vrut să fie ca şi Dumnezeu, Fiinţa care l-a creat, un lucru imposibil. Omul s-a întors spre sine ca obiect al venerări, a devenit idolatru şi s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Consecinţele au fost cumplite. Am enumerat o serie de termeni care definesc păcatul din Vechiul Testament pentru a arătat gravitatea lui. De asemenea există termeni pentru păcat şi în Noul Tetament ”faptele cărnii”, din Galateni 5:19 dar cu o conotaţie spirituală. La fel am încercat să definim şi Natura păcatului în esenţa lui care este idolatrie, mândrie, egoism senzualitate dar mai ales Înlocuirea lui Dumnezeu cu orice altceva sau cineva. Consecinţele păcatului au fost numeroase şi am amintit dizgraţia divină, vina pedeapsa, moartea fizică şi spirituală, dar cel mai cumplit lucru este moartea eternă. Efectele păcatului au fost enumerate şi afectează omul în relaţii. Înrobirea, fuga de realitate, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul competiţia, dezinteresul faţă de semeni noştri, incapacitatea de a iubi, respingerea autorităţii, toate şi multe altele se regăsec în fiinţa umană căzută în păcat. Păcatul afectează relaţia noastră cu Dumnezeu dar şi cu semenii. Pentru o rezolvare a păcatului este necesar aşa cum ne arată Scriptura să introducem termenul de Har. Am înţeles că Harul este milă nemeritată din partea lui Dumnezeu, se regăseşte în Istoria Răscumpărării din Vechiul şi din Noul Testament, dar prin termeni diferiţi. Harul presupune cel puţin două aspecte. Harul comun destinat tuturor oamenilor şi Harul Special care conduce pe om la mântuire. Sursa Harului este Dumnezeu iar noi suntem dependenţi de El. Chiar şi mântuiţi el este   necesar în viaţa credinciosului. Dar datoria trebuia plătită şi pentru acest era nevoie de jertfă pentru păcat. Am remarcat că în toate perioadele până la Hristos, oamenii credincioşi au adus jertfe pentru păcatele lor, au construit, altare, cort şi temple iar în cadrul unor ceremonii religioase se aduceau jertfe. Există puţine cuvinte pentru a defini jertfele. Dar toate jertfele erau o substituţie, şi erau aduse în contul Jertfei lui Hristos. În perioada de tranziţie jertfele aduse de creştini aveau un caracter duhovnicesc. Hristos este acela în care s-au împlinit profeţiile mesianice şi a cărui Jertfă a rezolvat păcatele omenirii. Ca Fiul lui Dumnezeu, este şi era divin, nu avea cum să moară. Pentru acest era necesară Întrupare ” Naşterea din Fecioară” dar acest lucru nu era suficient. El trebuia să fie om ca şi noi iar Biblia descrie în nenumărate cazuri umanitatea lui Hristos. S-a născut, a crescut, a avut nevoi fizice, biologice şi spirituale, emoţii, şi a murit pe Cruce. Dar a trebuit să fie şi Divin pentru ca moartea lui Răscumpărătoare să fie universală. În multe cazuri El se identifică cu Dumnezeu şi face afirmaţia a faptului că Dumnezeu îi este Tată. De asemenea iese biruitor prin Cruce : Coloseni 2:15  A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Dumnezeu l-a înviat din morţi, El s-a arătat multora după înviere, s-a Înălţat la cer şi acum stă la dreapta Tatălui în poziţie de Autoritate şi Putere. Deci problema păcatului s-a rezolvat prin Har, jerte şi Jertfa lui Hristos. Pentru om nu rămâne decât o problemă de accepatare activă a cestor lucruri. În Împărăţia lui Dumnezeu se intră prin pocăinţă şi Naşterea din Nou, care înseamnă a intra pe uşă şi a umbla pe cale din sfinţire în sfinţire. Matei 5:48  Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit. Amin

 7). BIBLIOGRAFIE :

TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem Editura Făclia Oradea 2004

Henry, Thiessen Clarence Prelegeri de Teologie Sistematică, Revised edition copyright 1979 by Wm B Eerdmans Publishing Company

Sait Barzilaen Dan   http://cristianet.fr/index.php?option=com

ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI Societatea Misionară Română Wheaton Illinoi U.S.A. 1992

Tenney,   C. Merrlill   STUDIU AL   NOULUI TESTAMENT ,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 Editura Cartea Creştină Oradea 1998

DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE,   Editura Academiei Republicii Socialiste România. 1975

Sait Barzilaen Dan,   saitul ROBOAM http://www.roboam.com/

Dicţionar Biblic Editura Cartea Creştină Oradea 1995

Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz 1980

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

 Ardelean Viorel

[1] TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem pag 520

[2] TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem pag 521

[3] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen pag 194

[4] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen pag 200

[5] Sait Barzilaen Dan   http://cristianet.fr/index.php?option=com

[6] Sait Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com

[7] Sait Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com

[8] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI pag 27- 67

[9] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI pag 27- 67

[10] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 138 – 141

[11] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 138 – 141

[12] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 165-186

[13] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 165-186

[14] Dicţionarul Explicativ al limbii Române 1957

[15] Sait Barzilaen Dan ( saitul Roboam ) http://cristianet.fr/index.php?option=com

[16] Dicţionar Biblic pag 519

[17] Sait Barzilaen Dan ( saitul Roboam ) http://cristianet.fr/index.php?option=com

[18] Dicţionar Biblic pag 518

[19] Ardelean Viorel

[20] Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

[21] Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

[22] Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

[23] Dicţionar Biblic pag 200

[24] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române pag 479

[25] Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz pag 89-92

[26] Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz pag 193

[27] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române pag 443

[28] Dicţionar Biblic pag 708

[29] Dicţionar Biblic pag 708

[30] Dicţionar Biblic pag 708

[31] Dicţionar Biblic pag 708

[32] Dicţionar Biblic pag 716

[33] Dicţionar Biblic pag 716

[34] Dicţionar Biblic pag 708

[35] Dicţionar Biblic pag 708

[36] Ardelean Viorel

[37] Dicţionar Biblic   pag 717

[38] Dicţionar Biblic   pag 716

[39] Studiul Noului Testament de M .C. Tenney pag 331

[40] Ardelean Viorel

[41]  O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[42] Ardelean Viorel

SAMUEL

download

SAMUEL. (În ebr. semu’el, „(?)nume de Dumnezeu”)

  1. Un lider din seminţia lui Simeon (Numeri 34:20)
  1. Strănepotul lui Isahar (1 Cronici 7:2).
  1. Prorocul, contemporan cu Saul şi David, a cărui carieri este descrisă în 1 Samuel, şi care a dat numele celor două cărţi ale lui Samuel din VT. Faptele Apostolilor 3:24 îl vede ca pe cel dintâi dintre profeţi, iar Faptele Apostolilor 13:20 ca fiind ultimul dintre judecători.

I. Cariera

Samuel s-a născut într-o familie de efraemiţi din Rama (dintr-un descendent levit, potrivit cu 1 Cronici 6:33 ş.urm.). Părinţii lui au fost Elcana şi Ana; mama a fost stearpă şi ea l-a închinat pe Samuel ca *nazireu lui Dumnezeu înainte ca acesta să se fi născut. De aceea după ce a fost înţărcat, a fost crescut la templul din Silo de Eli (1 Samuel 1). Pe când era încă un băieţel, a trăit experienţa chemării în lucrarea de proroc, şi în timp a fost recunoscut „ca proroc al Domnului” (1 Samuel 3).

În urma unei victorii majore a filistenilor împotriva lui Israel, chivotul legământului a fost capturat, Eli moare şi preoţia a fost transferată de la *Silo (1 Samuel 4). Evenimentele din viaţa lui Samuel nu sunt menţionate după aceasta până când cheamă poporul la Miţpa unde îi înfrânge pe filisteni (*Eben-Ezer). Îşi asumă acum rolul de judecător în Israel şi slujeşte la Betel, Ghilgal, Miţpa şi Rama (1 Samuel 7).

La bătrâneţe, conducerea sa a fost contestată prin bătrânii poporului care tânjeau să aibă un împărat. La început, Samuel a rezistat acestei presiuni, dar a primit călăuzirea din partea Domnului şi în final a fost de acord cu ea (1 Samuel 8). Atunci l-a întâlnit pe *Saul şi Dumnezeu i-a spus să-l ungă împărat; într-un complex de evenimente Samuel a prezidat asupra instituţiei monarhiei, avertizând atât poporul cât şi pe noul împărat de cele ce aveau să urmeze (1 Samuel 9-12).

Nu după multă vreme s-a produs o ruptură în relaţiile dintre Samuel şi Saul, când acesta a decis de unul singur să aducă jertfe lui Dumnezeu înaintea unei lupte (1 Samuel 13). Ruptura a fost definitivă după ce Saul a călcat un jurământ solemn cruţând viaţa regelui Agag al amaleciţilor. Însuşi Samuel l-a ucis pe Agag după care s-a retras la Rama. L-a respins pe faţă pe Saul şi niciodată nu a mai avut de-a face cu el (1 Samuel 15). Ultimul său act a fost ungerea secretă a lui David ca următorul împărat al lui Israel (1 Samuel 16). A murit la Rama unde a şi fost înmormântat (1 Samuel 25:1). Chiar şi după moartea sa, Saul disperat a încercat să afle voia lui Dumnezeu prin el consultând o femeie care vorbea cu morţii (1 Samuel 28).

II. Evaluare critică

Evaluările recente ale activităţii lui Samuel tind să fie negative. Unii minimalizând-o nu văd în el decât un simplu văzător local, aproape necunoscut lui Saul, pe baza celor din 1 Samuel 9:6,18. Totuşi, puţini sunt cercetătorii care pot nega faptul că el nu a mai controlat monarhia dar şi că mai târziu s-a depărtat de Saul repudiindu-l. Nesiguranţa în care a trăit în consecinţă Saul, dovedeşte că Samuel a avut o putere şi o influenţă deosebită.

Argumentele principale împotriva istoricităţii sunt (i) caracterul „legendar” al unora dintre istorisiri (de ex. naraţiunea copilăriei sale), (ii) faptul că Samuel este descris în roluri atât de diverse (proroc, judecător, conducător de oşti, lider naţional şi poate preot), şi (iii) problema asocierii acestor roluri cu sursele literare presupuse sau cele ale tradiţiei nescrise ale cărţii 1 Samuel. În absenţa unor date extrabiblice despre Samuel, primul dintre aceste argumente admite că nu există nici un criteriu obiectiv pentru a fi admis. Mai mult, a treia obiecţiune nu oferă nici o bază pentru o asemenea evaluare având în vedere că se ştie atât de puţin despre sursele utilizate pentru *cărţile lui Samuel. A doua problemă rămâne cea principală. Se pot sublinia două lucruri cu privire la rolurile pe care le-a avut Samuel. În primul rând, deşi se poate admite că diferitele relatări scrise scot în evidenţă sau subliniază roluri diferite pe care le-a avut Samuel, nu este mai puţin adevărat că ele nu sunt atât de dispersate unele de altele pe cât se pare; cartea Judecătorilor ne arată că slujba de lider militar, lider naţional şi judecător (în sensul judiciar) puteau fi combinate în vechiul Israel; şi există dovezi atât din interiorul cât şi exteriorul lui Israel că *prorocia uneori îşi asuma roluri de sacrificiu, şi prorocii uneori ungeau sau repudiau împăraţi. În al doilea rând, Samuel a trăit într-o perioadă de criză şi de tranziţie şi, în absenţa altei figuri proeminente, seminţiile lui Israel i-au cerut să îndeplinească un rol excepţional. În principiu, el a combinat rolul de judecător cu cel de proroc; în acest sens Debora ne oferă o imagine analoagă (vezi Judecători 4:4).

BIBLIOGRAFIE

  1. Weiser,Samuel: seine geschichtliche Ausgabe und religiöse Bedeutung(FRLANT 81), 1962; J. L. McKenzie, „The Four Samuels”, Biblical Research 7, 1962, p. 3-18. Vezi de asemenea istoriile standard ale lui Israel şi comentariile standard.

D.F.P.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/samuel.html

Ce ar trebui să gândim despre Evanghelizare şi Calvinism?Ernest Reisinger. 

download

Ce ar trebui să gândim despre Evanghelizare şi Calvinism?Ernest Reisinger.

Unul dintre cei mai mari evanghelişti care a pus vreodată piciorul pe pământul American a fost George Whitefield. Citiţi cu atenţie următorul citat şi observaţi pledoaria sa cu păcătoşii.

Vă ofer mântuirea în această zi; uşa milei nu este încă închisă, totuşi rămâne o jertfă pentru păcat, pentru toţi cei care îl vor accepta pe Domnul Isus Hristos. El te va îmbrăţişa în braţele dragostei sale. O întoarce-te la el, întoarce-te simţind nevrednicia ta; spune-o cât de murdărit eşti, cât de ticălos şi nu fi necredincios, ci crede. De ce vă temeţi că Domnul Isus Hristos nu vă va accepta? Păcatele voastre nu vor fi o piedică, nevrednicia voastră nu va fi o piedică; dacă inimile voastre corupte nu vă reţin, nimic nu îl va împiedica pe Hristos să vă primească. El iubeşte să vadă păcătoşi sărmani venind la el, el este mulţumit să îi vadă aplecându-se la picioarele sale rugându-se pentru promisiunile sale; şi dacă voi veniţi astfel la Hristos, el nu vă va trimite de la el fără Duhul său; nu, ci vă va primi şi vă va binecuvânta. O, nu socotiţi ca ceva neînsemnat dragostea infinită – el vrea doar ca voi să credeţi în el, pentru ca voi să puteţi fi mântuiţi. Aceasta este tot ceea ce doreşte scumpul Mântuitor, să vă facă fericiţi, ca voi să părăsiţi păcatele voastre, să staţi jos etern cu el la ospăţul nunţii Mielului. Vă implor să veniţi la Isus Hristos; vă invit pe toţi să veniţi la el, şi primiţi-l ca Domnul şi Mântuitorul vostru; el este gata să vă primească. Vă invit să veniţi la el, ca voi să puteţi odihnă pentru sufletele voastre. El se va bucura şi va fi bucuros. El vă cheamă prin pastorii săi; O veniţi la el – el se trudeşte să vă aducă înapoi din păcat şi de la Satan, la sine: deschideţi uşa inimii voastre, şi Împăratul slavei va intra. Inima mea este plină, este totalmente plină şi trebuie să vorbesc, altfel voi izbucni. Ce, credeţi sufletele voastre nu au nici o valoare? Le stimaţi ca şi când nu merită să fie mântuite? Sunt oare plăcerile voastre mai valoroase decât sufletele voastre? Aţi luat mai degrabă în considerare distracţiile vieţii acesteia, decât mântuirea sufletelor voastre? Dacă este aşa, nu veţi fi părtaşi niciodată cu el în glorie; dar dacă veniţi la el, el vă va aproviziona cu harul său aici şi apoi vă va duce în slavă; şi acolo voi veţi putea cânta laudele şi aleluia Mielului pentru totdeauna. Şi fie ca acesta să fie sfârşitul fericit al tuturor celor care mă ascultă!

George Whitefield un Calvinist de neclintit. Doar un lucru este sigur – Calvinismul lui Whitefield nu a umezit deloc zelul său sfânt pentru sufletele oamenilor.

Ce este Calvinismul?

Marele teolog din Princeton, Dr. B. B. Warfield, descrie Calvinismul după cum urmează:

Calvinismul este o evanghelizare singura sa expresie stabilă şi pură, şi când spunem evanghelizare vorbim despre păcat şi mântuire. Acesta înseamnă a rosti dependenţa de Dumnezeu pentru mântuire. De aceea, el implică nevoia de mântuire şi sensul profund al acestei nevoi, alături de un sens egal de profund de neputinţă în prezenţa acestei nevoi, şi rostirea dependenţei de Dumnezeu pentru satisfacerea ei. Tipul ei este găsit în vameşul care se bătea în piept şi a strigat, „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Nu se pune problema de a se mântui pe sine, sau să îl ajute pe Dumnezeu să îl mântuiască, sau să deschidă calea spre Dumnezeu ca să îl mântuiască. Nu se pune nici o întrebare ci spune „Eu sunt un păcătos, şi toată speranţa mea este în Dumnezeu, Mântuitorul meu!” Acesta este Calvinismul, nu doar ceva asemenea Calvinismului, sau o abordare a Calvinismului, ci Calvinismul în manifestarea sa vitală. Oriunde se găseşte această atitudine a inimii şi ei i se dă expresie în termeni direcţi şi fără ambiguităţi, acolo este Calvinismul. Unde această atitudine a minţii şi a inimii este diminuată cât de puţin, acolo Calvinismul a devenit imposibil.

Într-un cuvânt, Calvinistul este omul care îl vede pe Dumnezeu. El a zărit Viziunea inexprimabilă, şi el nu o va lăsa să pălească pentru un moment din ochii săi – Dumnezeu în natură, Dumnezeu în istorie, Dumnezeu în har. Pretutindeni el îl vede pe Dumnezeu în paşii Săi măreţi, peste tot el simte lucrarea braţului Său puternic, pulsul inimii Sale măreţe … Calvinismul este doar creştinism. Supranaturalul care îl susţine Calvinismul este chiar suflarea nărilor creştinismului; fără ea creştinismul nu poate exista… Calvinismul apare astfel în privirea noastră ca nimic mai mult sau mai puţin decât ca speranţa lumii.

John A. Broadus, unul dintre marii părinţi respectaţi baptişti de sud, a descris Calvinismul co-fondatorului său al Seminarului de Sud, Dr. James P. Boyce, ca nimic mai puţin decât numele tehnic pentru „acel sistem înălţat al adevărului Pavelian.”

Charles Haddon Spurgeon, marele câştigător de suflete a spus odată,

Noi folosim termenul „Calvinism” doar pentru scurtimea sa. Doctrina care este numită „Calvinism” nu a izvorât de la Calvin; noi credem că aceasta a izvorât de la marele fondator al întregului adevăr. Probabil Calvin însuşi l-a derivat în principal din scrierile lui Augustin. Fără îndoială, Augustin şi-a obţinut punctele sale de vedere prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, dintr-un studiu harnic al scrierilor lui Pavel, şi Pavel le-a primit de la Duhul Sfânt şi de la Isus Hristos, marele fondator al bisericii creştine. Astfel, noi folosim acest termen nu pentru că acordăm o importanţă extraordinară lui Calvin pentru că a învăţat aceste doctrine. Am putea să le numim cu orice alt nume, dacă am găsi unul care ar fi mai bine înţeles şi care să fie în întregime la fel de consecvent cu acest fapt.

Spurgeon a continuat să spună,

Adevărul vechi predicat de Calvin, care l-a predicat Augustin, care l-a predicat Pavel, este adevărul că eu trebuie să predic azi, sau altfel să fiu fals faţă de conştiinţa mea şi faţă de Dumnezeul meu. Eu nu pot modela adevărul; nu ştiu nici un astfel de lucru care să aibă aceeaşi paritate cu marginile dure ale unei doctrine. Evanghelia lui John Knox este evanghelia mea. Cea care a tunat prin Scoţia trebuie să tune şi prin Anglia din nou.

Atitudini diverse cu privire la Calvinism

Subiectul acestui articol este unul care stârneşte diverse simţuri în minţile oamenilor. Istoria a fost martoră la o mare parte din controversa asupra „Calvinismului.” Subiectul rămâne vital în vremea aceasta. Aceasta este adevărat în special în lumina devierilor moderne de la ortodoxia istorică şi biblică.

Din nefericire, multe opinii dăunătoare deşi elegante au invadat aproape fiecare domeniu al vieţii religioase. De aproape fiecare parte auzim vocea întrebării alături de vechea întrebare a lui Pilat, „Ce este adevărul?” Există o mie de opinii religioase diferite cu privire la răspunsul acestei interogări. Uneori această întrebare este pusă de sceptic, care se îndoieşte chiar de existenţa unui răspuns obiectiv. Totuşi, adesea, ea este pusă de sufletele serioase, doritoare şi îngrijorate de a-şi găsi calea lor prin mulţimile religioase de stâncă în furtuna confuziei religioase de pe marea vieţii. Sper că acest studiu îi va ajuta pe cei din urmă.

La fel de diversificate ca şi religiile lumii moderne profesate pot fi privite numeroasele ei secte şi comunităţi, divizate de crezuri şi certuri incompatibile, totuşi se va descoperi, după o examinare apropiată şi critică, faptul că printre cei care pot fi numiţi (rezonabil) creştini, în esenţă sunt doar două secţiuni sau partide. Practicile pot varia, se pot susţine diverse puncte de vedere cu privire la multe subiecte, se pot lua atitudini diferite în relaţie cu multe întrebări, şi perspectivele pot fi fixate din unghiuri largi diferite, dar poziţiile fundamentale ocupate vor fi găsite centrând unul sau altul dintre aceste forme distincte de credinţă. Probabil este mai corect să spunem că toate perspectivele sunt derivate dintr-un sistem sau două de teologie. Principiile rădăcină se pot găsi toate încrustate în Calvinism sau în Arminianism. Astfel, aceştia sunt termenii moderni folosiţi pentru a distinge şi a descrie aceste două sisteme de gândire şi învăţătură teologică foarte diferite. Totuşi aceşti termeni au o tendinţă de a produce confuzie şi de a îndruma greşit.

Creştinismul ar trebui să ne aducă la picioarele apostolilor şi sigur la picioarele Domnului nostru Însuşi. Orice înţelegere a adevărului revelat care eşuează să facă aceasta nu este demnă de numele „creştin.” Punctele de vedere care sunt afirmate şi apărate în următoarele pagini, când sunt îmbrăţişate potrivit, au precis acest efect.

Noi îl numim Calvinism. Acesta poate fi numit la fel de corect şi Augustinianism. Prin forţa aceluiaşi argument al raţiunii, putem merge mai departe înapoi în paginile istoriei clericale şi să îl numim Pavelianism. Totuşi, orice nume folosim, acesta trebuie privit doar ca o simplă convenţie necesară de a fi exprimată acum datorită adoptării ei generale. Personal, noi considerăm numele ca o întreagă greşeală deoarece el a fost mijlocul hrănirii multor calvinisme ignorante care au fost auzite nu numai în zilele acestea ci şi în cele din trecut.

Azi are loc o reînviere autentică a marelui şi gloriosului sistem Pavelian al adevărului biblic – în special printre baptiştii de sud. Pentru aceia dintre noi care se numără în acest grup, aceasta nu este nimic mai puţin decât întoarcerea acasă la rădăcinile noastre doctrinare. Părinţii întemeietori ai SBC au fost scufundaţi în acel şuvoi de adevăr biblic unde nici un om nu poate atinge partea de jos, şi care l-a determinat pe marele Apostol să strige „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! cât de nepătrunse Sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese Sunt căile Lui! Şi într-adevăr „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” Din El, prin El, şi pentru El Sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.”

Nu mergeţi mai departe decât Scripturile

Următoarea avertizare ar trebui să îl conducă pe oricine studiază Calvinismul:

Importanţa subiectului discutat ar trebui să ne conducă să înaintăm doar cu cea mai profundă reverenţă şi precauţie. În timp ce este adevărat că misterele trebuie să fie mânuite cu grijă, şi în timp ce speculaţiile negarantate şi impertinente cu privire la lucrurile divine trebuie să fie evitate, totuşi dacă noi am declara Evanghelia în puritatea şi în plinătatea ei trebuie să fim atenţi să nu reţinem de la credincioşi ceea ce este declarat în Scripturi cu privire la adevărul Calvinismului. Putem să ne aşteptăm ca unele dintre aceste adevăruri vor fi pervertite şi abuzate de cei păcătoşi. Indiferent cât de clar este aceasta învăţată de Scriptură, mintea neluminată o consideră ca fiind absurdă, de exemplu, faptul că Dumnezeu există în trei persoane, sau că Dumnezeu ştie mai dinainte întregul curs al evenimentelor mondiale, la fel cum planul său include destinul fiecărei persoane. Şi în timp ce noi putem cunoaşte despre Calvinism doar atât cât Dumnezeu a considerat potrivit să descopere, este important ca noi să ştim atât; altfel, acesta nu ar mai fi fost revelat. Unde Scriptura ne conduce putem să o urmăm în siguranţă (L. Boettner, The Reformed Doctrine of Predestination (Doctrina reformată a predestinării), pp. 54-55).

Există prea multe reprezentări greşite a celor care nu cunosc ceea ce este cu adevărat Calvinismul biblic. Majoritatea celor din acest grup numesc Calvinismul „hiper-Calvinism.” Unii cred că dacă tu crezi în punctul de vedere antinomian al „securităţii veşnice” atunci eşti un Calvinist şi oricine altcineva este sau un Arminian sau un hiper-Calvinist.

Nu se pune problema că mulţi Calvinişti nu sunt atât de evanghelişti cum ar trebui să fie, dar aceasta nu este datorită Calvinismului ci datorită unei inimi reci şi indiferente. Mulţi Arminiani nu sunt evanghelişti dar aceasta nu este din cauza Arminianismului lor. Din nou, aceasta este din cauza unei inimi reci şi indiferente.

De asemenea este adevărat că, Calvinismul va ucide unele feluri de evanghelizare dar acesta nu va ucide niciodată evanghelizarea biblică reală. Unor oameni nu le place muzica rock dar aceasta nu înseamnă că lor nu le place muzica. La fel este şi cu evanghelizarea superficială, nebiblică. Aceasta este respingătoare pentru Calvinişti, dar aceasta nu înseamnă că ei nu iubesc evanghelizarea biblică, adevărată, centrată în Dumnezeu.

Calvinismul poate ucide evanghelizarea centrată pe om, dar Calvinismul adevărat, biblic oferă evanghelizării temelia ei doctrinară potrivită. Mai mult, acesta garantează succesul evanghelizării. Dumnezeu mântuieşte păcătoşii – acesta este Calvinismul. El nu doar face posibilă mântuirea, cu de fapt el mântuieşte prin plan şi putere.

Doctrina este vitală pentru evanghelizare şi pentru alegere

Doctrina alegerii necondiţionate este una dintre doctrinele fundamentale ale Calvinismului. Înainte de a considera câteva dovezi biblice pentru alegere, să distingem diferenţa dintre mijloace şi cauză.

Dumnezeu a ales mijloacele mântuirii şi primitorii mântuirii. Cuvântul Său descoperă faptul că El a ales să îşi salveze poporul Său prin predicare şi mărturisire: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la orice făptură.”

Dar trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că predicarea şi rugăciunea sunt mijloacele şi nu cauza mântuirii cuiva. Cauza este dragostea necondiţionată, alegătoare a lui Dumnezeu. Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea pentru ca „oricine” va crede nu va pieri.

Cine este „oricine”?

Răspuns:

„Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine …” (Ioan 6:37)

„Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.” (Ioan 10:27)

De ce unii nu cred?

Răspuns:

„Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele.” (Ioan 10:26)

Tatăl i-a dat Fiului Său câteva oi şi El ne-a trimis pe noi să predicăm şi să mărturisim deoarece acestea sunt mijloacele folosite de El pentru a-i chema. „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.” (Ioan 17:2)

Ei vor veni pentru că Hristos a murit pentru ei şi Hristos s-a rugat pentru ei. „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că Sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). Isus s-a rugat pentru viitoarele oi care vor veni. „Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” (Ioan 17:20) „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17:24)

De ce este dragostea alegătoare a lui Dumnezeu atât de importantă pentru predicator şi pentru misionar? Aceasta este doctrina care asigură succesul eforturilor noastre misionare. Cei mai mari predicatori evanghelişti din istoria bisericii au crezut în doctrina biblică a alegerii. Aceasta este o parte importantă a temeliei doctrinare a Calvinismului.

Ar fi înţelept pentru baptiştii de sud din zilele noastre să ia seama la îndemnul găsit în Isaia 51:1 – „Ascultaţi-Mă, voi, care umblaţi după neprihănire, care căutaţi pe Domnul! Priviţi spre stânca din care aţi fost ciopliţi, spre gaura gropii din care aţi fost scoşi.”

Israeliţilor li s-a poruncit să îşi amintească de trecutul lor. Amintirea milei lui Dumnezeu din trecut va fi avantajoasă în multe feluri. O amintire a trecutului va stimula cu siguranţă mulţumirea noastră. Poporul lui Dumnezeu sunt întotdeauna fericiţi când sunt mulţumitori. Dar în această perioadă specială din istorie va fi avantajos să ne examinăm temelia noastră doctrinară, „stânca din care aţi fost ciopliţi.” O privire sinceră înapoi ne va învăţa importanţa doctrinei sănătoase, în special ca temelie a predicării evangheliei. Baptiştii de sud, (toţi baptiştii pentru această chestiune) au fost marcaţi întotdeauna de un zel pentru evanghelizare şi pentru misiuni. De aceea noi avem peste 3.000 de misionari în străinătate în 91 de ţări diferite şi cam 3.200 de misionari în ţara lor şi aproximativ 40.000 de biserici cu peste 15.000.000 de membri.

Privind înapoi la marii luptători în lucrarea de evanghelizare şi de misiune ar trebui să ne întrebăm, „Ce au crezut aceşti oameni despre Dumnezeu, om, păcat şi mântuire?” Privind înapoi este uşor să aflăm că ei erau majoritatea Calvinişti şi eforturile lor în evanghelizare au fost întemeiate pe temelia doctrinară a Calvinismului. O temelie doctrinară biblică este mai importantă decât cred mulţi baptişti. Doctrina sănătoasă încinge toată închinarea şi mărturisirea adevărată, şi aceasta este adevăratul creştinism. Doctrina nu exprimă doar experienţa convertirii adevărate ci ea determină mesajul şi metodele de evanghelizare.

Temelia doctrinară a evanghelizării biblice este la fel de importantă în lucrarea de evanghelizare la fel cum este coloana vertebrală pentru trupul omului. Doctrina oferă unitate şi stabilitate.

Temelia doctrinară este cea care produce tăria spirituală care ajută evanghelizarea să îndure furtunile opoziţiei, greutăţile şi persecuţiile care o însoţesc adesea. De aceea, biserica aceea care neglijează temelia doctrinară adevărată pentru evanghelizarea biblică îşi va slăbi curând eforturile sale.

Lipsa unei temelii doctrinare va lucra împotriva unităţii şi va invita eroarea şi instabilitatea în toate eforturile evanghelistice. Este imposibil să exagerăm importanţa unei temelii biblice sănătoase pentru adevărata evanghelizare centrată în Dumnezeu.

Doctrina modelează destinul nostru şi în prezent noi culegem roadele evanghelizării nebiblice. Marele apostol, instruind un păstor tânăr de a face lucrarea unui evanghelist, îi spune că doctrina este primul scop al Scripturii. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru DOCTRINĂ.” 2 Timotei 3:16

Când vorbesc despre doctrină nu vorbesc despre orice doctrină şi despre cea pe care fondatorii primului nostru seminar au crezut-o şi au predat-o. Doctrinele lui Boyce crezute şi predate au fost temelia devoţiunii sale şi devoţiunea pe care el a inspirat-o şi în alţii. Acum, mulţi recunosc importanţa doctrinei şi continuă să folosească termenul. Martorii lui Iehova au o doctrină, la fel şi Mormonii şi creştinii Ştiinţifici. Toţi baptiştii au o doctrină. Dar ce doctrină?

Despre ce doctrine vorbesc? Vreau să spun că aceste doctrine au fost definite, apărate, exprimate şi explicate de Sinodul de la Dort din 1618; doctrinele au fost explicate în Mărturisirea de credinţă de la Westminster şi în Catehismul de la Heidelberg; acele doctrine au fost exprimate în Mărturisirea baptiştilor vechi din 1689, mai târziu adoptate de Asociaţia Philadelphia, din care provin baptiştii din sud.

Aceste doctrine preţioase care expun un Dumnezeu care salvează, şi nu doar face posibilă mântuirea păcătoşilor pentru ca ei să se mântuiască cumva printr-o decizie, sau prin cooperare în mântuirea lor. Mai degrabă, aceste doctrine declară un Dumnezeu care mântuieşte printr-un plan, un scop şi prin putere.

Vreau să spun acele doctrine care descoperă cele trei acte măreţe ale Dumnezeului triunitar în recuperarea sărmanilor păcătoşi pierduţi, adică:

  1. Alegerea iubitoare a Tatălui.
  2. Răscumpărarea puternică realizată de Fiul.
  3. Chemarea efectivă a Duhului.

Fiecare Persoană din Trinitate lucrează pentru mântuirea aceloraşi oameni, asigurând astfel în mod infailibil mântuirea acelor oameni.

Aceste doctrine fac mântuirea să depindă de lucrarea lui Dumnezeu, nu de capacitatea sau de voinţa omului. Aceste doctrine îi dau toată slava lui Dumnezeu pentru mântuirea păcătoşilor – nu împart acea slavă între Dumnezeu şi păcătoşi. Aceste doctrine revelează faptul că istoria nu este mai puţin decât înfăptuirea planului prestabilit al lui Dumnezeu. Aceste doctrine expun un Dumnezeu care este suveran în creaţie şi suveran în răscumpărare; Trinitatea lucrează împreună pentru mântuirea oilor. Dumnezeu Tatăl a planificat aceasta. Dumnezeu Fiul a realizataceasta. Dumnezeu Duhul o comunică şi o aplică în mod eficient. Nu există nici un război în Trinitate. Toţi lucrează împreună pentru aceiaşi oameni: „Oile Mele aud vocea Mea …”

Noi nu susţinem ideea eronată că Dumnezeu a făcut tot ce a putut El, şi acum stă inactiv aşteptând să vadă ce vor face păcătoşii suverani cu un Isus neputincios, patetic. Nu! Dumnezeu mântuieşte păcătoşii – mântuirea este a Domnului. Nu trebuie să slăbim acest mare adevăr scindând unitatea din Trinitate sau divizând realizarea mântuirii între Dumnezeu şi om.

Calviniştii cred şi învaţă că crucea nu este doar locul unde mântuirea a fost făcută posibilă, ci mai degrabă un loc în care s-a asigurat mântuirea poporului Său (Isus. 53:11). Aceste doctrine arată crucea ca revelând puterea lui Dumnezeu de a mântui, nu neputinţa Sa. Dumnezeu nu a fost frustrat la cruce. El a fost Stăpânul Ceremoniilor. Aşa cum a declarat Petru, „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul Hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege” (Fapte 2:23).

Un Calvinist nu crede că decizia lui Dumnezeu de a-l mântui pe om printr-un decret îl lasă pe om pasiv sau inert. Nu! Nu! Are loc chiar contrariul! Legământul harului nu îl omoară pe om, nu îl priveşte ca pe o conservă sau ca o bucată de lemn sau un robot; acesta îl ia în posesie pe om, apucă întreaga sa fiinţă cu toate facultăţile sale, puterea sa a sufletului şi a trupului – pentru veşnicie.

Harul suveran al lui Dumnezeu nu anihilează puterile omului, mai degrabă biruieşte neputinţa sa. Acesta nu distruge voinţa sa ci îl eliberează de păcat. Acesta nu înăbuşe sau şterge conştiinţa sa ci o eliberează de întuneric. Acesta regenerează şi recreează omul în întregime şi prin înnoirea sa prin har, îl determină să îl iubească pe Dumnezeu şi să se consacre lui în cel mai liber mod.

Sunt conştient că în timp ce scriu aceste cuvinte există o prejudecată adânc aşezată în multe părţi ale bisericii împotriva expunerii sistematice a doctrinelor Bibliei. Probabil în experienţa fiecărui pastor se întâmplă să vadă mulţimea încruntându-se, umerii îndepărtaţi şi capetele care cad, de îndată ce sunt anunţate anumite doctrine ca temă de discuţie. Nu ne emoţionează şi nu ne surprinde faptul că lumea celor păcătoşi arată o astfel de nemulţumire; pentru că aceeaşi „minte carnală” care este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, este la fel de duşmănoasă şi împotriva adevărului lui Dumnezeu. Totuşi, faptul că acei creştini care profesează ar trebui să se angajeze în această cruciadă nesfântă împotriva religiei doctrinare, şi chiar slujitorii evangheliei ar trebui să ofteze la proclamarea cinstită a acestor adevăruri, şi să îi acuze pe martorii credincioşi de „tencuirea cu un mortar nestăpânit,” este cu siguranţă cel mai trist şi mai atroce scandal.

Priviţi înapoi

Multă vreme am nutrit convingerea că, lângă Biblie, din care trebuie extrase toate lucrurile cu privire la Dumnezeu şi la suflet, nu există cărţi pe care le-aş recomanda pentru o utilizare experimentală şi devoţională decât cele scrise de părinţii noştri Calvinişti, precum, John Bunyan, Andrew Fuller, Charles Haddon Spurgeon, Basil Manly, James P. Boyce şi John L. Dagg.

Privind înapoi la stânca din care am fost ciopliţi nu putem trece cu vederea pe unii dintre marii părinţi şi conducători ai Convenţiei Baptiste de Sud, care au fost Calvinişti dedicaţi şi articulaţi:

Basil Manly, Sr. – Un istoric a spus că Manly a jucat rolul de maestru de concert în orchestrarea evenimentelor care au avut ca rezultat o convenţie conservatoare a baptiştilor. Manly a produs o rezoluţie puternică din şase puncte care a condus la separarea dintre baptiştii de nord faţă de baptiştii de sud. Această rezoluţie a fost „aprobată în unanimitate.” Basil Manly a fost un Calvinist de prim rang.

James P. Boyce – El a fost principalul fondator al primului nostru seminar (Southern Seminary) (Seminarul de sud). Cu mult timp după moartea lui Buyce, unul din foştii săi studenţi, Dr. David Ramsey, a rostit un discurs de Ziua Fondatorilor adresat în 11 ianuarie 1924, intitulat „James Petigru Boyce: Gentleman-ul lui Dumnezeu.” Câteva linii din discursul lui Dr. Ramsey va spune povestirea în care Boyce a fost un Calvinist dedicat şi că, în acelaşi timp, el a iubit sufletele oamenilor.

Dr. Ramsey a spus:

Disputa mea este că nici o altă teologie decât cea dragostei copleşitoare şi consumatoare pentru oameni a sufletului îl va justifica pe James P. Boyce şi cariera sa. Această dragoste pasionată a fost motivul care a direcţionat gândirea sa în acele conferinţe timpurii şi în pregătirea acelor hârtii care au condus la întemeierea seminarului.

Acest scop de a ajuta pe semenii săi în toate planurile sale, prin conversaţia sa, scrierile sale şi predicarea şi învăţarea sa ca un fir roşu care traversează prin fiecare metru de cablu al Marinei Engleze.

Acest zel pentru suflete a chemat fiinţa sa ca şi soarele de dimineaţă care face să se încline spre dumnezeul zilei florile şi plantele umplute cu rouă.”

Boyce nu doar i-a iubit pe oameni, el l-a iubit pe Dumnezeu. Ramsey a spus despre acest punct, „Fie ca gândul să îmbrăţişeze deopotrivă dragostea subiectivă şi cea obiectivă; dragostea omului pentru Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu pentru om.”

Cel mai apropiat prieten al lui Boyce şi co-fondator al seminarului, John A. Broadus, şi-a exprimat sentimentele sale despre teologia lui Boyce: „A fost un mare privilegiu să fiu direcţionat şi sprijinit de un astfel de învăţător în studierea acelui sistem lăudat al adevărului Pavelian care este numit tehnic Calvinism, care îl constrânge pe un student serios la o gândire profundă şi când este urmărit cu o combinaţie de gândire sistematică şi experienţă înflăcărată, te face să fii acasă printre cele mai inspiratoare şi mai înnobilatoare viziuni ale lui Dumnezeu şi ale universului pe care El l-a făcut.”

Moştenirea lui Boyce pentru noi şi posteritatea noastră este teologia biblică exprimată în Abstract of Systematic Theology, (Teologia sistematică abstractă) care nu este nimic altceva decât învăţătura sa din clasa de studiu. Aceasta este Calvinism pur.

În apărarea Calvinismului lui Boyce, William A. Mueller, autorul lucrării A History of Southern Baptist Theological Seminary, (O istorie a Seminarului teologic baptist de sud) a spus, „Ca şi teolog, Dr. Boyce nu se teme să fie găsit „în căile vechi.” El este conservator şi eminent biblic. El îi tratează cu o mare corectitudine pe cei a căror puncte de vedere asupra unor puncte variate discutate, el refuză să le accepte, totuşi în învăţătura sa el este decis calvinist, după modelul „vechilor preoţi.” Dificultăţile legate de astfel de doctrine cum ar fi conducerea federală a lui Adam, alegerea şi ispăşirea pe care el ţinteşte să le indice, nu pentru a-l reduce la tăcere pe cel controversat, ci pentru a-l ajuta pe întrebătorul sincer.”

Reverendul E. E. Folk, în the Baptist Reflector (Reflectorul Baptist) a comentat capacităţile şi roadele lui Boyce ca un profesor de teologie: „Trebuie să iţi cunoşti teologia ta sistematică, sau altfel nu poţi să i-o reciţi lui Dr. Boyce. Şi deşi în general tinerii aveau rang de Arminiani când au venit la seminar, sunt puţini dintre ei care au terminat acest curs cu el fără să fi fost convertiţi de vederile sale Calviniste puternice.” Boyce a fost un Calvinist puternic.

  1. B. Johnson– primul Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.
  2. B. C. Howell– al doilea Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.

Richard Fuller – al treilea Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.

Patrick Hues Mell, care a fost cunoscut ca „Prinţul Parlamentarilor” a fost profesor de greacă şi latină la Mercer University, Georgia. Unul din lucrurile remarcabile despre P. H. Mell este că el a fost de 17 ori preşedinte la SBC – de două ori mai mult decât oricare alt om. Mell a fost un apărător polemic al Calvinismului. Dna. D. B. Fitzgerald, membru al Bisericii Antioch a lui Mell din Oglethorpe, Georgia şi o rezidentă în casa lui Mell timp de un număr de ani, îşi aminteşte de eforturile iniţiale ale lui Mell de la biserică:

„Când a fost prima dată chemat să aibă grijă de biserică, Dr. Mell a găsit-o într-o stare tristă de confuzie. El a spus că un număr de membrii aveau tendinţe spre Arminianism. El iubea prea mult adevărul pentru a sufla şi cald şi rece cu aceeaşi suflare. Aceasta era o biserică baptistă şi aceasta trebuia să aibă o doctrină specifică acelei confesiuni predicată ei. Şi cu acea îndrăzneală, curăţenie şi vitalitate a discursului care îl marcau, el le-a predicat doctrinele predestinării, alegerii, a harului gratuit, etc. El a spus că treaba sa era întotdeauna să predice adevărul aşa cum l-a găsit în Cuvântul lui Dumnezeu şi să lase lucrurile aşa, simţind că Dumnezeu se va îngriji de rezultate. (A Southern Baptist Looks at the Doctrine of Predestination)(Aspecte baptiste ale doctrinei predestinării) pag. 58, 59.)

Numele altor conducători baptişti de sud care au fost Calvinişti dedicaţi şi puternici în evanghelizare, poate fi înmulţit. Totuşi încă unul şi va fi suficient.

Dr. John A. Broadus, un mare predicator şi unul dintre fondatorii seminarului nostru mamă a spus, „Oamenii care surâd batjocoritor la ceea ce este numit Calvinism ar putea surâde la fel de batjocoritor şi la Mont Blanc. Noi nu suntem legaţi deloc să apărăm toate opiniile sau acţiunile lui Calvin, dar nu pot înţelege cum cineva care înţelege cu adevărat greaca Apostolului Pavel, sau latina lui Calvin sau Turretin, să nu poată vedea că aceştia din urmă doar au interpretat şi au formulat esenţa a ceea ce învăţătorii lor anteriori au predat.”

Nici un predicator sau evanghelist de după Apostolul Pavel nu a pus un accent atât de mare pe suveranitatea absolută a lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o marele câştigător de suflete, Jonathan Edwards. Şi pentru promotorii evanghelizării centrate pe om din zilele noastre aceasta poate veni ca o surpriză, şi anume să descopere că predicarea suveranităţii lui Dumnezeu a fost foarte roditoare. Sub misiunea lui Edwards, trezirea s-a răspândit în biserica sa. El a spus, „Cred că am descoperit că nici un discurs nu a fost mai remarcabil binecuvântat decât acelea în care au fost accentuate doctrinele suveranităţii absolute a lui Dumnezeu cu privire la mântuirea păcătoşilor.”

Omul care a făcut cel mai mult pentru evanghelizarea biblică internaţională decât oricine din generaţia noastră a fost defunctul Dr. Martyn Lloyd-Jones. Dr. Lloyd-Jones s-a considerat în principal ca un evanghelist. Cei care l-au cunoscut cel mai bine l-au văzut în acelaşi fel. D-na Lloyd-Jones era cu un grup de oameni care, în absenţa soţului ei îi făceau complimente despre abilităţile sale. În timp ce îi asculta ea s-a gândit că ei au omis lucrul principal şi i-a surprins printr-o remarcă liniştită, „Nimeni nu îl va înţelege vre-odată pe soţul meu până când nu va realiza că mai întâi el este un om al rugăciunii şi apoi un evanghelist.”

Ca un Calvinist convins, Dr. Lloyd-Jones s-a opus majorităţii trăsăturilor populare ale evanghelizării moderne. Aceasta i-a condus pe cei care au fost incomodaţi de stricteţea sa să afirme că el era „un învăţător, nu un evanghelist.” Un critic a provocat odată dedicarea sa pentru evanghelizare cu întrebarea, „Când ai avut ultima dată o campanie la Westminster Chapel?” Răspunsul pe care l-a primit nu a avut intenţia să fiu umoristic, „Am una în fiecare duminică.” Când Martyn Lloyd-Jones îi instruia pe studenţi pentru misiune el a spus, „Disput foarte tare şi îndemn ca trebuie să fie întotdeauna un serviciu de evanghelizare în legătură cu fiecare biserică în fiecare săptămână.” În cazul său, serviciul de duminică seara avea acest scop şi el a continuat această practică de la începutul slujirii sale în 1927 până când şi-a încheiat supravegherea sa pastorală în 1968.

Unde este speranţa pentru succesul evanghelizării?

Calvinismul este siguranţa succesului în lucrarea de evanghelizare. El este temelia şi speranţa pentru eforturile misionare.

Dacă speranţa predicatorilor şi a misionarilor a fost în puterea şi în capacitatea lor de a converti păcătoşii, sau dacă speranţa noastră a fost în puterea sau capacitatea păcătoşilor morţi de a-şi da singuri viaţă, toţi ar dispera. Dar când speranţa lucrătorului pentru rezultate este în lucrarea Duhului Sfânt, care este singurul care poate impulsiona, noi lucrăm cu aşteptarea că Dumnezeu va face ceea ce nici un predicator nu poate face. Putem fi siguri că El va chema eficace oile Sale prin voia şi puterea Sa proprie prin rugăciune şi predicare.

O mare parte din confuzia modernă cu privire la Calvinism provine din deformările şi caricaturile învăţăturilor sale reale. Din această cauză este vital să înţelegem ce nu învaţă Calvinismul.

Ce nu este Calvinismul

Calvinismul nu este anti-misionar, ci oferă fundamentul biblic pentru misiuni. (Ioan 6:37; 17:20, 21; 2 Timotei 2:10; Isaia 55:11; 2 Petru 3:9, 15).

Calvinismul nu distruge responsabilitatea omului. Oamenii sunt responsabili pentru orice lumină au, fie ea conştiinţa (Romani 2:15), natura (Romani 1:19, 20), legea scrisă (Romani 2:17-27), sau evanghelia (Marcu 16:15, 16). Incapacitatea omului de a face dreptate nu îl eliberează de responsabilitate la fel cum Satan este incapabil să face dreptate.

Calvinismul nu îl face pe Dumnezeu nedrept. Binecuvântarea Sa faţă de un mare număr de păcătoşi nevrednici cu mântuirea nu este o nedreptate faţă de restul păcătoşilor nevrednici. Dacă un guvernator îl iartă pe un condamnat, este aceasta o nedreptate faţă de restul (1 Tesaloniceni 5:9)?

Calvinismul nu îi descurajează pe păcătoşii convinşi, ci le urează un bun venit la Hristos. „celui ce îi este sete, să vină” (Apocalipsa 22:17). Dumnezeul care convinge este Dumnezeul care mântuieşte. Dumnezeul care mântuieşte este Dumnezeul care a ales oameni pentru mântuire. El este acelaşi Dumnezeu care invită.

Calvinismul nu descurajează rugăciunea. Dimpotrivă, aceasta ne conduce spre Dumnezeu, pentru că numai El este cel care poate mântui. Rugăciunea adevărată este la îndemnul Duhului Sfânt; şi astfel ea va fi în armonie cu voia lui Dumnezeu (Romani 8:26).

Cuvinte de precauţie

  1. Nu este înţelept să facem remarci nedemne despre ceea ce este în Biblie dacă o înţelegem sau nu.
  2. Nu este înţelept să respingem ceea ce învaţă Biblia cu privire la orice subiect, în special dacă nu am studiat ceea ce are de spus Biblia despre aceasta.
  3. Nu este înţelept să facem un subiect favorit din nici o doctrină. Deşi această doctrină este de o importanţă vitală, ea nu trebuie separată de tot adevărul creştin.
  4. Nu este înţelept să respingem vre-o doctrină pentru că ea a fost abuzată, folosită greşit şi confuz. Toate doctrinele cheie au fost pervertite şi abuzate.
  5. Nu este înţelept să învăţăm ce este un Calvinist de la cei care nu sunt Calvinişti.

Un cuvânt de avertizare

Avertizarea lui Calvin împotriva speculaţiei inoportune cu privire la mândra doctrină a predestinării poate fi aplicată la fel de bine la toate doctrinele Calvinismului:

„Curiozitatea umană redă discuţia despre predestinare, care este deja dificilă în sine, foarte confuz şi chiar periculos. Nici o piedică nu o poate ţine în spate de a rătăci pe potecile izolate interzise şi să împingă spre înălţimi. Dacă i se permite, ea nu va lăsa nici un secret lui Dumnezeu pe care să nu îl caute şi să nu îl descurce. Dacă acest gând predomină în noi, că al Domnului Cuvânt este singura cale care ne poate conduce în căutarea noastră pentru tot ce este permis să susţinem despre el, şi este singura lumină care ne luminează viziunea noastră a tot ceea ce trebuie să vedem despre el, aceasta ne va ţine repede şi ne va împiedica de orice nesocotinţă. Căci vom şti că în momentul în care depăşim graniţele Cuvântului, cursul nostru este în afara potecii şi în întuneric, şi că acolo vom rătăci, vom aluneca şi ne vom poticni în mod repetat. De aceea, fie ca aceasta să fie mai întâi înaintea ochilor noştri; a căuta orice altă cunoştinţă despre predestinare decât cea pe care o dezvăluie Cuvântul lui Dumnezeu nu este o nebunie mai mică decât dacă cineva şi-ar propune să meargă într-un pustiu fără nici un drum (conform Iov 12:24), sau a vedea în întuneric. Şi să nu ne fie ruşine să fim ignoranţi de ceva în această privinţă, în care există o anumită ignoranţă învăţată” (Institutes, III. 21. 1-2).

Concluzie

Relaţia armonioasă între Calvinism şi evanghelizare a fost adesea exprimată în imnurile noastre evanghelice. Două astfel de imnuri oferă o concluzie potrivită pentru acest studiu.

L-am căutat pe Domnul, şi apoi am aflat

El mi-a mişcat sufletul meu să îl caute pe el, căutându-mă pe mine;

Nu eu am fost cel care a găsit, O Mântuitor adevărat,

Nu, eu am fost găsit de tine.

Tu ţi-ai întins mâna ta şi m-ai îmbrăţişat;

Am umblat pe marea furtunoasă şi nu m-am scufundat,

Nu te-am prins eu atât de tare pe tine,

Cât Tu, dragă Doamne pe mine.

Eu găsesc, eu umblu, eu iubesc, dar, în întregime

Doar din dragoste este răspunsul meu, Doamne spre tine;

Căci tu ai fost mai dinainte cu sufletul meu,

Şi m-ai iubit mereu.

– Anonim

„Aceasta nu pentru că eu te-am ales pe tine, Căci, Doamne, aceasta nu se poate;

Această inimă încă te-ar refuza pe tine, Dacă tu nu m-ai fi ales pe mine.

M-ai curăţit şi m-ai eliberat de păcatul care mă păta;

Demult tu m-ai predestinat, ca să trăiesc pentru tine.

A fost mila suverană ce m-a chemat şi a-nvăţat mintea mea deschisă;

Lumea de altfel mă captivase, fiind orb la slăvile cereşti.

Inima-mi nu are nimic înaintea ta, după harul tău bogat însetez;

Această cunoştinţă, dacă eu te iubesc, Tu trebuie să mă fi iubit mai întâi.”

– Josiah Conder

http://www.voxdeibaptist.org/what_should_we_think_trd.htm

Istoria şi Moştenirea noastră Unde am fost, unde mergem

download

Istoria şi Moştenirea noastră Unde am fost, unde mergem


Pentru mai mult de 150 de ani, AMF a fost cunoscut ca Uniunea Americană a Şcolilor Duminicale. Sub acel nume misionarii au pionierat stabilirea Şcolilor Duminicale care învăţau Biblia şi aducea planul de mântuire al lui Dumnezeu către graniţele crescânde ale ţării. De fapt, UASS a început peste 120.000 de Şcoli Duminicale noi în primii săi 100 de ani, multe dintre care continuă astăzi ca biserici.

Astăzi, misionarii AMF slujesc atât în cadre rurale cât şi urbane. Plantarea de biserici, Clasele de Timp Liber, studii biblice de casă, Şcoli Biblice de Vacanţă, campusuri creştine, lucrări din oraş sau inter-culturale şi Şcolile Duminicale sunt cu toate parte a diversităţii lucrării de misiune. Prin ucenicizare personală şi pregătire intensă, grupe de credincioşi sunt nutrite spre cel mai mare potenţial al lor. Ori de câte ori este posibil, aceasta înseamnă stabilirea unei biserici vitale, mature. Misionarii AMF ating peste 100.000 de vieţi în fiecare an cu speranţa vieţii veşnice în Hristos.

Rădăcinile AMF sunt din Glouchester, Anglia şi Robert Raikes în anii 1780. Rev. William White, născut în Philadelphia, rector al Bisericii lui Hristos, a călătorit în Anglia unde a observat Şcolile Duminicale ale lui Robert Raikes care începuseră cu şapte ani mai devreme. După ce s-a reîntors în Statele Unite, White a învins respingerea multor lideri denominaţionali şi şi-a unit forţele cu un grup nesectant pentru a începe Şcolile Duminicale care ofereau instrucţiune religioasă acelora dintr-o clasă mai de jos. Cu ajutorul lui Dr. Benjamin Rush, un medic proeminent din Philadelphia şi semnatar al Declaraţiei Independenţei şi William Carey, un editor de carte din Philadelphia care a zburat până în Irlanda pentru a evita persecuţia pentru scrierile împotriva guvernului, Episcopul White a stabilit First Day Society of Philadelphia (FDS). Această Societate l-a numit pe White Preşedinte, un oficiu ce avea să-l deţină pentru 46 de ani.

La sfârşitul secolului, FDS a oferit educaţie religioasă gratuită la peste 2000 de studenţi. În cadrul a 20 de ani, bisericile au început să recunoască Şcolile Duminicale ca un braţ educaţional al bisericii. În 1817, Uniunea Philadelphia Sunday şi Şcolile pentru Adulţi, a fost stabilită în asistarea începerii de Şcoli Duminicale. Aceasta a fost recunoscută în 1824 şi numită Uniunea Americană a Şcolii Duminicale, astfel creându-se o asociaţie naţională a Şcolilor Duminicale.

În 1821, Bordul de Manageri au făcut un pas îndrăzneţ şi au angajat primul lor misionar plătit, Rev. William Blair, un student la Seminarul Princeton. În primul său an el a mers pe un cal din Philadelphia spre Carolina de Nord începând Şcoli Duminicale pe drumul său. În decursul anului el a început 61 de Şcolile Duminicale noi, a asistat la stabilirea a 55 de Şcoli Duminicale, a fondat şase societăţi de tratate şi patru şcoli pentru adulţi. După aceasta, Bordul a adoptat politica permanentă de angajare cu normă întreagă a misionarilor. De asemenea tot în anul 1817, misiunea a publicat prima sa carte numită Micul Henry şi agentul său care a avut un aşa succes încât ei au publicat 98.000 de cărţi în următorii cinci ani. De asemenea au publicat şi 25.000 de imnuri şi 500.000 de însemne cu versete din Scriptură, cu care se puteau lua în schimb cărţi sau cadouri pentru memorizarea Scripturii. Mark Twain a scris despre aceste însemne Scripturale în Aventurile lui Tom Sawyer. Prin 1824, Uniunea număra 720 de şcolii în 17 state cu 55.000 de membrii, făcând din ea cea mai largă societate din Statele Unite.

În 1831, Uniunea a lansat proiectul Mississippi Valley Enterprise, al cărui scop era acela de începerea a unei Şcoli Duminicale în fiecare loc destituit din valea lui Mississippi. Francis Scott Key şi Daniel Webster erau parte din acest proiect, alături de sute de misionari UASS. În câţiva ani în jur de câteva mii de Şcoli Duminicale au fost plantate în coloniile din vestul mijlociu. Dar mult mai semnificativ, mii au fost conduşi să-şi mărturisească credinţa lor în Isus Hristos. Doar într-un singur an, totalul a fost de 17.000. Chiar şi mai uimitor, conform rapoartelor oficiale de misiune, mai mult de 20.000 de învăţători au fost convertiţi în timpul acestei campanii cu proiectul enunţat anterior.

Pe măsură ce americanii avansau spre vest, misionarii UASS erau de partea lor. Totuşi în anul 1861 a izbucnit Războiul Civil. Acestea au fost zile de necaz pentru UASS. Ei aveau Şcoli Duminicale, misionari şi studenţi de ambele părţi ale liniilor frontului.

În timpul verii lui 1923, UASS a pionierat Şcoala Biblică de Vacanţă la Zi care a început în Minnesota. Uniunea deţinea una din primele Campusuri Biblice pentru tineri în anii timpurii ai lui 1900. Astfel s-a început o nouă fază de slujire a UASS. Campusurile biblice, Şcolile Biblice de Vacanţă, studiile biblice de casă şi taberele au devenit curând lucrări foarte populare.

Prin anii 1960, publicaţiile UASS erau umbrite cu rapida creştere denominaţională şi editurile independente. În 1968, Bordul de Manageri a votat să îşi încheie lucrarea de publicaţie şi literatură a UASS, şi în 1974, UASS şi-a schimbat numele în AMF – American Missionary Fellowship (Părtăşia Misionară Americană), un nume care reflecta tendinţa crescândă de a se folosi o varietate de metode de slujire în adiţie cu Şcoala Duminicală. De la debutul său, AMF a urmărit multe căi diferite de slujire. Metodele s-au schimbat în decursul anilor, dar mesajul a rămas acelaşi. Necompromis în standardele sale Biblice, AMF are astăzi de a face cu provocări mai mari decât a avut înainte.

Astăzi mai mult decât oricând, noi suntem centraţi asupra oraşelor centrale pentru a le aduce Evanghelia lui Isus Hristos acolo unde vedem nevoia crescândă de a câştiga populaţia multi-culturală din oraşele noastre. Alături de lucrările din interiorul oraşelor, zonele rurale ale Statelor Unite continuă să fie fără nici o mărturie evanghelică pentru multe mile, pe măsură ce cât mai multe biserici îşi închid uşile în fiecare zi. 160 de familii de misionari slujesc în AMF în 33 de state. Lucrările lor sunt destul de extinse şi diverse, atingând oameni de toate vârstele şi culturile şi într-o varietate de locaţii.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/pastorala_sept04.htm

Dovezi ale inspirației Bibliei

download

Cel dintâi principiu de bază al credinţei creştine pe care îl vom studia este „inspiraţia Bibliei“, ce înseamnă și cum ne dăm seama. „Biblia nu este o astfel de carte pe care omul ar fi vrut s-o scrie dacă ar fi putut, sau ar fi putut-o scrie dacă ar fi vrut“ Lewis S. Chafer

Aceasta, pentru că depindem de Biblie în explicarea celorlalte două principii. Toate adevărurile creştine pe care le cunoaştem sunt în Biblie. Aceste principii nu sunt produse de mintea sau de închipuirea omenească, ci reprezintă „credinţa preţioasă“ (2 Petru 1.1) „dată sfinţilor odată pentru totdeauna“ (Iuda 3).

I. Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu

1. Ce spune Biblia despre ea însăşi

Biblia precizează fără umbră de îndoială că ea este insuflată de Dumnezeu (2 Timotei 3.16). Cuvântul folosit în greacă, limba în care a fost scris Noul Testament, înseamnă mai mult decât „inspiraţie“; este suflarea lui Dumnezeu, aşa cum Dumnezeu a suflat în nările lui Adam suflarea de viaţă şi el a devenit un suflet viu (Geneza 2.7). În acelaşi fel, Biblia este suflarea lui Dumnezeu. Domnul Iisus spunea: „Cuvintele pe care Eu vi le-am vorbit sunt duh şi sunt viaţă“ (Ioan 6.63). De asemenea, Ştefan spunea despre Moise că „a primit cuvinte vii, ca să ni le dea nouă“ (Fapte 7.38).

Cei care au scris cărţile Bibliei sunt sfinţi care au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt (2 Petru 1.21). Deci ceea ce au scris ei au fost nu propriile lor cuvinte care ar fi inclus gândurile lui Dumnezeu. Ele au fost în totul cuvintele lui Dumnezeu. „Deoarce Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri“ (Evrei 4.12).

Cărţile Bibliei declară de multe ori că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. În cele 5 cărţi ale lui Moise sunt vreo 500 referinţe care spun că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu către Moise. Şi în cărtile profeţilor sunt vreo 12.000 referinţe, că toate cele spuse de ei sunt cuvinte ale lui Dumnezeu Însuşi.

În Noul Testament vedem că Domnul a dat un loc suveran cărţilor Vechiului Testament. El spune clar că „Scriptura nu poate fi desfiinţată“ (Ioan 10.35). În Predica de pe munte Domnul Iisus spunea: „Adevărat vă spun: până nu va trece cerul şi pământul, nicidecum nu va trece o singură iotă sau o singură frântură de literă din lege, până nu se vor împlini toate“ (Matei 5.18). În istoria bogatului şi a lui Lazăr, Domnul preciza că dacă un om nu crede ce spun cărţile Vechiului Testament, nuva fi impresionat de cele mai mari minuni, chiar dacă ar învia cineva dintre cei morţi (Luca 16.29-31).

În acelaşi fel, apostolii inspiraţi au citat din cărţile Vechiului Testament cu toată autoritatea şi le-au considerat, împreună cu cărţile Noului Testament, ca fiind exact cuvintele lui Dumnezeu (2 Petru 3.2, 15, 16).

2. Necesitatea şi importanţa inspiraţiei

După ce a intrat păcatul în lume prin căderea lui Adam, omul a ajuns într-o nevoie parcă fără speranţe de o revelaţie de la Dumnezeu care să-l conducă la Dumnezeu şi să-i arate calea mântuirii. Şi aceasta este exact ce a făcut Dumnzeu cu omenirea de la început (Geneza 4.4; Evrei 11.4). Mărturia vorbită a pornit de la începutul istoriei omului (Geneza 4.2B). Dumnezeu susţinea această mărturie prin prelungirea anilor vieţi părinţilor (Geneza 5). Dar când durata medie a vieţii omului s-a scurtat, a fost nevoie de ceva mai mult decât mărturia verbală. A fost absolut necesar ca gândurile lui Dumnezeu să fie scrise într-o carte.

Moise a fost unealta folosită de Dumnezeu ca să anunţe scurtarea vieţii medii a omului (Psalmul 90.10) şi el a fost folosit de Dumnezeu ce să scrie cele dintâi cărţi ale Bibliei. Aceeaşi Carte s-a mărit încetul cu încetul, generaţie după generaţie, până ce a fost completată prin ultima carte a Noului Testament, Apocalipsa.

De fapt, nu ne putem închipui ca Dumnezeu să lase omenirea într-un întuneric total şi în ignoranţă de-a lungul veacurilor, fără ca El Însuşi să li Se descopere ca să-i facă înţelepţi spre mântuire (Fapte 14.17; 2 Timotei 3.15).

Îi mulţumim lui Dumnezeu care ne-a dat Cartea Sa, Biblia, care este formată din două părţi. Vechiul Testament, scris în original în limba ebraică, are 39 de cărţi. Noul Testament, scris în original în limba greacă, are 27 de cărţi.

Aceasta este Cartea lui Dumnezeu despre care preşedintele Abraham Lincolm, eliberatorul sclavilor, spunea: „Cred că Biblia este cel mai bun dar al lui Dumnezeu dat vreodată omului“. În adevăr, este mare privilegiu să primeşti informaţii direct de la Dumnezeu Însuşi!

Dumnezeu a dat omenirii această Carte din timpurile de demult. Este oare posibil ca mâinile rele omeneşti să fie mai tari decât mâna puternică a lui Dumnzeu şi să se poarte uşuratic cu această carte sau să-i schimbe conţinutul? Poate Dumnezeu să păzească în totul Cuvântul Său de falsificări, corupţii şi lipsuri de-a lungul veacurilor?

Aceasta ne duce la întrebarea importantă care urmează:

3. A fost schimbat sau stricat Cuvântul lui Dumnezeu?

Unii spun că Scriptura Sfântă, aşa cum este ea acum în mâinile noastre, nu este cea inspirată original, ci ar avea unele falsificări şi schimbări. O astfel de acuzaţie serioasă – într-un lucru esenţial ca acesta n-ar trebui adusă într-un mod nechibzuit, pentru că s-ar ridica împotriva măreţiei lui Dumnezeu, a puterii şi înţelepciunii Lui. De aceea, dacă cineva vrea să ridice o acuzaţie atât de serioasă Bibliei şi Autorului ei, trebuie să fie extrem de atent la ceea ce face. Ar fi el în stare să răspundă la întrebările următoare:

Când a fost schimbată?

Cine a schimbat-o?

Ce a fost înainte de schimbare?

De ce a fost schimbată?

a) Când a fost ea schimbată?

Biblia a fost tradusă în multe limbi [Cum sunt: latină, coptică, etiopiană, siriană, gotică şi armeană. Era în mai mult de 15 limbi la sfârşitul secolului al şaselea.] din zorii creştinismului. Începând din secolul al 2-lea d.Ch. s-a răspândit în lume în multe limbi. Pe lângă aceasta, Vechiul Testament a fost tradus în greacă (şi cunoscut ca Septuaginta) în anul 280 în.Ch. Ar fi fost oare posibil pentru cineva să pună mâna şi să schimbe toate manuscrisele din lume care erau scrise în multe limbi? Totodată este şi o literatură vastă care citează mult din Sfânta Scriptură. Cine ar fi putut ajunge la toate acestea ca să le schimbe? Nu este ceva imposibil?

b) Cine a schimbat-o?

În ce priveşte cărţile Vechiului Testament, este de neconceput ca evreii să fi umblat la el. Istoricii mărturisesc despre atenţia deosebită pe care o aveau iudeii ca să păstreze neatins Cuvântul lui Dumnezeu. Faptul acesta este arătat şi de Scriptură (Romani 3.2). Dacă ar fi fost ideea printre iudei să schimbe Cuvântul, ar fi eliminat părţile care îi condamnă, descriindu-i ca un popor cu gâtul înţepenit. Ar fi schimbat unele fragmente care sunt o ruşine pentru ei. De asemenea, ar fi omis multe versete care le sunt de neînţeles şi profeţii care vorbesc clar despre răstignirea, moartea şi învierea lui Hristos (de exemplu, Psalmul 22, Isaia 53 etc.)

De asemenea, este de neconceput pentru crştini să schimbe Vechiul Testament. Aceasta i-ar fi pus în conflict cu iudeii, pentru că şi creştinii şi iudeii au aceeaşi Torah (Vechiul Testament).

În ce priveşte cărţile Noului Testament, divizarea bisericii de la început în denominaţii şi secte ar fi prevenit pe orice grup să încerce un astfel de act păcătos.

c) Ce a fost înainte de schimbare?

Zeci de mii de manuscrise vechi ale Sfintei Cărţi au fost descoperite (cum se va explica mai departe), şi nici o copie nu s-a găsit a fi în contradicţie cu ceea ce avem astăzi în mâinile noastre. Nu respinge aceasta cu totul presupunerea schimbării ideilor din Carte? Care este valoarea unei acuzaţii evident falsă, fără o singură dovadă care s-o poată suporta?

d) De ce a fost schimbată?

Ar fi de înţeles pentru cineva să facă schimbări pentru a avea un anumit câştig sau a scăpa de vreun pericol. Dar ar putea fi de înţeles pentru cineva să mintă şi să modifice, ştiind că aceasta îi va aduce suferinţă şi persecuţie mai degrabă şi nu bucurie? Istoria ne spune că în timpul celor dintâi trei secole ale creştinătăţii, moartea şi persecuţia erau partea celor care îl urmau pe Hristos. Aceasta desprindea cu totul pe apostoli sau pe creştinii din acel timp de bănuiala vreunei falsificări. Omul ar putea fi gata să moară ca să apere ceea ce gândeşte că este adevărat, nu pentru ceea ce ştie că este înşelătorie. Desigur, cei dintâi creştini nu şi-ar fi jertfit vieţile şi pacea minţii lor dacă această Carte ar fi fost o minciună.

Aceasta ne conduce la un punct foarte important:

4. Vechile manuscrise

a) Să vorbească numerele

Nici o altă carte nu se poate compara cu Sfânta Scriptură în numărul de vechi manuscrise descoperite. Sunt aproximativ 5.300 manuscrise vechi în limba greacă a Noului Testament, 10.000 copii din „Vulgata“, traducerea latină a Bibliei, şi nu mai puţin de 9.300 manuscrise vechi în peste 15 limbi diferite.

Cartea care este a doua după Sfânta Scriptură în numărul de manuscrise vechi este Iliada poetului grec Homer. Au fost descoperite 643 copii. Închipuiţi-vă marea diferenţă dintre 24.600 şi 643! Un om de ştiinţă spunea că, dacă am considera Biblia ca fiind chiar numai o lucrare a literaturii vechi şi am supune vechile ei manuscrise cercetării critice, vom descoperi, folosind criterii corecte, că ea este în mod hotărât cartea cea mai demnă de încredere din întreaga lume.

Au fost descoperite sute de manuscrise ebraice ale Vechiului Testament. Este uimitor faptul cum aceste copii au fost descoperite în diferite părţi ale lumii, la distanţe mari în timp şi scrise în diferite perioade ale istoriei. Totuşi, comparându-le, s-au găsit identice. Nu este aceasta o dovadă a autenticităţii lor?

Cât despre cărţile Noului Testament, cele mai vechi manuscrise datează aproape de timpurile apostolilor. În plus, le găsim în scrierile „părinţilor“ ale căror citate acoperă întregul Nou Testament, cu excepţia numai a 11 versete. Iar cele mai vechi manuscrise ale Noului Testament, scrise pe papirus, cum este cel numit „Chester Beatty“, datează din secolul al II-lea. Unul dintre cele mai importante manuscrise este numit „alexandrin“, care a fost găsit în Alexandria în anul 1624 şi acum se află în muzeul britanic. Copia numită „vatican“ se află acum în Vatican. Manuscrisul „sinoitic“ a fost descoperit în jurul anului 1850 la mânăstirea Sfânta Caterina şi este păstrat, de asemenea, în muzeul britanic. Se zice că aceste ultime două copii ar fi fost scrise la porunca împăratului Constantin, în jurul anului 330 d.Ch.

b) Marea descoperire – Qumran

Qumran este o regiune mică la nord-vest de Marea Moartă. În primăvara lui 1947, un cioban a găsit într-o peşteră 2 oale care conţineau 11 manuscrise vechi. Au fost vândute. Şase din ele au fost luate de un profesor de la Universitatea ebraică. Celelalte 5 au ajuns în mâinile arhiepiscopului din Mark, o mânăstire asiriană, care le-a trimis Institutului american pentru studii din Est, din Ierusalim. S-au găsit că erau o copie completă a cărţii Isaia. Părţi din pânza care acoperea manuscrisele au fost trimise la Institutul de studii nucleare din Chicago, USA, şi s-a găsit că datau din perioada 167 în.Ch. şi 233 d.Ch.

Rezultatul acesta a condus la un mare interes în întreaga lume religioasă. O misiune a fost trimisă să facă săpături în terenurile pustii din Qumran şi s-au descoperit mai multe peşteri. În ele s-au descoperit 400 manuscrise. Într-o peşteră s-au găsit mai mult de 10.000 fragmente de vechi manuscrise, care conţin părţi din aproape toate cărţile Vechiului Testament. Cercetările au descoperit că aceste peşteri erau folosite ca adăpost pentru credincioşii evrei din jurul anului 125 în.Ch.; monede din acel timp s-au găsit în peşteri. Dar lucrul plin de încurajare este că, atunci când aceste manuscrise, inclusiv Isaia, care datează din secolul al 2-lea în.Ch., au fost comparate cu cartea pe care o avem în mâinile noastre, nu s-au găsit diferenţe. Să mai fie vreun alt argument după toate acestea?

„Doamne, Cuvântul Tău este întărit în ceruri pentru totodeauna!“ (Psalmul 119:89)

5. Evanghelia lui Barnaba

Care este istoria acestei false evanghelii?

Care este istoria aşa-numitei „evanghelii a lui Barnaba“? Poate cineva pretinde că aceasta este în adevăr evanghelie, fără s-o fi cercetat?

În primul rând, evanghelia aceasta a fost descoperită abia în anul 1709 d.Ch. Nu s-a găsit nici o copie în limba greacă, limba Noului Testament. Singura copie care s-a găsit este în italiană.

În al doilea rând, copia aceasta datează din secolul al 15-lea.

În al treilea rând, nici o referire n-a fost făcută la această pretinsă evanghelie sau la conţinutul ei în toate listele care au fost larg răspândite începând din secolul al 2-lea, nici n-a fost citată de „părinţi“ în conferinţele locale sau internaţionale în tot timpul istoriei bisericii, nici chiar de eretici.

În al patrulea rând, această evanghelie falsă este plină de greşeli, care fac imposibilă ideea că ar avea o sursă divină. Ea are multe greşeli istorice. Ea menţionează că secta fariseilor exista în timpul profetului Ilie şi că ei erau 17.000 (145:1). Este clar din istorie că secta fariseilor a apărut numai după întoarcerea din captivitatea babiloneană, sute de ani după timpul în care a trăit Ilie. Ei s-au format ca partidă religioasă în secolul al 2-lea în.Ch., deci 600 ani după Ilie.

Sunt, de asemenea, mai multe greşeli geografice. Ea spune că Nazaretul era pe malul mării (20:1, 9), lucru care dovedeşte ignoranţă şi faptul că autorul n-a văzut niciodată în viaţa lui ţara lui Israel.

Sunt şi nenumărate greşeli de scriere. De exemplu, atribuie lui David cuvintele lui Asaf în Psalmul 73 (25:10) şi lui Ioel cuvintele din Ezechel 18.23 (165:11), şi lui Mica acele cuvinte din Maleahi 2.2 (158:4). De asemenea, susţine că jubileul era la fiecare 100 de ani [Papa Bonifaciu al VIII-lea, în jurul anului 1300 d.Ch. este cel care a făcut ca jubileul să fie la 100 de ani, deci se pare că aşa-numita „evanghelie a lui Barnaba“ a fost scrisă după această dată.], dar de fapt el era rânduit la fiecare 50 de ani (Levitic 75.11). Ea pretinde că David l-a omorât pe Mefiboşet (50:35), însă David îşi arătase milă faţă de el (2 Samuel 21.7).

Şi sunt multe greşeli teologice şi exagerări ridicole, cum este aceea că paradisul este cortul cerului. Sunt şi unele contradicţii evidente, învăţături lumeşti, fabule.

Lipsa de valoare a unei astfel de cărţi făcută de un om îl face pe oricine să fie gata s-o respingă, oricât de devotat ar fi vreunei religii.

Atunci care este secretul entuziasmului unora pentru această evanghelie a lui Barnaba? Raţiunea admiraţiei lor este nu pentru că ei ar crede conţinutul ei, ci pentru că ea înjoseşte pe Hristos şi Îi tăgăduieşte crucea. Este oare vreun scop mai important pentru Satan decât să înlăture gloria lui Hristos şi să tăgăduiască realitatea crucii?

Iată sumarul conţinutului acestei evanghelii false. Oare să respingem toate cărţile Sfintei Scripturi ca să acceptăm „evanghelia“ lui Barnaba? Vom părăsi noi ce este aur în schimbul prafului?

Las această întrebare cititorului. Spun numai că răspunsul la această întrebare poate arăta calea şi destinul pe care-l ai, în viaţă şi în eternitate.

II. Dovada inspiraţiei Bibliei

Cineva l-a întrebat pe renumitul predicator Spurgeon dacă el ar putea apăra Biblia. Spurgeon a răspuns: „Eu să apăr Biblia? Are leul nevoie de vreun apărător?“ Foarte adevărat. Biblia conţine în ea însăşi evidenţa inspiraţiei ei. Orice cuvânt din ea poartă cu sine dovada că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Ea însăşi se poate apăra.

Un tânăr, influenţat de idei ateiste, a întrebat odată pe un credincios dacă este vreo carte care să dovedească inspiraţia Bibliei. Acel credincios i-a răspuns: „Biblia“. Tânărul i-a spus atunci: „Vă rog să mă iertaţi, nu mi-aţi înţeles întrebarea. Aş vrea să-mi daţi numele unei cărţi care poate dovedi că Biblia este adevărată“. „Te-am înţeles de la început, i-a răspuns cel credincios, citeşte Biblia“. Foarte adevărat este acest răspuns. Avem nevoie de lumina unei lămpi ca să vedem soarele?

Voi începe să prezint pe scurt evidenţa inspiraţiei Bibliei, dar vreau cu toată sinceritatea să vă sfătuiesc să nu fiţi satisfăcuţi cu atât. Citiţi Biblia pentru voi înşivă, pentru că voi înşivă îi veţi descoperi măreţia şi infailibilitatea.

1. Prima dovadă: Influenţa ei plină de putere

Nici o altă carte n-a influenţat atât de adânc omenirea cum a făcut Biblia. Şi nimic în lume n-a format obiectul atâtor nenumărate scrieri ca Biblia. Nu este de mirare, pentru că spre deosebire de toate cărţile omeneşti, ea face faţă nevoilor tuturor oamenilor din lume, fără să se ţină seama de hotare. Aceasta îi dovedeşte sursa cerească. De asemenea, ea este cartea tuturor generaţiilor, pentru că nu este altă carte atât de veche; totuşi, ea continuă să fie citită cu entuziasm, bucurie şi un deosebit respect. Aceasta dovedeşte că ea aparţine Dumnezeului Cel etern. Este cartea tuturor vârstelor; nu există istorii mai interesante pentru copii decât cele din Biblie, nu există sfat mai folositor pentru tineri decât cele aflate în Biblie, nu este însoţitor mai puternic şi plăcut pentru cei bătrâni decât Biblia.

„Biblia mi-a fost cea mai mare mângâiere în timpul bolii“, spunea filosoful german Negel.

Pe patul morţii, inventatorul american George Selden spunea: „Nici o carte în lume, în afara Bibliei, nu poate da sufletului linişte în timpul când moartea este lângă tine“.

Dacă citeşti Biblia, ori te vei pleca plin de respect înaintea autorităţii ei măreţe, ori te vei împotrivi ei. De ce este iubită ea de cei credincioşi? Pentru că este „mai dulce decât mierea şi decât picurul din faguri“ (Psalmul 19.10). De ce este ea urâtă de alţii? Pentru că adevărul ei îi pătrunde până în conştiinţă. De ce i se împotrivesc? Pentru că ea este sabia duhului (Efeseni 6.17). Oamenii nu iau armele împotriva paielor, ci împotriva sabiei cu două tăişuri, care îi face să tremure.

Un predicator a fost odată întrerupt în public de un filosof care zicea: „Cine ţi-a spus d-tale că acea carte din care predici este cartea lui Dumnezeu?“ Predicatorul i-a răspuns liniştit că, dacă poate, să aducă în ziua următoare o persoană cunoscută în oraş pentru relele făcute, a cărei viaţă să fi fost transformată într-o viaţă curată prin citirea vreunui filosof. El însă (predicatorul) este gata să aducă pe lângă el pe mulţi care altădată erau plini de rele, beţivi nenorociţi, ale căror vieţi au fost transformate prin Biblie în fericire şi curăţie.

Când Walter Scott, renumitul scriitor şi poet englez, era pe patul de moarte, l-a rugat pe prietenul său Lockhart să-i citească din Carte. Când Lockhart a privit la biblioteca lui enormă, cu atât de multe cărţi, l-a întrebat din care carte. „Nu este decât o singură carte demnă să fie numită «Cartea»“, i-a răspuns Sir Walter, „şi ea este Biblia“. Este adevărat, Sir Walter! Biblia este cartea cărţilor pentru că ea este Cartea lui Dumnzeu.

2. A doua dovadă: Unitatea subiectului ei

Dacă citeşti cu sinceritate Biblia vei recunoaşte unitatea ei minunată. Acest lucru pare ciudat când ştii că ea a fost scrisă de feluriţi scriitori care au trăit în timpuri diferite şi sub condiţii sociale diferite, începând cu Moise, care era învăţat în toată înţelepciunea egiptenilor, şi sfârşind cu Ioan, pescarul fără educaţie. Moise a scris cele dintâi cinci cărţi în pustiul Sinai, înconjurat de nisipurile deşertului. Ioan şi-a scris ultima carte (Apocalipsa) când era exilat în insula Patmos, înconjurată de apele mării. Au trecut 1.600 de ani între cel dintâi şi cel din urmă scriitor şi în acest timp vreo 40 de oameni deosebiţi între ei au scris celelalte cărţi ale Bibliei. Pentru a scrie aceste cărţi, Duhul Sfânt a insuflat pe un om educat ca doctorul Luca, pe un păstor ca Amos, culegător de roade de sicomor, pe un filosof ca Pavel, pe un poet ca David, pe un conducător militar ca Iosua şi pe un cărturar ca Ezra. Unii erau oameni mari ca un împărat sau prim-ministru, ca Solomon şi Daniel. Alţii erau oameni simpli ca Matei, un strângător de taxe, şi Iacov, un dulgher. Cu toată această diversitate şi contrast între scriitori, observăm totuşi cu uimire unitatea Cărţii şi aceeaşi gândire care îi leagă toate paginile. Aceasta dovedeşte doar că fiecare scriitor, om, şi-a făcut partea lui şi a murit, dar autorul real, Duhul Sfânt, a continuat de la început până la sfârşit.

Veţi observa şi progresul revelaţiei. Mai mult a fost revelat judecătorilor decât patriarhilor, şi profeţilor decât judecătorilor, şi apostolilor decât profeţilor. Şi aceasta, fără vreo contradicţie cu ce a fost descoperit înainte. Nu este uimitor acest fapt? Pe lângă aceasta veţi observa minunata exactitate istorică a Bibliei. Ea cuprinde istoria omenirii de la început până la sfârşit fără omisiuni istorice. Când o carte se termină, alta continuă exact unde s-a oprit cea dinainte, ca şi cum cel dintâi scriitor ar fi dat ştafeta următorului, chiar dacă probabil nici nu s-au văzut aici pe pământ.

Exactitatea istorică nu este lucrarea omului. În adevăr, fără Biblie am fi rămas în neştiinţă cu privire la multe fapte istorice. Biblia este chiar cea mai însemnată carte de istorie. [Cu totul altfel decât pretindeau unii critici, toate excavaţiile noi au fost în toate amănuntele de acord cu ce spune Biblia. J.F. Shampllion, marele descoperitor francez, care a descoperit „Piatra Roseta“ şi care a fost în stare să descifreze vechile scrieri egiptene, spunea că istoria vechiului Egipt nu contrazice în nici un amănunt istoria dată de Biblie.]

Să ne ocupăm acum de subiectul sau tema Bibliei. De la început până la sfârşit tema şi obiectul ei este Hristos. Dacă cineva nu înţelege faptul acesta, va avea greutăţi în înţelegerea Bibliei şi va fi confuz, cum erau cei doi ucenici care se duceau spre Emaus (Luca 24.27). În general aflăm că Vechiul Testament ne îndreaptă privirea spre Persoana care avea să vină, iar Noul Testament se referă la Persoana care a venit:

În cărţile lui Moise vedem tipuri şi imagini (modele) ale lui Hristos.

În cărţile profeţilor găsim profeţii despre Hristos.

În Psalmi înţelegem simţămintele lui Hristos când era pe pământ.

În evanghelii Îl întâlnim pe El Însuşi în persoană şi învăţăm lucrurile privitoare la El.

În epistole aflăm roadele lui Hristos care trebuie să fie văzute în cei care Îl urmează.

În Vechiul Testament, Hristos este ascuns, În Noul Testament, El este descoperit. După cum seara şi dimineaţa fac o zi, tot aşa Vechiul şi Noul Testament formează o carte. Nu este un lucru minunat?…………………………………

 

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/dovezi-ale-inspiratiei-bibliei/

CEDO consideră că Turcia a încălcat dreptul fundamental la libertatea de înființare a unei asociații

  29-01-2019 16:50:37

STRASBOURG – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis pe 15 ianuarie în cazul Altınkaynak că Turcia a încălcat dreptul la libertatea de asociere atunci când a refuzat recunoașterea legală a unei fundații religioase în 2004. Hotărârea vine ca urmare a creșterii provocărilor pentru minoritățile religioase din Turcia, cu privire la cazul păstorului american Andrew Brunson, fiind doar unul dintre numeroasele exemple, notează ADF International.

Curtea superioară europeană a susținut libertatea religioasă. Minoritățile religioase din Turcia trebuie să aibă dreptul de a-și exercita liber religia.

„În hotărârea sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit astăzi, încă o dată, că fiecare are dreptul să își aleagă religia și să o exprime în mod public sau privat. În hotărârea sa de astăzi, Curtea a recunoscut în mod clar că abordarea luată de oficialii turci și de instanțele judecătorești nu a respectat standardul stabilit în Convenție. Minoritățile religioase din Turcia trebuie să aibă dreptul de a-și exercita liber religia la fel de mult ca orice altă persoană”, a declarat Robert Clarke, directorul Advocăcyi Europene pentru ADF Internațional, care a reprezentat reclamanții în cauză.

În hotărârea sa unanimă împotriva Turciei, Curtea a subliniat că „partidele politice, asociațiile și fundațiile create pentru diverse scopuri, inclusiv proclamarea și susținerea unei religii… sau afirmarea unei conștiințe minoritare sunt importante pentru buna funcționare a democraţiei.”

În 2004, un grup de cetățeni turci din Istanbul a încercat să înregistreze o fundație religioasă ca entitate juridică, destinată să servească nevoilor comunității lor. Autoritățile turcești au respins cererea lor. Două instanțe turcești nu au fost de acord cu această decizie. Drept urmare, domnul Altınkaynak și un număr de alți membri au adus cazul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Multe organizații de libertate religioasă au documentat o creștere puternică a persecuției religioase în Turcia. Creștinii se confruntă cu dificultăți atunci când își împărtășesc credința sau și în alte domenii, precum ocuparea forței de muncă și drepturile de proprietate.

„Această hotărâre pozitivă servește drept un pas vital spre asigurarea justiției pentru numeroasele grupuri care s-au confruntat cu refuzul autorităților turce a înregistrării anumitor asociații. Prin ratificarea Convenției Europene a Drepturilor Omului, Turcia a acceptat să țină cont de dosarul său privind drepturile omului, și asta a fost ceea ce s-a întâmplat astăzi. Respectarea libertății religioase a cetățenilor săi nu este doar un drept protejat de Convenție, ci esențial pentru democrație. Solicităm guvernului turc să pună în aplicare această hotărâre în întregime și să protejeze drepturile creștinilor și ale altor minorități religioase care trăiesc în țară”, a declarat Paul Coleman, director executiv al ADF Internațional.

https://www.stiricrestine.ro/2019/01/29/cedo-considera-ca-turcia-a-incalcat-dreptul-fundamental-la-libertatea-de-infiintare-a-unei-asociatii/?