Închide

EVANGHELISM, UCENICIE ŞI MISIUNI BENJAMIN COCAR

download

MATEI 28:19-20

EVANGHELISM, UCENICIE ŞI MISIUNI BENJAMIN COCAR

X. SCUZELE NECREDINCIOŞILOR

Scuzele credincioşilor sunt multe, însă cele alte necredincioşilor sunt aşa de numeroase încât va fi prea greu să le includem pe toate aici. Fiecare persoană are propriul set de scuze atunci când e vorba de lucrurile spirituale.

În Luca 14:15-20, citim despre anumiţi oameni invitaţi la un banchet, dar ce au făcut ei? Scuze, scuze! Unii dintre ei abia cumpăraseră provizii şi trebuiau să le păzească şi să vadă cum le va merge treaba. Alţii au investit în ceva maşinării pentru ferma lor şi trebuiau să vadă cum funcţionează. Un altul abia se căsătorise şi luna de miere trebuia să fie prima. Scuze, scuze.

  1. Aceasta nu este pentru mine.

Mulţi oameni resping Evanghelia crezând că aceasta nu este pentru ei. Ei se simt bine în poziţiile lor şi nu prea simt ei că ea ar fi pentru ei.

  1. arată-le textul din Romani 3:23,toţi au păcătuit
  2. arată-le textul din Romani 6:23, plata păcatului estemoartea

Întreabă-i dacă se pot scuza de la toate, şi întreabă-i dacă le place rezultatul propriului lor păcat. Dacă sunt cinstiţi, ei vor recunoaşte că Evanghelia este pentru ei.

  1. Nu pot renunţa la păcatele mele.
  2. întreabă-l dacă vrea să fie eliberat de păcat, Ioan 3:19
  3. arată-i că Hristos este singurul răspuns, Ioan 8:34
  4. asigură-l de viaţa nouă, 2 Corinteni 5:17
  5. Creştinii sunt aşa de inconsecvenţi

Nu încerca să argumentezi împotriva acestei acuzaţii. Admite-o. Există ipocriţi în biserică, însă sunt mai mulţi în afară decât înăuntru bisericii.

  1. lipsa înţelegerii
  2. spune-i să-şi îndrepte atenţia spre sine
  3. arată-i că fiecare om va sta singur înaintea lui Dumnezeu
  4. judecarea altora nu e un fel de a scăpa de judecată
  5. Noi ne îndreptăm cu toţii spre cer deşi prin căi diferite
  6. sinceritatea nu înseamnă mântuirea
  7. arată-i ceea ce a spus Isus, Ioan 14:6, 10:7
  8. Viaţa creştină este prea grea
  9. viaţa creştină nu este comportamentul fiinţelor, ci o viaţă nouă, 2 Corinteni 5:17
  10. noi nu trăim singuri viaţa creştină, Filipeni 4:13
  11. Dumnezeu este prea bun ca să trimită pe păcătoşi în iad
  12. Dumnezeu este bun
  13. Dumnezeu este drept
  14. Dumnezeu a oferit o cale de mântuire
  15. este corect să-i trimită în iad doar pe aceia care au respins dragostea Lui

Dr. R. A. Torrey a predicat un mesaj intitulat „Blocada lui Dumnezeu în drumul spre iad”. În acesta el a arătat multele blocade pe care le-a pus Dumnezeu în calea unui om spre iad. Unele dintre le sunt: „Biblia”, „rugăciunile mamei”, „învăţătura şi influenţa mamei”, „predicile auzite odinioară”, „Duhul Sfânt şi lucrarea Sa”, „Crucea”. Dacă un om se duce în iad este datorită faptului că el nu a acordat atenţie la multele blocade pe care Dumnezeu le-a pus în calea sa.

Scuzele nu-i vor folosi la nimic necredinciosului în ziua judecăţii, Matei 25:31-46.

În calitate de evanghelist nu fi ofensat de scuzele necredinciosului, fi politicos, depinde de Duhul Sfânt că să îţi ofere răspunsurile corecte la acele scuze.

XI. EVANGHELISMUL ŞI SUVERANITATEA LUI DUMNEZEU

Există o tensiune reală între libertatea omului şi suveranitatea lui Dumnezeu. Adevărul că Dumnezeu este suveran este clar exprimat în Biblie. El are controlul suveran asupra tuturor lucrurilor pământeşti. El este Domnul istoriei şi Domnul vieţilor creştine.

El are un plan perfect pentru fiecare lucru care se întâmplă în universul nostru, şi nimic nu poate contracara planul lui Dumnezeu; tot ceea ce se întâmplă este în acord cu voia Sa. Pe de altă parte, Biblia învaţă faptul că omul este responsabil pentru acţiunile sale, Geneza 2-3. Dumnezeu i-a dat lui Adam „libertatea” de a face orice va vrea în ceea ce privea pomul cunoştinţei binelui şi răului. Dumnezeu ştia că Adam va păcătui, însă cunoaşterea Lui nu l-a determinat pe Adam să păcătuiască.

În cadrul evanghelismului, această tensiune nu este rezolvată cu uşurinţă. Dacă Dumnezeu este în controlul complet al oricărui lucru ce mişcă în această lume, atunci El poate aduce la Sine pe toţi acei care sunt aleşi fără vreun ajutor din partea noastră. Însă în cadrul Noului Testament citim despre clara învăţătură a lui Isus despre evanghelism. El a dat o însărcinare şi El se aşteaptă ca noi să o împlinim. Există unii ultra-calvinişti cărora nu le pasă de evanghelism. Ei cred cu tărie în alegerea lui Dumnezeu, drept urmare ei nu evanghelizează. Cumva, în timpul Său Dumnezeu se va ocupa ca cei aleşi de El să vină la El. Este aceasta învăţătura Bibliei?

Nu, definitiv că nu! În Faptele Apostolilor 18:9-10 alegerea lui funcţionează ca un stimulent pentru evanghelism şi nu ca o piedică în calea acestuia. Ideea este că dacă Dumnezeu are „oamenii Lui” acolo, atunci cel mai potrivit lucru pe care să-l facă creştinii este să fie implicaţi în evanghelism, în special pentru că aceasta este a lucra cu Dumnezeu şi nu împotriva Lui. Ba mai mult, dacă Dumnezeu are undeva oamenii Lui, Pavel este asigurat de rezultate, nu pentru că este un evanghelist aşa de înzestrat, ci pentru că oamenii lui Dumnezeu vor veni la timpul potrivit la El. Pavel putea să spună, „Dacă Dumnezeu are mulţi oameni în acest oraş, atunci am să merg în alt oraş să predic Evanghelia, acei care sunt în acest oraş vor veni oricum la Isus.” În loc să spună aşa, Pavel a fost determinat să predice cu toată puterea sa pentru a-i atinge cu evanghelia pe cei ce sunt aleşi.

Suveranitatea lui Dumnezeu şi alegerea Sa nu opreşte evanghelismul, şi oferă motivaţie pentru proclamarea Veştii Bune la toţi oamenii. Noi nu-i cunoaştem pe cei ce sunt aleşi să predice Evanghelia doar pentru ei. Noi predicăm Evanghelia, spunem Vestea cea Bună la toţi oamenii ca în acest fel să răspundă şi cei aleşi. Cei aleşi sunt în lume neştiind că ei sunt aleşi. Eu nu am ştiut că sunt ales până ce nu am auzit evanghelia, am răspuns prin puterea Duhului Sfânt, iar atunci când eram în păcat, am văzut scris pe spatele uşii, „Căci El ne-a ales în El înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără pată înaintea Lui”, Efeseni 1:4. Şi după ce am citit aceasta, am continuat, „El ne-a predestinat să fim adoptaţi ca fii ai Săi prin Isus Hristos, după buna plăcerea a voii Sale”, (Efeseni 1:5). Isus a spus să mergem şi să predicăm Evanghelia şi El se va ocupa de rezultate. El a spus că cei ce vor crede vor fi mântuiţi, iar cei ce nu vor crede vor fi pierduţi, aceasta înseamnă că cei aleşi vor răspunde faţă de mesaj, iar cei nealeşi nu vor răspunde. Despre felul cum Dumnezeu îi va judeca nu este treaba noastră, Romani 9:19-23. Datoria noastră este să ne ocupăm în a spune fiecăruia despre marea mântuire pe care am primit-o, pentru că nici chiar cei aleşi nu vor răspunde dacă nu le va spune cineva, Romani 10:14-17.

  1. I.Packerîn cartea sa, „Evangelism and the Sovereignty of God” [Evanghelismul şi suveranitatea lui Dumnezeu] (pag. 96-122) subliniază răspunsul biblic la tensiunea dintre evanghelism şi suveranitatea lui Dumnezeu:
  2. Suveranitatea lui Dumnezeu în har nu afectează nimic din natura şi datoria evanghelismului.
  3. crezul că Dumnezeu este suveran în harul Său nu afecteazănecesitatea evanghelismului
  4. crezul că Dumnezeu este suveran în harul Său nu afecteazăurgenţa evanghelismului
  5. crezul că Dumnezeu este suveran în harul Său nu afecteazăautenticitatea invitaţiei evangheliei sau adevărulpromisiunilor evangheliei
  6. crezul că Dumnezeu este suveran în harul Său nu afecteazăresponsabilitatea păcătosului faţă de reacţia sa înaintea Evangheliei; un om care îl respinge pe Hristos devine cauza propriei sale condamnări
  7. Suveranitatea lui Dumnezeu în har ne oferă singura noastră speranţă de succes în evanghelism
  8. această certitudine ne faceîndrăzneţi
  9. această certitudine ne facerăbdători
  10. această certitudine ne facesă fim plini de rugăciunii

XII. EVANGHELIZAREA COPIILOR

Domnul Isus Hristos a fost confruntat cu o situaţie specială în Matei 19:13-15. Câteva mămici au adus la El pe copiii lor. Biblia nu ne spune dacă ele credeau în El ca Mesia al lor sau nu, însă este foarte interesant de notat faptul că aceste mămici au vrut ca acest Om să se roage peste copiii lor. Ele au avut o idee mare, dar ucenicii lui Isus nu erau aşa de fericiţi să-l vadă pe Învăţătorul oprindu-se din învăţăturile Sale ca să se roage pentru nişte „copii”. Însă Isus nu este prea ocupat atunci când se află copii în jurul Lui. Copiii au fost întotdeauna o prioritate înaltă a lui Dumnezeu. Isus nu avea nevoie de protecţie împotriva copiilor, nu, El avea nevoie de protecţie împotriva adulţilor penibili! „Nu-i mai împiedicaţi!” „Lăsaţi-i să vină”, le-a spus Isus celor din jurul Său. Şi El şi-a făcut timp să se atingă de ei, să se roage peste ei şi să-i binecuvânteze. Ce mai Mântuitor!

El are timp pentru copiii cei mici, dar Biserica? Dar societatea? Cineva a spus că „nici o societate nu este mai mică ca acela care nu vede nici o obligaţie faţă de copiii ei”.

În cadrul Bibliei putem vedea că Dumnezeu a fost interesat în copii. El l-a salvat pe micuţul Moise şi l-a făcut un mare lider al exodului. El l-a chemat pe micul Samuel şi l-a făcut să fie cel mai mare Judecător peste Israel. Tot El l-a găsit pe tânărul David şi l-a făcut cel mai mare rege pe care l-a avut vreodată Israelul. Atunci când Ieremia nu era decât un copil, Dumnezeu l-a chemat să fie profetul care plânge, şi nimeni nu a plâns mai mult decât el pentru soarta Ierusalimului. Citim în 2 Împăraţi 5 că Dumnezeu s-a folosit de o fetiţă pentru a-l călăuzi pe generalul sirian spre Samaria pentru a fi vindecat de lepra sa. Copiii în mâinile lui Dumnezeu devin mari instrumente ale slavei Sale. Oare o biserică sau o societate nu-şi poate permite să investească în copiii săi? De fapt fără copii nu există viitor nici pentru biserică şi nici pentru societate. Dar societatea noastră îi ucide, şi îi ucide cu milioanele. Ce ruşine!

Organizaţia Child Evangelism Fellowship [Asociaţia pentru Evanghelizarea Copiilor] este dedicată în a face ca fiecare copil din America şi poate chiar şi din lumea întreagă să aibă cel puţin oportunitatea de a se confrunta cu o prezentare inteligentă a Evangheliei lui Isus Hristos. Este oare chemarea acestei organizaţii să facă aceasta? Unde sunt bisericile? Unde sunt creştinii? Oare nu a spus Isus la toţi, „Nu-i opriţi, ci lăsaţii să vină la Mine”?

  1. Copiii trebuie evanghelizaţi deoarece ei sunt următoarea generaţie.
  2. Copiii trebuie evanghelizaţi deoarece ei sunt ciment umed.
  3. Copiii trebuie evanghelizaţi deoarece aceasta este aproape cel mai uşor lucru din lume de a conduce un copil de la vârsta de 5 la 10 ani la o acceptare categorică a lui Hristos (R. A. Torrey)
  4. Copiii trebuie evanghelizaţi, căci tu nu salvezi un copil ci o viaţă. O mulţime de oameni importanţi au fost mântuiţi când erau copii. O mare parte a corpului profesoral de laDallas Theological Seminary [Seminarul Teologic din Dallas] au fost mântuiţi când erau copii.
  5. Copiii trebuie evanghelizaţi deoarece satan îi vrea pentru sine.

Creştinii ar trebui să-şi evanghelizeze proprii lor copii. Multe cămine creştine îşi au copii în lume. De ce? Ei au presupus că Biserica, sau şcoala creştină va face această slujbă. Atât Biserica cât şi şcolile creştine fac slujba de evanghelizare a copiilor, însă responsabilitatea cea mai importată este a familiei. În cadrul Vechiului Testament citim despre obligaţia familiei de a învăţa copiii lor legile lui Dumnezeu, Deuteronom 6:7. Ei nu îşi trimiteau copii la învăţătorul de la Şcoala Duminicală pentru a se îngriji de educarea lor, în schimb făceau ei această slujbă.

Fiecare tată din Israel îşi învăţa copii săi despre Dumnezeu; în Psalmul 78 citim: „Îmi deschid gura şi vorbesc în pilde, vestesc înţelepciunea [în versiunea din limba engleză apare în loc de înţelepciune „lucrurile ascunse”, n. tr.] vremurilor străvechi. Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri” (v. 2-4). Nu este nici o îndoială sursa de unde aceşti oameni ştiau lucrurile ascunse, părinţii lor le-au spus. Copiii din vremurile noastre nu ştiu lucrurile ascunse, lucrurile lui Dumnezeu, pentru că părinţii lor nu au avut timp să le spună, sau poate că părinţii au presupus că Biserica sau şcoala creştină se va ocupa de acea educaţie religioasă. Citind mai departe în Psalmul 78, vedem ceea ce au făcut copiii evanghelizaţi: „nu vom ascunde de copiii lor; ci vom vesti neamului de oameni care va veni”, de ce? Pentru că „El a pus o mărturie în Iacov, a dat o lege în Israel, şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea copiii, ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naşte, şi care, când se vor face mari, să vorbească despre ea copiilor lor” (v. 4-6).

Obligaţia părinţilor este de a spune copiilor lor despre Dumnezeu şi El va face restul. Psalmul 78:7 spune, „Atunci ei îşi vor pune încrederea în Dumnezeu şi nu vor uita faptele Sale”.

În Noul Testament citim despre Timotei, tânărul predicator care a fost îndemnat de Pavel să facă lucrarea unui evanghelist, despre cum cunoştea Scripturile din pruncie de la mama şi bunica sa. Ele nu au aşteptat să vadă dacă Timotei al lor este ales sau nu, dacă îi place sau nu Scripturile, ele l-au învăţat şi Dumnezeu l-a făcut un soldat curajos al Crucii. Fără să-l cunoaştem personal pe Timotei, noi trebuie să îl iubim pe acest tânăr deoarece Pavel l-a iubit şi a avut încredere în el. acele două femei l-au învăţat Scripturile, Vechiul Testament, şi Dumnezeu a aranjat lucrurile în aşa fel încât Pavel să-l întâlnească şi să-l conducă la Hristos.

Cum să conduci un copil la Hristos?

Nenumărate mame şi tati şi-au condus copii lor la Isus Hristos prin propria lor metodă, şi aceştia nu au scris niciodată o carte despre cum să conduci la Hristos un copil, însă ei au bucuria de a-i avea alături de ei pe copiii lor în drumul spre Cer. Fiecare dintre noi poate folosi o altă metodă şi nici unul nu ar fi greşit atât timp cât noi conducem pe copii la Isus. Pavel nu a spus cum l-a condus pe Timotei la Hristos, dar presupunem că Eunice şi Lois au jucat un mare rol în aceasta.

Introducerea şi prezentarea Evangheliei poate fi făcută mai simplă pentru copii, însă şi copiii trebuie să ştie că şi ei sunt păcătoşi. Unii oameni dau impresia că unii copii nu sunt aşa de „vinovaţi” ca şi persoanele adulte, şi într-un anumit sens au dreptate. Dar în multe sensuri nu. Copiii şi adulţii sunt păcătoşi nu pentru că au păcătuit, ci datorită faptului că păcatul lui Adam a fost imputat întregii omeniri. Pavel scrie în Romani 5:12-19 că păcatul a intrat în lume printr-un singur om şi rezultatul a fost că toţi au fost consideraţi păcătoşi. Copiii trebuie să ştie că ei au nevoie de mântuire aşa cum are nevoie fiecare adult.

  1. Spune copilului că are nevoie de mântuire, Romani 3:23.
  2. Spune-le că Isus este singura Cale de mântuire, Ioan 14:6.
  3. Spune-le că Isus a chemat la Sine pe copilaşi, Matei 19.
  4. Spune copiilor că Isus îi iubeşte.
  5. Spune-le că ei au nevoie să-l accepte pe Isus prin credinţă.
  6. Ajută copilul să se roage şi să-l invite pe Isus în inima sa.
  7. Nu forţa pe un copil să primească pe Isus, acordă-i libertatea de a spune da sau nu.

Copiii trebuie să vadă dragostea lui Hristos în părinţii şi învăţătorii lor. În cadrul evanghelizării copiilor este un imperativ practicarea dragostei lui Hristos. Copiii nu răspund adecvat la „predicarea” părinţilor care nu practică acest lucru. Copiii răspund mai mult la dragoste decât la predicare. Personal am avut bucuria de a îngenunchea împreună cu fiul meu şi să-l ajut să-l invite pe Isus în inima sa. Aceasta este situaţia ideală, ca un părinte să-şi conducă copilul la Hristos. Însă sunt aşa de mulţi copii fără familie, şi ei au nevoie de Isus. Biserica locală trebuie să-i contacteze pe aceşti copii şi să-i invite la Şcoala lor Duminicală. Acesta va fi un bun punct de început. Copiii cu un singur părinte vor primi aprobarea din partea acestuia de a merge la Şcoala Duminicală, şi de multe ori copiii sunt convertiţi şi ei pot să conducă la Domnul şi pe părinţii lor.

O altă metodă bună este studiu biblic pentru copii în vecinătatea. Aceste grupuri pot fi organizate aproape pretutindeni. Copiilor le place să fie laolaltă. Lor le place compania. Copiii dintr-un bloc pot fi invitaţi în casa ta pentru o seară de povestiri biblice, filme video biblice, îngheţată. Liderul trebuie să fie cordial şi prietenos. Filmele sau povestirile nu ar trebui să fie prea lungi, însă toate trebuie să aibă un anumit fel de provocare. Fii sensibil la nevoile individuale. Acordă timp pentru decizii.

Policarp, curajosul martir al bisericii timpurii, a fost convertit la vârsta de 9 ani. Jonathan Edwards, probabil cel mai puternic intelect de la amvoanele americane, a fost mântuit la 7 ani. Count Zinzerdorf, liderul mişcării Moraviene, a fost mântuit când acea 4 ani. Matthew Henry, marele comentator, a fost convertit la 11 ani şi Robert Hall, marele predicator baptist, l-a primit pe Hristos la vârsta de 12 ani.

Continuare în numărul viitor………….     

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_sept04.htm

EVANGHELISM UCENICIE ŞI MISIUNI BENJAMIN COCAR MATEI 28:19-20

download

EVANGHELISM UCENICIE ŞI MISIUNI

  1. BENJAMIN COCAR

MATEI 28:19-20

VII. EVANGHELISMUL PRIN INTERMEDIUL BISERICII LOCALE

Fiecare credincios aparţine unei biserici locale şi fiecare este chemat să fie evanghelizare. Fiecare ar trebui să facă evanghelizare personală, însă care este rolul bisericii ca trup?

În Faptele Apostolilor 2 descoperim naşterea Bisericii Creştine, şi la câteva momente după coborârea Duhului Sfânt, noul organism făcea evanghelizare. Evanghelism în grup. Toţi ucenicii îl lăudau pe Dumnezeu, iar atunci când au fost provocaţi, Petru a stat în picioare şi l-a predicat pe Isus. Oamenii au răspuns, şi acesta le-a oferit soluţia: „Pocăiţi-vă şi fiecare dintre voi să fie botezat…” (Faptele Apostolilor 2:38).

Isus a vorbit urmaşilor Săi şi le-a spus că sunt sarea şi lumina lumii, Matei 5:13-16, şi prin urmare, ar trebui să lăsăm ca lumina noastră să strălucească în această lume întunecată.

  1. Întâlnirile regulate

Fiecare pastor ar trebui să includă un anumit efort evanghelistic în cadrul fiecărei întâlniri de la biserică. Ne există întâlnire în care să fie prezenţi doar credincioşii. Întotdeauna va fi cineva acolo care are nevoie de evanghelie. Prin a oferi sau nu o invitaţie, pastorul ar trebui să ofere o posibilitate pentru cei nemântuiţi care sunt acolo. Acelaşi lucru este valabil şi se aplică fiecărui departament al bisericii locale, clasele de Şcoală Duminicală, întâlnirile pentru femei, întâlnirile pentru bărbaţi, copii, tineri, etc.

  1. Întâlnirile evanghelistice

Biserica ar trebui să organizeze odată pe lună, lunar, de două ori pe an, întâlniri evanghelistice. Aceste nu sunt cruciade evanghelice pentru întregul oraş, ci întâlniri evanghelistice în cadrul bisericii. Fiecare membru al acelei biserici este îndemnat să aducă unul sau doi prieteni la acea întâlnire, şi pastorul va predica o predică evanghelistă, sau va avea un oaspete vorbitor. O predică evanghelistică este o predică ce conţine toate elementele Evangheliei în sine într-o formă omiletică.

Biserica ar trebui să aibă întâlniri speciale de rugăciune înaintea acestor feluri de întâlniri evanghelistice.

  1. Evanghelismul din uşă în uşă

Multe biserici organizează programe de vizite din uşă în uşă. Biserica trebuie să-i instruiască pe aceia care merg în această misiune despre abordarea lor. În societatea de astăzi, la uşile noastre se aduc tot felul de lucruri bune şi rele. Noi trebuie să fim atenţi de felul cum mergem cu vestea bună, Evanghelia. Cea mai bună idee este de a avea echipe de două persoane. La fiecare uşă la care bat aceştia, ei ar trebui să se aştepte la cel puţin trei feluri de răspunsuri:

  1. respingere totală
  2. lipsă de interes, apatie
  3. bun venit

Când se întâmplă să aibă loc o respingere, cere scuze şi pleacă, însă cere permisiunea de a ori un tractat, altfel pleacă.

Dacă se arată apatie, lipsă de interes, fără a fi presant, încearcă să le creşti interesul în ceea ce priveşte lucrurile veşnice, biserica ta, Evanghelia. Nu pierde nici o oportunitate pentru evanghelie.

Atunci când sunt primiţi cu un bun venit, prudenţa trebuie să fie regula cheie. Înaintează cu atenţie şi prezintă simplul plan al mântuirii, invită-i pe oameni la biserică, lasă-le ceva literatură şi promite-le o a doua vizită.

  1. Şcolile biblice de vacanţă

Acestea necesită mult efort, o bună organizare, însă în decursul anilor produce rezultate în întreaga ţară.

Biserica ar trebui să planifice bine mai dinainte, să producă sau să cumpere toate materialele de care este nevoie, să trimită invitaţii la familiile din vecinătate, să ofere transport cu autobuzul, gustări, băutură.

Metodele pot varia din loc în lor, se pot schimba de la an la an, însă principiile nu se schimbă niciodată. Principiul de evanghelizare, care este „împărtăşirea lui Isus Hristos în puterea Duhului Sfânt şi lăsarea ca Dumnezeu să producă rezultate”, nu se schimbă niciodată. Un predicator a definit evanghelismul ca fiind „în mod simplu, un cerşetor spunându-i unui alt cerşetor unde să găsească pâine.” Principiul de „oferire a credinţei” nu trebuie să se schimbe. Nu există înlocuitor pentru acesta.

Anumite principii ce trebuiesc considerate în cadrul evanghelizării se găsesc în Coloseni 1:27-29. Credincioşii trebuie să comunice Evanghelia în aşa fel încât să fie informaţi, implicaţi şi iniţiaţi.

VIII. EVANGHELISMUL DE ZI CU ZI

Majoritatea creştinilor ştiu la ceea ce sunt chemaţi în calitatea de copii ai lui Dumnezeu. Problema nu este că nu sunt conştienţi de ceea ce sunt ei, de care ar fi chemarea lor, ci în cadrul rutinei de zi cu zi, ei trec pe lângă mii de oportunităţi de aur pentru Evanghelie. De ce?

Oportunităţile sunt pretutindeni în jurul nostru. Oamenii sunt flămânzi după dragoste. Ei aşteaptă ca cineva să le spună despre o cale mai bună de a trăi, de ceva diferit, însă creştinii sunt prinşi în searbădul lor tipar de activităţi, ignorând astfel marea nevoie precum şi oportunitatea din jurul lor. Mulţi cred că pastorii, sau cei care au chemarea de evanghelişti trebuie să facă lucrarea de evanghelizare a lumii, însă Biblia nu învaţă acest lucru. Isus a fost foarte clar în cadrul învăţăturii Sale că fiecare credincios trebuie să meargă şi să spună Vestea cea bună.

Pavel le scrie corintenilor şi le spune să răspândească aroma cunoaşterii lui Isus Hristos, 2 Corinteni 2:14-15. Acesta este cel mai natural lucru pe care îl pot face creştinii, să trăiască viaţa lui Hristos!

Fiind sarea pământului, creştinul produce sete în alţi oameni, aceasta produce apelul Evangheliei. Un mecanic auto poate produce apelul Evangheliei prin a trata cu bunăvoinţă pe fiecare client, cu onestitate, căldură. O tânără ce lucrează într-un restaurant ca chelneriţă, poate împrăştia aroma lui Hristos prin a fi drăguţă, gata să zâmbească, şi să arate „pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere”. Sunt aşa de mulţi creştini care devin iritaţi, chiar mânioşi atunci când linia de aşteptare este prea lungă şi casiera lucrează prea încet. Fiecare este aşa, însă creştinul poate transforma acea situaţie într-o mare oportunitate de a răspândi mireasma cunoştinţei lui Isus.

Construirea de poduri în vecinătăţile noastre, clădirea relaţiei cu vecinii noştri, ne va ajuta în munca noastră zilnică de evanghelizare. În vecinătatea creştinul trebuie să arate că lui îi pasă, căci oamenilor „nu le pasă cât de multe ştii până ce nu le vei arăta cât de mult îţi pasă!”

Felul în care conducem în vecinătatea noastră poate fi o dovadă a cea ce suntem noi. Felul în care ne îmbrăcăm, în care umblă şi vorbim poate fi şi trebuie să fie diferit. La locul de muncă… mii de oportunităţi pentru Evanghelie pot fi ruinate printr-o atitudine greşită, un cuvânt greşit. În calitate de creştini noi trebuie să facem fiecare efort pentru a transforma fiecare situaţie din vieţile noastre în oportunităţi de a aduce slavă lui Dumnezeu.

„Predică-l pe Hristos, şi dacă o să ai nevoie şi de cuvinte, foloseşte-le şi pe acestea!” (Francis de Asisi)

  1. SCUZELE CREDINCIOŞILOR

Chiar şi cei mai buni bărbaţi sau femei au tendinţa de a face scuze. O scuză bună oferă unei persoane un loc după care să se ascundă. Scuzele apar în toate formele şi mărimile, şi dacă le privim destul de greu, putem găsi una care să se potrivească pentru aproape oricare situaţie. Faptul uimitor este că însăşi oamenii din Biblia pe care o admirăm au fost uneori vinovaţi de faptul că s-au ascuns în spatele a ceea ce pentru ei suna ca o scuză legitimă. Moise a pus scuză după scuză pentru a evita misiunea către Faraon, Exod 3-4. Ghedeon a simţit că ar trebui să se scuze înainte de a merge să salveze pe Israel, Judecători 6:15. Ieremia, profetul care plânge, i-a spus lui Dumnezeu că el este doar un copil, Ieremia 1:6. Scuze, scuze!

Lui Moise îi era  frică de faptul că tovarăşii săi evrei nu-l vor crede, că nu va putea să-i convingă că Dumnezeu l-a trimis. Apoi îi era teamă că ei nu vor înţelege cuvintele sale… scuze care sunt comune printre creştinii din lumea noastră. Mulţi se tem că mesajul lor este irelevant, că cei la care va spune Evanghelia s-a putea să nu creadă… sau că simt că ei nu ar fi vorbitori elocvenţi.

Ghedeon a vrut sa vadă o manifestare vizibilă a prezenţei lui Dumnezeu. El nu a mers la luptă până ce nu a fost foarte sigur că Dumnezeu poate face toate lucrurile care sunt mai presus de ceea ce este natural.

Ieremia era speriat de moarte de marea sarcină de a predica mesajul lui Dumnezeu unei generaţii nepocăite, şi a încercat să-L convingă pe Dumnezeu să găsească pe un alt om mai experimentat.

Adevărul este că în toate aceste cazuri Dumnezeu nu a acordat prea multă atenţie la scuzele lor. El ar fi putut să găsească pe alţi oameni pentru slujba lor, însă El i-a vrut pe ei, şi ei au îndeplinit totul bine, cu ajutorul Său!

În momentul în care Dumnezeu i-a chemat pe aceşti oameni să facă lucrarea Sa, aceştia şi-au întors gândurile spre ei înşişi. Fiecare a început să se privească în interior şi să stăruie asupra limitărilor lor. În loc să se uite la Domnul şi la promisiunile prezenţei Sale, la călăuzirea şi puterea Sa, ei s-au concentrat pe slăbiciunea şi pe lipsa abilităţii proprii.

Dacă creştinii îşi vor pune ochii pe ei înşişi, ei vor eşua. În schimb, ei trebuie să se uite la Acela care i-a chemat să facă lucrarea.

Dacă toţi creştinii ar găsi scuze, cine ar mai proclama Evanghelia? Pavel nu a găsit scuze, el a fost nerăbdător să predice Evanghelia, însă Pavel s-a dus, cine o să mai facă acum slujba de a le spune altora Vestea cea Bună? Noi, generaţia de creştini, care nu am suferit lucrurile pe care le-a indurat Pavel pentru a putea predica Evanghelia; noi care avem facilităţile pe care nici o altă generaţie nu le-a avut.

„Eu nu sunt chemat să predic”, ar putea spune cineva. Cum rămâne însă cu strălucirea luminii tale în această lume întunecată? Ai nevoie de vreo chemare specială pentru aceasta? „Sunt prea tânăr sau prea bătrân”, ar putea spune alţii. Ieremia s-a plâns că era doar un copil, însă Dumnezeu nu a luat asta ca o scuză justificată. Caleb, Iosua, Daniel şi apostolul Ioan au fost cu toţii bătrâni, însă aceasta nu i-a împiedicat să fie mari lumini pentru Dumnezeu.

„Sunt prea ocupat”, s-ar putea plânge unii creştini. Ocupat cu ce? Cu lucrarea Domnului? Reevaluează-ţi priorităţile şi vei descoperi că ai exact 24 de ore în fiecare zi. Cel puţin 10% aparţin lui Dumnezeu. Nu Îl fura.

continuare în numărul viitor………….     

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologie_aug04.htm

EVANGHELISM UCENICIE ŞI MISIUNI DR. BENJAMIN COCAR

download

EVANGHELISM UCENICIE ŞI MISIUNI

DR. BENJAMIN COCAR

IV. UNELTE PENTRU EVANGHELIZARE

„Fă lucrarea unui evanghelist”, a fost provocare lui Pavel pentru tânărul Timotei (2 Timotei 4:5). Lucrarea unui evanghelist este aceea de a evangheliza. Biblia nu ne spune despre mijloacele lui Timotei folosite în acest sens, însă putem citi în epistola pe care Pavel i-a scris-o că Timotei acea în grija sa cărţile lui Pavel. Ba mai mult, vedem cât de mult îi scrie Pavel despre rugăciune, ceea ce ne face să concludem că Timotei se ruga şi studia.

Noi trebuie să începem cu aceleaşi mijloace, citirea, studierea Bibliei şi rugăciunea.

  1. Biblia. Cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu. Fii familiarizat cu Vechiul Testament, însă pentru evanghelism, fi un expert în Noul Testament. Memorizează cât mai multe versete poţi. Fii gata mereu să citezi atâtea versete cât este necesar pentru a putea prezenta Evanghelia.
  2. Rugăciunea. Rugăciunea trebuie să fie o caracteristică a fiecărui creştin. Noi ne rugăm să ne putem trăi viaţa de creştini. În cadrul mărturisirii, rugăciunea este un lucru vital. Aceasta arată că este conştient de faptul că Duhul Sfânt face partea principală din evanghelism. Roagă-te înaintea oricărei ocazii planificate de evanghelizare personală, însă fii gata şi atunci când apar situaţii neplanificate. Încredinţează în rugăciune toată mărturisirea, cere-i Domnului să continue tot ceea ce ai început tu. Aminteşte-ţi, tu plantezi sămânţa, alţii s-ar putea să vină să o ude, dar Domnul o ajută să crească.
  3. Porţiuni ale Noului Testament, evangheliile după Ioan şi Marcu, Romani. Biblia pare a fii prea mare şi prea complicată pentru mulţi, însă anumite porţiuni pot fi acceptate mai cu uşurinţă.
  4. Tractatele. O foarte bună unealtă, trebuie să ai acestea la îndemână.
  5. nu folosi tratate complicate
  6. să le ştii bine conţinutul lor
  7. Casete. Majoritatea americanilor îşi petrec o bună parte a timpului lor în maşină şi ascultă la radio sau la casate. Mesajele simple pe casete, muzică creştină bună, studii biblice. Practică discernământul.
  8. Scrisorile. Un mijloc foarte simplu dar eficient pentru evanghelizare. Nouă ne place scrisorile. Chiar şi în societăţile pline de „corespondenţă de gunoi”, oamenilor le place să primească corespondenţă. Scrisorile scrise de mână sunt bine primite. Scrie simplul plan de mântuire, sau o mărturie unui prieten. Fii respectuos şi accentuează interesul personal în toate scrisorile tale evanghelistice. Scrisorile din alte ţări sunt o cale excelentă de propagare a Evangheliei în întreaga lume. Există mulţi tineri în jurul lumii cărora le-ar place să primească o scrisoare din America. Diferite organizaţii au folosit metoda şi au dezvoltat astfel o reţea de comunicare în Rusia, România şi în alte ţări comuniste. Mulţi au vrut să înveţe limba Engleză, şi aceasta a fost un fel bun de a o practica, în timp ce primeau mesajul Evangheliei.
  9. Telefonul. Sunt aşa de mulţi oameni care nu îşi aud telefonul sunând în special atunci când un agent de vânzări încearcă să le vândă un nou covor. Ei vor fi mai mult decât încântaţi să audă o voce mai „umană”. Spune-le cine eşti şi de ce i-ai sunat. Fi deschis, politicos. Cere permisiunea de a le spune despre cea mai importantă problemă a vieţii lor, mântuirea personală. Dacă îţi acordă permisiunea, fi clar, scurt şi cordial. Vezi dacă poţi aranja o vizită sau să le trimiţi câteva tractate. Dacă nu sunt interesaţi, scuză-te, însă nu deveni nervos. Exprimă-ţi regretul pentru refuzul lor, însă nu-ţi pierde dispoziţia, nu-ţi schimba tonul vocii

Atunci când sună vreun agent de publicitate, ascultă la ceea ce spun ei, şi cere-le permisiune de a le spune despre „produsul tău”. De multe ori am descoperit „urechi deschise” şi buni creştini lucrând cu compania AT&T, etc.

Toate aceste mijloace pot fi folosite pentru o persoană, şi rezultatul poate fi nul, în timp ce alte persoane răspund mai degrabă la un cântec, la o mărturie, o scrisoare, un apel telefonic, un tractat, etc., dar de ce? Aminteşte-ţi că nici mărturisirea, nici uneltele, ci Duhul Sfânt este cel ce îi convinge pe păcătoşi. Încrede-te în Dumnezeu pentru rezultate. Fă ce poţi mai bine, roagă-te şi aşteaptă.

V. METODE DE EVANGHELIZARE

  1. Evanghelizarea în masă

Această metodă de evanghelizare pune accent pe predicarea Evangheliei către un număr mare de oameni deodată. Acest fel de evanghelizare necesită unul sau mai mulţi evanghelişti, oameni cu chemare specială de a fi evanghelişti (Efeseni 4:11). Întâlnirile trebuiesc bine organizate de una sau mai multe biserici, care să invite pe cei neconvertiţi din comunitatea lor să participe. Acesta este un efort care ar trebui să-i implice pe toţi membrii bisericii. Staţiile locale de TV şi radio ar trebui să anunţe evenimentul. Muzica bună este un impediment pentru acest fel de evanghelizare. Pe lângă evanghelist, cântăreţ, trebuie să existe o oştire de evanghelişti personali la dispoziţie. Ei trebuie să fie pregătiţi special pentru eveniment şi trebuiesc să fie plasaţi peste tot în acel loc şi să fie gata să-i ajute pe cei care răspund invitaţiei. Ei ar trebui să meargă cu aceştia şi să le explice ceea ce fac.

  1. Evanghelizarea pe grupe de vârste

Această metodă se concentrează pe grupele de vârstă asemănătoare ale oamenilor. Două dintre grupele care sunt cel mai evanghelizare sunt:

  1. copiii – evanghelizarea de copii
  2. tinerii – tineri pentru Hristos

Această metodă este bună deoarece se adresează nevoilor specifice ale acelor grupe de vârste, dorinţelor şi intereselor acestora. Deşi este destul de bună, această metodă nu este destul de inclusiv.

Evangheliştii care lucrează cu anumite grupuri de vârstă trebuie să studieze specificul acelui grup cu care au de a face.

  1. Evanghelizarea prin radio/televiziune

Această metodă nu este disponibilă în toate părţile lumii, însă acolo unde este posibil aceasta ar trebui să fie folosită, deoarece atinge mult mai mulţi oameni decât oricare altă metodă. Undele de radio şi de TV pot penetra acele case în care evangheliştii personali nu pot avea acces niciodată.

Deşi s-au spus multe lucruri negative despre „evanghelismul electronic”, aceasta este o metodă eficientă. Evangheliştii care predică la TV sau la radio trebuie să fie foarte precişi, scurţi şi cordiali în cadrul mesajului lor. Nu este aşa de uşor să fi cordial în faţa unui microfon, însă aceşti ar trebui să vadă masele posibile de oameni care ascultă mesajul.

Trans World Radio a penetrat prin multe perdele de fier şi pereţi cu mesajul Evangheliei; acelaşi lucru este valabil şi cu alte posturi de radio ca Radio Europa Liberă, Back to the Bible, Radio Bible Class, HCJB din Quito, Ecuador, etc.

  1. Evanghelizarea stradală

În multe ţări este posibilă predicarea Evangheliei la colţurile străzilor. În zonele metropolitane este dificil practicarea acestei metode, însă acolo unde se poate, trebuieşte să se folosească această metodă.

Trebuie avută şi multă atenţie. Evanghelizarea stradală trebuie să fie condusă de o echipă mică de lucrători. Tractatele trebuie să fie disponibile; mesajul trebuie să fie scurt şi clar. Nu trebuie să existe implicări în subiecte controversate. A se evita confruntarea.

  1. Evanghelizarea din cadrul taberelor biblice

Aceasta este cu siguranţă o caracteristică americană. Efortul de concentrare este unit în cadrul vieţii relaxante din cadrul unei tabere. Atmosfera de destindere tinde să rupă barierele şi să provoace discuţii sincere. Taberele biblice prezintă o provocare reală pentru lideri cât şi pentru creştinii participanţi, căci dacă trăirea nu corespunde cu ceea ce se învaţă, efectul asupra necreştinilor poate fi dezastruos. Multe bune intenţii au sfârşit-o în păcat şi ruşine în cadrul a prea multe tabere biblice. Liderii a diferite grupuri ar trebui să fie conştienţi de neplăcerea potenţială şi ar trebui să-şi pregătească membrii grupului lor pentru a putea face faţă la tot felul de situaţii.

Materialul pe care îl foloseşte tabăra biblică ar trebui să fie unul bine pregătit, să fie atractiv, uşor de citit şi de înţeles.

  1. Filmele

Multe biserici au folosit această metodă având mari rezultate. Filmele documentarea evanghelice de la Moody Institute of Science [Institutul Ştiinţific Moody] sunt în general acceptate şi sunt folosite în multe ţări.

Filmele pot fi folosite într-un mod foarte eficient în cadrul studiilor biblice de casă. Trebuie avută mare atenţie şi aici. Trebuiesc prezentate filme scurte cu un mesaj clar, iar apoi gazda trebuie să ofere timp pentru întrebări şi răspunsuri, cât şi pentru rugăciune.

VI. DIFICULTĂŢI ÎN EVANGHELIZARE

Dacă evanghelizarea ar fi fost o sarcină uşoară, până acum ar fi trebuit să vedem întreaga lume evanghelizată, sarcina îndeplinită, şi pe Hristos revenind pe nori pentru a-şi lua Biserica la Cer. Însă aceasta nu a fost şi nu este o sarcină uşoară, tocmai de aceea noi nu suntem trimişi singuri, ci ni s-a dat Duhul Sfânt. Duhul Sfânt ne va ajuta în învingerea tuturor dificultăţilor din cadrul evanghelismului.

  1. Intimidarea/frica

Majoritatea creştinilor au un vreun fel de frică faţă de evanghelism, deşi majoritatea dintre ei nu au încercat niciodată să evanghelizeze… datorită fricii. Există un anume fel de „frică sfântă” atunci când facem evanghelizare, aceasta este ceva normal să o avem în inimile noastre, însă atunci când aceasta devine aşa de puternică încât să ne prevină să mai spunem şi altora despre Hristos, aceasta este greşită.

Unii dintre noi suntem timizi prin natura noastră, însă aceasta trebuie şi se poate învinge dacă vrem să fim martori eficienţi.

Un bun exemplu este Petru. El a făcut multe revendicări ale alianţei sale faţă de Isus însă le-a cam învăluit în timpul presiunilor. Dorinţa sa de a-L sprijini pe Isus era nobilă, însă circumstanţele acelei inevitabile nopţi din jurul focului l-au împins spre negarea faptului că el ar fi asociat cu Isus (Luca 22:54-62). Însă după ce s-a coborât Duhul Sfânt peste ucenici, Petru a avut îndrăzneala de a-l predica pe Isus la o mare mulţime de oameni. Frica este acolo, însă Duhul Sfânt o va învinge.

Frica de opinia omului despre noi, frica de a fi respinşi, frica de a fi ridiculizaţi este nesănătoasă, distructivă, iar prin puterea Duhului Sfânt noi trebuie să o învingem. Nu avem de ce ne teme, nimic de care să ne fie ruşine. Evanghelia pe care o avem este puterea lui Dumnezeu. Roagă-te şi cere-i lui Dumnezeu să te elibereze de frică. Citeşte Biblia, cunoaşte-o bine. Aminteşte-ti întotdeauna interesele aceluia pe care îl reprezinţi. Noi suntem ambasadorii Lui, avem Duhul Sfânt ca Ajutor al nostru, nu trebuie să fim intimidaţi de societatea noastră. Am putea fi în minoritate, însă îl avem pe Dumnezeu de partea noastră, şi orice minoritate plus Dumnezeu face întotdeauna majoritatea! (Ashamed of the Gospel [Ruşinat de Evanghelie], John MacArthur, Crossway Books, 1993)

  1. Nepregătirea minţii şi a inimii

O altă dificultate în cadrul evanghelismului este starea de nepregătire a minţii şi a inimii a mulţi creştini. Evangheliştii personali, sau evangheliştii de masă încearcă să facă „lucrarea unui evanghelist” cu minţile şi inimile lor într-o stare de nepregătire.

Oamenii care se mută în altă ţară învaţă limba acelei ţări dacă vor să supravieţuiască şi pentru a comunica cu oamenii din ţara lor adoptivă. Creştinul ar trebui să înveţe să vorbească limba generaţiei lui dacă vrea să le comunice Evanghelia. Mesajul Evangheliei nu s-a schimbat de la început, însă stilul de comunicare s-a schimbat în decursul istoriei. Creştinul nu ar trebui să se tină doar de elementele de bază, de principiile scripturale ale credinţei creştine, ci să şi comunice aceste adevăruri neschimbate în cadrul generaţiei în care trăieşte. Fiecare generaţie de creştini a avut această problemă, a învăţa cum să vorbească cu înţeles propriei sale categorii de vârstă. Ei nu ştiu cum să vorbească limbajul propriei lor generaţii doar pentru că ei nu înţeleg forma de gândire a generaţiei noastre prezente. Pavel ne dă un exemplu în Faptele Apostolilor 17. El a văzut ceea ce se întâmplă în Atena, a ascultat la ideile promovate de cei de acolo, şi de la inscripţia unui altar el a început să îl predice pe Isus. Rezultatele nu au fost mari, însă nu aceasta ne preocupă pe noi. Noi suntem chemaţi să predicăm Evanghelia, rezultatele însă sunt în mâinile Sale.

Minţile noastre trebuie să fie întotdeauna pregătite pentru sarcina evanghelismului prin a cunoaşte bine mesajul crucii, a cunoaşte planul mântuirii. În calitate de creştini din această decadă de secol, trebuie să cunoaştem doctrinele creştine, despre Dumnezeu, Isus Hristos, Duhul Sfânt, Biblia, omul, satan, păcatul, mântuirea, biserica, răpirea, judecata.

(O cartea ajutătoare ar fi The Isachar Factor [Factorul Isahar], scrisă de Glen Martin şi Gary McIntosh, publicată în 1993 de Boradman & Holman Press. O altă carte foarte ajutătoare în acest domeniu este What We Believe [Ce credem noi], de John, F. Walvoord, publicată în 1990 de Discovery House.)

În multe cazuri mintea este pregătită, dar inima nu este. Inima trebuie pregătită prin rugăciune. Ea trebuie ţinută curată şi condimentată cu prezenţa lui Dumnezeu.

  1. Condiţia celui neconvertit

Un alt obstacol în cadrul evanghelismului este condiţia celui pierdut. Pavel scrie despre cei neconvertiţi şi spune că cei fără de Hristos nu pot înţelege lucrurile spirituale (1 Corinteni 2:14). Lucrurile pe care vrei să le spui unui om din această categorie despre mântuire, noua viaţă, despre noua naştere par ca o prostie pentru el. Nicodim nu a înţeles conceptul naşterii din nou (Ioan 3:4, 9-10) . Ce a făcut însă Isus? L-a abandonat? Nu, el a continuat să-i aducă lui Nicodim un exemplu de care Nicodim era conştient, despre şarpele de bronz a lui Moise, şi a făcut paralela cu propria Sa moarte sacrificatoare (Ioan 3:14-16).

Omul pierdut este într-o stare de război cu Dumnezeu; este duşmănie între el şi Dumnezeu. Momentul în care îi prezinţi acestuia Evanghelia, ceva reacţionează în el împotriva a tot ceea ce ai prezentat. El îl urăşte pe Dumnezeu, şi majoritatea persoanelor de acest gen cred că şi Dumnezeu îi urăşte pe ei. Felul în care Isus i-a vorbit lui Nicodim ne dă un bun model de urmat în sarcina noastră de a evangheliza. Dacă oamenii la care le prezentăm planul mântuirii reacţionează împotriva lui Dumnezeu, şi o vor face, putem aduce în atenţie Ioan 3:16… Dumnezeu a iubit aşa de mult lumea încât a dat pe singurul Său Fiu… Acest Dumnezeu iubeşte lume, El îi vrea înapoi pentru Sine.

Condiţia persoanei pierdute nu trebuie să fie o barieră pentru evanghelist. Ştim că munca noastră este într-un mediu ostil, lucrăm pe câmpul de luptă al duşmanului, însă avem de partea noastră pe Dumnezeul universului, îl reprezentăm pe Regele Regilor, iar Duhul Sfânt lucrează prin noi. Noi trebuie să încercăm să câştigăm pe prieteni, iar apoi să îi câştigăm pentru Isus.

Priviţi la modelul de prietenie dintre Ionatan şi David. Fii primul care să arate prietenie. Aminteşte-ţi numele persoanei în cauză. Fii în mod sincer interesat de acea persoană. Pune-o pe locul întâi. Ionatan era un prinţ, însă atunci când l-a văzut pe David, el s-a dovedit a fi un prieten credincios chiar împotriva urii tatălui său faţă de David, 1 Samuel 18-29. Invită-ţi prietenii la un studiu biblic în casa ta, sau în casa altui creştin. Fă orice efort pentru a face ca aceştia să se simtă acceptaţi, şi fi sensibil la eventualele lor întrebări.

continuare în numărul viitor………….

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologica_June04.htm

BOTEZUL DUHULUI SFÂNT Dr. BENIAMIN COCAR

download

BOTEZUL DUHULUI SFÂNT Dr. BENIAMIN COCAR

LISTĂ DE ABREVIERI 

ISBE International Standard Bible Encyclopedia

EBC The Expositor’s Biblical Commentary

NAC New American Commentary

NASB New American Standard bible

NDT New Dictionary of Theology

NICNT New International Commentary of the New Testament

CAPITOLUL I

INTRODUCERE

Botezul Duhului Sfânt reprezintă o doctrină scripturală foarte importantă şi este uimitor faptul că această doctrină vitală este înconjurată de atât de multă confuzie. Cea mai mare parte a celor care au scris cu privire la acest subiect recunosc diferenţa de opinii în ce priveşte lucrarea Duhului Sfânt. Motivul principal pentru aceasta îl constituie înţelegerea necorespunzătoare a naturii distincte a bisericii din această epocă. Dacă cineva doreşte să înţeleagă corect doctrina botezului Duhului, trebuie să definească biserica potrivit învăţăturii Noului Testament, confirm căreia biserica este trupul lui Cristos, iar botezul este operaţia divină a Duhului lui Dumnezeu, prin care credinciosul este aşezat în Cristos. O altă sursă a confuziei constă în identificarea botezului Duhului cu alte lucrări ale Duhului Sfânt şi, în principal, cu lucrarea de umplere. Faptul că aceste două lucrări ale Duhului Sfânt sunt distincte reiese în mod evident dintr-o serie de contraste accentuate din Scriptură. Dacă ar fi să expunem toate aceste diferenţe şi alte aspecte ale diferitelor lucrări ale Duhului, ar fi nevoie de sute de pagini, sarcină ce depăşeşte obiectivul acestei lucrări. Scopul lucrării de faţă este acela de a defini botezul Duhului dintr-o perspectivă nou testamentală, de a determina momentul lui, agentul, rezultatele care îl caracterizează şi locul lui în dispensaţionalismul progresiv.

CAPITOLUL II

O DEFINIRE A BOTEZULUI DUHULUI SFÂNT

Scriptura prezintă doctrina botezului în suficiente pasaje încât să permită celui ce o studiază să ajungă la o definire exactă a acestui botez. În Noul Testament există cu totul unsprezece referiri specifice la botezul Duhului. Acestea sunt: Matei 3:11, Marcu 1:8, Luca 3:16, Ioan 1:33, Fapte 1:5; 11:16-17, Romani 6:1-4, 1 Corinteni 12:13, Galateni 3:27, Efeseni 4:5 şi Coloseni 2:12. Cercetătorii şi teologii care au interpretat greşit aceste versete au dat naştere diferitelor perspective şi nevoii de a prezenta semnificaţia corectă a botezului Duhului. Principalul text care poate sluji ca bază pentru o definire a botezului Duhului este 1 Corinteni 12:13: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh, într-un singur trup” (1). Mişcarea Penticostală Holiness asociază botezul Duhului cu o a doua binecuvântare, care este echivalentă cu umplerea Duhului. Un fost profesor la Universitatea Oral Roberts, Howard M. Ervin, scrie: „În lumina experienţei convertirii sale şi a umplerii Duhului, ce vroia Pavel să spună în 1 Corinteni 12:13? Răspunsul este evident. Trebuie numai să ne amintim că Pavel s-a convertit pe drumul Damascului, în întâlnirea lui cu Isus cel înviat şi că, trei zile mai târziu, în Damasc, a fost umplut cu/botezat în Duhul Sfânt atunci când Anania şi-a pus mâinile peste el în numele lui Isus. Se pare, deci, că acţiunea Duhului Sfânt de convertire nu s-a încheiat o dată cu experienţa lui Pavel. Pentecostul lui a urmat la trei zile după convertire.” (2)

Este evident că o asemenea concepţie este greşită, întrucât o referire la o a doua binecuvântare trebuie să reiasă din text şi nu din afara lui. Mişcarea Penticostală se bazează pe elementul experimental al botezului Duhului şi din această pricină a trebuit să tragă concluzia că există două botezuri spirituale. Unul este botezul în Cristos, la convertire, iar celălalt este botezul în Duhul Sfânt, care reprezintă o experienţă ulterioară. Această afirmaţie este făcută în contradicţie cu afirmaţia lui Pavel potrivit căreia există un singur botez în această epocă (Efeseni 4:5). Merrill Unger defineşte astfel botezul Duhului:
„Botezul Duhului este acea operaţie divină a Duhului Sfânt care îl aşază pe credincios în Cristos, în trupul Lui mistic, biserica, şi care îi face pe credincioşi una în viaţa Fiului lui Dumnezeu Însuşi, împărtăşind cu toţii mântuirea, nădejdea şi destinul Lui.” (3)

Este evident că această definiţie exclude elementul experimental, considerând că botezul operează în viaţa credinciosului fără vreo manifestare exterioară. Autorul acestei lucrări este întru totul de acord cu definiţia dată botezului Duhului de către profesorul său. McCune scrie: „Botezul Duhului Sfânt reprezintă plasarea juridică, ne-experimentală, a adevăratului credincios în Biserica ce constituie Trupul lui Cristos.” (4)

CAPITOLUL III

MOMENTUL BOTEZULUI DUHULUI

Momentul botezului Duhului Sfânt trebuie analizat din două puncte de vedere: istoric şi personal. Pentru a stabili momentul în care a avut loc pentru întâia oară botezul Duhului, trebuie luate în considerare consemnările Scripturii. Relatarea Evangheliilor prezintă botezul ca pe un eveniment viitor (Matei 3:11, Marcu 1:8, Luca 3:16, Ioan 1:33). În cartea Faptele Apostolilor 1:5, botezul este încă un eveniment viitor, dar în Fapte 11:15-18 se arată că el a avut loc deja. Începutul botezului Duhului trebuie găsit între Fapte 1:5 şi 11:15-18, iar fapte 2 corespunde acestui început. Roland McCune, profesor de teologie sistematică la Seminarul Teologic Baptist din Detroit, scrie:
„Petru pune semnul egalităţii între experienţa din casa lui Corneliu şi ceea ce s-a întâmplat de Rusalii, precum şi între cele două cazuri şi ceea ce Isus promisese în Fapte 1:5. Aşadar, Pentecostul marchează împlinirea promisiunii lui Isus şi începutul botezului Duhului.” (5)

Cei mai mulţi evanghelici sunt de acord că acest eveniment reprezintă începutul lucrării unice a Duhului Sfânt în epoca Bisericii. Dar unii susţin că acest eveniment s-a petrecut numai la Rusalii şi că nu s-a mai repetat niciodată. Merrill Unger spune că acest eveniment este „la fel de irepetabil ca şi crearea universului, a omului, întruparea lui Cristos, viaţa Lui fără păcat, moartea Lui înlocuitoare, învierea Lui glorioasă sau orice alt eveniment din istorie.” (6) Deşi nu susţine perspectiva caracterului ulterior mântuirii, Unger nu consideră că evenimentele de după Rusalii sunt identice, ci le numeşte „darul Duhului.” (7) Pentru el, acest „dar al Duhului” reprezintă o experienţă orizontală, în contrast cu Rusaliile. Însă această perspectivă nu este lipsită de deficienţe, căci relatarea din Fapte 1:5 spune că ceea ce s-a petrecut în casa lui Corneliu era identic cu ce se întâmplase la Rusalii şi este greu de explicat unirea credinciosului cu Cristos şi cu ceilalţi credincioşi ca datând din vremea Rusaliilor. (8) Putem trage concluzia că botezul Duhului a început la Rusalii, dar acest eveniment nu a fost singurul moment istoric în care acesta a avut loc, ci el se petrece o dată cu regenerarea fiecărui credincios. Înainte de Rusalii, credincioşii nu au primit botezul Duhului dar, după acel moment, toţi credincioşii care sunt mântuiţi primesc acest botez. (9) Cei care caută o experienţă existenţială asociată cu botezul Duhului, îl consideră o experienţă subsecventă mântuirii, o „a doua binecuvântare”. Din pricina confuziei între botez şi umplere, Torrey a spus nu toţi credincioşii primesc botezul Duhului Sfânt în momentul regenerării, ci la o dată subsecventă acestuia. (10) Campbell crede că există două botezuri diferite ale Duhului, unul o dată cu mântuirea şi celălalt „atunci când duhul locuieşte cu tine şi în tine într-un mod mai intim”. (11) Stanley Horton, în încercarea de a clarifica perspectiva penticostală asupra sfinţirii, scrie:
„Adunările lui Dumnezeu şi majoritatea celorlalţi penticostali trinitarieni consideră că botezul Duhului Sfânt este o experienţă distinctă de regenerare. Aceasta înseamnă că, după ce Duhul Sfânt ne botează în trupul lui Cristos, suntem saturaţi sau umpluţi cu Duhul. Astfel, botezul în Duhul este o experienţă distinctă, care are loc după convertire.” (12)
Punctul de vedere afirmat mai sus nu are un fundament biblic puternic şi se bazează mai mult pe speculaţie şi tradiţie. Botezul Duhului Sfânt pentru toţi credincioşii are loc în momentul mântuirii şi acea experienţă nu se repetă. O persoană devine parte a trupului lui Cristos prin botezul Duhului Sfânt şi este ciudat să credem că acea persoană este scoasă din Trup pentru a fi botezată din nou în el. (13) Fapte 2 şi 8 par să prezinte o anumită dificultate. În ambele relatări, credincioşii (apostolii şi samaritenii) nu au fost botezaţi în momentul mântuirii lor. J.I. Packer spune că primii ucenici „a trebuit să treacă printr-o experienţă în două etape, cu două niveluri, pentru a putea deveni credincioşi înainte de Rusalii.” (14) Dar pentru credincioşii de după Rusalii, care au fost mântuiţi în această epocă, nu mai sunt motive să aştepte o experienţă desfăşurată în două etape. Motivul botezului ulterior mântuirii petrecut în Samaria era ca iudeii să poată recunoaşte clar că acest grup de samariteni era mântuit. Ryrie scrie:
„Cea mai bună explicaţie pentru această întârziere din Samaria pare să fie legată de natura schismatică a religiei samaritenilor. Dat fiind faptul că samaritenii aveau propriul lor mod de închinare, care rivaliza cu închinarea iudeilor de la Ierusalim, era necesar să li se arate că această credinţă nouă nu avea rolul de a reprezenta un rival pentru noua credinţă care prinsese rădăcini în Ierusalim… Această întârziere a acordării Duhului a scutit biserica primară de situaţia de a avea două biserici-mame: una în Ierusalim şi una în Samaria… Acest fapt a păstrat unitatea bisericii în această etapă timpurie.” (15)

Nici un cercetător nu ar trebui să îşi bazeze pe aceste două cazuri concluzia că acesta era modelul pentru epoca noastră, întrucât scrierile lui Pavel arată limpede că botezul Duhului are loc în momentul mântuirii (1 Corinteni 12:13) şi, dacă atunci el a avut loc o dată cu mântuirea, „prin analogie, la fel s-a întâmplat în cazul tuturor convertirilor de după Rusalii”. (16) A fi mântuit înseamnă a fi botezat cu Duhul Sfânt; cele două sunt simultane. Mântuirea nu este posibilă fără această lucrare a Duhului Sfânt. Botezul Duhului Sfânt este o parte inseparabilă a mântuirii şi, astfel, nu poate fi sub nici o formă subsecvent mântuirii, ci simultan cu aceasta.

CAPITOLUL IV

AGENTUL BOTEZULUI DUHULUI

Un subiect mult dezbătut se leagă de cel care botează în cadrul lucrării de botezare a Duhului – Duhul Sfânt sau Cristos. Utilizarea prepoziţiei greceşti εv s-a aflat în centrul multor păreri controversate. În acest capitol vor fi examinate cinci perspective: 1) Perspectiva utilizării restrictiv locative a prepoziţiei εv; 2) Perspectiva lui Kenneth S. Wuest; 3) Perspectiva divizării botezului în două; 4) Perspectiva potrivit căreia agentul este Duhul Sfânt; 5) Perspectiva potrivit căreia agentul este Isus Cristos.

Perspectiva utilizării restrictiv locative a prepoziţiei εv

Această perspectivă susţine că agentul botezător este Isus Cristos, care îl botează pe credincios în „sfera Duhului Sfânt”. Potrivit lui Leon Morris, 1 Corinteni 12:13 se referă la Duhul Sfânt ca la elementul „în care ei sunt botezaţi; cei botezaţi sunt aduşi în sfera Duhului”. (17) Explicând utilizarea locativă a prepoziţiei εv, A. T. Robertson a declarat:
„Chiar şi aşa, trebuie să observăm că toate exemplele nou-testamentale care conţin această prepoziţie pot fi explicate din perspectivă locativă. Posibilitatea acestui punct de vedere este motivul pentru care εv a fost folosit astfel la început. Desigur, prin urmare, în limba engleză prepoziţia este tradusă prin „cu”, dar εv în sine nu are acest înţeles. Sensul poate fi înţeles doar în contextul potrivit” (18)

Robertson dă nişte exemple din Noul Testament pentru a-şi dovedi punctul de vedere, precum Luca 22:49, unde lovirea cu sabia poate fi privită ca fiind localizată în sabie sau în sfera acesteia. F. Kling, comentând 1 Corinteni 12:13, scrie: „Duhul este reprezentat aici ca fiind elementul în care sunt transferaţi cei botezaţi şi în care, ca rezultat al botezului lor, ei trăiesc şi acţionează”. (19) Cei care susţin acest punct de vedere afirmă că, dacă Pavel ar fi vrut să comunice ideea că Duhul Sfânt este agentul, ar fi folosit prepoziţia υπo în loc de εv. (20) Este evident că această opinie se bazează pe faptul că prepoziţia εv a fost tradusă prin „cu” de-a lungul Noului Testament.

Examinarea folosirii sensului locativ al lui εv scoate la iveală o serie de probleme. Nici unul dintre comentatorii care susţin această perspectivă nu explică ce înţelege prin „sfera Duhului Sfânt”. Robertson nu clarifică semnificaţia lovirii „în sabie” din Luca 22:49. McCune scrie: „credinciosul nu este adus în Duhul Sfânt sau în sfera Duhului Sfânt, ci în Trupul lui Cristos. Teologic vorbind, „în domeniul Duhului” nu are un înţeles exact”. (21) În momentul mântuirii, credincioşii intră în Trupul lui Cristos, pentru că Trupul nu este Trupul Duhului Sfânt, ci al lui Cristos. Însă această idee nu explică sensul întrebuinţării locative a prepoziţiei εv. Alte pasaje din Scriptură demonstrează că acest punct de vedere nu are nici un suport. Un verset care descalifică folosirea restrictivă a lui εv este 1 Corinteni 6:2: „Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi…” Construcţia greacă a folosit prepoziţia εv pentru a exprima instrumentul sau agentul prin care lumea va fi judecată, iar o traducere a lui εv prin „în sfera voastră” ar fi foarte neclară. (22)

Perspectiva lui Kenneth S. Wuest

Această perspectivă nu lasă loc pentru Cristos drept agent al botezului Duhului Sfânt. Wuest susţine că Duhul Sfânt este singurul participant la botez. El scrie:
„În expresia „El vă va boteza în sfera Duhului Sfânt”, cuvântul „Duh” stabileşte o limită a actului botezului şi Ioan desemnează contrastul dintre botezul lui şi cel al Domnului nostru. Botezul lui Ioan, care se făcea în apă şi prin intermediul apei, era o ceremonie. Botezul Domnului nostru se referea întru totul la Duhul, un botez în care Duhul Sfânt este singurul agent…Botezul Duhului la care se referea Ioan era acelaşi pe care îl menţionează Pavel în 1 Corinteni 12:13. Este un botez în Duhul în sensul că el nu se leagă de apă, ci de Duhul, care oficiază El Însuşi botezul.” (23)

Problema acestei perspective constă în faptul că ea lămureşte rolul lui Cristos în botezul Duhului folosind gramatica, în special când este vorba de Matei 3:11, unde nu îl identifică pe Cristos drept botezător. El caută să armonizeze relatarea Evangheliilor cu cea a Epistolelor, arătând că Duhul Sfânt este botezătorul în ambele cazuri, în vreme ce versetul din Matei învaţă că Isus este Cel care botează.

Perspectiva divizării botezului în două

Cei care susţin această perspectivă cred că, în Scriptură, există două categorii de învăţături referitoare la botezul Duhului. Una dintre ele învaţă că Duhul Sfânt este agentul, iar cealaltă că Isus Cristos este agentul. Acest punct de vedere susţine că „ambele botezuri” au loc în momentul mântuirii şi diferă de cel al lui Campbell, care afirmă caracterul ulterior mântuirii. Chafer explică această perspectivă atunci când scrie:
„Pasajele în care Duhul Sfânt este legat de botez trebuie clasificate în două grupe. Într-una din ele Cristos este agentul botezător, iar Duhul Sfânt este influenţa binecuvântată care caracterizează botezul. În cealaltă categorie de pasaje, Duhul Sfânt este agentul botezător, iar Cristos, în calitate de Cap al trupului Său mistic, este receptorul şi influenţa binecuvântată ce caracterizează botezul”. (24)

Din perspectiva lui Chafer, relatările din Evanghelii şi Fapte aparţin celei dintâi grupe, iar cele din Epistole trebuie incluse în cea de-a doua grupă. Scopul acestei perspective este de a reconcilia pasajele aparent contradictorii cu privire la botezul Duhului. Pornind de la prepoziţia εv, această abordare împarte botezul Duhului în două: unul „în” Duhul şi unul „de către” Duhul. În versetele în care nu este folosită prepoziţia εv, Chafer se concentrează asupra cuvântului „a boteza”. Chafer nu are nici un suport biblic pentru această perspectivă. Textul din Efeseni 4:5 declară că există „un singur botez”, în vreme ce Chafer explică faptul că acesta este cel de-al doilea botez. Se pare că Cafer caută să ocolească învăţătura clară a versetului, care nu vorbeşte despre două botezuri, ci despre unul singur.

Perspectiva potrivit căreia agentul este Duhul Sfânt

Această perspectivă este strâns asociată cu cea a lui Wuest, cu singura deosebire că Wuest nu lăsa loc pentru implicarea lui Isus în botezul Duhului. Rolul de agent al Duhului Sfânt este larg acceptat de către creştinii conservatori. Walvoord susţine că „ideea aducerii în sfera lucrării Duhului Sfânt, prin botez, nu este exclusă de considerarea Duhului Sfânt drept agent al botezului”. (25) Întru totul de acord cu această perspectivă este şi afirmaţia lui Ryrie: „accentul primar este pus pe Duhul Sfânt, ca agent al botezului care ne aduce în trupul lui Cristos”. (26) Această perspectivă nu Îl exclude pe Isus din botezul Duhului, dar rolul principal aparţine Duhului Sfânt. Pentru a armoniza relatările din Evanghelii şi din Fapte cu cele din Epistole, acest punct de vedere vine cu o nouă definiţie a botezului Duhului. Dat fiind faptul că Duhul Sfânt nu se afla în lume înainte de înălţarea lui Isus, a trebuit să prezinte în acele relatări o definiţie premergătoare înălţării în ce priveşte botezul Duhului. Pe baza sensului locativ al prepoziţiei εv, Unger afirmă că „agentul botezului Duhului este Însuşi Duhul Sfânt”. (27) Dar, aşa cum am afirmat mai devreme, εv poate avea nu numai un sens locativ, ci şi unul instrumental. Deşi Ryrie, Unger, Walvoord, şi Criswell se apropie de o înţelegere corectă a agentului botezului, ei greşesc prin faptul că susţin lucrarea exclusivă a Duhul Sfânt.

Perspectiva potrivit căreia agentul este Isus Cristos

O înţelegere corectă a diferitelor întrebuinţări ale prepoziţiei εv poate stabili agentul botezului Duhului. Deşi unii gramaticieni au stabilit că εv are numai un sens locativ, această opinie nu este corectă. Dana şi Mantey plasează această prepoziţie în categoria celor care pot fi folosite în două cazuri: locativ şi instrumental. (28) Cazul instrumental este cel mai logic în cazul întrebuinţării prepoziţiei cu referire la botezul Duhului, pentru că exprimă ideea modului în care se îndeplineşte un lucru. Dana şi Mantey afirmă:
„Probabil că acest caz a fost precedat istoric vorbind de vechiul caz asociativ ale cărui urme se regăsesc în sanscrită. Ideile de asociere şi instrumentalitate sunt mai strâns legate decât par la prima vedere. Într-un sens, unul este asociat cu mijloacele prin care s-a îndeplinit un obiectiv iar cel asociativ furnizează mijloacele părtăşiei… Funcţia cazului instrumental este considerabil diferită. Rădăcina lui de referă la mijloacele acţiunii”. (29)

Dezacordul acestei perspective constă în distincţia dintre agentul personal şi cel impersonal. Duhul Sfânt nu trebuie privit ca un mijloc impersonal, ci, după cum spune McCune: „Cristos este botezătorul suprem, iar Duhul Sfânt este mijlocul sau agentul personal al lui Cristos”. (30) Din însăşi natura versetelor referitoare la botezul duhului reiese clar că atât Cristos, cât şi Duhul Sfânt joacă un rol în cadrul botezului. Agentul botezului este Cristos, care foloseşte Duhul Sfânt pentru a-l boteza pe credincios în trupul lui Cristos. Din punct de vedere teologic este corect să legăm botezul Duhului de Cristos, dat fiind controlul pe care Cristos îl are asupra lucrării Duhului Sfânt. La Rusalii, Petru a atribuit revărsarea Duhului Sfânt lucrării lui Cristos (Fapte 2:33). (31)

CAPITOLUL V

CARACTERISTICILE BOTEZULUI DUHULUI

Lucrarea Duhului Sfânt este unică în ce priveşte Biserica nou testamentală.

Botezul Duhului este limitat la această epocă

Lucrarea de botezare a Duhului nu se întâlneşte în nici o altă dispensaţie, fapt ce poate fi dovedit deopotrivă din punct de vedere teologic şi biblic. Teologic vorbind, dovada se bazează pe 1 Corinteni 12:13: „Noi toţi am fost botezaţi de un sigur Duh, într-un singur trup, fie iudei, fie greci, fie robi, fie slobozi, şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh”. Potrivit definiţiei botezului Duhului (dată mai devreme în această lucrare), o persoană poate fi adusă în trupul lui Cristos numai în această epocă. Biserica este limitată la această epocă şi la fel este şi botezul. Biblic vorbind, nu se menţionează niciodată că această lucrare a botezului Duhului ar fi fost experimentată în Vechiul Testament sau în zilele de început ale lucrării lui Isus pe pământ. Chiar şi după învierea lui Isus şi înainte de înălţarea Sa la cer, El a declarat că ea era încă de domeniul viitorului. (32) Discutând despre data botezului Duhului, McCune scrie: „Răpirea Bisericii pune capăt botezului Duhului”. (33) Deşi Duhul va fi activ şi în epoca mileniului, în Biblie nu există nici o menţiune specifică referitoare la lucrarea Lui de botezare în acea vreme. Potrivit lui Walvoord, mântuirea şi botezul Duhului sunt simultane. Prin urmare, putem concluziona că această lucrare a Duhului Sfânt este una specifică acestei epoci.

Dispensaţionalismul a susţinut poziţia de mai sus a discontinuităţii, potrivit căreia botezul Duhului Sfânt este limitat la epoca bisericii. Dispensaţionalismul progresiv a sugerat o continuitate a doctrinei botezului Duhului, pornind de la oamenii lui Dumnezeu din Vechiul Testament, continuând în epoca bisericii şi în împărăţia viitoare din vremea mileniului. (34) Post-modernismul a adus o mulţime de schimbări în gândirea teologică. Unul dintre domeniile afectate de aceste schimbări a fost cel al gândirii dispensaţionaliste. Dispensaţionalismul clasic a fost revizuit, iar dispensaţionalismul revizuit devine un dispensaţionalism progresiv. Uneori este dificil să mai numim dispensaţionalismul progresiv ca fiind „dispensaţionalism”. Dispensaţionalismul progresiv nu consideră că botezul Duhului aparţine numai epocii bisericii sau dispensaţiei prezente. Ei („campionii” dispensaţionalismului progresiv, Craig Blaising, Darrell Bock, şi Robert Saucy) afirmă că predicare lui Ioan Botezătorul care arăta că Isus avea să îi boteze pe oameni cu Duhul Sfânt, acţiune numită „promisiunea Tatălui”, era o promisiune vechi testamentală. Fără îndoială că promisiunea era una vechi testamentală. Luca 24:49 se leagă în mod evident de Ioel 2:28-32, dar aceasta nu înfăţişează un caz clar în ce priveşte continuitatea botezului Duhului Sfânt din Vechiul Testament în Noul Testament.

Botezul Duhului este universal pentru toţi credincioşii din această epocă

Scriitorul carismatic Robert Dalton a spus că botezul Duhului nu este pentru toţi credincioşii, ci „numai pentru cei care sunt dispuşi să plătească preţul”. (35)

Campbell a afirmat că „există creştini care nu sunt botezaţi în Duhul”. (36) Este botezul Duhului pentru toţi credincioşii sau numai pentru o „elită” de creştini, care „merită” să fie botezaţi de sau în Duhul? Din nou, 1 Corinteni 12:13 ne dă răspunsul. Pavel nu spune că numai cei „spirituali” din Corint fuseseră botezaţi. El nu i-a îndemnat să fie botezaţi pentru a deveni spirituali, ci afirmă simplu că toţi fuseseră botezaţi cu Duhul. (37)
Un al doilea text care susţine că toţi credincioşii din această epocă sunt botezaţi de Duhul este cel din Efeseni 4:5: „un Domn, o credinţă, un botez”. McCune scrie: „Botezul unic este un lucru posedat de toţi credincioşii. El este universal printre credincioşii din această epocă, la fel cum este şi singurul Domn şi singura credinţă”. (38) Este dificil să divizăm acest verset pentru a dovedi că nu toţi cei ce au un Domn şi o credinţă sunt botezaţi de Duhul. Un alt fapt care arată că acest botez este universal printre credincioşi, este lipsa poruncilor sau îndemnurilor cu privire la botez în Noul Testament. Dacă botezul nu ar fi fost experimentat de toţi credincioşii, ne-am aştepta la astfel de îndemnuri, dar faptul că ele lipsesc confirmă experienţa universală a botezului în cazul tuturor credincioşilor. Prin contrast cu absenţa unei astfel de porunci, umplerea Duhului este poruncită şi această poruncă este indică un prezent continuu. (Efeseni 5:18).

Botezul Duhului are loc o dată cu regenerarea şi nu se repetă

Trăsătura caracteristică a botezului Duhului a fost abordată în secţiunea referitoare la momentul în care botezul survine în viaţa credinciosului. Botezul este un act unic şi nu se poate repeta în viaţa credinciosului, întrucât definiţia botezului nu îngăduie două sau mai multe aduceri ale credinciosului în Trupul lui Cristos. Nu există vreun suport biblic pentru ideea că o persoană sau un grup de credincioşi au fost botezaţi de două ori. Toate exemplele indică o experienţă unică, ce nu a fost repetată.

Botezul Duhului nu este de natură experimentală

Mişcarea Penticostală caută „experienţa” botezului Duhului, care să fie asociată cu o manifestare a sentimentelor şi a emoţiilor. Însă, aşa cum afirmam mai devreme, botezul Duhului nu trebuie căutat sau cerut, ci el este tranzacţie juridică prin care un credincios intră în Trupul lui Cristos. Ryrie scrie că botezul duhului „nu este bazat sau derivat dintr-o experienţă. El are loc indiferent dacă cel credincios este sau nu conştient de el”. (39) Botezul Duhului aparţine adevărului poziţional, fiind obiectiv şi nu subiectiv. (40) Aceasta nu implică faptul că din această lucrare nu decurge nici o experienţă. În viaţa credinciosului multe experienţe sunt rezultatul intrării lui în trupul lui Cristos, prin lucrarea de botezare a Duhului, însă botezul în sine nu este de natură experimentală. Este evident că acest act originar al Duhului nu a produs nici o senzaţie. Însăşi natura botezului Duhului Sfânt îi interzice latura experimentală. Fiind un act al lui Dumnezeu, botezul are loc în mod clar instantaneu, fără vreo perioadă de tranziţie.
Credinciosul este adus de la poziţia lui în Adam la una în Cristos, în mod instantaneu. Natura oricărui act instantaneu implică absenţa unei experimentări a procesului. Indiferent de ceea ce poate fi simţit după ce s-a petrecut botezul Duhului Sfânt, actul în sine nu a produs vreun fenomen experimental. (41) Dacă botezul Duhului este văzut corect ca fiind un act instantaneu al lui Dumnezeu, el se îndepărtează de doctrina eronată a celor ce anticipează o experienţă neobişnuită sau fenomenală în legătură cu acesta.

CAPITOLUL VI

REZULTATELE BOTEZULUI DUHULUI

O serie de controverse au apărut din pricina interpretării greşite a unor pasaje precum Fapte 1:8. Torrey şi Moody credeau că botezul Duhului Sfânt era o înzestrare cu putere în vederea slujirii. (42) Ambii au înţeles botezul Duhului ca fiind o experienţă subsecventă regenerării, care dădea victoria asupra păcatului şi puterea de a sluji. Explicând mişcarea Holiness, McCune declară:
„Reprezentanţii mişcării Holiness identifică botezul Duhului Sfânt cu o experienţă crucială, subsecventă regenerării, prin care natura carnală este nimicită (eradicaţionismul wesleyian) sau prin care Duhul Sfânt în controlează pe credincios în aşa fel încât vechea natură este contracarată de cea nouă, producând o stare de echilibru spiritual (keswickianism).” (43)

Potrivit lui Thomas Edgar, care a scris despre Darurile Duhului Sfânt, „penticostalii cred că botezul Duhului este un act ulterior convertirii, care se manifestă prin vorbirea în limbi”. (44) Dar nici unul din aceste lucruri nu este corect. După cum am dovedit mai devreme, botezul Duhului nu are o natură experimentală, ci una juridică şi nu este un moment crucial subsecvent regenerării. O examinare a naturii botezului Duhului relevă o serie de rezultate durabile, care se pot număra printre realităţile binecuvântate ale mântuirii creştinului. Trebuie să înţelegem că rezultatele botezului Duhului nu sunt de natură experimentală, ci sunt rezultatele aducerii credincioşilor în Trupul lui Cristos. Rezultatele sunt comune tuturor credincioşilor şi nu numai unei elite care dă dovadă de abilităţi speciale. Ele decurg din poziţia pe care au primit-o credincioşii în planul lui Dumnezeu.

Membralitatea în Trupul lui Cristos

Aceasta este prima descoperire în ce priveşte rezultatul botezării de către Duhul. Dovada acestui fapt se găseşte în 1 Corinteni 12:13: „Noi toţi am fost botezaţi de un singur Duh într-un singur trup…” Domnul Isus Cristos, prin Duhul Sfânt, realizează o tranzacţie spirituală prin care credinciosul este aşezat în Trupul lui Cristos şi de atunci este recunoscut de Dumnezeu ca parte a trupului sfinţilor, fiind unit juridic cu Cristos şi cu fiecare sfânt din biserică. (45) Potrivit versetului din Romani 6:4, credinciosul este înviat la o viaţă nouă şi trebuie să îşi folosească darurile pentru a menţine buna funcţionare a trupului. (46) Creştinul botezat de Duhul se alătură trupului lui Cristos ca un membru viu, devenind parte a vieţii comune a acestuia. Membralitatea în trupul lui Cristos implică deopotrivă o responsabilitate şi o relaţie. Această relaţie este un act al lui Dumnezeu, motiv pentru care nu poate fi anulată niciodată, iar responsabilitatea constă în trăirea unei vieţi sfinte, puse deoparte. Walvoord vede această unitate ca pe „un argument solid pentru siguranţa veşniciei sfântului” (47) Comentând 1 Corinteni 12-14, D.A. Carson a spus: „am dat atât de multă atenţie prepoziţiei încât am neglijat repetarea adjectivului ‚unul singur’ de către Pavel”. (48)

Unirea cu Cristos

Prin botezul Duhului, creştinul nu este unit numai cu Trupul lui Cristos, dar şi cu Cristos Însuşi, într-o unire a vieţii veşnice. Apostolul Pavel a scris în Galateni 3:27: „Toţi câţi aţi fost botezaţi în Cristos v-aţi îmbrăcat cu Cristos”. Noua poziţie a credinciosului în Cristos semnifică faptul că el s-a asociat cu Cristos în moartea, îngroparea şi învierea Lui şi aceasta este baza crucificării naturii păcătoase a credinciosului şi a victoriei lui asupra păcatului. (49) McCune afirmă: „Unirea cu Cristos este o legătură spirituală permanentă între credincios şi Isus Cristos, legătură care rezultă din botezul Duhului”. (50)
Fiind aşezat în Cristos şi unit cu El, credinciosul primeşte dreptul la o nouă moştenire, la o nouă apropiere şi acces la Dumnezeu. Unirea cu Cristos face posibilă o plinătate a lucrării Duhului Sfânt în această epocă, care nu a fost cu putinţă niciodată înainte. Noua poziţie a credinciosului este o provocare şi un îndemn spre o trăire evlavioasă şi temeiul victoriei asupra păcatului. (51)

Unirea cu alţi creştini

Membralitatea în trupul lui Cristos şi unirea cu Cristos sunt relaţii pe verticală, care rezultă din botezul Duhului. Unirea cu ceilalţi credincioşi este o relaţie pe orizontală care rezultă din botezul Duhului. Ceea ce îi uneşte pentru totdeauna pe creştini este botezul Duhului; acesta este „o legătură juridică, spirituală între toţi membrii Trupului lui Cristos”. (52) Romani 12:4-5 afirmă: „Căci, după cum într-un trup avem mai multe mădulare şi mădularele nu au toate aceeaşi slujbă, tot aşa şi noi, care suntem mulţi, alcătuim un singur trup în Cristos şi fiecare suntem mădulare unii altora”. Deşi toţi membrii Trupului lui Cristos sunt diferiţi în ce priveşte darurile, există o legătură clară între toţi credincioşii din pricina legăturii lor comune cu Cristos. Această unitate se naşte în momentul în care Isus Cristos îi botează în Trupul lui Cristos. Credinciosul nu mai este asociat cu lumea, ci cu trupul credincioşilor, într-o unitate pe care Satan nu o poate distruge niciodată. Satan şi puterile sale demonice au fost întotdeauna într-o opoziţie de moarte cu Cristos şi cu trupul Său, biserica. Satan încearcă să divizeze trupul credincioşilor şi scoate la iveală tot felul de diferenţe care, în unele cazuri, pot da deoparte unitatea organizaţională, dar Biserica este „un întreg organic, indiferent de legăturile rasiale şi religioase (iudei şi greci) sau de starea socială (robi sau oameni slobozi). Ea a fost unită de singurul Duh”. (53)

CAPITOLUL VII

CONCLUZIE

Botezul Duhului Sfânt este acea lucrare unică a Duhului Sfânt pentru dispensaţia harului sau, mai specific, pentru epoca Bisericii. Pasajele examinate artă limpede că agentul botezului Duhului este Isus Cristos şi El realizează această lucrare a botezului prin intermediul sau prin acţiunea personală a Duhului Sfânt. Această activitate a început la Rusalii, nu în Vechiul Testament şi de atunci se repetă la fiecare convertire. Acest botez nu este un act experimental, ci unul juridic, prin care credinciosul este unit cu Trupul lui Cristos, „trup” care îi reprezintă pe credincioşii din această dispensaţie. Credinciosul este unit cu Cristos Însuşi şi cu toţi credincioşii. Deşi botezul Duhului nu este o înzestrare cu putere, el îi conferă credinciosului o poziţie în Cristos care îl împuterniceşte pe acesta să primească puterea de a-L sluji pe Dumnezeu şi pe ceilalţi credincioşi.

ENDNOTES
1. All the Bible quotations are from the NASB unless otherwise indicated.

  1. Ervin M. Howard, Spirit Baptism, A Biblical Investigation (Peabody, Mass: Hendrickson Publications, 1987), p. 37

    3. J. I. Packer, Keeping in Step with the Spirit (Old Tappan, NJ: Fleming and Revell Company, 1984), p. 203.

    4. Merril F. Unger, The Baptism & Gifts of the Holy Spirit (Chicago: Moody Press, 1974), p. 16.

    5. Rolland D. McCune, “Systematic Theology II (unpublished manuscript, Detroit Baptist Theological Seminary, 1988), 192.

    6. Ibid. p. 192.

    7. Merril Unger, p. 62.

    8. Ibid. p. 82

    9. McCune, p. 196.

    10. ISBE, s.v. “Baptism of the Holy Spirit, “ by Edgar Mullins, 1:400-401.

    11. R. A. Torrey, The Person and Work of the Holy Spirit (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1974), p. 151.

    12. Bob Campbell, Baptism in the Holy Spirit: Command or Option (Pennsylvania: Whitaker Books, 1973), p. 10.

    13. Stanley M. Horton, “The Pentecostal Perspective,” in Five Views of Sanctification (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1987). pp. 128-129.

    14. Charles C. Ryrie, The Holy Spirit (Chicago: Moody Press, 1965), p. 77.

    15. J. I. Packer, p. 91.

    16. Ryrie, p. 71.

    17. J. I. Packer, p. 91.

    18. Leon Morris, “The First Epistle of Paul to the Corinthians, “ TNTC, ed. R.V.S. Tasker (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1958), p. 174.

    19. A. T. Robertson, A Grammar of the Greek New Testament in Light of Historical Research (Nashville: Broadman Press, 1934), p. 590.

    20. Christian F. Kling, “The First Epistle to the Corinthians,” in Lage’s Commentary of the Holy Scriptures, trans. and ed. Daniel W. Poor (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1960), p. 254.

    21. F. W. Gresheide, “Commentary on the First Epistle to the Corinthians,” NICNT, ed. F. F. Bruce (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1953), p. 293.

    22. McCune, pp. 194-95.

    23. Kenneth S. Wuest, Wuest’s Word Studies: Untranslatable Riches from the Greek New Testament for the English Reader (Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1942). pp. 88-89.

    24. Lewis S. Chafer, Systematic Theology, 8 vols. (Dallas: Dallas Seminary Press, 1948), 6:141.
    25. John F. Walvoord, The Holy Spirit (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1954), p. 147.

    26. Ryrie, The Holy Spirit, p. 78.

    27. Unger, The Baptism and Gifts of the Holy Spirit, p. 99.

    28. H. E. Dana and Julius R. Mantey, A Manual Grammar of the Greek New Testament (New York: Macmillan Co., 1927), p. 98.
    29. Ibid. pp. 88-89.
    30. McCune, “Systematic Theology II,” p. 194
    31. Ibid. p. 194.
    32 Ryrie, The Holy Spirit, p. 76.
    33 McCune, „Systematic Theology II,” p, 192.

    34. Craig A. Blaising, and Darrell L. Bock. Progressive Dispensationalism (Wheaton, Il: Victor Books, 1993), p. 207-8.

    35. Robert C. Dalton, Tongues Like As of Fire (Springfield, Mo.: Gospel Publishing House, 1945), p, 70.

    36. Campbell, Baptism in the Holy Spirit, p. 30.
    37. Ryrie, The Holy Spirit, p. 76.
    38. McCune, „Systematic Theology II,” p. 195.
    39 Ryrie, The Holy Spirit, p. 77.
    40 McCune, „Systematic Theology II,” p. 196.
    41. Walvoord, The Holy Spirit, pp. 147-48.
    42. R.A. Torrey, The Person and Work of the Holy spirit (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1910), p. 153,
    43. McCune, „Systematic Theology II,” p. 197.
    44. Edgar R. Thomas, Miraculous Gifts Are they for Today? (Neptune, NJ: Loizeaux Brothers, 1983), p. 108.

    45. McCune, „Systematic Theology II,” p. 196.
    46. Charles Ryrie, Basic Theology (Wheaten: Scripture Press Publications, 1986), p. 364.
    47. Walvoord, The Holy Spirit, p. 149.
    48. D.A. Carson, Showing the Spirit (Grand Rapids: Baker Book House, 1987), p. 47.
    49. Ryrie, The Holy Spirit, p. 78.
    50. McCune, „Systematic Theology II,” p. 197.
    51. Walvoord, The Holy Spirit, p. 149.
    52. McCune, „Systematic Theology II,” p, 197
    53. Harold W. Mare, „1 Corinthians” in The Expositor’s Bible Commentary ed. Frank E. Gaebelein (Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1976), p. 264.

    BIBLIOGRAPHY OF SOURCES CONSULTED

    Bancroft, Emery H. Christian Theology: Systematic and Biblical. Revised ed. rand Rapids: Zondervan Publishing House, 1961.
    Berkhof, Louis. Systematic Theology. Grand Rapids: Wm, B. Eerdmans Publishing
    Company, 1939.
    Blaising A. Craig, and Bock L. Darrell. Progressive Dispensationalism. Wheaton, Il: Victor Books, 1993.

    Chafer, S. Lewis. Systematic Theology. 8 vols. Dallas: Dallas Seminary Press, 1947-48.
    Campbell, Bob. Baptism in the Holy Spirit: Command or Option. Pennsylvania: Whitaker Books, 1973.
    Dana, H. E. and Mantey, R. Julius. A Manual Grammar of the Greek New Testament, New York: Macmillian Co., 1927.
    Dieter, Melvin. Five Views of Sanctification. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1987.
    D. A, Carson. Showing the Spirit. Grand Rapids: Baker Book House, 1987.
    Dalton, C. Robert. Tongues Like As of Fire: A Critical Study of Modern Tongues in the Light of Apostolic and Patristic Times. Springfield, Mo,: Gospel Publishing House, 1945.

    Edgar, R. Thomas. Miraculous Gifts Are they for Today?. Neptune, NJ: Lawsuits
    Brothers, 1983.

    Ervin, M. Howard. Spirit Baptism. Peabody, Mass: Hendrickson Publishers, 1987.

    Grosheide, F. W. „Commentary on the First Epistle to the Corinthians.” In The New International Commentary on the New Testament. Edited by F.F. Bruce. Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1953.

    Harvey, A. Van. A Handbook of Theological Terms. New York: Macmillian Company,
    1964.

    Hoekema, A. Anthony. Holy Spirit Baptism. Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1972.

    The International Standard Bible Encyclopedia. 1939 ed. S.v. „Baptism of the Holy Spirit,” by Edger Y. Mullins.

    Kling, F. Christian. „The First Epistle to the Corinthians.” In Lange’s Commentary on the Holy Scriptures. Trans. and rev. by Daniel W. Poor. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1960.

    MacArthur, F. John. 1 Corinthians. Chicago: Moody Press, 1984.

    _________. The Charismatics. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1978.

    McCune, D. Rolland. „Systematic Theology II,” Class Syllabus, Detroit Baptist
    Theological Seminary, 1988.

    Morris, Leon. The First Epistle of Paul to the Corinthians. Ed. by R.V. Tasker. Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1958.

    Packer, James Innell. Keep in Step With the Spirit. Old Tappan, NJ: Fleming H. Revell Company, 1984.

    Pentecost, J. Dwight, The Divine Comforter: The Person and Work of the Holy Spirit. Westood, NJ: Fleming H. Revell Co., N.d.

    Robertson, A. T. A Grammar of the Greek New Testament in the Light of Historical
    Research. Nashville: Broadman Press, 1934.

    Ryrie, Charles. Basic Theology. Wheaten, Ill: Scripture Press Publications, 1986.

    ________. The Holy Spirit. Chicago: Moody Press, 1965.

    Stein H. Robert. “Luke,” in the NAC. Ed. by David S. Dockery. Nashville: Broadman Press, 1992.

    Torrey, R. A. The Person and Work of the Holy Spirit. Grand Rapids: Zondervan
    Publishing House, 1910.

    W. Harold, Mare. „1 Corinthians.” In The Expositor’s Bible Commentary. Ed. Frank E. Gaebelein. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1976.

    Unger, F. Merrill. The Baptism and Gifts of the Holy Spirit. Chicago: Moody Press, 1974.

    Walvoord, F. John. The Holy Spirit. Grand Rapids: Zondervan Publishing House, 1954.

    Wuest, S. Kenneth. Wuest’s Word Studies: Untranslatable Riches from the Greek New Testament for the English Reader. Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Co., 1942.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/teologica_F4.htm

OSEA – CAUZĂ ŞI EFECTE ALE PĂCATULUI Osea 10: 1-12  

OSEA – CAUZĂ ŞI EFECTE ALE PĂCATULUI

Osea 10: 1-12    Ardelean Viorel

1). INTRODUCERE. Numele lui Osea[1] este „în ebr. Hosea”, dar numele a fost schimbat de către Moise.   Numeri 13:16  „Acestea Sunt numele bărbaţilor pe care i-a trimis Moise să iscodească ţara. Lui Hosea, fiul lui Nun, Moise i-a pus numele Iosua”. Numele lui mai însemnă şi   ”Doamne ajută” , el este fiul lui Berii şi   nu trebuie confundat cu împăratul Osea. El face[2] parte dintre prorocii mici,   este contemporan cu Isaia şi cu Amos. Prin faptul că Domnul ia poruncit să se căsătorească cu o femeie stricată a arătat starea naţiuni Israel de atunci, dar a stârnit uimire şi stupefacţie în rândul concetăţenilor, mesaj neînţeles în acel moment nici de proroc nici de contemporani. Chiar şi pentru un proroc al Domnului povara era mare, fapt care se vede din numele pe care Osea la dat fiilor lui. Ca şi Autor, este indicat prorocul ( Osea 1.1), şi are mesaje profetice pentru evrei, copiii lui Dumnezeu dar şi pentru lume, mesaje care sunt considerate vorbiri directe a lui Dumnezeu. Data[3] la care a fost scrisă cartea se plasează între anii 785 – 725 î.Cr. Scopul cărţii este de a reaminti poporului evreu, dar şi nouă creştinilor de azi faptul că avem un Dumnezeu, care pedepseşte dar este şi plin de dragoste şi îndurare ce rămâne credincios Legământului, chiar dacă poporul s-a întors spre idolatrie, El rămâne statornic în dragostea Sa. Prin căsătoria lui Osea cu Gomera, Domnul arată faţa idolatră a poporului, printr-o metaforă tematică se arată păcatul, judecata dar şi o dragoste care iartă. Mesajul lui Osea este şi unul de avertizare cu privire la cei care întorc spatele lui Dumnezeu, Avem mai multe Versete cheie şi amintim câteva. Osea 1:2  Întâia dată când a vorbit Domnul către Osea, Domnul i-a zis lui Osea: „Du-te, şi ia-ţi o nevastă curvă şi copii din curvie; căci ţara a săvârşit o mare curvie, părăsind pe Domnul!”, Osea 2.23: „Îmi voi sădi pe Lo-Ruhama în țară și-i voi da îndurare; îi voi zice lui Lo-Ami: „Tu ești poporul Meu!”, și el va răspunde: „Dumnezeul meu!”. Versete de avertizare. Osea 6.6: „Căci bunătate voiesc, nu jertfe, și cunoștință de Dumnezeu, mai mult decât arderi-de-tot!” Osea 14.2-4: „Aduceți cu voi cuvinte de căință și întoarceți-vă la Domnul. Spuneți-I: «Iartă toate nelegiuirile, primește-ne cu bunăvoință, și Îți vom aduce, în loc de tauri, lauda buzelor noastre. Asirianul nu ne va scăpa, nu vrem să mai încălecăm pe cai și nu vrem să mai zicem lucrării mâinilor noastre: ’Dumnezeul nostru!’ Căci la Tine găsește milă orfanul.» «Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor, îi voi iubi cu adevărat! Căci mânia Mea s-a abătut de la ei!” Contextul Scrierii cărţii[4] se găseşte în ultima perioadă liberă a Regatului de Nord, fiind un mesaj de avertizare al Domnului înainte ca poporul să fie dus în robia asiriană. Lucrurile se precipită în rău în interiorul regatului, Ieroboam al doilea a fost ultimul împărat „ales”, dinastia lui Iehu ia sfârşit, iar după aceea tronul este luat prin lovituri de stat de către Şalum, Menahem, Pecah, Osea (împăratul), ce ajung pe tron prin asasinarea altor împăraţi. Nu exista loialitate faţă de tron, existau comploturi şi conspiratori în toate colţurile. În această situaţie poporul nu mai are stabilitate morală şi spirituală, un punct de reper, o etică la care să se raporteze, în consecinţă nu mai crede în Domnul şi întrece şi el orice măsura păcatului. Osea 4:1-2, 7:1, Osea 9:15  „Toată răutatea lor este la Ghilgal; acolo M-am scârbit de ei. Din pricina răutăţii faptelor lor, îi voi izgoni din Casa Mea. Nu-i mai pot iubi, toate căpeteniile lor Sunt nişte îndărătnici”. Astfel că poporul evreu în jurul unui tron însângerat, a căzut în anarhie, imoralitate şi idolatrie. Nici în plan extern politic nu era mai bine, Regatul de Nord, slăbit din cauza frământărilor interne era prins între Egipt şi Asiria încerca să facă alianţe cu una dintre puteri (Osea 7:11).   Din păcate din punct de vedere spiritual situaţia era şi mai gravă, poporul păcătuia prin închinarea în faţa unor viţei de aur la Dan şi Betel, puşi acolo de Ieroboam după scindarea Împărăţie în 931 B.C, când s-a instaurată o închinare paralelă (1Împăraţi 12:25-33) la un Dumnezeu fals, iar lucrurile au degenerat în viţeii care „au primit putere”, şi evreii l-au părăsit pe Iehova. Aşa s-a deschis uşa spre idolatrie, Astarteele şi Balilor care au întunecat inima poporului, s-a ajuns în ritualuri crude și imoralitate nerușinată ce a întrecut orice fel de limită, enumerând ”necinstea ( Osea 4:1:2) crimele şi vărsări de sânge ( Osea 4:2, 5:2, 6:8), hoţiile la drumul mare erau săvârşite de tâlhari, preoţi ( Osea 6:9, 7:1), imoralitate era practicată pe scară naţională (Osea 4:2, 11; 7:4), necinste în comerţ şi în justiţie (Osea 12:7), idolatrie demonică (Osea 4:12-13; 8:5; 10:1, beţie (Osea 7:5)” şi extraordinarul 13:2: „Şi jertfind oameni, sărută viţei!”), De asemenea se vede un total dezinteres față de Dumnezeu, sau o intenţie de întoarcerea la căile Lui. Este un tablou trist pentru un popor al Legământului care trebuia să asculte de Domnul. De la apogeul domniei din timpul lui Solomon[5] s-a ajuns la Regatul de Sud și de Nord, în decădere cu finalitate în exil. Împăratul Saul era înalt și frumos la chip, dar un caracter urât și nu a mai ascultat de Domnul. Al doilea împărat David era ”după inima Lui“, Dumnezeu, dar în ciuda unui început strălucit a căzut în păcat. O privire unde nu trebuia l-au făcut să cale 5 din cele 10 porunci, ”a poftit, a curvit, a mințit, a ucis și a necinstit numele Domnului” crezând că a rezolvat situația prin ”crima perfectă”. După aceea nimic nu a mai fost ca și înainte, și a început declinul lui Israel. Solomon a dus regatul pe cele mai înalte culmi, glorie și belșug, dar ulterior a supus poporul la impozite și muncă forțată. A zidit un Templu măreț, dar a lăsat în urmă un popor divizat. După moartea lui Solomon, regatul și poporul sau despărțit în monarhii rivale. Semințiile din Nord au renunțat la Templu, Legământul mozaic și familia regală, au inițiat o altă dinastie decât cea davidică, și au fost lipsiți de binecuvântarea lui Dumnezeu. Durata medie de domnie a împăraților din Nord a fost de trei ani, predominând loviturile de stat și asasinatele în contrast cu Regatul de Sud unde media de guvernare a fost de 30 de ani, stat în care găsim și împărați buni. Ca și condiții social /politice, a fost o vreme de pace și prosperitate, pentru o scurtă perioadă de timp. După vizita lui Ioana le Ninive, ambițiile expansioniste ale asirienilor s-au domolit pentru un timp, iar teama de invazie a fost momentan oprită. Deși s-a ajuns la o îmbunătățire a condițiilor de viață diferența dintre săraci și bogați s-a accentuat, apărând o nouă clasă aristocrată căror nu le păsa de cei săraci. Sub aspect moral erau rău, unii avea posibilitatea să cumpere fără limite, societatea a fost zguduită de scandal financiar, corupția a ajuns și în sfera juridicului.” De asemenea ”abuzurile de sexualitate și consumul de alcool au devenit practici cotidiene” iar paralela cu societatea contemporană occidentală este evidentă. Momentul istoric[6] este desemnat precis Osea 1:1  ”Cuvântul Domnului, spus lui Osea, fiul lui Beeri, pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz, Ezechia, împăraţii lui Iuda, şi pe vremea lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel”. Tema cărți este un îndemn. ”Să ne întoarcem la Domnul” Osea 6:1  „Veniţi, să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne-a sfîşiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile”. Cuvântul ”hbvm (maşubaah) –„alunecare” apare de trei ori în Osea tradus de Cornilescu prin „au fost necredincioşi” şi „au călcat legământul”, sinonime ale alunecării de la credinţă,   Ieremia a fost ultimul proroc înainte ca Iuda să cadă în robia babiloniană, iar Osea a fost la fel tot ultimul profet din Nord, înainte ca Israel să fie dus rob de către Asiria, paralela find evidentă. Viața Religioasă, nu a fost abandonată ci din contră avem de a face cu activități amplificate, dar într-o credință, falsă împrumutată de la zeii din Canaan, dar se închinau şi lui Dumnezeu practicând un sincretism religios. Era modă închinare la ”mama natură”, la Betel și Samaria cei care se închinau aveau partide de sex, cu bărbați și femei pentru a îndupleca divinitatea în asigurarea unei recolte mai bune. În totală contradicție cu Legea primită de la Dumnezeu Exodul 20:4  ”Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care Sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul”, evreii au pus un vițel de aur la Betel. Din mandatul poporului de a fi un neam sfânt, o preoție împărătească, poporul a ajuns ca și celelalte popoare. Deși avea posibilitatea să aleagă un alt popor Dumnezeu rămâne credincios Legământului dar în loc de binecuvântare poporul cade sub blestem. În Omniștiența Sa Dumnezeu îl pune în temă pe Moise cu ce se va întâmpla, iar Osea vede la rândul lui cum poporul este disciplinat. Forme prin care Domnul își pedepseşte poporul sub multiple feluri ca foamete, secetă,   plăgi asupra câmpului, invazii străine, cutremur de pământ. Zaharia 14:5  ”Veţi fugi atunci în valea munţilor Mei, căci valea dintre munţi se va întinde până la Aţel; şi veţi fugi cum aţi fugit de cutremurul de pământ pe vremea lui Ozia, împăratul lui Iuda. Şi atunci va veni Domnul, Dumnezeul meu, şi toţi sfinţii împreună cu El”! Dumnezeu este Atotputernic, și-a arătat tăria dar poporul nu ține seama. Ultima pedeapsă este exilul robiei, din care evreii din Regatul de Nord nu s-a mai întors niciodată. Acest lucru s-a întâmplat în 722 î. Ch, când Regatul de Nord a fost cucerit de asirieni, cam la 10 ani după lucrarea lui Osea. Azi s-au întors în Israel deocamdată doar o parte   din Iuda, cu numele de iudei (jewes). Înainte de pedeapsă dumnezeu le-a vorbit prin Amos și Osea, dar nu au ascultat. Amos 3:7  ”Nu, Domnul Dumnezeu nu face nimic fără să-Şi descopere taina Sa slujitorilor Săi prooroci. Sub alt aspect Amos și Osea au fost Profeți ”ultimei șanse”, trimiși de Dumnezeu. Amos a fost dur, Osea a fost delicat, cu personalități diferite Dumnezeu a acuzat poporul prin glasul lor. Mesajul a fost adresat minți poporului dar și inimii, paralele dintre cei doi proroci ies în evidență, iar   mesajul atât de diferit este o reflexie a ”minții și sentimentelor” Domnului care până în ultima clipă dorește ca pedeapsa anunțată să nu se abată asupra poporului. Cartea Osea[7] este o declarație de dragoste a lui Dumnezeu față de poporul Său în care se vede Harul și mila Sa în contrast cu un popor apostat, idolatru și rău. Osea are un mesaj profetic cu privire la Mesia, Osea 11:1  ”Când era tânăr Israel, îl iubeam, şi am chemat pe fiul Meu din Egipt” , iar Isus citează din cartea Osea. Prefigurări. Osea 2:23  Îmi voi sădi pe Lo-Ruhama în ţară, şi-i voi da îndurare; voi zice lui Lo-Ami: „Tu eşti poporul Meu!” Şi el va răspunde: „Dumnezeul meu!”, un mesaj profetic în care sunt incluse neamurile, menționate și în Romani 9:24-25, 1 Petru 2:10, care ajung la mântuire prin Isus Cristos prin credința în El, ce sunt altoite în copacul poporului Său (Romani 11:11-18). Această referință de aplică la creștini și Biserica, iar evreii au fost orbiți temporar până când Israel se întoarce către Domnul. Romani 11:25” …… o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor”. Ca și Aplicație practică vedem dragostea lui Dumnezeu necondiționată pentru poporul Său, o imagine a felului în care Dumnezeu este necinstit și mâniat din cauza poporului și a faptelor lui. În contrast i se oferă dragoste, îndurare și har îmbelșugat, se așteaptă pocăinţă, dar poporul nu o face. Această stare deplorabilă durează secole întregi, până la venirea pedepsei. Oglinda contemporană din fața noastră, secolul XXI, este o reflexie a stării moral spiritual poporului Israel. Este necesar să ne respectăm Creatorul, iar atunci când facem greșeli, dacă ne pare rău   facem o promisiune de pocăință, iar Dumnezeu ne va arăta dragostea Sa fără capăt 1 Ioan 1:9  ”Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Doar aşa vom avea parte de binecuvântare nu de blestem.

2). OSEA. Implicarea prorocului[8], nu a fost un accidentală, ci Domnul a pregătit prorocul pentru o lucrare de suferință. Dumnezeu ia poruncit să ia de nevastă o femeie stricată care naște copii a căror nume vestesc judecata lui Dumnezeu. „Cea fără îndurare” şi „Nu este poporul meu” (Osea. 1:4-9). Reîntoarcerea Gomerei după ce l-a părăsit pe Osea pentru o viață imorală, ne arată caracterul plin de dragoste al lui Dumnezeu, de la pedepsirea în exil ”Nu este poporul meu” la ”fiii Dumnezeului Celui viu” (Osea1:10). Osea cunoștea evenimentul Exodului, conflictul dintre neascultarea poporului şi Dumnezeu necesitatea pedepsei, durerea lui Dumnezeu, care totuși numește pe Efraim ”poporul Meu” (Ose11:7). În felul acest Osea se apropie foarte mult de Revelația din Noul Testament și dragostea lui Cristos pe Cruce. Prin aluzia pe care prorocul o face la autoritatea de atunci, și prorocii de dinaintea lui, este privit un om care trece drept nebun și ca atare poate să fie închis, dar Osea s-a identificat parțial cu suferința lui Dumnezeu. Teologia lui Osea. Prorocul se concentrează pe relația lui cu Domnul în cadrul unui Legământ cu referință la Dumnezeu Unul. Osea 13:4  ”Dar Eu Sunt Domnul, Dumnezeul tău, din ţara Egiptului încoace. Tu cunoşti că nu este alt Dumnezeu în afară de Mine, şi nu este alt mântuitor în afară de Mine”. Osea folosește forma de Elohim „Dumnezeul vostru” sau „Dumnezeul nostru” și   numele de El, Cel Sfânt (Osea11:9-12), Dumnezeul cel viu, Domnul oştirilor, accentul căzând pe faptul că nimeni nu se poate compara cu Dumnezeul lui Israel. Sub alte aspecte profetul vede poporul în necaz, dezastrele naturale, înfrângeri în plan militar, care sunt o consecință a păcatului Domnul fiind acela care orchestrează pedeapsa. Domnul acționează ” mâncând în secret „ca şi molia, ca să nimicească, ca o putreziciune” ca să aducă prăpădul” (Osea 5:12). Poporul va suferi judecata lui Dumnezeu ”secerişurile va fi fără rod, bogăţiile vor fi zadarnice, femeile nu vor mai zămisli, copiii vor pieri în război” (Osea 9:11-14). Contemporanii, poate și noi azi   privim afirmațiile prorocului ca exagerate și pedeapsa apare prea mare raportată la faptele evreilor, dar istoria lor ne spune starea de păcat. Israel a fost un popor care s-a răzvrătit, s-a închinat în fața lui Baal, cere un împărat, iar prăbușirea monarhiei s-a datorat repetatelor uneltiri, asasinate, lovituri de stat ce au fost rezultatul apostaziei. Osea 8:4  ”Au pus împăraţi fără porunca Mea, şi căpetenii fără ştirea Mea; au făcut idoli din argintul şi aurul lor: de aceea vor fi nimiciţi”. În tipul lui Osea apostazia a atins un punct culminant iar Dumnezeu hotărește să îi pună capăt. Israel de fapt nu l-a cunoscut cu adevărat pe Domnul Osea 8:2  ”Atunci vor striga către Mine: „Dumnezeule, noi Te cunoaştem, noi, Israel!”. Înstrăinat de Dumnezeu poporul   a devenit insensibil la apeluri și amenințări. Deși poporul trăia în idolatrie și neascultare de Dumnezeu, de închinarea publică se făcea mult caz prin ritualuri și jertfe, dar participanții nu simțeau nevoie de iertare cu tot avertismentul prorocului. Osea 6:4  ”Ce să-ţi fac, Efraime? Ce să-ţi fac, Iudo? Evlavia voastră este ca norul de dimineaţă, şi ca roua care trece curând”. Osea cunoștea viitorul, despre pedeapsa care urma să vină, despre robie, dar și despre repatriere, iar ”nevasta îndărătnică” se va întoarce Dumnezeu cu pocăință. Osea a găsit speranță meditând la evenimentul Exodului, poporul care nu a meritat   izbăvire a fost salvat de Dumnezeu prin Moise. Ideea curge mai departe în istorie având ca rezultat un Cristos Întrupat și Crucea prin care El a purtat pedeapsa noastră. Osea 14:2  ”Aduceţi cu voi cuvinte de căinţă, şi întoarceţi-vă la Domnul. Spuneţi-I: „Iartă toate nelegiuirile, primeşte-ne cu bunăvoinţă, şi Îţi vom aduce, în loc de tauri, lauda buzelor noastre”. Mesajul curge peste veacuri până în zilele noastre.

3). LEGĂMINTE DIVINE. Este necesar să ne ocupăm de relația poporului Israel cu Dumnezeu care a îmbrăcat o formă concretă prin legămintele dintre popor și Dumnezeu pe care poporul le-a călcat. Cartea Legământului[9] (Exod 27:7) (seper habberit), a fost Decalogul din Exod 20:2-17, ce este baza legământului dintre Dumnezeu și Israel, ratificată la muntele Sinai, numită și legea deuteronomică (Deutronom). Cartea conține „judecăţi” (mispatim, „precedente”) şi „porunci” (debarim, lit. „cuvinte„). „Judecăţile” iau forma unor cazuri legale: „Dacă un om va face cutare lucru, va trebui să plătească atât„.   „Poruncile” iau forma categorică sau „apodictică”: „Să (nu) faci cutare lucru”. Ca și caracteristică poruncile sunt afirmații venite direct de la Dumnezeu în timp ce judecățile își au suportul și autoritate tot de la El (Exod 18.19, 21:1..). Alte aspecte sunt   Legământul și Alianța, ca și termeni, ritualuri legate de Legământ. Legămintele din vremurile acelea sunt, Legămintele Biblice dinainte de Sinai, Legămintele dintre neamuri, Legămintele cu poporul ales,   de asemenea există o Teologie a Legământului, și Legământul din Noul Testament. Ca și Teminologie avem cuvintele ”ebr. berit şi gr.diatheke”, alte cuvinte fiind ’aheb, „a iubi”, hesed, „, toba, „bunătate, „, salom, „pace prin legământ, şi yada’, „a sluji cu credincioşie în conformitate cu legământul”. Există și cuvinte folosite pentru ruperea legământului ”în primul rând, „lo’ cu nasar şi samar, apoi, de ex. sakah „a uita”, abar „a încălca”,ma’as” „ și altele.   În cadrul facerii unu legământ   există și ritualuri legate de acest eveniment. ”în Geneza este descris un asemenea ritual Geneza 15:10  ”Avram a luat toate dobitoacele acestea, le-a despicat în două şi a pus fiecare bucată una în faţa alteia; dar pasările nu le-a despicat”, iar în   Exod 24 este pomenit acelaşi ritual”. De asemenea se fac ritualuri și la reînnoirea legământului. Ca și exemplu   pentru alianță sau tratat sunt folosite modele de tratate hitite a lui Esar-Hadon și tratatul aramaic din Sefire. În Orientul[10] antic existau diferite forme de alianțe la grupurile de popoare în care se folosea formula de tată –fiu sau domn – slujitor abdu, care indica o relație de prietenie în care regele suveran era ”tată” iar vasalul era numit ”fiu”, iar în relațiile mai puțin prietenoase regele suveran avea titlu de ”domn”, iar vasalul era numit ”slujitor” (vezi tăblițele de la Mari și Amarna). Astfel avem două tipuri de legăminte. Un tratat între părți egale în care partenerii se numesc ”frați”, ex: tratatul dintre Hattusilis III şi Ramsese II și un tratat de vasalitate între un rege cuceritor și un rege mai mic. În actul normativ din tratat, erau prezentate titlurile, atributele regale, istoria trecută,   a celor doi regi și se stabilea relațiile dintre regele cuceritor și cel învins. Ca și martori sunt luați o serie de zei, pământul marea munții, etc. Se aruncă blesteme divine și umane dacă tratatul va fi călcat. Legămintele și tratatele nu erau un lucru străin pentru evrei (Exod 15 israeliţi şi madianiţi). Alt exemplu este tratatul dintre Hattuşil III şi Ramses II, s-a încheiat printr-o căsătorie, iar mariajul dintre Izabela și Ahab trebuie interpretat ca și o împlinire a acordului unui tratat. Un alt exemplu sunt sunt gabaoniții (Iosua 9-10), din care reiese în mod clar vasalitatea ”noi suntem robii voştri” (abadeka ‘anahnu). Dintre Legămintele biblice doar enumerăm deocamdată Legăminte vechi, Legământul patriarhal, Legământul de la Sinai, Legământul davidic, Legământul din Noul Testament, Înnoirea şi ratificarea legământului, Legământul era reînnoit atunci când era călcat. La Sinai în Exod 32-34, Aron și poporul calcă legământul prin vițelul de aur l-a care s-au închinat. Blestemul legământului a fost pus în aplicare prin uciderea mai multor evrei (Exod 32:26-28). Moise acționează ca și mediator, pentru înnoirea legământului, s-a întors pe munte și a mai primit încă o dată prevederile Legământului (Exod 34), iar mult mai târziu Ieremia consideră că Legământul a fost călcat așa de mult încât vorbește despre Noul Legământ (Ieremia 31:31). Ratificarea Legământului se face atunci când legământul este înnoit fără ca să fie călcat (Iosua 23-24). Legământul este o idee centrală în Vechiul Testament, fiind o temă principală în gândirea poporului evreu, o caracteristică a legământului fiind promisiunea și așteptarea. În Legământul davidic avem promisiunea unei domnii veșnice, nașterea lui Mesia fiul lui David, care face o legătură directă între cele două Testamente. Odată cu Noul Legământ apare o nou așteptare ”parousia” legat de revenirea lui Mesia, fiind o așteptare escatologică. În momentul în care vorbim despre Legămintele divine[11] ne gândim la un scop prestabilit și veșnic   al lui Dumnezeu legat de umanitate, numite legăminte istorice. Se pot enumera 8 legăminte majore, care sunt sub formă de promisiune, iar îndeplinirea lor era sigură Dumnezeu fiind garantul. Legămintele se împart în două secțiuni majore Legăminte condiționate și necondiționate. Legământul condiționat are în structură cuvântul ”dacă”, și promisiunea divină este legată de atitudini și acțiuni ale omului acesta fiind făcut responsabil de falimentul sau îndeplinirea acestor, cu consecințele de rigoare. Legământul necondiționat este o declarație a lui Dumnezeu, cu privire la ceva anume și îl implică dor pe El, Legămintele au ca și temelie Suveranitatea și puterea lui Dumnezeu. Chiar și în cazul neascultării omului Legământul va fi dus la îndeplinire. ”Din cel 8 legăminte majore dor legământul edenic și Mozaic sunt legăminte condiționate”. 1. Legământul edenic este primul legământ condiționat dintre Dumnezeu și om. De faptul că omul ascultă sau nu ascultă de porunca divină este condiționată binecuvântarea sau blestemul, viața sau moartea. Din păcate omul falimentează, calcă legământul și este pedepsit prin blestem și moarte, antrenând întreaga rasă umană pe care au prăbușit-o în blestem și moarte. (Gen. 1:26-31, 2:16-17).  Omul a murit spiritual față de Dumnezeu, a pierdut statutul de părtășie cu divinitatea și este necesar să fie ”născut din nou” 2. Legământul lui Dumnezeu cu Adam – după cădere, (Gen. 3:16-19), este un legământ necondiționat prin care Dumnezeu îl anunță pe Adam care va fi destinul omului după ce a păcătuit, constând din necaz, suferință și moartea fizică ”căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce”. Omul este blestemat ”Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale.. spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp… În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea,… până te vei întoarce în pământ”. Femeia este blestemată și ea „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine”. 1 Cor. 11:7-9, Efes. 5:22-25), Este blestemat și șarpele ” Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână”. Pământul[12] este blestemat și el, ”blestemat este acum pământul din pricina ta”, dar se anunță și un mijloc de salvare Geneza 3:15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.”, cu dublă semnificație de blestem făgăduință care este o Protoevanghelie. Este anunțată trimiterea unu Mesia din ”sămanţa femeii” prin care se întrevede mai târziu nașterea Domnului Isus din Maria. 3 Legământul lui Dumnezeu cu Noe – de după potop, se referă la indicațiile cu aspect normativ cu referință la natură, fiind un legământ necondiționat, iar semnul legământului este un curcubeu ce apare în nor după ce a ploat Fac un legământ cu voi ca nici o făptura nu va mai fi nimicita de apele potopului si nu va mai veni potop ca sa nimicească pămantul. Iata semnul … : curcubeul Meu, pe care l-am asezat in nor” (Gen. 9:11-13). În cadrul legământului se introduce și autoritatea și guvernarea umană. Geneza 9:6  ”Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om; căci Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul Lui”. De asemenea lucrurile se schimbă iar omului i se permite să mănânce carne el fiind un stăpân de temut „S-apuce groaza si frica de voi pe orice dobitoc de pe pamant, pe orice pasare a cerului, … vi le-am dat in mainile voastre” (Gen. 9:2-3). 4. Legământul cu Avram este un legământ necondiționat, (Gen. 12:1-4; 13:14-17; 15:1-7; 17:1-8) fiind o promisiune al lui Dumnezeu cu privire la mântuire, semnul legământului fiind tăiere împrejur   (Gen. 17:9-14). El se împarte în 3 secțiuni. A. Pentru Avram, legământ prin care Dumnezeu îl anunuță că va avea o mulțime de urmași, (Gen. 17:16), că îl va binecuvânta din plin (Gen. 13:14-15, 15:6,18, 24:34-35; Ioan 8:56), și că el va fi o binecuvântare pentru alții (Gen. 12:2). B. Pentru neamul lui Avram în care Dumnezeu îl anunță formarea unui popor deosebit față de celelalte popoare ”un popor ales”, (Gen 12:2), cu referință la urmașii lui Avram, Isac și Iacob și cele 12 seminții al lui Israel. Domnul va da țara Cananului pe vecie în stăpânirea urmașilor lui Avram (Gen. 12:7; 13:15; 15:18-21; 17:7-8). C. Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în Avram. Geneza 12:3  „Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine”, prin Mesia. Dumnezeu va pedepsit poporul prin moarte și exil, dar a păstrat o rămășiță pentru ași duce planul la îndeplinire aspect ce ține de suveranitatea divină și de un Dumnezeu atotputernic (Gen. 15:13-15). 5. Legămâtul mozaic a fost făcut de către Dumnezeu și evreii când se aflau pe drumul spre țara făgăduită, după ce au ieșit din robia egipteană. (Exod 20:1- 31). Este un legământ condiționat în care se stipulează principiile ce guvernează relația poporului cu Dumnezeu, în cazul ascultării sau a neascultării poporului a împlinirii Legii sau a călcări ei poporul va fi binecuvântat sau blestemat (Deut. 28; Ier. 30:11). Cele 613 legi sunt împărțite în trei secțiuni principale. A. Porunci care exprimă în mod clar voia lui Dumnezeu (Exod 20:1-26). B. Legi ce reglementează viața socială, civică și de igienă (Exod 21:1, 24:11…) C. rânduieli ce reglementează viața religioasă (Exod 24:12 -18). Legământul mozaic a avut un caracter temporar și a expirat la Cruce la Calvar. 6. Legământul Palestinian (Deutr 30:1-10) este un legământ necondiționat și prevede dreptul poporului evreu de a stăpâni țara promisă. El este irevocabil și deși au fost momente în istorie în care a fost suspendat teporar din cauza neascultării promisiunea dată lui Avram (Gen. 12:7), acesta se va împlini. Profețiile biblice anunță că evreii se vor întoarce în țara lor (fenomen actual) și vor rămâne acolo. După o perioadă de ”mare necaz” ei se vor întoarce la Isus – Mesia și vor trăi în pace și belșug (Ezek 39: 25-29, Amos 9:14-15). Deși Legământul mozaic a fost condiționat în el ca evenimente istorice găsim risipirea poporului israel din cauza neascultării și ca pedeapsă pentru necredință (Gen. 15:13; Deut. 28:63-66), necesitatea pocăinței și a restaurării (Deut. 30:2), întoarcere din robie (Deut. 30:3; Ier. 23:8, 31:8: Ezec. 39:25-29; Amos 9:9-15: Fapte 15:14-17), restaurarea națiunii (Isaia.11:11-12, Ier.23:3-8; Ezec. 37:21-25), iar binecuvântarea finală va fi caracterizată de pace și prosperitate (Amos 9:11-15) și o judecată divină și cumplită asupra tuturor dușmanilor ( Isaia 14:4-6, Ioel 3:1-8, Matei 25: 31-46). 7. Legământul cu David este un legământ necondiționat în care Dumnezeu îi promite o descendență regală la tron nesfârșită prin care se instaurează o împărăţie veșnică. Acest lucru s-a împlinit prin nașterea lui Cristos ( Fapte 2.30). Acest aspect are implicații pentru o împărăție milenară Luca 1:32  El va fi mare, şi va fi chemat Fiul Celui Prea Înalt; şi Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David. 33  Va împărăţi peste casa lui Iacov în veci, şi Împărăţia Lui nu va avea sfârşit.” și Ezechiel 34:23  Voi pune peste ele un singur păstor, care le va paşte, şi anume pe Robul Meu David; El le va paşte, El va fi păstorul lor. 24  Eu, Domnul, voi fi Dumnezeul lor, şi Robul Meu David va fi voievod în mijlocul lor. Eu, Domnul, am vorbit! 8. Legământul cel Nou[13] este un legământ necondiționat ce așteaptă împlinirea națională în timpul Mileniului, este descris de Ieremia, legământul fiind făcut cu casa lui Iuda și casa lui Israel (Ier. 31:31-33). El este denumit Legământul cel nou dacă se compară cu legământul mozaic Evrei 9:15  ”Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită”. În Noul Legământ Dumnezeu promite faptul că Legea Lui va fi scrisă în inimile oamenilor, și ”Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu”( Ieremia 33:33). Astfel Noul legământ nu este împlinit azi când biserica este trimisă sa facă evanghelizare. Marcu 16:15  ”Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea, şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură”. Din pricina faptului că în Noul Testament se vorbește despre Noul Legământ care se face prin Sângele lui Cristos, Legământul cel Nou se aplică în existența Bisericii în care se intră prin pocăinţă şi Naștere din Nou, iar Israelul va intra în Noul Legământ în virtutea alegerii şi convertire la Cristos. Aici avem doua situații (a) Pentru Biserică, în care Dumnezeu se angajează săi mântuiască, păstreze și săi prezinte în slavă pe cei desăvârșiți, pe toți cei care au crezut în Isus Cristos. Filipeni 1:6  ”Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos”. (b) Pentru Israel în virtutea alegerii „Ii voi scoate din toate abaterile cu care au pacatuit si-i voi curati; ei vor fi poporul Meu si Eu voi fi Dumnezeul lor” (Ezec. 37:23) ( …. o parte din Israel a cazut intr-o impietrire, care va tinea pana va intra numarul deplin al Neamurilor. Si atunci tot Israelul va fi mantuit, dupa cum este scris:…” Romani 11:25-29). În concluzie din cele 8 legăminte divine majore, Dumnezeu garantează împlinirea legămintelor condiționate și necondiționate prin Harul și puterea Sa suverană, în contrast cu neputința și falimentul uman. Romani 11:32-36 „… Din El, prin El, şi pentru El Sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin”.

4). CAUZE ALE PĂCATULUI. Atunci când vorbim despre om sau alte ființe celeste în primul rând se vizează aspectul spiritual și moral al ființelor respective raportate la Persoana şi etica divină. Astfel se ajunge la marea problemă a răului din lume, implicit din univers. Cauza răului din lume se găsește în persoanele care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, Satan, prima pereche de oameni, Adam și Eva, poporul evreu, momente din istoria creştinismului (evul mediu), fracţiuni din creştinism, ajungându-se azi la neascultarea omului modern care refuză să creadă și să asculte de Dumnezeu. Cauzele neascultării sunt devastatoare atât pentru omul în cauză cât și pentru umanitate în general. Nu avem o doctrină completă despre îngeri dar ştim că SATANA și îngeri lui au fost primi care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, eveniment care s-a petrecut în cer. ”Satana[14] este un înger care a devenit un adversar a lui Dumnezeu”. Avem puține date despre cădere lui din cer, cea mai clară fiind afirmația lui Isus. Luca 10:18  Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” Mai avem texte în Isaia 14:13  ”Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; 14  mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.” 15  Dar ai fost aruncat în locuinţa morţilor, în adâncimile mormântului” și în Ezechiel 28:12-15 și mai departe. Mai găsim referințe clare despre El în escaton. Fără a face în momentul de față[15] o clasificare exaustivă a îngerilor   despre îngerii răi se poate spune că Satana și îngerii lui așteaptă judecata lui Dumnezeu 2 Petru 2:4  ”Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată;”, Îngerii sunt ființe create : Neemia 9:6  ”Tu, Doamne, numai Tu, ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor, şi pământul cu tot ce este pe el, mările cu tot ce cuprind ele. Tu dai viaţă tuturor acestor lucruri, şi oştirea cerurilor se închină înaintea Ta”. Alte caracteristic ale îngerilor sunt absența unor trupuri materiale, fiind duhuri (Evrei 1:7 şi 14), se pot materializa și dematerializa în mod instantaneu (Fapte 12:17), nu sunt supuși legilor fizice cunoscute de noi, iau trup omenesc, sunt organizați pe grade și legiuni, (Daniel 10:13) nu au sex și sunt nemuritori, numărul lor fiind static. Satana[16] este numele prințului întunericului, ebr. satan, gr. Satanas, – adversar . „Satana” a fost prezent înaintea lui Dumnezeu printre „fiii lui Dumnezeu”. El este un dușman al omenirii, a lui Iov, este perceput ca și pe un pârâș și la determinat pe David să facă numărătoarea poporului (1Cronici 21;1). Ioan ne pune că de la început a fost rău 1 Ioan 3:8  ”Cine păcătuieşte, este de la diavolul, căci diavolul păcătuieşte de la început. Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului”. Mai multe informații vin din Noul Testament în care este denumit Diavolul (ho diabolos), ori Belzebub. Alte expresii la adresa lui sunt stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 14:30) sau domnul puterii văzduhului” (Efeseni 2:2). Însuși Isus a fost ispitit de Satana (Matei 4:1, Marcu 1:13), luptă care s-a dus și mai departe ” Scopul expres al venirii lui Isus în lume a fost „să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8, Evrei 2:14)”. Conflictul cu Satana este unul grav, el este ca un leu (1 Petru 5:8), se preface în înger de lumină (2 Corinteni 11:14), iar creștinii sunt sfătuiți să poarte armura lui Dumnezeu pentru ca să i se poată împotrivi (Efeseni 6:11), iar Iacob ne spune să ne împotrivim și să fugim de el (Iacov 4:7). Pavel dă îndemnuri pentru a nu da prilej Diavolului, să fim credincioși lui Dumnezeu, fiindcă Satana dorește ”să aibă câștig de la noi ” (2 Corinteni 2:11). El se împotrivește lui Cristos și Evangheliei, l-a determinat pe Iuda să-l vândă pe Cristos, a ispitit pe primii creștini, iar ca și principiu general valabil rămâne 1Ioan 3:8: „Cine păcătuieşte este de la diavolul” și are o activitate intensă de împotrivire, de a face rău fizic și moral. Biblia ne asigură de faptul că puterea sa este una limitată de către Dumnezeu (Iov 1:12; 2:6; 1 Corinteni 10:13), iar în final va fi pedepsit în focul cel veșnic Apocalipsa 20:10  ”Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor”. Satana este o realitate ostilă lui Dumnezeu și oamenilor dar deja a fost înfrânt la Cruce prin moartea și învierea lui Cristos, Coloseni 2:15  „A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce”, iar înfrângerea lui va fi definitivă la sfârșitul veacurilor. Dacă revenim la îngeri[17] știm că au fost creiați de Dumnezeu încă din primele momente ale creației, (Coloseni 1:16). Ei sunt ființe spirituale limitate care slujesc (Evrei 1:14), au putere și inteligență mult mai mult ca și oamenii (2 Pet. 2:11; Daniel 9:21-23), au conștiență de sine (Isaia.14:12-15) și autodeterminare. Sunt mai multe ranguri de îngeri : heruvimi, serafimi, arhangheli, si un mare număr de îngeri (Iuda 1:9, Ps. 80:1, Isaia.6:2; Ev. 12:22). Îngerii se împart în două mari categorii : 1. îngerii ce si-au păstrat vrednicia au rămas   in poziţia lor de  ascultare de Dumnezeu, sunt slujitorii lui Dumnezeu, lucrează pentru El (Dan.10:12-13), si vin in ajutorul sfinţilor (Evrei 1:14). La revenirea Domnului Isus, parousia ei il vor însoţi. (Mat. 25:31).   2. îngerii care nu   si-au părăsit poziția de sfințenie si l-au urmat pe Satan in răzvrătirea lui împotriva lui Dumnezeu (Iuda 1:6, Apoc.12:4).  Satana[18] poartă o serie de nume ca Acuzatorul, Diavolul, Ispititorul, Cel rău, Belial, Ucigaș, Tatăl minciunii, Prințul acestei lumi, Conducătorul împărăției răului, Îngerul adâncului, Abadon sau Apolion, Șarpele cel Vechi (Apocalipsa 12:9). Creștinii sunt îndemnați să lupte împotriva lui, prin post și rugăciune, să rezistăm ispitelor și să fim antrenați în lucrul pentru Domnul. Isus Cristos se roagă pentru victoria credinței noastre. Dintre activitățile prezente lui Satan se poate aminti faptul că conduce o împărăție care se opune lui Dumnezeu, ține sub control lumea păcătoasă în prezent (1 Ioan 5:19, Apoc 12:9), produce suferințe oamenilor fizice și spirituale (Iov 2:7, Fapte 10:38), ispitește oamenii ca să păcătuiască (Matei 16:26), dorește închinare din partea lumii, persecută Biserica (Apoc 2.10), folosește puterea morții (Evrei 2:14-15). În viitor Satana va fi legat 1000 de ani, ulterior va fi liber în perioada Necazului cel Mare, și va da lui Antihrist puterea sa. În final el va fi biruit prin faptul că Dumnezeu are putere asupra lui ( Iov 2:1-6, Luca 22:31-32) victoria finală va fi la reîntoarcerea lui Cristos. ( Matei 25.31-41, Apoc 20:14). Altă cauză sunt a păcatului din lume sunt ADAM ȘI EVA.[19] Biblia ne spune despre Adam că a fost creat bara, (Geneza 1:27), de către Dumnezeu după chipul Său (şelem)   modelat din țărâna pământului yasar, (Geneza 2:7) și Geneza 2:7,…..” i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” – (nepes hayya).   ” Numele Adam (adam), în afară de faptul că este un nume propriu, are şi sensul de „omenire”. Adam a fost deosebit de celelalte viețuitoare prin nepes şi ruah, pentru faptul că a fost făcut după Chipul lui Dumnezeu, Ymago Dey și l-a făcut stăpân peste toate animalele. Dumnezeu l-a pus într-o grădină să o lucreze și să o păzească iar Adam a pus nume tuturor animalelor și păsărilor (Geneza 2:19-20). El era în părtășie cu Dumnezeu ”în răcoarea zilei”, până în momentul neascultării. Adam încă nu era afectat de păcat și ne este greu să ne imaginăm starea lui dinainte de cădere. Istoria curge mai departe și Dumnezeu îi dă lui Adam un ajutor potrivit pe femeie (Geneza 2:22). ”Adam a recunoscut această relaţie apropiată şi a declarat că ea ar trebui să fie numită „Femeie” (‘issa), deoarece a fost luată din om, (mino; cf. 1 Corinteni 11:8, ek) Om (bărbat) (’is) (Geneza 2:23)”. Adam primise interdicții de a nu mânca din rodul pomului, (Geneza 3:1-7) dar Satana prin șarpe ispitește pe Eva și prima pereche de oameni, ei mănâncă din pom ”ispita cunoașterii” și urmează CĂDEREA,   fiind blestemați şi alungaţi de Domnul (Geneza 3) și izgoniți de către Dumnezeu din grădina Eden. Parctic prima pereche de oameni erau înstrăinaţi şi în exil faţă de Dumnezeu. Geneza 5:5  ”Toate zilele pe care le-a trăit Adam, au fost de nouă sute treizeci de ani; apoi a murit”. Păcatul și moarte au trecut asupra tuturor oamenilor (Romani 5:12 și alte texte). Dumnezeu condamnă păcatul lui Adam în mod drastic oamenii astfel sunt blestemaţi şi aruncaţi din grădina Eden şi prezenţa lui Dumnezeu. Geneza 3:24  Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţii. O bună întrebare este dacă Hitler, sau alți tirani ai omenirii ar fi fost nemuritori ? Pavel punctează starea de păcat al omenirii. Romani 5:12  „De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit.”. Pavel vorbește despre al doilea Adam, Omul Cristos. În Geneza 3:15, Dumnezeu inițiază planul de mântuire care este o Protoevanghlie. Indiferent despre concepțiile despre lume, sau origine umanității, ea a avut un început și are o istorie. Pavel arată că de la început rasa umană este marcată de păcat iar omul este răspunzător pentru păcat care îi afectează viața nu numai lui ci și celorlalți din preajmă. Doctrina care se ocupă de păcat se numește Hamartologie.[20] Prin păcat se înțelege o culpabilitate, culpă, eroare, greșeală, vină, vinovăție, în raport cu legea morală lui Dumnezeu, în gândire cugetare și acțiune (Ps.51:4; Evrei 9:7). Păcatul a intra în rasa umană prin Adam şi a afectat întreaga umanitate care a descins din Adam. Geneza 5:3  „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set”, și are un caracter universal (Rom. 3:10-12). Păcatul include multe aspecte ca necurăție și vinovăție (Efes. 4:22). Pactul este în esența lui egoism pentru că omul a căutat să se înnalțe deasupra lui Dumnezeu Creatorul. (Rom 1:2; Gen.3:5-6). Ca şi   o altă sursă a păcatului în om[21] se pot aminti IDOLATRIA, o întoarcere a omului dinspre Dumnezeu spre el însuşi, iar ordinea de închinare se inversează fiind o pervertire în închinare. Din acest păcate rezultă şi alte păcate. În cadrul Legământului mozaic era mai uşor să te închini la idoli făcuţi de om, în faţa cărora omul se simţea mai puţin răspunzător, dar în spate acestor idoli se aflau de fapt forţe demonice. Mai mult deoarece se interzicea să faci un chip cioplit Exodul 20:4  „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care Sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul”, renunţând la închinarea monoteistă în favoare credinţei idolatre se dezvoltat o adevărată industriei de negoţ cu idoli făcuţi de mâini omeneşti.(vezi azi Biserica condusă de Piaţă –  https://www.rcrwebsite.com), pe când Domnul porunceşte în alt fel. Isaia 42:8  Eu Sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea mea idolilor.” Poporul evreu în cele mai multe perioade ale istorie au slujit Baalilor şi idolilor, (Judecători 3:7)   evreii nu ţin seama de voia lui Dumnezeu şi mânia lui Dumnezeu se abate asupra lor Ezechiel 44:12  „Pentru că i-au slujit înaintea idolilor lui, şi au făcut să cadă în păcat casa lui Israel, de aceea Îmi ridic mâna asupra lor, zice Domnul”. În Noul Testament avem răscoala argintarului Dimitrie, tot un aspect material. Pornind din Geneza 3:15, avem o dublă închinare permanentă în istorie, una adevărat şi una falsă. O altă sursă a păcatului este MÂNDRIA, care a stat la baza interdicţie puse de Dumnezeu primilor oameni, iar azi ne simţim și noi ofensaţi şi răniţi în amorul propriu când trebuie să ducem o viaţă sfântă în termenii lui Dumnezeu care presupune şi interdicţii cu privire la o viaţă păcătoasă. 1 Petru 4:2  „pentru ca, în vremea care-i mai rămâne de trăit în trup, să nu mai trăiască după poftele oamenilor, ci după voia lui Dumnezeu.” Creştinul trebuie să se supună hotărârilor, decretelor, lui Dumnezeu şi învăţăturii creştine, a Domnului Isus Cristos şi a apostolilor şi principiilor Scripturii. Oamenii sunt în general necredincioşi, răzvrătiţi şi trufaşi dar „Domnul oştirilor a luat această hotărâre, ca să ruşineze mândria a tot ce străluceşte şi să smerească pe toţi cei mari ai pământului: (Isaia 23:9). Ca model de smerenie şi în contrast cu mândrie este Isus Cristos.  Filipeni 2:8  La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce. În lista păcatelor din Galateni 5:19-21 găsim şi mândria „… închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide,…”. Mândria spirituală te face robul ei, este mai periculoasă se merge mai departe şi urmează cădere spirituală. Proverbe 16:18  ”mândria merge înaintea pieirii, şi trufia merge înainte căderii”. Din cauza mândriei   a căzut Satana şi îngeri lui, Adam şi Eva şi fiecare om va cădea dacă nu se smereşte în faţa lui Dumnezeu. Un aspect important este LIBERTATEA UMANĂ, fiindcă Dumnezeu nu a creat roboţi ci fiinţe umane cu libertate de alegere, dar prin neascultare şi cădere omul a devenit o sursă a păcatului şi a răului din această lume şi din univers. Acest aspect poate fi legat de „taina nelegiuri” din 2 Teasolniceni 2:7, legată de îngerii căzuţi dar şi de oameni. Nu există o libertate absolută în dreptul fiinţei umane,   fie că eşti rob al păcatului (Romani 6:20), fie robi ai lui Dumnezeu. 1 Petru 2:16  ”Purtaţi-vă ca nişte oameni slobozi, fără să faceţi din slobozenia aceasta o haină a răutăţii, ci ca nişte robi ai lui Dumnezeu”, sau o poziţie în care credinciosul are un dublu statut, de om liber şi în acelaşi timp de rob al lui Dumnezeu. Deşi suntem liberi am moştenit o natură păcătoasă din Adam, omul fiind păcătos, chiar înainte de a comite păcate personale, dar prin Naştere din Nou devenim liberi faţă de păcat cu ajutorul Duhului Sfânt. Standardele sunt foarte înalte, Isus Cristos spune Matei 5:48  Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit. Ţinând cont de aceste lucruri şi de faptul că sfinţirea credinciosului este un proces,   Pavel descrie viaţa de creştin în termeni de luptă şi alergare 1 Timotei 6:12  ”Luptă-te lupta cea bună a credinţei; apucă viaţa veşnică la care ai fost chemat, şi pentru care ai făcut aceea frumoasă mărturisire înaintea multor Martori”. Deci am libertatea de a da curs sfinţiri în viaţa de credinţă cu ajutorul Duhului Sfânt, fiind totuşi rob al lui Cristos, sau de a respinge oferta de mântuire al lui Dumnezeu. Un alt aspect este NECREDINŢA, prin care omul îşi maifestă neîncredere, are rezerve faţă de Cuvântului lui Dumnezeu, fapt care îl costă pe om viaţa veşnică în blestem, moarte şi Iad. Mântuirea se obţine doar prin credinţa în Dumnezeu Romani 10:10  Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire. Pavel ne atrage atenţia că „ramurile măslinului” au fost tăiate din pricina necredinţei lor, ca un avertisment pentru neamuri. Romani 11:20  Adevărat: au fost tăiate din pricina necredinţei lor, şi tu stai în picioare prin credinţă: Nu te îngîmfa, deci, ci teme-te! sau cu privire la ţara promisă. Evrei 3:19  Vedem, deci, că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor. Necredinţa este „fructul” prin care se atrage atenţia că oamenii nu sunt şi nu pot fi ca şi Dumnezeu. Astfel necredincioşii pun sub semnul întrebării adevărurile despre Dumnezeu, a voinţei Sale, adevărul şi autenticitatea Cuvântului Său. În momentul în care vorbim despre voinţa lui Dumnezeu avem două   aspecte. Voinţa Sa Povăţuitoare care îndeamnă omul la mântuire, apropo de libertatea umană, şi Voinţa Sa Hotărâtoare prin care Dumnezeu îi aduce lanurile la îndeplinire indiferent de voinţa omului. Orice lucru care pune stăpânire pe inima omului, şi îl înlocuieşte pe Dumnezeu este păcat. Păcatul şi neascultarea nu desfiinţează Suveranitatea lui Dumnezeu. Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic. Omul are posibilitate de alegere indiferent de timpul istoric în care a trăit, zona geografică, cultura respectivă, state democratice sau totalitare, etc găsim în istorie oameni care au ales viaţa sau moartea veşnică. Legat de Osia şi   timpul său avem Neascultarea poporului evreu[22]. Referinţa pe care o facem este cu privire la ultima perioadă din Regatul de Nord, prin care evreii din pricina necredinţei în Dumnezeu, calcă Legământul Mozaic, ca şi pedeapsă Dumnezeu îl pedepseşte prin moarte şi exil. Israel era o naţiune care nu ducea lipsă de bunuri materiale, în mod curios cu cât se înmulţea   „roadele” cu atât mai multe se înmulţeau frumuseţea idolilor din viaţa şi religia evreilor. Prosperitatea a avut un efect invers şi a orbit poporul evreu, care şi-a întors faţa de la Dumnezeu la idoli străini. De fapt Israel este o viţă neroditoare în plan spiritual erau egoişti şi aveau roadele păcatului. Nu exista loialitate faţă de tron, existau comploturi şi conspiratori în toate colţurile. În această situaţie poporul întrece   orice măsura păcatului. Osea 4:1-2, 7:1, Osea 9:15  „Toată răutatea lor este la Ghilgal; acolo M-am scârbit de ei. Din pricina răutăţii faptelor lor, îi voi izgoni din Casa Mea. Nu-i mai pot iubi, toate căpeteniile lor Sunt nişte îndărătnici”. Astfel că poporul evreu în jurul unui tron însângerat, a căzut în anarhie, imoralitate şi idolatrie. Regatul de Nord, slăbit din cauza frământărilor interne era prins între Egipt şi Asiria încerca să facă alianţe cu una dintre puteri, iar din punct de vedere spiritual situaţia era şi mai gravă, poporul păcătuia prin închinarea în faţa unor viţei de aur la Dan şi Betel, puşi acolo de Ieroboam. Închinarea se practica la un Dumnezeu fals, iar lucrurile au degenerat și evreii l-au părăsit pe Iehova. Aşa s-a deschis uşa spre idolatrie, Astarteele şi Balilor care au întunecat inima poporului, ce a ajuns în ritualuri crude și imoralitate nerușinată ce a întrecut orice fel de limită, enumerând ”necinstea, crimele şi vărsări de sânge, hoţiile la drumul mare erau săvârşite   de tâlhari, şi de preoţi, iar imoralitate era practicată pe scară naţională, necinstea se practica în comerţ şi în justiţie, găsim idolatrie, beţie şi neobişnuitul „Şi jertfind oameni, sărută viţei!”. Europa de astăzi, se întoarce de la Dumnezeu spre ateism şi păgânism sub diferite forme, fapt care afectează şi creştinismul. Poporul evreu doar credea că are o relaţie cu Dumnezeu prin identificarea naţiunii şi a faptului că era poporul ales, dar realitatea era alta. Acelaşi lucru se întâmplă şi astăzi când Isus Cristos este Capul bisericii iar credincioşii trebuie să fie mădulare ale Trupului, dar din păcate avem scandalul eclesiologiei secolelor noastre în care avem papi, preafericiţi, bisericile tradiţionale şi cultele protestante şi neoprotestane, îşi asumă un rol de conducere care nu este a lor. Prin afirmaţia pe care o face Isus Ioan 15:5  Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic, le spune evreilor dar și nouă că nu pot ajunge la Tatăl decât prin El, realitate adevărată şi azi. Poporul evreu avea inima împărţită, erau nehotărâţi, şi dragostea lor pentru Dumnezeu s-a răcit. Închinarea lor în cadrul ceremoniilor religioasă era de suprafaţă, fragmentată,   iar după sărbători se întorceau din nou spre idoli străini. Era un sincretism religios între Dumnezeu şi păgânism, aspect prins şi în Noul Testament „căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale. (Iacov 1:8). Pentru acest lucru Dumnezeu le promite pedeapsă. Acest lucru este valabil şi azi în cazul multor creştini, şi lideri care duc o viaţă duplicitară. O problemă gravă a fost că în Regatul de Nord nici un împărat nu a fost credincios lui Dumnezeu, iar poporul nu avea cum să fie mai bun decât preoţii puşi de Ieroboam, sau de către cei care îi conduceau, deşi exista o răspundere personală dincolo de una naţională, pentru că aveau Lege lui Moise. Poporul Israel[23] după încheierea Legământului mozaic de la Sinai a promis că o să lase conduşi de către Dumnezeu prin Moise şi Aron. Dar au început să decadă într-o lungă apostazie, şi au ajuns aşa de jos încât nu au mai acceptat să fie   conduşi nici măcar de un rege, perioada Judecătorilor fiind cea mai neagră perioadă moral/spirituală din istoria poporului evreu. Astfel ei s-au răsculat continuu împotriva lui Dumnezeu (teocraţie), împotriva lui Moise (prin care s-a dat Legea), împotriva lui Iosua care a fost conducător militar şi spiritual, împotriva judecătorilor, împotriva regilor, (a monarhie), o perioadă de anarhie cruntă, dar cu consecinţele de rigoare. Evreii[24] au dat vina pe alţii aşa cum facem şi noi de multe ori astăzi. În pofida avertismentelor poporul rămâne departe de Dumnezeu deşi judecata era foarte aproape. Timpul de atunci este caracterizat de către Domnul timp de o mare făţărnicie în care evreii spun cuvinte deşarte, jurăminte mincinoase, în viaţa lor. Azi avem situaţii în care se face un jurământ cu mâna pe Biblie, acest lucru fiind o blasfemie. ”Felul vostru de vorbire să fie: „Da, da; nu, nu”; ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău”. (Matei 5:37). Locuitorii din Samaria concurau invidioşi cu cei care trăiau în Bet- Aven, pentru frumuseţea idolilor păgâni, dorind să fie superiori uni altora. Preoţii tremura de frică că îşi vor pierde slava proprie, în timp ce Slava Domnului s-a depărtat de la ei „Ichabod”. Viţeii de aur vor fi duşi în Asiria de către împăratul Iareb, pentru valoarea lor în aur, Israel fiind dat de ruşine. Dumnezeu îi avertizează pe evreii din Nord că vor fi suprimaţi „ca o ţăpligă pe faţa apelor”. De asemenea şi locurile în care poporul Israel a păcătuit vor fi pedepsite, spinii şi mărăcinii le vor acoperii. Evreii a părăsit Calea Domnului Ghibea fiind un punct de reper al răului ( Judecători cap 19-20), un simbol al sexualităţii exagerate şi păcate senzuale. Acestea sunt păcate care persistă peste generaţii. Înţelegem că evreii din Regatul de Nord pe lângă păcatul idolatriei era foarte imoral. Dumnezeu atenţionează faptul că „se vor strînge popoare împotriva lor… cînd îi voi pedepsi pentru îndoita lor nelegiuire”. Poporul se bucura de recoltele bogate, dar Domnul va pune un jug şi vor fi forţaţi să facă lucruri care nu le place, pentru ca ei să caute pe Domnul. Osea 10:12  Sămănaţi potrivit cu neprihănirea şi veţi secera potrivit cu îndurarea. Desţeleniţi-vă un ogor nou! Este vremea să căutaţi pe Domnul, ca să vină şi să plouă mântuire. Aici vedem principii din Scriptură Galateni 6:7.8 „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea; dar cine seamănă în Duhul, va secera din Duhul viaţa veşnică.” Avem îndemn la neprihănire, pentru ca să plouă cu binecuvântări, secerişul se gândeşte în plan duhovnicesc, iar semănatul este tot în plan spiritual. În versetul 12 avem îndemnuri condiţionate, cu rezultate condiţionate, ne este arătata timpul „Este vremea să căutaţi pe Domnul”, care de fapt este un prezent continuu, iar mântuirea se primeşte tot prin Har.” Gomera rămâne tot necredincioasă dar „cele zece triburi din nord nu sunt părăsite definitiv deoarece Dumnezeu promite că va aduna ambele regate de nord şi sud sub aceeaşi căpetenie” Nu se poate trăi după standardele Diavolului şi să aşteptăm binecuvântări de la Dumnezeu.

5). EFECTE ALE PĂCATULUI. Făcând referire la versetul din Geneza 1:31 ”Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şase”, deducem că Satana şi îngeri lui au fost alungaţi din cer după acest moment. Efectele păcatului şi a răului din lume şi univers îşi au originea în SATANA, care s-a răsculat împotriva lui Dumnezeu. Astfel ne întoarcem la agenţii speciali a lui Dumnezeu, identificaţi cu Îngerii răi[25]. Vedem că problema răului are un caracter universal[26] şi sau încercat diferite tipuri de soluţii ca respingerea Omnipotenţei lui Dumnezeu (Finitisml), modificare conceptului de bunătatea a lui Dumnezeu, sau negarea răului. De asemenea se încearcă rezolvarea problemei prin „teme ajutătoare” pe care le amintim doar, cum ar fi răul ca însoţitor al creării omului, o regîndire a conceptelor despre bine şi rău, un rău general ca rezultat al păcatului general, un rău specific ca rezultat al păcatului specific, şi chiar Dumnezeu ca o victimă a răului. Aceste teme ajutătoare nu rezolvă problema păcatului şi a răului din lume, ca rezultat al căderii lui Satan. În privinţa statutului demonilor nu se poate face un contrast între îngerii buni şi îngerii răi fiind așa de mult de diferiţi până la o extremă la care nu ne putem imagina. Demonii au fost odată îngeri buni, iar ei nu pot fi ignoraţi atunci când se discută problema păcatului şi a răului în raport cu Dumnezeu care este bun. Bultaman încearcă o demitizare a demonilor afirmând că aceştia vin doar din mitologie scoase din cultura vremii respective, (Persia). O altă variantă este depersonalizarea demonilor, iar cuvântul demonic este un epitet a unor structuri şi forţe sociale decât unor fiinţe persoanele (Paul Tillich). Bart face o antiteză între demoni şi îngeri, în care se afirmă ideea că îngerii şi demonii nu au nimic în comun. Dar problema care se ridică este negarea răului concret, real, moral şi spiritual care există. Atunci când facem referire a originea demonilor[27] ştim puţine lucruri despre ei, dar se poate afla atunci când se priveşte la caracterul „moral” între două tipuri de îngeri căzuţi. O categorie o avem în 2 Petru 2:4  „Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată” şi 1:6  El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa, fiind identificaţi cu îngerii căzuţi care vor fi judecaţi. În cazul acesta se merge pe două ipoteze, un fiind îngeri legaţi în lanţuri la propriu, a doua este că   deşii sunt legaţi au totuşi, au libertate de mişcare pentru a face rău. O variantă categoric reală este că deşii nu putem şti cu precizie gradul lor de libertate, în lanţuri sau fără lanţuri, există un grad de libertate dar Dumnezeu a pus limite Satanei şi chiar însuşi Isus Cristos îl numeşte pe Satana conducător pe o perioadă determinată. Ioan 14:30 „Nu voi mai vorbi mult cu voi; căci vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine”. Diavolul se ridică împotriva lucrurilor pe care le face Dumnezeu şi Isus Cristos îl ispiteşte pe Isus Cristos, (Matei 4: 1-11) îi găsim activitatea în pilda neghinei (Matei 13:24-30), în momentul păcătuirii lui Iuda (Luca 22.3), de asemenea există relatări în Fapte 5:3, 1 Corinteni 7:5….2 Timotei 2:26). Satana s-a preschimbat din înger de lumină în înger de întuneric dar poate provoca iluzii. 2 Corinteni 11:14  Şi nu este de mirare, căci chiar Satana se preface într-un înger de lumină. Satana foloseşte unelte ca înșelare, amăgire, mistificare trișare, minciună, falsificare, denaturare, dezinformare, plăsmuire,   vicleșug, perfidie, prefăcătorie, etc şi poare să apară în postura de slujitor ai lui Dumnezeu (2 Cor 11.14-15), aspecte menţionate şi în   Apocalipsa 2:9, 20:8. De asemenea el nu vrea ca oamenii să vadă lumina Evangheliei Ioan 12:40  „Le-a orbit ochii, şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec,” se opune credincioşilor şi le împiedică slujirea (1Tes 2:18), producând chiar durei fizice în corpul uman. Găsim în Biblia oameni care de pe urma activităţilor demonilor au suferit boli ca muţenie (Marcu 9:17), orbire, surzenie, paralizie ( Fapte 8:7). Deşi puterea lui este mare, Dumnezeu o limitează, vedem cazul lui Iov, iar dacă credinciosul se împotriveşte Diavolul fuge (Iacov 4:7), dar nu prin puterea noastră ci prin puterea Duhului Sfânt Romani 8.26, 1 Corinteni 3:16  Nu ştiţi că voi Sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?. De asemenea avem cazuri de posedare demonic, sub formă de duhuri necurate sau duhuri rele (Fapte 19:12). În Marcu 5:2-4, găsim o persoană demonizată care are o putere neobişnuită, şi se produce un comportament distructiv faţă de sine însuşi (Matei 17:15, Marcu 5.5). Demonizarea are grade răutate. Matei 12:45  Atunci se duce şi ia cu el alte şapte duhuri mai rele decât el: intră în casă, locuiesc acolo, şi starea din urmă a omului acestuia ajunge mai rea decât cea dintâi. Tocmai aşa se va întâmpla şi cu acest neam viclean.” Isus Cristos a scos demonii din oameni prin poruncă (Marcu 1: 25, 9:25). Această putere asupra demonilor Isus o atribuie Duhului lui Dumnezeu ( Matei 12.28), sau degetul lui Dumnezeu (Luca 11:20). Pentru a scoate demoni ucenicii au nevoie de credinţă ( Matei 17:19-20). De asemenea este menţionată rugăciunea, sau participarea prin credinţă cu a treia persoană Marcu 9:24  Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrămi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!”. Nici atunci şi nici astăzi oamenii nu sunt scutiţi de asaltul duhurilor necurate, sau posedare demonică. Pa da altă parte nu trebuie confundată o boală neapărat cu un rezultata al activităţii demonilor. Din nefericire astăzi lumea este mai mult interesată de demoni decât de Evanghelie şi caută rezolvarea problemelor de orice natură la forţele întunericului. Este necesar să facem precizarea faptului că deşii demonii au o putere mare ei lucrează și prin oameni şi vor să îi distrugă. „Mulţi oameni sunt legaţi de Satan prin ocultism şi spiritism, prin horoscoape, prin citirea în stele, vrăjitorii şi multe altele. In trecut era lucru obişnuit arderea vrăjitoarelor dar astăzi este la modă chemarea spiritelor”. Astfel reuşeşte Satan să-i ţină pe oameni în împărăţia întunericului[28]. Satana[29] şi îngeri lui nu se pot pocăi ei nu au primit acest Har. Se pune întrebarea dacă ? „Îngerii căzuți mai au vreo șansă înaintea Domnului?” „NU. Dacă Dumnezeu ar oferi 3 secunde, toți s-ar pocăi și ar fi primiți înapoi” Trei secunde ni se pare puţin „Dar în 3 secunde de har s-ar pocăi tot iadul!!!”, pentru că în cele trei secunde se poate spune „„Doamne iartă-mă că am păcătuit!”. Ei nu au această posibilitatea dar majoritatea oamenilor ratează un timp care ţine o viaţă de om „Și noi avem cel puțin 12-13 milioane de șanse!” pentru a striga Domnea Iartă-mă.” Dar mulţi nu fac acest lucru şi urmează consecinţa. Matei 25:41  Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Aşa ne întoarcem la ADAM ŞI EVA, făcuţi de Dumnezeu după Chipul şi asemănarea Sa, Ymago Dey aşezaţi în grădina Eden în care ispitiţi de Şarpe au păcătuit prin neascultare, şi au rezultat consecinţele păcatului[30]..” Urmează efectele păcatului care sunt moartea spirituală și fizică. Primul lucru este blestemul pe care Dumnezeu l-a aruncat asupra blestemat Şarpelui,   Adam şi Eva şi pământul (Geneza 3:11-19)   Efectele păcatului are repercusiuni în relaţia dintre Dumnezeu şi păcătos şi în relaţia cu semeni şi relaţia omului cu sine însuşi. Prin neascultare Adam şi Eva au intra în tabăra opusă lui Dumnezeu. Adam a avut doi fii, *Cain şi *Abel, iar după ce Cain l-a omorât pe Abel, Adam a avut un alt fiu, *Set, care să ia locul lui Abel (Geneza 4:25), oameni care a continuat lista descendenților credincioși lui Dumnezeu. După nașterea lui Set dam a trăit 800 de ani în total 930 de ani ” (Geneza 5:2-5) afirmaţie ce este în armonie cu LXX şi cu Pentateuhul Samaritean, acesta din urmă fiind în armonie cu MT cu privire la toate cele trei cifre)”. Păcatul lui Adam s-a răsfrânt asupra tuturor descendenţilor lui Geneza 5:3  La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Umanitatea[31] a intrat în dizgraţie divină şi în loc să aibă încredere, dragoste, siguranţă, ele au fost înlocuite de frică şi evitarea prezenţei lui Dumnezeu şi au în final de a face cu mânia lui Dumnezeu, aspect care acopere întreaga pleiadă a formelor prin care omul supără pe Dumnezeu din toate locurile și timpurile. Romani 1:18  „mânia lui Dumnezeu se descopere din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuri a oamenilor, care înăduşe adevărul în nelegiuirea lor”. Prin natura lui Dumnezeu, care este sfânt nu este compatibilă cu păcatul şi îl respinge Apocalipsa 15:4  Cine nu se va teme, Doamne, şi cine nu va slăvi Numele Tău? Căci numai Tu eşti Sfânt, şi toate Neamurile vor veni şi se vor închina înaintea Ta, pentru că judecăţile Tale au fost arătate!” O altă consecinţă a păcatului este vina, fiindcă omului i s-au dat porunci pe care nu le-a îndeplinit Geneza 1:28  Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”, iar mai departe Geneza 2:16  Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; 17  dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.”, dar Adam și Eva nu ascultă, iar în final Dumnezeu trage la răspundere toată umanitatea. Romani 1:28  ”Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoştinţa lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minţii lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite”. Deşii majoritatea oamenilor acopere acest sentiment de vină, el există în conştiinţa omului şi omul va fi tras la răspundere. O altă consecinţă a păcatului este pedeapsa divină. Sistemul jertfelor din Vechiul Testament erau aduse pentru vina păcatului şi au fost aduse în contul Jertfei lui Isus Cristos pentru ca evrei și noi să scăpăm de mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa este un rezultat al păcatului comis de om şi iertat de Dumnezeu prin Crucea lui Cristos. Păcatul a fost pedepsit pentru întreaga umanitate pe Cruce, dar noi trebuie să merge la Cruce pentru a primi iertare. Romani 3:25  ”Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu;”. Există o   relaţie cauză – efect între păcat şi pedeapsă. Galateni 6:7  ”Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce semenă omul, aceea va şi secera”. În credinţa creştină relaţia dintre păcat – pedeapsă poate fi ruptă prin pocăinţă şi mărturisirea păcatelor, iar omul primeşte iertarea prin pocăință la Crucea lui Cristos. O altă consecinţă a păcatului care afectează întreaga umanitate este moartea fizică Romani 5:12  ”De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit”. Omul nu a fost crea ca să moară, dar moartea a venit în urma păcatului omului şi a blestemului lui Dumnezeu Geneza 3:19  În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” Moartea fizică este o despărţire de această viaţă şi o separare veşnică de Dumnezeu, dacă nu există iertare şi împăcare. Moartea este ceva străin omului şi tuturor ne este frică de ea dar Biblia este fără echivoc. Evrei 9:27  Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,. Unii dintre teologi văd în moarte doar separarea trupului de suflet, dar nu este de ajuns. În creaţie se afla posibilitatea unei vieţi eterne dar şi posibilitatea morţii eterne, iar Adam şi Eva au ales din păcate neascultarea de Dumnezeu, în consecinţa fiind moartea. Cristos deşi avea un trup ca şi noi deşi a murit în trup a fost înviat pentru că nu avea păcat şi este cea dintâi roadă a credincioşilor. 1 Corinteni 15:23  dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce Sunt ai lui Hristos. Moartea spirituală este diferită de moartea fizică şi este o formă a pedepsei care înseamnă separarea omului de Dumnezeu. Dacă omul nu se împăcă cu Dumnezeu, în această viaţă această separare va fi veşnică. Păcatul este o barieră în relaţia dintre om şi Dumnezeu iar plata păcatului este încetarea vieții pământești. Romani 6:23  Fiindcă plata păcatului este moartea….”. Un alt verset spune acelaşi lucru. Coloseni 2:13  Pe voi, care eraţi morţi în greşelile voastre şi în firea voastră pământească netăiată împrejur, Dumnezeu v-a adus la viaţă împreună cu El,…” fiind vorba de viață spirituală. Moartea eternă este cea mai groaznică formă de separare în care omul este despărţit de Dumnezeu o veşnicie, care înseamnă pedeapsă în focul etern denumit şi moartea doua. Când cineva ajunge în moartea fizică, mort faţă de Dumnezeu acesta va suporta moartea eternă, fiind un rezultat al morţii fizice şi spirituale.   Matei 25:41  ”Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!. Ioan ne spune că moartea nu are putere asupra credincioşilor. Apocalipsa 20:6  Fericiţi şi sfinţi Sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte n-are nici o putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu……” De asemenea în Iadul de foc vor fi aruncaţi fiara şi prorocul mincinos, Apocalipsa 20:14  ”Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. 15  Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc”. De aici nu mai există cale de întoarcere fiindcă păcatul este făcut împotriva lui Dumnezeu şi trebuie nimicit. Enumerăm mai departe câteva din consecinţe ale păcatului ca înrobirea, fuga de realitate, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul şi altele. Păcatul are efecte şi consecinţe în relaţii cu semenii cum ar fi competiţia, incapacitatea de a simţi unii cu alţii, respingerea autorităţii, incapacitatea de a iubi alte persoane etc. Omul care trăieşte în păcat calcă poruncile lui Dumnezeu. Matei 22:39  Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Observăm în mod clar cu păcatul afectează crunt relaţia omului cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu semeni lui. Această stare omul nu o poate rezolva decât o singură Persoană care este Isus Hristos. POPORUL ISRAEL[32]. De remarcat faptul că poporul Israel a călcat în repetate ori legământul mozaic făcut cu Dumnezeu la Sinai şi ca urmare urma să fie pedepsit. Profeţii mari ca şi profeţii mici ca Osea şi s-au ridicat împotriva corupţiei morale, politice şi spirituale ale poporului şi împăraţilor şi avertiza poporul cu la pedeapsa care urma să vină. Osea 6:1   „Veniţi, să ne întoarcem la Domnul! Căci El ne-a sfâşiat, dar tot El ne va vindeca; El ne-a lovit, dar tot El ne va lega rănile.” Prin căsătoria cu Gomera Osea trăieşte aceeaşi experienţă ”identică”, dar la nivel uman, prin care a trecut Dumnezeu cu Israelul, astfel profetul ştie cum este când cineva este necredincios şi se desparte de el. Osea şi Gomera au trei copii „Izreel (un fiu) nume care înseamnă „Dumnezeu vă va împrăştia” – Dumnezeu va răzbuna sângele lui Izreel. Lo-Ruhama (o fiică) nume care înseamnă „fără milă” – Dumnezeu nu va mai arăta milă casei lui Israel. Lo-Ami (un fiu) nume care înseamnă „nu este poporul meu” – Israelul era numit „poporul Meu”. În acel moment Dumnezeu repudiase regatul de Nord, dar încă nu şi pe cel de Sud”. Acuzaţia de fond adusă este idolatria Osea 4:17 „ Efraim s-a lipit de idoli: lasă-l în pace!”, fiind acuzată de adulter. Aplicaţia este şi în dreptul fiecărui credincios de atunci și de astăzi. Biserica este mireasa lui Cristos şi există aşteptări de la Ea, 2 Corinteni 11:2  Căci Sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. Israel sufere de uscăciune spirituală, este o naţiune necredincioasă, este îngâmfată, dispreţuieşte Cuvântul lui Dumnezeu, are răutate în inimă, şi urmăreşte o „slavă trecătoare”. De asemenea suferă de păcatul beţiei şi de poftele firi pământeşti fiind acuzat de adulter spiritual. Este nestatornic, practică o închinare   superficială aspecte întâlnite şi în creştinism. În Apocalipsa este descrisă o situaţie cumplită a unei Biserici în care crezi că eşti ok dar te înşeli amarnic. Apocalipsa 3:14  ”Îngerului Bisericii din Laodicea scrie-i 15  „Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! 16  Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea. 17  Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic” şi nu ştii că eşti ticălos, nenorocit, sărac, orb şi gol, 18  te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur ….„. Oare câte din bisericile de astăzi nu au o situație asemănătoare cu Biserica din Laodicea? Dumnezeu îi cere lui Osea să încalce Legea mozaică prin căsătoria cu Gomera[33], contrar legilor stipulate în Decalog,   cu privire la despărţire şi recăsătorire Levitic 20:10 –„Dacă un om preacurveşte cu o femeie măritată, dacă preacurveşte cu nevasta aproapelui său, omul acela şi femeia aceea preacurvari să fie pedepsiţi cu moartea” aspect reglementat şi în Noul Testament 1 Corinteni 6:16 „ Nu ştiţi că cine se lipeşte de o curvă, este un singur trup cu ea? Căci este zis: „Cei doi se vor face un singur trup”. În versetele 4 şi 5 din Osea cap 2 poporul Israel este iertat deşi s-a purtat ca şi o prostituată[34]. În timpul de azi de azi prostituţie spirituală este ca şi e timpul lui Osea şi „Cel mai mare păcat dintre toate este să uiţi de Dumnezeu”. Poporul Israel se desprinde de linia davidică, iar iudeii mai târziu l-au respins pe Isus Cristos ca şi Rege. Ei rămân fără căpetenie, fără jertfe (Templul a fost distrus de Titus în anii 70 d, Cr, fără chip de idol (imagine), fără efod purtat de Marele Preot, fără terafimi. La vremea potrivită „poporul evreu se va reîntoarce în ţară şi Îl va căuta pe Domnul Dumnezeu”. De asemenea cuvântul „după aceea” se referă la zilele de pe urmă ale lui Israel când biserica va fi fost luată de pe pământ”. Poporul Israel comite fărădelege, este imoral, ignorant faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi idolatru. El calcă cele 10 porunci, iar judecata se va abate asupra ţării. Şi astăzi avem un adevăr. „Fie Biblia vă va depărta de păcat, fie păcatul vă va depărta de Biblie.”. Poporul se preface că întoarce la Domnul   dar nu o face și este judecat pentru faptele lui. Deşi parcă Dumnezeu ezită în aplicarea pedepsei totuşi o o aplică. Osea 6:5  De aceea îi voi biciui prin prooroci, îi voi ucide prin cuvintele gurii Mele, şi judecăţile Mele vor străluci ca lumina!. Pe Dumnezeu îl interesează ai mult o relaţie dintre El şi popor decât manifestările religioase Osea 9:5  Ce veţi face în zilele de praznic, la sărbătorilor Domnului? „Aflăm din scrierea lui Osea care sunt raţiunile pentru care Dumnezeu judecă naţiunile care, mai devreme sau mai târziu, îşi vor primi toate pedeapsa”. Poporul practică hoţia,   şi cade în propria cursă, este lipsit de evlavie. Are dorinţe păcătoase, rugăciunea este absentă, inima este plină de pofte rele, şi nepricepere spirituală fiindcă nu cunoaşte Cuvântul lui Dumnezeu, iar jertfele lor nu sunt primite. De asemenea nu vor intra în Cannan în ţara promisă fiind duşi în robie de asirieni. Prorocul este acuzată de nebunie deşi au un timp al cercetării Osea 9:7  ”Vin zilele pedepsei, vin zilele răsplătirii: Israel va vedea singur dacă proorocul este nebun sau dacă omul însuflat aiurează. Şi aceasta din pricina mărimii nelegiurilor şi răzvrătirilor tale”. Aceste păcate vor avea efect peste generaţii, atitudine pe care o găsim mai târziu la acelaşi popor care l-a respins pe Cristos Matei 27:25  Şi tot norodul a răspuns: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.” Israel practică o religie falsă, o nădejde deşartă, nu este împlinită prin bogăţii materiale, care sunt o deşertăciune. Decăderea morală şi spirituală atrage mânia lui Dumnezeu. Osea 13:16  Samaria este pedepsită, pentru că s-a răzvrătit împotriva Dumnezeului ei. Vor cădea ucişi de sabie; pruncii lor vor fi zdrobiţi, şi vor spinteca pântecele femeilor lor însărcinate. În creştinism[35] situaţia nu este deloc mai bună cu mici excepţii. „Amvoanele preferă să evite asemenea subiecte unul dintre motive fiind acela că rareori este studiată cartea Osea” De asemenea cu privire la pastori găsim situaţia în care „Sunt mulţi pastori care se străduiesc să fie „băieţi de treabă”. Un om se lăuda odată în legătură cu pastorul lui: „ştii, pastorul meu vine şi joacă fotbal cu noi”…….dar mai târziu   „Şi după ce jucăm o partidă vine cu noi la bar şi bem ceva împreună. E ca noi, ştii!? Îmi place de el”. Mă întreb ce părere o fi având Dumnezeu despre acest pastor: „Aşa oameni, aşa preot: îi voi pedepsi pentru căile lor şi le voi răsplăti faptele”, spune Dumnezeu. Există multe aspecte contemporane din care amintim câteva. „În zilele noastre asistăm la pervertirea tuturor valorilor bune pe care naţiunea noastră le-a avut vreodată iar în ceea ce a mai rămas s-a instaurat putreziciunea. Starea noastră este vrednică de toată mila. (Osea 5:13) Soluţia depinde de noi de fiecare. „Să cunoaştem, să căutăm să cunoaştem pe Domnul”. Aceasta este modalitatea de rezolvare la oricare dintre problemele vieţii să-l înțelegem şi pricepem pe Domnul. Apostolul Pavel, chiar când a ajuns la sfârşitul vieţii sale, avea următoarea ambiţie: Filipeni 3:10 „ Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui;”. Din păcate azi   se aud slogane de tipul, NU VERM RELIGIE. „Afară cu religia” iar eu completez: „În regulă, hai s-o dăm afară! Dar nu este suficient! Trebuie să pui ceva în loc! Ce-ar fi să-L invităm pe Domnul Isus Hristos, Lumina Lumii să o înlocuiască”. De asemenea surogatele nu sunt de nici un folos „Dumnezeu nu doreşte altceva decât să cunoşti Cuvântul Lui şi astfel în viaţa ta şi-n inima ta să-şi facă simţită prezenţa mila. Să nu-ţi închipui că participarea la una dintre agapele bisericeşti poate în vreun fel să înlocuiască ceremonia frângerii pâinii sau hrana pe care în mod normal şi-o administrează fiecare credincios din Cuvântul Domnului. Nici o biserică nu are cum să înlocuiască studiul Cuvântului lui Dumnezeu”. Altarele ca loc de închinare şi iertare a păcatelor, au devenit un prilej de păcătuire pentru Israel iar religia din binecuvântare s-a transformat în blestem. Profeţii falşi au înşelat poporul iar poporul va ajunge ca o vie fără rod aspect prins în toate timpurile şi în Noul Testament. Ioan 15:2  Pe orice mlădiţă, care este în Mine şi n-aduce roadă, El o taie; şi pe orice mlădiţă care aduce roadă, o curăţeşte, ca să aducă şi mai multă roadă. Poporul este orbit de „bogăţie”, ţara arătă „bine”, dar totul este mai mult decât trecător şi este anunţată captivitatea asiriană Osea 10:6  ”Da, el însuşi va fi dus în Asiria, ca dar împăratului Iareb. Ruşinea va cuprinde pe Efraim, şi lui Israel îi va fi ruşine de planurile sale”. Cu ajutorul bogăţiilor poporul crede că poate cumpăra pacea, dar nu se poate şi avem posibilitatea de a face referire şi la ţările bogate din sec XXI care cred tot aşa, ele fiind judecate nu pentru bogăţii ci pentru necredinţa în Dumnezeu. Situaţia[36] este mai mult decât deplorabilă, poporul nu are un punct etic de referinţă. Din pricina multor păcate este anunţată pedeapsa, Israel fiind dus în robia asiriană, numărul bărbaţilor va fi redus în mod brutal, violent, gloria fiind schimbată în urâciune. Israel se fălea că nu are nevoie de rege, de fapt ei s-au opus oricărei forme de guvernare începând cu Dumnezeu, de la Moise, Iosua, judecătorilor, şi monarhiei, pe care tot ei o ceruseră, făcând jurăminte fără nici o valoare. Judecata lui Dumnezeu va acoperii ţara Osea 10:4  Ei rostesc vorbe deşerte, jurăminte mincinoase, când încheie un legământ: de aceea, pedeapsa va încolţi ca o buruiană otrăvitoare din brazdele câmpiei!. Pe Israel îl va interesa mai mult viţeii de aur şi Dumnezeu reacţionează. Osea 10:10  Îi voi pedepsi când voi vrea, şi se vor strânge popoare împotriva lor, când îi voi pedepsi pentru îndoita lor nelegiuire!. Fiindcă poporul persista în fărădelege Dumnezeu avertizează. Osea 13:15  Oricît de roditor ar fi Efraim în mijlocul fraţilor săi, tot va veni vântul de răsărit, se va stîrni din pustie un vânt al Domnului, îi va usca izvoarele, şi-i va seca fântânile: va jefui vistieria de toate vasele ei de preţ. Deşii Israel s-a îndepărtata de Dumnezeu dragostea lui Dumnezeu va triumfa Osea 14:8  Ce mai are Efraim a face cu idolii? Îl voi asculta şi-l voi privi, voi fi pentru el ca un chiparos verde: de la Mine îţi vei primi rodul. Din păcate Iuda urmează în fărădelege pe Israel şi va mai rezista un timp până când va fi dus în robia babiloniană. Aceste aspect al păcatului versus pocăinţă este valabil în toate timpurile „Orice păcătos se poate întoarce la Domnul. El va fi totdeauna primit pentru că Dumnezeu îl iubeşte”. 2 Petru 3:9  Domnul nu întîrzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Din această stare a poporului Israel care a făcut cu Dumnezeu un Legământ mozaic pe care l-a călcat, va fi restaurat nu numai el ci toate naţiunile lumii în Sângele lui de Cristos fiind vorba de Noul Legământ.

6). IERTAREA ŞI ÎMPĂCARE. Preţul pentru iertarea omului şi împăcarea lui cu Dumnezeu a fost infinit de mare şi ne arată grozăvia   păcatului. Isus Cristos[37] este o Persoană din Trinitate (Ioan 1:1),   fiind din veşnicie egal în esenţă cu Dumnezeu şi cu Duhul Sfânt. (Mat. 28:19; Fil 2:6). Prin întrupare și prin naşterea din Fecioară S-a făcut om (Luca 1:26-38) fiind pe deplin om şi Dumnezeu în acelaşi timp), păstrând în același timp cele două naturi distincte (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5). Ca divinitate nu putea să moară, iar pentru ca moartea să aibă putere asupra lui a trebuit să devină om. „Ambele naturi au fost absolut esenţiale in personalitatea  Domnului Isus. Ca om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinita” şi universală.  A fost ispitit de Satana dar nu a putut să păcătuiască (Evrei 4:15; Iacov 1:13).  Prin Întrupare Isus Cristos şi-a păstrat caracterul divin, dar a renunţat deliberat la folosirea atributelor divine (Fil. 2:6-8) şi s-a supus voinţei Tatălui şi în unele cazuri Duhului Sfânt (Mat.4:1). Prin Moartea Lui a făcut o jertfă de ispăşire pentru păcatul oamenilor (1Ioan1:2), moartea Lui a fost ceva real şi a complectata lucrarea de ispăşire (Ioan 19:30), ce era în planul lui Dumnezeu (Fapte 2:23), cu valoare ce nu se poate măsura. Astfel Moartea lui Cristos este răscumpărătoare (Matei 20:28),  ispăşitoare (1Ioan 2:2), de împăcare (2 Cor. 5:18)  şi înlocuitoare (Isaia. 53:6). În acest fel răscumpărarea este universală şi suficientă (1 Evrei 2:9). Isus a înviata treia zi din morţi, (Luca 24:39), astfel a fost validat sacrificiul pentru păcat şi este nădejdea credinciosului în înviere de   apoi. „Invierea este un act al Trinității (Fapte 2:24; 1 Pet 3:18)”. Învierea   este cea dintâi roadă a   credincioşilor (1Cor.15:23), dă valoare predicării, credinţei şi mântuirii (1 Cor.15:14-17). Isus Cristos s-a înălţat la cer, stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere în calitate de Rege peste Împărăţia Cerurilor, Mare Preot (Evrei 4:14-16), Avocat (1 Ioan 2:1), şi Mijlocitor (Evrei 4:15, 7:25). El urmează să revină a doua oară parousia, să-şi ia Biserica şi să stabilească Împărăţia Sa (Apoc. 19:11). ISPĂŞIREA[38]. Termenul de ispăşire apare în Vechiul Testament, krp, iar în Noul Testament apare o singură dată ca  katallage (care este tradus mai bine prin ”împăcare” sau „reconciliere”, legat de lucrarea lui Isus Cristos care rezolvă păcatul şi aduce omul într-o relaţie bună cu Dumnezeu. Necesitatea ispăşirii a fost determinată de gravitatea şi universalitatea păcatului şi incapacitatea omului de a rezolva această problemă. „Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Psalmul 14:3), iar Pavel afirmă „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Gravitatea păcatului ne arată repulsia lui Dumnezeu faţă de păcat „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea” (Habacuc 1:13). Păcatul desparte omul de Dumnezeu (Isaia 59:1-2; Proverbe 15:29), Există păcate care nu se iartă, de exemplu păcatul cu voia, păcatul care nu se iartă şi Hula împotriva Duhului Sfânt, iar înainte ca oamenii să fie mântuiţi oamenii erau duşmani ai lui Dumnezeu. Coloseni 1:21 „ … străini şi vrăjmaşi prin gândurile şi prin faptele voastre rele, …”, ori pentru cei care nu se împacă cu Dumnezeu rămâne o aşteptare  groaznică,  cumplită, înspăimântătoare, a judecăţii lui Dumnezeu (Evrei 10:27). În Vechiul Testament oamenii înstrăinaţi de Dumnezeu datorită păcatului, aveau nevoie de o cale de reabilitare care se obţinea prin Jertfe de animale, prin sânge „Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre” (Levitic 17:11). Animalele erau victime, trebuiau să fie fără cusur fapt care ne arată necesitatea perfecţiuni. Ispăşirea nu are un preţ mic şi arată faptul că păcatul este o datorie care trebuie plătită. Moartea animalului în cauză era   cu caracter   de înlocuire, substituție.   Există cazuri deosebite care ne indică moartea unor oameni ca şi cale de „ispăşire” (Exod 32:30-32) în care Dumnezeu face acţiunea. Moise încearcă să facă ispăşire pentru păcatul poporului şi pentru acest scop îi cere lui Dumnezeu să-i şteargă numele din cartea în care este scris. Fineas[39] a făcut o ispăşire prin omorârea câtorva oameni care au păcătuit (Numeri 25:6-8,13).” Există şi alte pasaje în Vechiul Testament în care se recunoaşte că plata pentru păcat este moartea Ezechiel 18:20  „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el.” În cartea Evrei se face legătura şi se rezumă ideea de ispăşire. Evrei 9:22  Şi, după Lege, aproape totul este curăţit cu sânge; şi fără vărsare de sânge, nu este iertare. În Noul Testament sistemul sacrifical al jertfelor, nu a înlăturat păcatele „abaterile făptuite sub legământul dintâi” ci au fost împlinite şi rezolvarea lor era doar prin Moartea lui Cristos. Evrei 9:15  Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită. Crucea este un element central al Noului Testament şi în Biblie. Scriitorii Noului Testament arată diferite aspecte ale Ispăşirii unii aprofundînd mai mult decât alţii. Astfel ne este arătată dragostea lui Dumnezeu pentru oameni care se realizează prin Fiul lui Dumnezeu, ispăşirea ne revelează atât dragostea Tatălui, Romani 5:8  Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi, cât” şi a Fiului. Marcu 8:31  „Atunci a început să-i înveţe că Fiul omului trebuie să pătimească mult, să fie tăgăduit de bătrâni, de preoţii cei mai de seamă şi de cărturari, să fie omorât, şi după trei zile să învieze. Ambele aspecte sun prezente a suferinței ne sunt prezentate și în Grădina Ghestimane. Matei 26:42  S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!” Tot aşa citim în cartea Evrei faptul că Isus Cristos a gustat moartea în locul nostru (Evrei 2:9). Un aspect important este acela de jertfă al morţii lui Cristos,   este o moarte pentru păcat. Romani 4:25  „care a fost dat din pricina fărădelegilor noastre,…..”. Sângele Său a fost vărsat pentru iertarea păcatelor Matei 26:28  căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. „El „a făcut curăţirea păcatelor” (Evrei 1:3).” 1 Petru 2:24  „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi”, făcând ispăşire pentru păcatele noastre. 1 Ioan 2:2  „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”. Isus Cristos a fost Mielul fără cusur înjunghiat pe Altar pe Cruce. Ioan 1:29  „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” Jertfa Sângele Lui a fost „sângele Legământului” (Marcu 14:24),” iar Cina Domnului este strâns legată de Jertfa lui Cristos. El este paştele nostru care ne scoate din robia păcatului. 1 Corinteni 5:7: „Căci Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit„. Terminologia folosită scoate în evidenţă ce a făcut Isus Cristos pentru umanitate,   El a muri în locul nostru.   Romani 5:10  „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când Suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui şi 1 Ioan 2:2  ”El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” Şi în Vechiul Testament Cristos este prezentat ca și Robul Domnului sufere. „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre; pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:5…). „Agonia lui Cristos în Ghetsimani indică acelaşi lucru” de asemenea apostolul Pavel spune „pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat, pentru noi” (2 Corinteni 5:21) În momentul când Isus este pe Cruce se identifică cu păcatul întregii omeniri și pentru moment El se desparte de Tatăl. Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M- ai părăsit?” (Marcu 15:34). La fel „ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13). Crucea ne arată faptul că Dumnezeu este drept şi justifică pe credincioşi prin Jertfa lui Cristos 1 Petru 2:24  El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. Deci „ideea că Isus Cristos a purtat păcatul nostru înseamnă că El a purtat pedeapsa noastră”. Argumentul este afirmat şi în epistola lui Timotei , „potrivit căreia Cristos S-a dat pe Sine Însuşi ca „preţ de răscumpărare pentru toţi” (1Timotei 2:6) „Termenul  antilytron, tradus „preţ de răscumpărare” este un termen compus care înseamnă „înlocuitor de răscumpărare„. Alte aspecte care derivă din Ispăşirea lui Cristos, sun faptul că nu mai suntem robi ai păcatului (Romani 6:17), suntem liberi în Cristos (Romani 6: 22). Aspecte pozitive ale Ispăşirii lui Cristos „sunt răscumpărarea, împăcarea, justificarea, adoptarea şi Jertfa lui Cristos”, El este Mare Preot, cu o valabilitate permanentă, pentru că a rezolvat în mod  absolut, nemărginit şi pe deplin problema păcatului. Isus Cristos a învins păcatul prin Cruce. Acesta este un act divin şi măreţ al Trinităţii. Omul nu poate pricepe profunzimea lucrării divine, dar înţelegem suficient pentru mântuirea noastră. Deşi Ispăşirea reprezintă un eveniment negativ „jertfa de Sine a lui Cristos în înlăturarea păcatului”, pentru umanitate a avut un aspect pozitiv, El ne deschide calea spre o viaţă nouă în Cristos. RĂSTIGNIREA LUI CRISTOS [40] Ioan 19:17-37. Isus Cristos a coborât din Slava cerului a suportat păcatul nostru şi Mânia lui Dumnezeu s-a abătut asupra Fiului. Îl vedem pe Isus, În versetul 17,   cum îşi duce Crucea, la Golgota şi este răstignit între doi tâlhari în contrast aparent cu ce spune în ultima carte din Biblie. Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic. Aici vedem condamnarea nedreptăţi, suferinţa lui Cristos şi împlinirea profeţiei din   Psalmul 94 : 20-21“Te vor pune cei răi să şezi pe scaunul lor de domnie, ei care pregătesc nenorocirea la adăpostul legii? Ei se strâng împotriva vieţii celui neprihănit, şi osândesc sânge nevinovat.”. Apostolul Ioan nu intră în scena răstignirii cu detalii, dar menţionează locul răstignirii numit dealul Căpăţâni. Jertfa de Ispăşire era adusă în afara taberei într-un loc curat (Lev. 4:12), Isus Cristos fiind dus în afara cetăţii. Ioan foloseşte tipurile din Vechiul Testament, iar în cartea Evrei este menţionat şi acest fapt. Evrei 13:12  De aceea şi Isus, ca să sfinţească norodul cu însuşi sângele Său, a pătimit dincolo de poartă. Pilat dă un   ordin şi scrie pe Cruce „Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor” în trei limbi de circulaţie internaţională, evreieşte, latineşte şi greceşte, iudeii au comentat nefavorabil ce a fost scris, dar Pilat, personaj secundar, nu mai schimbă nimic. Inscripţia era scrisă în limba ebraică, limba religiilor evreilor, în greacă care era o limbă a culturii şi în latină, limba oficială a imperiului, astfel Vestea Bună a fost predicată lumii. Ostaşii după ce au răstignit pe Cristos au tras la sorţi pentru haina Lui împlinind profeţia din Psalmul 22:18. Nici unu dintre evanghelişti nu descrie în detaliu moartea lui Cristos, fiindcă pe Cruce pentru că se efectua o „tranzacţie” între Tată şi Fiu, mânia lui Dumnezeu s-a revărsat asupra Fiului fiind vorba despre ispăşirea păcatelor lumii, de aceea s-a produs întunericul şi nu era un spectacol pentru pământeni. O imagine a suferinţei o avem în Isaia 53 ” îţi întorceai faţa de la El”. Nu avem cum să percepem cu adevărat ce s-a întâmplat atunci, când   hăul păcatului era pus în contrast cu sfinţenia lui Dumnezeu, dar ştim că avem iertare doar prin moartea lui Isus pe Cruce. La Calvar erau câteva femei şi ucenicul Ioan, iar Isus încredinţează pe Maria ucenicului preaiubit. „Apoi, a zis ucenicului: ,,Iată mama ta!„ Şi, din ceasul acela ucenicul a luat-o la el acasă”. Isus i se adresează Mariei cu numele de „femeie”, relaţia dintre Isus şi Maria se schimbă şi sufere modificări. Isus Cristos a murit pentru toţi oamenii, inclusiv pentru Maria, mama Lui, care trebuie să vină la Cristos prin credinţă ca orice credincios. Nu subestimăm rolul Mariei la Întruparea lui Isus, dar nici nu trebuie să supradimensionăm acest rol prin învăţături omeneşti aşa cum fac bisericile tradiţionale. După Învierea lui Isus o găsim pe Maria alături de ucenicii lui Cristos. Faptele Apostolilor 1:14  Toţi aceştia stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri, împreună cu femeile, şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii Lui. Isus Cristos a suferit una dintre ele mai cumplite morţi pe Cruce, cunoştea viitorul „Isus, care ştia că acum totul s-a sfârşit” şi a rostit cuvintele „Mi-e sete.” Aici observăm Omniştienţa lui Isus şi umanitatea Sa. El şi-a îndeplinit lucrarea dată de către Tatăl. Ioan 17:4  Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. Ostaşii vor să-i de oţet dar….. Ioan 19:30  Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi şi-a plecat capul, şi Şi-a dat duhul. Sunt în Vechiul Testament[41] capitole care se referă la răstignire „Psalmul 22, Geneza 22, Isaia 53, Levitic 16”, iar în momentul răstignirii lui Cristos s-au împlinit 28 de profeţii. În momentul în care Isus rosteşte cuvintele lucrarea Sa de Ispăşire s-a încheiat (Ioan 17:4). Ziua de Sabat era o zi de închinare şi Odihnă, evreii se „pregătea pentru acea zi”, iar „mare-Iudeii au rugat pe Pilat să zdrobească fluierile picioarelor celor răstigniţi, şi să fie luaţi de pe cruce.” Ostaşii au executat ordinul dar când au ajuns la Isus au constata că era mort. Pentru a se convinge „unul din ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliţă; şi îndată a ieşit din ea sînge şi apă. Astfel s-a împlinit profeţia “Toate oasele i le păzeşte, ca nici unul din ele să nu i se sfărâme” (Psalmul 34:20). La a doua venire a lui Cristos PAROUSIA, oamenii vor vedea răul făcut. Apocalipsa 1:7  Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin. Pavel dă o definiţie Evangheliei „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Cor. 15:3-4) Acesta este esenţa învăţăturii creştine, mântuirea se bazează pe relaţia noastră mântuitoare cu Isus Cristos. SEMNIFICAŢIA SÂNGELUI LUI SRISTOS[42]. Sintagma este folosită ca redare a morţi ca Jertfă de Ispăşire a lucrării a lucrării lui Cristos. Este o realitate fizică El a sângerat pe Cruce iar Sângele Lui are puterea de a ierta păcatele unui număr infinit de oameni din toate timpurile. Realitatea sângelui[43] ca mijloc de curăţire îşi are sursa în Legea mozaică, odată pe an marele preot intra în Sfânta Sfintelor şi făcea ispăşirea pentru popor fiindcă în alt mod nu există iertare „Și, după Lege, aproape totul este curățit cu sânge; și fără vărsare de sânge, nu este iertare.” (Evrei 9.22). Dar Legea era   limitată , trebuia adusă în mod repetat şi se aplica pe moment doar poporului evreu. Ea prefigura Jertfa de Ispăşire făcută de Cristos care are un caracter permanent „o dată pentru totdeauna”. (Romani 6:10).   Sângele lui Cristos semnifică temelia Noului Legământ Luca 22:20  Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul, şi li l-a dat, zicând: „Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.” folosit în cadrul Cinei Domnului. Sângele lui Cristos a fost dat de bună voi spre deosebire de sângele animalelor care erau victime, şi jertfele se repetau, pe când Sângele lui Cristos era Jertfa perfectă 1 Petru 1:18  căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19  ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. Prin acest fapt oameni au primit o răscumpărare continuă şi permanentă.  Evrei 9:12  şi a intrat, odată pentru totdeauna, în Locul prea Sfânt, nu cu sânge de ţapi şi de viţei, ci cu însuşi sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veşnică. De asemenea Sângele lui Cristos ne răscumpără de pedeapsa veşnică şi ne va curăţa cugetul de faptele firii pentru a sluji pe Dumnezeu (Evrei 9.14). Prin Sângele lui Cristos suntem oameni noi 2 Corinteni 5:17  Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. El şi-a îndeplinit mandatul soteorologic Eu Te-am proslăvit pe pământ, am sfârşit lucrarea pe care Mi-ai dat-o s-o fac. (Ioan 17:4) Fiind liberi faţă de păcat avem posibilitate   să-l glorifică pe Dumnezeu şi să vestim lucrările Sale minunate 1 Petru 2:9 „ Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunatăPĂRTĂȘIA CREDINCIOȘILOR[44]. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. (Ioan 1:7). În Noul Testament cuvântul părtăşie, gr „koin, koinonos, lat, communis, tradus prin diferite versiuni are ca şi înţeles „comuniune, părtăşie, a împărţi, contribuţie, comun etc”. În final prin din punct de vedere gramatical avem trei forme a avea parte, a participa şi a împărtăşi[45]. Ele sunt folosite în lumea creştină şi în lucrare ca parteneri sau asociaţi 2 Corinteni 8:23  Astfel, fie având în vedere pe Tit, care este părtaşul şi tovarăşul meu de lucru în mijlocul vostru; fie având în vedere pe fraţii noştri, care Sunt trimeşii Bisericilor şi fala lui Hristos. Aspectul se referă şi la mediul social sau afaceri pământeşti, (Luca 5:10) şi la suferinţa pentru Cristos Evrei 10:33  ”pe de o parte, eraţi puşi ca privelişte în mijlocul ocărilor şi necazurilor, şi pe de alta, v-aţi făcut părtaşi cu aceia care aveau aceeaşi soartă ca voi, sau aspecte în închinare ( fapte 14.15) ori martirizare (Matei 23:37), sau adevăruri spirituale comune între credincioşi (Filipeni 1:7; 1 Petru 5:1) şi chiar  avantaje binefacere, aspecte folositoare din punct de vedere soteorologic. Romani 11:7  „Deci, ce urmează? Că Israel n-a căpătat ce căuta, iar rămăşiţa aleasă a căpătat; pe când ceilalţi au fost împietriţi”. Părtăşia cu Isus Cristos este cea mai importantă 1 Corinteni 10:16  “Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pânea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos?”. Părtăşia se realizează prin Duhul Sfânt (Galateni 5:16). Un alt cuvânt este a participa la o acţiune utilizând cuvântul koinonia se găseşte în diferite aspecte, ca dărnicie sau generozitate, 2 Corinteni 9:13  „Aşa că dovada dată de voi prin ajutorul acesta, îi face să slăvească pe Dumnezeu pentru ascultarea pe care mărturisiţi că o aveţi faţă de Evanghelia lui Hristos, şi pentru dărnicia ajutorului vostru faţă de ei şi faţă de toţi”. Alte acţiuni asociate sunt, bunuri în comun, strângerea de ajutoare, iar cuvântul în ebraică este habura, care se referă la societatea religioasă (Anderson Scott), iar J. Jeremias afirmă faptul că există referinţă la practica religioasă a primilor creştini Fapte 2. Al treilea aspect este cuvântul a împărtăşi koinonia, folosit pentru a indica practica Bisericii Primare Fapte 2:42  Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni (Galateni 2:9, 1 Ioan 1:3). Părtăşia cu Sfânta Treime este un privilegiu pentru credincios (Romani 12:1), care va beneficia de binecuvântări spirituale. 1Corinteni 1:9  “Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru”. Este necesar să face precizarea faptului că a avea părtăşie cu Sfânta Treime nu înseamnă că facem parte din Ea. Cel mai important aspect este   părtăşia cu Isus Cristos care a fost Om şi Dumnezeu în acelaşi timp şi realizează comuniunea dintre oameni şi Dumnezeu. Ioan 20:17  „ ….. Ci, du-te la fraţii Mei, şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru.”. Noi vom fi moştenitori împreună cu El, dar în acelaşi timp Cristos este Rege, având calitatea de supuşi dar şi de preoţi. „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos” (1 Petru 2:5). Victoria supra păcatului este realizată de El, iar biruinţa noastră va numai prin Cristos. Romani 8:37  Totuşi în toate aceste lucruri noi Suntem mai mult decât biruitori, prin Acela care ne-a iubit. Alte aspecte sunt slava viitoare împreună cu Cristos, plinătatea în Cristos, El a Înviat, iar noi suntem şi vom fi înviaţi din morţi şi vom sta în locurile preaînalte. Evrei 1.3. “El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus,”. Am fost aleşi prin El înainte de facerea lumii pentru că El a fost ales în planul lui Dumnezeu tot înainte de întemeierea acestei lumi. Luca 23:35  Norodul stătea acolo şi privea. Fruntaşii îşi băteau joc de Isus, şi ziceau: „Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască pe Sine însuşi, dacă este El Hristosul, Alesul lui Dumnezeu.” Dincolo de înţelegerea noastră Cristos este Capul Bisericii, noi suntem mădulare în trupul lui Cristos fiind împliniţi doar în El. Efeseni 1:23  “care este trupul Lui, plinătatea Celui ce plineşte totul în toţi”. De asemenea suntem părtaşi la gloria lui Cristos prin suferinţele Lui. Filipeni 2:8  „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”. Este important să remarcăm faptul că avem părtăşie cu o Persoană care din dragoste pentru noi s-a Întrupat, a devenit om şi a mântuit umanitatea „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29) şi Ioan 1: 14 „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Dragostea este un atribut divin al lui Dumnezeu şi a Fiului, care trebuie să fie în credincioşi pentru ca părtăşia să se poată realiza. David are o dorinţă. Psalmi 27:4  “Un lucru cer de la Domnul, şi-l doresc fierbinte: aş vrea să locuiesc toată viaţa mea în Casa Domnului, ca să privesc frumuseţea Domnului, şi să mă minunez de Templul Lui”, aspect care se poate realiza şi în vieţile noastre doar prin Cristos “Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic. (Ioan 15:5).

7). CONCLUZII. În momentul în care am abordat cauzele şi efectele păcatului, punctul de pornire a fost în cer când Satan s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu dorind să fie ca şi Dumnezeu, lucru imposibil pentru fiinţă creată şi a fost alungat din prezenţa Lui. Transformarea lui Satan şi a îngerilor lui a fost dramatică, primind un caracter total contrar atributelor divine pe care Diavolul totuşi nu le avea fiind înger creat care trebuia să slujească și s-a schimbat devenind astfel un vrăjmaş a lui Dumnezeu. Din păcate în grădina Eden el înşeală prima pereche de oameni, pe Adam şi Eva care doresc acelaşi lucru, nu se mai uită la poruncile lui Dumnezeu ci la ei înșiși, dorinţa lor fiind centrată pe om comiţând păcatul idolatriei, apropo de mişcarea umanistă. Preţul plătit pentru iertarea fiinţelor umane a fost nespus de mare În esenţa lor cauzele şi efectele păcatului se datorează neascultării şi ruperi legăturii dintre Creator şi fiinţele create. Cauză principală a păcatului în lume şi univers este răzvrătirea lui Satana şi o parte din îngerii care „nu şi-au păstrat vrednicia”   Satana voia să fie ca şi Dumnezeu „  mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.”, lucru imposibil pentru îngerii, iar acum aşteaptă judecata lui Dumnezeu. 2 Petru 2:4  ”Căci dacă n-a cruţat Dumnezeu pe îngerii care au păcătuit, ci i-a aruncat în Adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric, legaţi cu lanţuri şi păstraţi pentru judecată ”. Schimbarea pe care au suferit-o îngeri căzuţi a fost mai mult decât dramatică, şi devine adversarul lui Dumnezeu şi al oamenilor. În Noul Testament Satana este denumit Diavolul, stăpânitorul lumii acesteia, domnul puterii văzduhului, şi însuşi Isus a fost ispitit de Satana. Diavolul este în conflict cu credincioşii, este ca un leu gata să înghită, trebuie să purtăm armura lui Dumnezeu, şi trebuie să fugim de el. Diavolul se împotriveşte lui Cristos şi Evangheliei. El a ispitit şi pe primii creştini aspect valabil şi astăzi şi ne poate produce un rău fizic şi moral. În prezent conduce o împărăţie a întunericului, avem realitatea celor două împărăţii în conflict, Diavolul care se opune lui Dumnezeu, doreşte închinarea oamenilor, persecută Biserica şi foloseşte puterea morţii. Încă din grădina Eden este dezarmat de promisiunea lui Dumnezeu (Geneza 3:15) iar la timpul potrivit Isus s-a Întrupat ca să „nimicească lucrările diavolului”, iar în final Cristos l-a învins la Cruce Câteva din numele lui Satan reflectă caracterul rău al acestuia Acuzatorul, Diavolul, Ispititorul, Cel rău, Belial, Ucigaș, Tatăl minciunii, Prințul acestei lumi, Conducătorul împărăției răului, Îngerul adâncului, Abadon sau Apolion, Șarpele cel Vechi (Apocalipsa 12:9). În final va fi pedepsit fapt afirmat de Biblie Apoc. 20:10  ”Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. În consecinţă cauzele răului şi a păcatului   în lume sunt prezenţa şi activitatea lui Satana. Lucrurile merg mai departe, Dumnezeu a creat pe om după chipul şi înfăţişarea Sa, Ymago Dey, el fiind în părtăşie cu Dumnezeu dar a urmat căderea. Adam şi Eva au fost puşi în grădina Eden ca să o lucreze şi să o păzească, dar Satana prin Şarpe, îi ispiteşte şi îi face să calce porunca lui Dumnezeu, era „ispita cunoaşterii” dar şi dorinţa de a fi ca Dumnezeu şi urmează cădere în dizgraţie divină, în consecinţă sunt blestemaţi de Dumnezeu, atât Şarpele, Adam, Eva cât şi pământul şi alungaţi din grădina Eden cauza păcatului fiind neascultarea care însemnă moarte fizică şi spirituală. Adam are doi fii pe Cain şi Abel, Cain ucide pe Abel dintr-o pricină imaginară şi se comite prima crimă din univers. Prin păcat se înțelege o culpabilitate, culpă, eroare, greșeală, vină, vinovăție, în raport cu legea morală lui Dumnezeu, în gândire cugetare și acțiune Geneza 5:3  „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set,” astfel păcatul şi moartea a trecut asupra tuturor descendenţilor lui Adam rasa umană fiind afectată de păcat. Dumnezeu condamnă păcatul foarte aspru, iar Pavel vorbeşte despre al doilea Adam, Omul Isus Cristos Romani 5:19  ”Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” Păcatul include aspecte de necurăţie, vinovăţie şi egoism pentru că omul a dorit să se înalţe deasupra Celui care l-a creat. O altă cauză a păcatului este idolatria, care în esenţa ei este întoarcerea omului dinspre Dumnezeu spre sine însuşi şi chiar omul religios poate să pervertească închinarea. El calcă porunca din Exod care interzice închinarea la idoli. Exodul 20:4  Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo înfăţişare a lucrurilor care Sunt sus în ceruri sau jos pe pământ sau în apele mai de jos decât pământul, prin călcarea acestei porunci l-a sine însuși, la idolii păgâni la care se închină oamenii ce sunt de fapt forţe demonice, dar de aici s-a ajuns şi o industrie profitabilă prin crearea acestor chipuri de zeități. Poporul deşi a primit această poruncă are o istorie marcată de idolatrie şi primeşte pedeapsa Ezechiel 44:12  „Pentru că i-au slujit înaintea idolilor lui, şi au făcut să cadă în păcat casa lui Israel, de aceea Îmi ridic mâna asupra lor, zice Domnul”. În Geneza 3:15, avem o dublă semnificaţie, una fiind o promisiune, alt aspect este   o închinare falsă care curge în istorie în paralel cu închinarea adevărată. O altă cauză a păcatului este mândria omului, atunci în Eden ca şi noi astăzi ne simţim supăraţi şi răniţi în amorul propriu când Dumnezeu ne pune interdicţii cu privire la o viaţă dusă în păcat. Romani 12:1  „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. Creştinul trebuie să se supună învăţăturilor din Scriptură iar lista păcatelor în Galateni 5:19-21 găsim şi mândria „Şi faptele firii pământeşti Sunt cunoscute, şi Sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, … închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide…, Deşii   condamnăm aspru desfrânarea, mândria, sau certurile, ni se par păcate mai „uşoare”, și sunt tolerate în biserică, Pavel le pune pe acelaşi palier mândria fiind roadă ale firii pământeşti. În contrast este Isus Cristos are calitatea de Rob.  „El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor”. Mai există ceva mai grav, o mândrie spirituală care este şi mai periculoasă, având pretenţie de sfinţenie şi ascultare, care nu corespunde realităţi.  „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască,..  ci nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Faţa Lui şi-L împiedecă să vă asculte!”. Alt aspect al cauzei păcatului este libertatea umană dată de Dumnezeu care a creat fiinţe libere cu posibilitate de alegere, nu roboţi programaţi pentru ceva aşa cum face omul astăzi. Prin neascultare de Dumnezeu omul s-a făcut rob al păcatului fiind o sursă a răului în această lume. Libertate absolută nu există, dar avem situaţii de rob al lui Dumnezeu şi liber faţă de păcat prin pocăinţă şi Naştere din Nou. Deşi avem pretenţie de libertatea prin Adam omul este păcătos înainte de a comite păcat fiindcă am moştenit păcatul ca şi descendenţi a lui Adam. Standardele sunt foarte înalte „Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”. Avem libertatea pentru a trăi o viaţă sfântă sau a respinge oferta mântuitoare oferită de Dumnezeu prin Cristos. Necredința este o altă cauză a păcatului, ea este un dar de la Dumnezeu, primit sau respins de către oameni, iar poporul Israel nu a intrat în ţara promisă datorită necredinţei. Ea este „fructul” prin care se atrage atenţia că oamenii nu sunt şi nu pot fi ca şi Dumnezeu. Se poate relua în discuţie despre Voia povăţuitoare a lui Dumnezeu care îndeamnă omul la mântuire şi Voia Sa hotărâtoare în care îşi duce a îndeplinire planurile, indiferent de voinţa omului. Păcatul şi neascultarea nu desfiinţează Suveranitatea lui Dumnezeu care este Atotputernic, dar rămân o sursă a răului din lume până la un moment dat în escaton. Omul are posibilitate de alegere indiferent de timpul istoric în care a trăit, zona geografică, cultura respectivă, trăieşte în state democratice sau totalitare, etc şi găsim în istorie oameni care au ales viaţa sau moartea veşnică, iar alegerea ne aparţine. Momentul ales în studiul de faţă este perioada dinaintea căderii Regatului de Nord sub robia asiriană, din cauza călcării Legii lui Moise şi a legământului mozaic. Osea fiind prorocul prin care Dumnezeu avertizează poporul ales înainte de pedeapsă. Unul din versetele cheie a cărţii este Osea 6.6: „Căci bunătate voiesc, nu jertfe, și cunoștință de Dumnezeu, mai mult decât arderi-de-tot!”. Decăderea poporului Israel era cumplită şi păcatul întrece orice măsură Osea 9:15  Toată răutatea lor este la Ghilgal; acolo M-am scârbit de ei. Din pricina răutăţii faptelor lor, îi voi izgoni din Casa Mea. Nu-i mai pot iubi, toate căpeteniile lor Sunt nişte îndărătnici. Spiritualitatea lui Israel era la pământ, practicau o închinare paralelă, lui Dumnezeu dar şi Astarteielor şi Balilor care au întunecat mintea poporului. Mandatul lor era altul Isaia 49:6 „…..   De aceea, te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului, din contră s-a ajuns la „Şi jertfind oameni, sărută viţei!”. Ne sună cunoscute aceste păcate, care din păcate sunt contemporane azi. Osea care este profetul ultimei şanse vede toate aceste lucruri, el este vocea lui Dumnezeu înainte de pedeapsă.. Osea are mesaje profetice cu privire la Mesia, dar şi cu privire la neamurile care vor primi mântuirea prin Isus Cristos. Deşi cartea lui Osea este un mesaj de dragoste din partea lui Dumnezeu pentru Israel, acesta nu ascultă şi este dus în robie de către asirieni. Astfel de la apogeul domniei lui Solomon se ajunge în exilul robiei dar şi despărţirea de Dumnezeu din cauza păcatului. Oglinda contemporană din fața noastră, secolul XXI, este o reflexie a stării moral spiritual poporului Israel. Domnul a pregătit prorocul pentru o lucrarea de durere şi chin spiritual. Este obligat să se căsătorească cu o prostituată, de care se desparte ca mai târziu să o primească iar, prin numele copiilor lui „Efraimpoporul Meu” ,   Osea vede carterul plin de dragoste şi lui Dumnezeu şi se apropie de Revelaţia din Noul Testament, de dragostea lui Cristos pe Cruce. Astfel Osea se identifică parţial cu dragostea şi suferinţa lui Dumnezeu. Ca şi rezultat al apostaziei poporului Israel Dumnezeu hotăreşte să pună punct. Poporul înstrăinat de Dumnezeu devine insensibil la apeluri şi ameninţări. Osea înţelege că poporul nu a meritat să fie salvat din robia egipteană, el vede urâciune lui Israel, această idee curge în istorie la Cuvântul Întrupat, Crucea lui Cristos şi Harul de care a beneficiat întreaga umanitate, dar puţini merg pe calea îngustă. Atunci când vorbim de Legăminte divine trebuie să ţinem cont că ele sunt o idee centrală în Vechiul Testament şi o legătură directă cu Noul Testament prin Noul Legământ împlinit în Cristos. Cele opt Legăminte majore sunt o promisiune sigură a lui Dumnezeu în relaţia Sa cu oamenii. Doar două Legăminte sunt condiţionate, cel Edenic şi Mozaic în care omul îşi are partea sa de responsabilitate. Poporul evreu îşi ducea viaţa de credinţă prin trei Legăminte divine, Legământul mozaic, palestinian şi legământul davidic. În momentul ruperii împărăţiei Regatul de Nord nu a mai beneficiat de legământul davidic, şi practic era responsabil doar de Legământul mozaic pe care l-a călcat şi a fost pedepsit de Dumnezeu. Regatul lui Iuda calcă şi el Legământul mozaic astfel   ambele regate cunosc perioada robiei, şi repatrierea se face doar pentru Regatul de Sud după 70 de ani. Deşii Legământul mozaic a fost călcat, Dumnezeu în Suveranitatea Sa asigură intrarea în Noul Legământ prin Întruparea şi Jertfa lui Cristos. Noul Legământ a fost iniţiat, se intră în el prin convertire şi Naştere din Nou, dar lucrarea nu este finalizată pe pământ pentru că încă se face evanghelizare de către creştini şi Biserică „Marea Trimetere (Matei 8:18-20)”. Prin Legămintele divine, s-a văzut incapacitatea omului de a se ridica la standardele lui Dumnezeu   şi se pune slăbiciunea omului în contrast cu un Dumnezeu Atotputernic. Dacă pune în ecuaţie Israelul şi Biserica, „ alegere – Naşterea din Nou” înţelegem că poporul evreu şi creştinii au beneficiat de Harul Suveran al lui Dumnezeu. Nu la fel se întâmplă cu oamenii care sub aspect moral şi spiritual nu se mai conformează cu etica divină şi aşteaptă pedeapsa finală. Aşa se ajunge la problema răului din lume şi univers, cauza răului se găseşte în fiinţele care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu şi au căzut într-o stare de păcat, cu efecte dramatice. Atunci când ne gândim la un Dumnezeu bun, în contrast cu răul din lume şi univers singurul răspuns viabil este că acest rău va avea o finalitate în escaton. Apocalipsa 19:6  Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească.   În timpul domniei lui Solomon care în ultima partea a domniei femeile iau întors inima de la Dumnezeu la idoli străini, iar după moartea sa împărăţia se rupe, Ieroboam se instalează în Regatul de Nord şi   stabileşte o închinare paralelă şi falsă se rupe de Casa lui David, şi de Legământul mozaic. În Regatul de Nord toţi împăraţii au fost răi şi ajung la conducere prin asasinate. Prosperitatea Regatului de Nord a avut un efect invers, ia orbit, l-au părăsit pe Domnul şi s-au închinat idolilor. Poporul cade în anarhie, imoralitate şi idolatrie, se închină la viţei de aur care „au primit putere” Se fac abuzuri sexuale, dar viaţă religioasă se amplifică în ritualurile în sincretism religios, între Dumnezeu şi păgânism, aspect prins şi în Noul Testament „căci este un om nehotărât şi nestatornic în toate căile sale. Se închină la „mama natură” se împrumută credinţa falsă în zeii de Canaan, iar pentru înduplecarea lor se făceau partide de sex cu bărbaţi şi femei pentru o recoltă mai bună Deşi poporul trebui să fie un neam sfânt ajunge să fie ca şi popoarele car nu îl cunosc pe Dumnezeu, iar din binecuvântare poporul cade în blestem. Dumnezeu îl pedepseşte prin moarte şi exil. Europa de astăzi, se întoarce de la Dumnezeu spre ateism şi păgânism sub diferite forme, fapt care afectează din păcate şi creştinismul. Şi noi ca şi creştini spune doar la modul teoretic că Cristos este Capul Bisericii, ia noi mădulare, dar în practică avem scandalul eclesiologiei secolelor noastre în care avem papi, preafericiţi în bisericile tradiţionale şi capii din cultele protestante şi neoprotestante, îşi asumă un rol de conducere care nu este a lor. Evreii au dat vina pe alţii aşa cum facem şi noi de multe ori astăzi dar decizia de a fi cu Dumnezeu ne aparţine. Locuitorii Samariteni concurau pentru frumuseţea viţeilor de aur, erau invidioşi uni pe alţii şi umblau după propria slavă, ca şi mulţi creştini astăzi. Se aplică principii din Scriptură valabile în toate timpurile „Nu vă înşelaţi: „Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit.” Ce seamănă omul, aceea va şi secera. Cine seamănă în firea lui pământească, va secera din firea pământească putrezirea..” Din păcate „Gomera” rămâne necredincioasă, iar cele zece triburi al lui Israel   istoria deocamdată nu le consemnează ca fiind anihilate sau asimilate. Efectele păcatului s-au regăsit în Satana şi îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia şi au fost alungaţi din prezenţa lui Dumnezeu şi au devenit o sursă răului. Luca 10:18  Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” El se ridică împotriva lucrurilor făcute de Dumnezeu şi Isus Cristos, nu doreşte ca oamenii să vadă puterea Evangheliei, împiedică slujirea se opune credincioşilor produce dureri fizice în corpul uman. În urma activităţii demonilor se cunosc cazuri de boli ca muţenie orbire, surzenie, paralizie avem cazuri de posedare demonic sub formă de duhuri rele sau necurate. Mulţi oameni sunt legaţi de Satana prin folosirea ocultismului, spiritism, horoscoape zodii, vrăjitori, cititul în stele et. Putere lor este limitată şi sunt sub controlul lui Dumnezeu. Prin neascultare Adam şi Eva   calcă porunca lui Dumnezeu şi ca şi consecinţă Dumnezeu aruncă blestemul asupra Şarpelui, Adam şi Eva, şi pământul ca şi efecte păcatul distruge relaţia omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu el însuşi. Păcatul lui Adam s-a răsfrânt asupra tuturor urmaşilor Săi, omul cade în dizgraţie divină, apare sentimentul de vină, frică şi se evită prezenţa lui Dumnezeu, oameni se ascund de El. O consecinţă a păcatului este pedeapsa divină omul fiind tras la răspundere. Moartea fizică este o pedeapsă divină, o separare a omului de această viaţă şi o separare de Dumnezeu. Moartea spirituală însemnă separarea omului de Dumnezeu, iar dacă nu există împăcare în această viaţă separarea va fi veşnică pedeapsa în Iad este eternă. Alte consecinţe ale păcatului strămoşesc sunt înrobirea, fuga de realitate, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul etc. Păcatul respinge autoritatea, apare competiţia şi incapacitatea de a iubii. Cel mai groaznic efect al păcatului este despărţire definitivă de Dumnezeu. Dacă ne reîntoarcem la Regatul de Nord a lui Israel pe timpul lui Osea ca şi proroc, din cauza călcării Legământului mozaic şi despărţirea de Dumnezeu, cade în cele mai relele păcate şi el este pedepsit prin diferire forme, care culminează cu   moartea sau robia asiriană.   Situaţia nu rămâne aşa, Dumnezeu a găsit o cale de împăcare cu omul prin Isus Cristos. Acest lucru este valabil pentru creştini dar şi pentru Israel.   Romani 11:25  Fraţilor, ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Isus Critos a făcut Ispăşirea umanităţii pentru păcate era necesară datorită gravităţii păcatului şi incapacitatea omului de a rezolva această problemă. Gravitatea păcatului ne este arătată şi de repulsia lui Dumnezeu faţă de păcat. El a făcut jertfa de Ispăşire pentru păcate a murit şi a fost Înviat, iar acum stă la dreapta lui Dumnezeu în calitate de Rege, Mare Preot şi Mijlocitor. Cei care nu se împacă cu Dumnezeu în această viaţă vor   aştepta judecata lui Dumnezeu. Toate jertfele din Vechiul Testament erau aduse în contul Jertfei lui Cristos, animalele aduse ca şi jertfe erau victime şi de substituţie în contrast cu Cristos care a ales Crucea ca să fim noi mântuiţi. Crucea este elementul central al Bibliei şi fără Cruce şi Înviere creştinismul nu este validat. Cristos a fost Mielul fără cusur înjunghiat la Altar, El a învins păcatul prin Cruce, iar Învierea este un act al Trinităţii. Sunt două vârfuri ale răului în univers primul este Cruce lui Cristos, al doilea fiind Iadul cel veşnic. Cristos a suferit pe Cruce blestemul morţii şi mânia lui Dumnezeu. Niciodată nu vom putea pricepe cu adevărat hăul şi adâncimile păcatului puse în contrast cu sfinţenia lui Dumnezeu. Isus Cristos a murit pentru toţi oamenii. În momentul în care îşi încredinţează duhul în mâna lui Dumnezeu El şi-a încheiat lucrarea. Mântuirea noastră se bazează pe relaţia noastră cu Cristos. Jertfa lui Cristos este o realitate fizică a sângerat pe Cruce şi a murit. Sângele ca mijloc de curăţire îşi are suport în învăţătura mozaică, fără vărsare de sânge nu există iertare fiindcă aşa a decretat Dumnezeu. Pe lângă iertare Sângele lui Cristos curăţă cugetul omului de păcat. Cina Domnului şi Botezul este strâns legată de Moartea şi Învierea lui Cristos, care este temelia Noului Legământ. Prin credinţă şi pocăinţă noi avem posibilitatea părtăşiei cu Cristos. Bazele părtăşiei sunt părtăşia noastră cu Dumnezeu, prezenţa lui Cristos şi Cuvântul lui Dumnezeu. Ca şi expresii ale părtăşiei sunt rugăciunea lui Isus pentru ea, în mod concret credincioşii împart bunurile, se roagă un pentru alţii, şi există porunci cu privire la relaţiile dintre credincioşi. Apare problema acceptării în relaţii, darurile spirituale primite ce trebuie să fie folosite pentru zidirea Trupului lui Cristos care este Biserica. În părtăşia credincioşilor bucuria credinciosului creşte iar durerea se micşorează şi credincioşii trebuie să facă fapte bune. Este importantă părtăşia cu Trinitatea dar asta nu înseamnă că facem parte din Ea. Părtăşia nu este ceva static ea poate creşte când dorim acest lucru printr-o stare de credinţă, meditaţie în Cuvânt şi o stare de sfinţire. Biblia ne dă exemple de părtăşia a oamenilor cu Dumnezeu, aspect real pentru fiecare dintre noi Prin iertare şi împăcare avem posibilitatea să avem părtăşie cu Dumnezeu pe acest pământ iar în viitor cu El în Slava Lui.

8). BIBLIOGRAFIE.

 Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/osea.html

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI Editura Lumina Lumii

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-osea.html

Sait www.theophilos.3x.ro

Sait https://scripturile.wordpress.com/2013/01/23/osea/

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-osea.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/osea.html

Sait   http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/legamantului-cartea.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/legamant-alianta.html

Sait http://www.roboam.com/Bibliacuexplicatii/legamintele.htm

INDEX TEMATIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE. Bucureşti 2003

Ionel Truţă „DOCTRINE BIBLICE” Editura Candela Arad 1996

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/satana.html

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit Sait

Sait http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/adam-2.html

Blog https://ardeleanlogos.wordpress.com/eseuri/care-este-sursa-principala-a-pacatului-in-om/

Comentariul biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald

Millard, Erickson   Teologie Creştină, Volumele 1-3 Editura „Cartea Creştină”   Oradea 1998.

Sait http://www.clickbible.org/intrebari-si-raspunsuri/cine-este-diavolul/

Sait http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2017/09/daca-iadul-ar-avea-har-doar-trei.html

Sait https://crestintotal.ro

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/ispasire.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/sangele-lui-Christos.html

Sait ://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/partasie.html

Sait http://www.clickbible.org/teme-biblice/viata-de-credinta/partasia-2/ Din revista „Halte fest“

Ardelean Viorel

[1] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/osea.html

[2] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 92

[3] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-osea.html

[4] Sait www.theophilos.3x.ro

[5] Sait https://scripturile.wordpress.com/2013/01/23/osea/

[6] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[7] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-osea.html

[8] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/osea.html

[9] Sait   http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/legamantului-cartea.html

[10] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/legamant-alianta.html

[11] Sait http://www.roboam.com/Bibliacuexplicatii/legamintele.htm

[12] Sait http://www.roboam.com/Bibliacuexplicatii/legamintele.htm

[13] Sait http://www.roboam.com/Bibliacuexplicatii/legamintele.htm

[14] Index tematic de termeni și nume din Biblie pag 223

[15] DOCTRINE BIBLICE Ionel Truță pag 235-236

[16] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/satana.html

[17] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit Sait http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

[18] Index tematic de termeni și nume din Biblie 222

[19] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/adam-2.html

[20] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

http://www.roboam.com/predici/ce credemnoi.htm

[21] Blog https://ardeleanlogos.wordpress.com/eseuri/care-este-sursa-principala-a-pacatului-in-om/

[22] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[23] Comentariul biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald pag 1001

[24] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[25] Teologie Creştină de Millar J. Erickson vol 1 pag   489-495

[26] Teologie Creştină de Millar J. Erickson vol 1 pag   449

[27] Teologie Creştină de Millar J. Erickson vol 1 pag   493-494

[28] Sait http://www.clickbible.org/intrebari-si-raspunsuri/cine-este-diavolul/

[29] Sait http://nicolaegeanta.blogspot.ro/2017/09/daca-iadul-ar-avea-har-doar-trei.html

[30] Teologie Creştină de Millar J. Erickson vol 2 pag   165-186

[31] Teologie Creştină de Millar J. Erickson vol 2 pag   165-186

[32] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[33] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[34] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[35]Sait https://crestintotal.ro

[36] Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald pag 999-1002

[37]  O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

[38] Sait   http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/ispasire.html

[39] Sait   http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/ispasire.html

[40] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[41] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[42] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/sangele-lui-Christos.html

[43] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/sangele-lui-Christos.html

[44] Sait ://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/partasie.html

[45] Sait http://www.clickbible.org/teme-biblice/viata-de-credinta/partasia-2/ Din revista „Halte fest“

[45] Sait http://www.clickbible.org/teme-biblice/viata-de-credinta/partasia-2/ Din revista „Halte fest“

SAMSON

download

SAMSON. Lui Samson i se atribuie cea mai mare atenţie dintre toţi judecătorii care au fost înainte de Samuel (Judecători 13-16). Numele său simson (Judecători 13:24), derivă din ebr.semes, „soare”, fapt care i-a condus pe unii cercetători să sugereze existenţa unei conecţii cu mitologia soarelui, faptele lui Samson asemănându-se cu cele „douăsprezece munci” ale lui Ghilgameş sau Hercule. În susţinerea acestui punct de vedere se foloseşte apropierea Bet-Şemeşului de locul de naştere al lui Samson, Ţorea, şi faptul că una din faptele sale de vitejie a avut loc „pe vremea seceratului grâului” (Judecători 15:1), care era la începutul verii, iar moartea sa între stâlpii templului filistean, posibil simbol al apusului de soare. Dar istoricitatea consemnării biblice poate fi cu greu pusă sub semnul întrebării. Naşterea şi moartea lui Samson sunt deosebit de bine documentate şi sunt foarte bine legate de situaţia istorică. Numele Samson apare în textele ugaritice din secolele 14 şi 15 î.Cr.; se pare că era foarte comun în Canaan, şi era folosit de asemenea foarte mult şi de către Israel.

I. Cadrul istoric

Naraţiunea despre Samson ne asigură un inestimabil cadru istoric al perioadei incipiente a asupririi de către filisteni. Filistenii s-au stabilit pe câmpia de coastă a mării circa 1200 î.Cr., la interval de o generaţie după cucerirea Canaanului, şi odată aşezaţi acolo au încercat să-şi extindă teritoriile în ţinutul deluros al Israelului. Faptele vitejeşti ale lui Şamgar au oferit un răgaz temporar (Judecători 3:31), dar presiunile combinate ale filistenilor şi amoriţilor (Judecători 1:34) au forţat o parte din seminţia lui Dan din care se trăgea Samson, să migreze spre N (Judecători 18). Rămăşiţa seminţiei lui Dan care a rămas împreună cu Iuda, au trebuit să facă faţă cruntei presiuni a filistenilor. În această etapă stăpânirea filisteană nu era prea apăsătoare, Iuda acceptând-o fără murmur (Judecători 15:11). Ea a fost stabilită mai mult prin infiltrare decât prin forţă, şi promitea anumite avantaje economice poporului supus. Natura perfidă a acestei dominaţii constituia o ameninţare majoră a continuării lui Israel ca stat independent. Activităţile lui Samson au fost semnificative în această lumină. Nicăieri nu vedem ca el să fi fost sprijinit de armata compatrioţilor săi dar această campanie de unul singur a scos la lumină acest pericol. Chiar şi aşa, Israelul i-a învins pe filisteni numai cu mare dificultate. Vremea lui Samson poate fi datată în perioada agresiunii deschise a filistenilor împotriva lui Israel, cca. 1070 î.Cr., contemporan cu Iefta, care a avut de-a face cu ameninţarea amoriţilor (cf. Judecători 10:7) şi aproximativ cu 20 de ani înainte de înfrângerea dublă a Israelului la Afec (1 Samuel 4:1-11).

II. Istoria personală

Samson a fost fiul lui Manoah, a cărui soţie, la fel ca şi Sara, Ana şi Elisabeta, era stearpă. Naşterea sa, la fel ca şi cea a lui Isaac şi Ioan Botezătorul, a fost anunţată de către un înger (Judecători 13:3). Trebuia să fie un „*nazireu” (ebr.nazir, „separat” sau „consacrat”) de la naştere. În mod obişnuit, jurământul de nazireu era voluntar şi se făcea pentru o anumită perioadă de timp (Numeri 6:1-21). Dintre cerinţele jurământului de nazireat, Samson a luat numai unul în serios, acela cu privire la părul său. Adesea a fost în contact cu cadavre (de ex. 14:8 ş.urm.) şi este puţin probabil să se fi abţinut de la băuturi tari.

Părinţii lui Samson au locuit la Ţorea, la hotarul dintre Dan şi Iuda, în câmpie, la cca. 22 km. V de Ierusalim.

Prima dragoste a lui Samson(14:1-15:8). Văzând o femeie filisteancă în Timna, la 6 km SV de Ţorea, le-a cerut părinţilor săi care nu erau de acord să i-o ia de nevastă. În mod evident părinţii au fost deosebit de deranjaţi de faptul că dorea să-şi ia o soţie din afara neamului lor care făcuse legământ cu Dumnezeu. În timpul nunţii el a rostit o ghicitoare pentru a pune la încercare un grup de trizeci de tineri, care păreau să fie mai curând un fel de gardă împotriva lui Samson, decât invitaţi la nuntă (14:11). Ei au făcut presiuni asupra miresei lui Samson pentru a afla răspunsul, drept urmare, Samson furios a ucis treizeci de filisteni la Aşcalon pentru a-şi plăti datoria născută din pierderea pariului (14:13-19). Pentru a scăpa de ocară, mireasa sa a fost dată unuia dintre prietenii săi (14:20). Tipul căsătoriei indicate nu implica o locuire împreună permanentă, şi când Samson a sosit la începutul verii pentru a prezenta darurile potrivit obiceiului în asemenea relaţii (15:1) a fost refuzat să fie primit înăuntru. Drept răzbunare a prins 300 de „vulpi”, probabil şacali pentru că nu sunt solitari ca şi vulpile şi pot fi mai uşor prinşi, a legat nişte făclii de cozile lor şi apoi le-a dat drumul (15:2-5). În timpul secerişului pagubele au fost considerabile. La rândul lor, filistenii s-au răzbunat cumplit pe familia timneanului (15:6). În următoarea escaladare a violenţei Samson s-a răzbunat la rândul lui, ucigându-i pe filistenii vinovaţi (15:7 ş.urm.).

Încercarea de a-l captura pe Samson la Lehi(15:9-20). Căutând refugiu în crăpătura stâncii Etam, Samson a fost luat în custodie de 300 de bărbaţi din Iuda, supăraţi că acesta le-a tulburat situaţia paşnică de care se bucurau sub filisteni (15:9-13). Puterea sa ieşită din comun l-a ajutat să se elibereze şi el i-a atacat prin surprindere pe filisteni cu falca unui măgar, armă teribilă în mâinile unui bărbat hotărât (15:14-17). Slăbit şi însetat după acest succes spectaculos, Samson a primit în mod miraculos ajutorul lui Dumnezeu (15:18 ş.urm.). V. 20, cu consemnarea oficială a timpului cât a fost Samson judecător, probabil că marchează sfârşitul vieţii sale.

Căderea şi moartea sa(16:1-31). Poftele sale sexuale necontrolate care l-au pus în relaţii cu prostituate străine, dovedesc decăderea sa. La Gaza a fost atenţionat asupra vulnerabilităţii sale în asemenea circumstanţe, dar puterea sa unică l-a scos din nou din încurcătură (16:1-3). Gaza, cetatea cea mai îndepărtată spre sud dintre cele cinci cetăţi ale filistenilor, era la 60 km de Hebron. Naraţiunea textelor biblice spune că Samson a ridicat porţile oraşului pe un deal înspre direcţia Hebronului.

După ce Samson s-a îndrăgostit orbeşte de Dalila, a cărei casă din valea Sorec se afla puţin mai la vale de Ţorea (16:4). Ea a colaborat cu filistenii şi cu tenacitatea unei femei fără inimă i-a smuls lui Samson secretul puterii sale (16:21-27). Orb şi umilit, „i-au scos ochii; l-au pogorât la Gaza” a fost scos la parada organizată cu ocazia unei sărbători (16:21-27). Pentru prima dată în viaţa lui Samson notăm prezenţa unui act religios din partea lui şi ca răspuns la rugăciunea sa, cuplat cu faptul că filistenii neglijenţi lăsaseră ca părul lui Samson să crească din nou, Samson a fost în măsură să demoleze templul probabil supraaglomerat, omorându-se pe sine sub dărâmături precum şi mai mulţi filisteni decât omorâse în întreaga sa viaţă (16:28-31). Asupra filistenilor care formau clasa conducătoare care se impusese populaţiei autohtone, efectul acestei decimări a fost considerabil.

Problemele morale ridicate de naraţiunea despre Samson.Cei mai mulţi dintre judecători au avut neajunsuri morale şi religioase, dar ele sunt mult mai accentuate în cazul lui Samson, a cărui senzualitate, iresponsabilitate şi lipsa unui interes adevărat faţă de religie sunt evidente. Cu toate acestea, el este inclus în catalogul eroilor credinţei (Evrei 11:32). În special uimeşte legătura care a putut exista între îmbrăcarea sa cu Duhul Sfânt şi caracterul său deplorabil. O cheie a acestui mister se află poate în capitolele 13-16 unde lipseşte orice comentariu asupra motivaţiei religioase care abundă de altfel în celelalte capitole ale cărţii Judecătorilor, ca şi cum editorul micşorează până la extincţie acele comentarii care nu sunt necesare, pentru ca naraţiunea însăşi să dezvăluie deschis nivelul scăzut al standardelor morale ale personajului. Ar trebui să facem distincţie între nivelul de apreciere a israelitului obişnuit din vremea aceea, care din cauza urii faţă de filisteni aprecia întru totul ceea ce făcea Samson, şi nivelul oamenilor lui Dumnezeu care păstrau tradiţia lui Israel şi despre care credem că erau foarte conştienţi de neajunsurile lui Samson. Apoi, nu trebuie să facem legătura, prezentată clar în NT, între împuternicirea cu Duhul Sfânt şi sfinţenie – o ungere carismatică din perioada VT nu producea în mod necesar o viaţă pură. Printre aceste ciudate instrumente folosite de Dumnezeu a fost Balaam (Numeri 22-24), Nebucadneţar (Ieremia 25:9; 27:6; 43:10) şi Cirus (Isaia 44:28; 45:104). Putem să chestionăm folosirea de către Dumnezeu a unui agent ca Samson, putem fi deranjaţi de detalii, dar Dumnezeu este suveran şi El l-a folosit pe Samson în vremea întunecoasei perioade a Judecătorilor, pentru a îndeplini un rol unic şi vital pentru poporul Său.

BIBLIOGRAFIE

  1. F. Bruce, „Judges”, NBCR, 1970, p. 269-272; R. G. Boling,Judges, AB, 1975, p. 217-253; A.E. Cundall şi L. Morris,Judges and Ruth, TOTC, 1968, p. 153-181; J. Gray, Joshua, Judges and Ruth, CB, 1967, p. 342-362; J. D. Martin, The Book of Judges, CBC 1975, p. 153-181; J.C. Mayer, „Samson”, ZPEB, 5. p. 249-252.

A.E.C.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/samson.html

Ce ar trebui să gândim despre Evanghelizare şi Calvinism? Ernest Reisinger

download

Ce ar trebui să gândim despre Evanghelizare şi Calvinism?

Ernest Reisinger

Unul dintre cei mai mari evanghelişti care a pus vreodată piciorul pe pământul American a fost George Whitefield. Citiţi cu atenţie următorul citat şi observaţi pledoaria sa cu păcătoşii.

Vă ofer mântuirea în această zi; uşa milei nu este încă închisă, totuşi rămâne o jertfă pentru păcat, pentru toţi cei care îl vor accepta pe Domnul Isus Hristos. El te va îmbrăţişa în braţele dragostei sale. O întoarce-te la el, întoarce-te simţind nevrednicia ta; spune-o cât de murdărit eşti, cât de ticălos şi nu fi necredincios, ci crede. De ce vă temeţi că Domnul Isus Hristos nu vă va accepta? Păcatele voastre nu vor fi o piedică, nevrednicia voastră nu va fi o piedică; dacă inimile voastre corupte nu vă reţin, nimic nu îl va împiedica pe Hristos să vă primească. El iubeşte să vadă păcătoşi sărmani venind la el, el este mulţumit să îi vadă aplecându-se la picioarele sale rugându-se pentru promisiunile sale; şi dacă voi veniţi astfel la Hristos, el nu vă va trimite de la el fără Duhul său; nu, ci vă va primi şi vă va binecuvânta. O, nu socotiţi ca ceva neînsemnat dragostea infinită – el vrea doar ca voi să credeţi în el, pentru ca voi să puteţi fi mântuiţi. Aceasta este tot ceea ce doreşte scumpul Mântuitor, să vă facă fericiţi, ca voi să părăsiţi păcatele voastre, să staţi jos etern cu el la ospăţul nunţii Mielului. Vă implor să veniţi la Isus Hristos; vă invit pe toţi să veniţi la el, şi primiţi-l ca Domnul şi Mântuitorul vostru; el este gata să vă primească. Vă invit să veniţi la el, ca voi să puteţi odihnă pentru sufletele voastre. El se va bucura şi va fi bucuros. El vă cheamă prin pastorii săi; O veniţi la el – el se trudeşte să vă aducă înapoi din păcat şi de la Satan, la sine: deschideţi uşa inimii voastre, şi Împăratul slavei va intra. Inima mea este plină, este totalmente plină şi trebuie să vorbesc, altfel voi izbucni. Ce, credeţi sufletele voastre nu au nici o valoare? Le stimaţi ca şi când nu merită să fie mântuite? Sunt oare plăcerile voastre mai valoroase decât sufletele voastre? Aţi luat mai degrabă în considerare distracţiile vieţii acesteia, decât mântuirea sufletelor voastre? Dacă este aşa, nu veţi fi părtaşi niciodată cu el în glorie; dar dacă veniţi la el, el vă va aproviziona cu harul său aici şi apoi vă va duce în slavă; şi acolo voi veţi putea cânta laudele şi aleluia Mielului pentru totdeauna. Şi fie ca acesta să fie sfârşitul fericit al tuturor celor care mă ascultă!

George Whitefield un Calvinist de neclintit. Doar un lucru este sigur – Calvinismul lui Whitefield nu a umezit deloc zelul său sfânt pentru sufletele oamenilor.

Ce este Calvinismul?

Marele teolog din Princeton, Dr. B. B. Warfield, descrie Calvinismul după cum urmează:

Calvinismul este o evanghelizare singura sa expresie stabilă şi pură, şi când spunem evanghelizare vorbim despre păcat şi mântuire. Acesta înseamnă a rosti dependenţa de Dumnezeu pentru mântuire. De aceea, el implică nevoia de mântuire şi sensul profund al acestei nevoi, alături de un sens egal de profund de neputinţă în prezenţa acestei nevoi, şi rostirea dependenţei de Dumnezeu pentru satisfacerea ei. Tipul ei este găsit în vameşul care se bătea în piept şi a strigat, „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Nu se pune problema de a se mântui pe sine, sau să îl ajute pe Dumnezeu să îl mântuiască, sau să deschidă calea spre Dumnezeu ca să îl mântuiască. Nu se pune nici o întrebare ci spune „Eu sunt un păcătos, şi toată speranţa mea este în Dumnezeu, Mântuitorul meu!” Acesta este Calvinismul, nu doar ceva asemenea Calvinismului, sau o abordare a Calvinismului, ci Calvinismul în manifestarea sa vitală. Oriunde se găseşte această atitudine a inimii şi ei i se dă expresie în termeni direcţi şi fără ambiguităţi, acolo este Calvinismul. Unde această atitudine a minţii şi a inimii este diminuată cât de puţin, acolo Calvinismul a devenit imposibil.

Într-un cuvânt, Calvinistul este omul care îl vede pe Dumnezeu. El a zărit Viziunea inexprimabilă, şi el nu o va lăsa să pălească pentru un moment din ochii săi – Dumnezeu în natură, Dumnezeu în istorie, Dumnezeu în har. Pretutindeni el îl vede pe Dumnezeu în paşii Săi măreţi, peste tot el simte lucrarea braţului Său puternic, pulsul inimii Sale măreţe … Calvinismul este doar creştinism. Supranaturalul care îl susţine Calvinismul este chiar suflarea nărilor creştinismului; fără ea creştinismul nu poate exista… Calvinismul apare astfel în privirea noastră ca nimic mai mult sau mai puţin decât ca speranţa lumii.

John A. Broadus, unul dintre marii părinţi respectaţi baptişti de sud, a descris Calvinismul co-fondatorului său al Seminarului de Sud, Dr. James P. Boyce, ca nimic mai puţin decât numele tehnic pentru „acel sistem înălţat al adevărului Pavelian.”

Charles Haddon Spurgeon, marele câştigător de suflete a spus odată,

Noi folosim termenul „Calvinism” doar pentru scurtimea sa. Doctrina care este numită „Calvinism” nu a izvorât de la Calvin; noi credem că aceasta a izvorât de la marele fondator al întregului adevăr. Probabil Calvin însuşi l-a derivat în principal din scrierile lui Augustin. Fără îndoială, Augustin şi-a obţinut punctele sale de vedere prin Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, dintr-un studiu harnic al scrierilor lui Pavel, şi Pavel le-a primit de la Duhul Sfânt şi de la Isus Hristos, marele fondator al bisericii creştine. Astfel, noi folosim acest termen nu pentru că acordăm o importanţă extraordinară lui Calvin pentru că a învăţat aceste doctrine. Am putea să le numim cu orice alt nume, dacă am găsi unul care ar fi mai bine înţeles şi care să fie în întregime la fel de consecvent cu acest fapt.

Spurgeon a continuat să spună,

Adevărul vechi predicat de Calvin, care l-a predicat Augustin, care l-a predicat Pavel, este adevărul că eu trebuie să predic azi, sau altfel să fiu fals faţă de conştiinţa mea şi faţă de Dumnezeul meu. Eu nu pot modela adevărul; nu ştiu nici un astfel de lucru care să aibă aceeaşi paritate cu marginile dure ale unei doctrine. Evanghelia lui John Knox este evanghelia mea. Cea care a tunat prin Scoţia trebuie să tune şi prin Anglia din nou.

Atitudini diverse cu privire la Calvinism

Subiectul acestui articol este unul care stârneşte diverse simţuri în minţile oamenilor. Istoria a fost martoră la o mare parte din controversa asupra „Calvinismului.” Subiectul rămâne vital în vremea aceasta. Aceasta este adevărat în special în lumina devierilor moderne de la ortodoxia istorică şi biblică.

Din nefericire, multe opinii dăunătoare deşi elegante au invadat aproape fiecare domeniu al vieţii religioase. De aproape fiecare parte auzim vocea întrebării alături de vechea întrebare a lui Pilat, „Ce este adevărul?” Există o mie de opinii religioase diferite cu privire la răspunsul acestei interogări. Uneori această întrebare este pusă de sceptic, care se îndoieşte chiar de existenţa unui răspuns obiectiv. Totuşi, adesea, ea este pusă de sufletele serioase, doritoare şi îngrijorate de a-şi găsi calea lor prin mulţimile religioase de stâncă în furtuna confuziei religioase de pe marea vieţii. Sper că acest studiu îi va ajuta pe cei din urmă.

La fel de diversificate ca şi religiile lumii moderne profesate pot fi privite numeroasele ei secte şi comunităţi, divizate de crezuri şi certuri incompatibile, totuşi se va descoperi, după o examinare apropiată şi critică, faptul că printre cei care pot fi numiţi (rezonabil) creştini, în esenţă sunt doar două secţiuni sau partide. Practicile pot varia, se pot susţine diverse puncte de vedere cu privire la multe subiecte, se pot lua atitudini diferite în relaţie cu multe întrebări, şi perspectivele pot fi fixate din unghiuri largi diferite, dar poziţiile fundamentale ocupate vor fi găsite centrând unul sau altul dintre aceste forme distincte de credinţă. Probabil este mai corect să spunem că toate perspectivele sunt derivate dintr-un sistem sau două de teologie. Principiile rădăcină se pot găsi toate încrustate în Calvinism sau în Arminianism. Astfel, aceştia sunt termenii moderni folosiţi pentru a distinge şi a descrie aceste două sisteme de gândire şi învăţătură teologică foarte diferite. Totuşi aceşti termeni au o tendinţă de a produce confuzie şi de a îndruma greşit.

Creştinismul ar trebui să ne aducă la picioarele apostolilor şi sigur la picioarele Domnului nostru Însuşi. Orice înţelegere a adevărului revelat care eşuează să facă aceasta nu este demnă de numele „creştin.” Punctele de vedere care sunt afirmate şi apărate în următoarele pagini, când sunt îmbrăţişate potrivit, au precis acest efect.

Noi îl numim Calvinism. Acesta poate fi numit la fel de corect şi Augustinianism. Prin forţa aceluiaşi argument al raţiunii, putem merge mai departe înapoi în paginile istoriei clericale şi să îl numim Pavelianism. Totuşi, orice nume folosim, acesta trebuie privit doar ca o simplă convenţie necesară de a fi exprimată acum datorită adoptării ei generale. Personal, noi considerăm numele ca o întreagă greşeală deoarece el a fost mijlocul hrănirii multor calvinisme ignorante care au fost auzite nu numai în zilele acestea ci şi în cele din trecut.

Azi are loc o reînviere autentică a marelui şi gloriosului sistem Pavelian al adevărului biblic – în special printre baptiştii de sud. Pentru aceia dintre noi care se numără în acest grup, aceasta nu este nimic mai puţin decât întoarcerea acasă la rădăcinile noastre doctrinare. Părinţii întemeietori ai SBC au fost scufundaţi în acel şuvoi de adevăr biblic unde nici un om nu poate atinge partea de jos, şi care l-a determinat pe marele Apostol să strige „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! cât de nepătrunse Sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese Sunt căile Lui! Şi într-adevăr „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Cine I-a dat ceva întâi, ca să aibă de primit înapoi?” Din El, prin El, şi pentru El Sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.”

Nu mergeţi mai departe decât Scripturile

Următoarea avertizare ar trebui să îl conducă pe oricine studiază Calvinismul:

Importanţa subiectului discutat ar trebui să ne conducă să înaintăm doar cu cea mai profundă reverenţă şi precauţie. În timp ce este adevărat că misterele trebuie să fie mânuite cu grijă, şi în timp ce speculaţiile negarantate şi impertinente cu privire la lucrurile divine trebuie să fie evitate, totuşi dacă noi am declara Evanghelia în puritatea şi în plinătatea ei trebuie să fim atenţi să nu reţinem de la credincioşi ceea ce este declarat în Scripturi cu privire la adevărul Calvinismului. Putem să ne aşteptăm ca unele dintre aceste adevăruri vor fi pervertite şi abuzate de cei păcătoşi. Indiferent cât de clar este aceasta învăţată de Scriptură, mintea neluminată o consideră ca fiind absurdă, de exemplu, faptul că Dumnezeu există în trei persoane, sau că Dumnezeu ştie mai dinainte întregul curs al evenimentelor mondiale, la fel cum planul său include destinul fiecărei persoane. Şi în timp ce noi putem cunoaşte despre Calvinism doar atât cât Dumnezeu a considerat potrivit să descopere, este important ca noi să ştim atât; altfel, acesta nu ar mai fi fost revelat. Unde Scriptura ne conduce putem să o urmăm în siguranţă (L. Boettner, The Reformed Doctrine of Predestination (Doctrina reformată a predestinării), pp. 54-55).

Există prea multe reprezentări greşite a celor care nu cunosc ceea ce este cu adevărat Calvinismul biblic. Majoritatea celor din acest grup numesc Calvinismul „hiper-Calvinism.” Unii cred că dacă tu crezi în punctul de vedere antinomian al „securităţii veşnice” atunci eşti un Calvinist şi oricine altcineva este sau un Arminian sau un hiper-Calvinist.

Nu se pune problema că mulţi Calvinişti nu sunt atât de evanghelişti cum ar trebui să fie, dar aceasta nu este datorită Calvinismului ci datorită unei inimi reci şi indiferente. Mulţi Arminiani nu sunt evanghelişti dar aceasta nu este din cauza Arminianismului lor. Din nou, aceasta este din cauza unei inimi reci şi indiferente.

De asemenea este adevărat că, Calvinismul va ucide unele feluri de evanghelizare dar acesta nu va ucide niciodată evanghelizarea biblică reală. Unor oameni nu le place muzica rock dar aceasta nu înseamnă că lor nu le place muzica. La fel este şi cu evanghelizarea superficială, nebiblică. Aceasta este respingătoare pentru Calvinişti, dar aceasta nu înseamnă că ei nu iubesc evanghelizarea biblică, adevărată, centrată în Dumnezeu.

Calvinismul poate ucide evanghelizarea centrată pe om, dar Calvinismul adevărat, biblic oferă evanghelizării temelia ei doctrinară potrivită. Mai mult, acesta garantează succesul evanghelizării. Dumnezeu mântuieşte păcătoşii – acesta este Calvinismul. El nu doar face posibilă mântuirea, cu de fapt el mântuieşte prin plan şi putere.

Doctrina este vitală pentru evanghelizare şi pentru alegere

Doctrina alegerii necondiţionate este una dintre doctrinele fundamentale ale Calvinismului. Înainte de a considera câteva dovezi biblice pentru alegere, să distingem diferenţa dintre mijloace şi cauză.

Dumnezeu a ales mijloacele mântuirii şi primitorii mântuirii. Cuvântul Său descoperă faptul că El a ales să îşi salveze poporul Său prin predicare şi mărturisire: „Mergeţi în toată lumea şi predicaţi evanghelia la orice făptură.”

Dar trebuie să ne aducem aminte întotdeauna că predicarea şi rugăciunea sunt mijloacele şi nu cauza mântuirii cuiva. Cauza este dragostea necondiţionată, alegătoare a lui Dumnezeu. Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea pentru ca „oricine” va crede nu va pieri.

Cine este „oricine”?

Răspuns:

„Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine …” (Ioan 6:37)

„Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.” (Ioan 10:27)

De ce unii nu cred?

Răspuns:

„Dar voi nu credeţi, pentru că, după cum v-am spus, nu sunteţi din oile Mele.” (Ioan 10:26)

Tatăl i-a dat Fiului Său câteva oi şi El ne-a trimis pe noi să predicăm şi să mărturisim deoarece acestea sunt mijloacele folosite de El pentru a-i chema. „după cum I-ai dat putere peste orice făptură, ca să dea viaţa veşnică tuturor acelora pe care I i-ai dat Tu.” (Ioan 17:2)

Ei vor veni pentru că Hristos a murit pentru ei şi Hristos s-a rugat pentru ei. „Pentru ei Mă rog. Nu Mă rog pentru lume, ci pentru aceia pe care Mi i-ai dat Tu; pentru că Sunt ai Tăi” (Ioan 17:9). Isus s-a rugat pentru viitoarele oi care vor veni. „Şi mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” (Ioan 17:20) „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17:24)

De ce este dragostea alegătoare a lui Dumnezeu atât de importantă pentru predicator şi pentru misionar? Aceasta este doctrina care asigură succesul eforturilor noastre misionare. Cei mai mari predicatori evanghelişti din istoria bisericii au crezut în doctrina biblică a alegerii. Aceasta este o parte importantă a temeliei doctrinare a Calvinismului.

Ar fi înţelept pentru baptiştii de sud din zilele noastre să ia seama la îndemnul găsit în Isaia 51:1 – „Ascultaţi-Mă, voi, care umblaţi după neprihănire, care căutaţi pe Domnul! Priviţi spre stânca din care aţi fost ciopliţi, spre gaura gropii din care aţi fost scoşi.”

Israeliţilor li s-a poruncit să îşi amintească de trecutul lor. Amintirea milei lui Dumnezeu din trecut va fi avantajoasă în multe feluri. O amintire a trecutului va stimula cu siguranţă mulţumirea noastră. Poporul lui Dumnezeu sunt întotdeauna fericiţi când sunt mulţumitori. Dar în această perioadă specială din istorie va fi avantajos să ne examinăm temelia noastră doctrinară, „stânca din care aţi fost ciopliţi.” O privire sinceră înapoi ne va învăţa importanţa doctrinei sănătoase, în special ca temelie a predicării evangheliei. Baptiştii de sud, (toţi baptiştii pentru această chestiune) au fost marcaţi întotdeauna de un zel pentru evanghelizare şi pentru misiuni. De aceea noi avem peste 3.000 de misionari în străinătate în 91 de ţări diferite şi cam 3.200 de misionari în ţara lor şi aproximativ 40.000 de biserici cu peste 15.000.000 de membri.

Privind înapoi la marii luptători în lucrarea de evanghelizare şi de misiune ar trebui să ne întrebăm, „Ce au crezut aceşti oameni despre Dumnezeu, om, păcat şi mântuire?” Privind înapoi este uşor să aflăm că ei erau majoritatea Calvinişti şi eforturile lor în evanghelizare au fost întemeiate pe temelia doctrinară a Calvinismului. O temelie doctrinară biblică este mai importantă decât cred mulţi baptişti. Doctrina sănătoasă încinge toată închinarea şi mărturisirea adevărată, şi aceasta este adevăratul creştinism. Doctrina nu exprimă doar experienţa convertirii adevărate ci ea determină mesajul şi metodele de evanghelizare.

Temelia doctrinară a evanghelizării biblice este la fel de importantă în lucrarea de evanghelizare la fel cum este coloana vertebrală pentru trupul omului. Doctrina oferă unitate şi stabilitate.

Temelia doctrinară este cea care produce tăria spirituală care ajută evanghelizarea să îndure furtunile opoziţiei, greutăţile şi persecuţiile care o însoţesc adesea. De aceea, biserica aceea care neglijează temelia doctrinară adevărată pentru evanghelizarea biblică îşi va slăbi curând eforturile sale.

Lipsa unei temelii doctrinare va lucra împotriva unităţii şi va invita eroarea şi instabilitatea în toate eforturile evanghelistice. Este imposibil să exagerăm importanţa unei temelii biblice sănătoase pentru adevărata evanghelizare centrată în Dumnezeu.

Doctrina modelează destinul nostru şi în prezent noi culegem roadele evanghelizării nebiblice. Marele apostol, instruind un păstor tânăr de a face lucrarea unui evanghelist, îi spune că doctrina este primul scop al Scripturii. „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos pentru DOCTRINĂ.” 2 Timotei 3:16

Când vorbesc despre doctrină nu vorbesc despre orice doctrină şi despre cea pe care fondatorii primului nostru seminar au crezut-o şi au predat-o. Doctrinele lui Boyce crezute şi predate au fost temelia devoţiunii sale şi devoţiunea pe care el a inspirat-o şi în alţii. Acum, mulţi recunosc importanţa doctrinei şi continuă să folosească termenul. Martorii lui Iehova au o doctrină, la fel şi Mormonii şi creştinii Ştiinţifici. Toţi baptiştii au o doctrină. Dar ce doctrină?

Despre ce doctrine vorbesc? Vreau să spun că aceste doctrine au fost definite, apărate, exprimate şi explicate de Sinodul de la Dort din 1618; doctrinele au fost explicate în Mărturisirea de credinţă de la Westminster şi în Catehismul de la Heidelberg; acele doctrine au fost exprimate în Mărturisirea baptiştilor vechi din 1689, mai târziu adoptate de Asociaţia Philadelphia, din care provin baptiştii din sud.

Aceste doctrine preţioase care expun un Dumnezeu care salvează, şi nu doar face posibilă mântuirea păcătoşilor pentru ca ei să se mântuiască cumva printr-o decizie, sau prin cooperare în mântuirea lor. Mai degrabă, aceste doctrine declară un Dumnezeu care mântuieşte printr-un plan, un scop şi prin putere.

Vreau să spun acele doctrine care descoperă cele trei acte măreţe ale Dumnezeului triunitar în recuperarea sărmanilor păcătoşi pierduţi, adică:

  1. Alegerea iubitoare a Tatălui.
  2. Răscumpărarea puternică realizată de Fiul.
  3. Chemarea efectivă a Duhului.

Fiecare Persoană din Trinitate lucrează pentru mântuirea aceloraşi oameni, asigurând astfel în mod infailibil mântuirea acelor oameni.

Aceste doctrine fac mântuirea să depindă de lucrarea lui Dumnezeu, nu de capacitatea sau de voinţa omului. Aceste doctrine îi dau toată slava lui Dumnezeu pentru mântuirea păcătoşilor – nu împart acea slavă între Dumnezeu şi păcătoşi. Aceste doctrine revelează faptul că istoria nu este mai puţin decât înfăptuirea planului prestabilit al lui Dumnezeu. Aceste doctrine expun un Dumnezeu care este suveran în creaţie şi suveran în răscumpărare; Trinitatea lucrează împreună pentru mântuirea oilor. Dumnezeu Tatăl a planificat aceasta. Dumnezeu Fiul a realizataceasta. Dumnezeu Duhul o comunică şi o aplică în mod eficient. Nu există nici un război în Trinitate. Toţi lucrează împreună pentru aceiaşi oameni: „Oile Mele aud vocea Mea …”

Noi nu susţinem ideea eronată că Dumnezeu a făcut tot ce a putut El, şi acum stă inactiv aşteptând să vadă ce vor face păcătoşii suverani cu un Isus neputincios, patetic. Nu! Dumnezeu mântuieşte păcătoşii – mântuirea este a Domnului. Nu trebuie să slăbim acest mare adevăr scindând unitatea din Trinitate sau divizând realizarea mântuirii între Dumnezeu şi om.

Calviniştii cred şi învaţă că crucea nu este doar locul unde mântuirea a fost făcută posibilă, ci mai degrabă un loc în care s-a asigurat mântuirea poporului Său (Isus. 53:11). Aceste doctrine arată crucea ca revelând puterea lui Dumnezeu de a mântui, nu neputinţa Sa. Dumnezeu nu a fost frustrat la cruce. El a fost Stăpânul Ceremoniilor. Aşa cum a declarat Petru, „pe Omul acesta, dat în mâinile voastre, după sfatul Hotărât şi după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu, voi L-aţi răstignit şi L-aţi omorât prin mâna celor fărădelege” (Fapte 2:23).

Un Calvinist nu crede că decizia lui Dumnezeu de a-l mântui pe om printr-un decret îl lasă pe om pasiv sau inert. Nu! Nu! Are loc chiar contrariul! Legământul harului nu îl omoară pe om, nu îl priveşte ca pe o conservă sau ca o bucată de lemn sau un robot; acesta îl ia în posesie pe om, apucă întreaga sa fiinţă cu toate facultăţile sale, puterea sa a sufletului şi a trupului – pentru veşnicie.

Harul suveran al lui Dumnezeu nu anihilează puterile omului, mai degrabă biruieşte neputinţa sa. Acesta nu distruge voinţa sa ci îl eliberează de păcat. Acesta nu înăbuşe sau şterge conştiinţa sa ci o eliberează de întuneric. Acesta regenerează şi recreează omul în întregime şi prin înnoirea sa prin har, îl determină să îl iubească pe Dumnezeu şi să se consacre lui în cel mai liber mod.

Sunt conştient că în timp ce scriu aceste cuvinte există o prejudecată adânc aşezată în multe părţi ale bisericii împotriva expunerii sistematice a doctrinelor Bibliei. Probabil în experienţa fiecărui pastor se întâmplă să vadă mulţimea încruntându-se, umerii îndepărtaţi şi capetele care cad, de îndată ce sunt anunţate anumite doctrine ca temă de discuţie. Nu ne emoţionează şi nu ne surprinde faptul că lumea celor păcătoşi arată o astfel de nemulţumire; pentru că aceeaşi „minte carnală” care este duşmănie împotriva lui Dumnezeu, este la fel de duşmănoasă şi împotriva adevărului lui Dumnezeu. Totuşi, faptul că acei creştini care profesează ar trebui să se angajeze în această cruciadă nesfântă împotriva religiei doctrinare, şi chiar slujitorii evangheliei ar trebui să ofteze la proclamarea cinstită a acestor adevăruri, şi să îi acuze pe martorii credincioşi de „tencuirea cu un mortar nestăpânit,” este cu siguranţă cel mai trist şi mai atroce scandal.

Priviţi înapoi

Multă vreme am nutrit convingerea că, lângă Biblie, din care trebuie extrase toate lucrurile cu privire la Dumnezeu şi la suflet, nu există cărţi pe care le-aş recomanda pentru o utilizare experimentală şi devoţională decât cele scrise de părinţii noştri Calvinişti, precum, John Bunyan, Andrew Fuller, Charles Haddon Spurgeon, Basil Manly, James P. Boyce şi John L. Dagg.

Privind înapoi la stânca din care am fost ciopliţi nu putem trece cu vederea pe unii dintre marii părinţi şi conducători ai Convenţiei Baptiste de Sud, care au fost Calvinişti dedicaţi şi articulaţi:

Basil Manly, Sr. – Un istoric a spus că Manly a jucat rolul de maestru de concert în orchestrarea evenimentelor care au avut ca rezultat o convenţie conservatoare a baptiştilor. Manly a produs o rezoluţie puternică din şase puncte care a condus la separarea dintre baptiştii de nord faţă de baptiştii de sud. Această rezoluţie a fost „aprobată în unanimitate.” Basil Manly a fost un Calvinist de prim rang.

James P. Boyce – El a fost principalul fondator al primului nostru seminar (Southern Seminary) (Seminarul de sud). Cu mult timp după moartea lui Buyce, unul din foştii săi studenţi, Dr. David Ramsey, a rostit un discurs de Ziua Fondatorilor adresat în 11 ianuarie 1924, intitulat „James Petigru Boyce: Gentleman-ul lui Dumnezeu.” Câteva linii din discursul lui Dr. Ramsey va spune povestirea în care Boyce a fost un Calvinist dedicat şi că, în acelaşi timp, el a iubit sufletele oamenilor.

Dr. Ramsey a spus:

Disputa mea este că nici o altă teologie decât cea dragostei copleşitoare şi consumatoare pentru oameni a sufletului îl va justifica pe James P. Boyce şi cariera sa. Această dragoste pasionată a fost motivul care a direcţionat gândirea sa în acele conferinţe timpurii şi în pregătirea acelor hârtii care au condus la întemeierea seminarului.

Acest scop de a ajuta pe semenii săi în toate planurile sale, prin conversaţia sa, scrierile sale şi predicarea şi învăţarea sa ca un fir roşu care traversează prin fiecare metru de cablu al Marinei Engleze.

Acest zel pentru suflete a chemat fiinţa sa ca şi soarele de dimineaţă care face să se încline spre dumnezeul zilei florile şi plantele umplute cu rouă.”

Boyce nu doar i-a iubit pe oameni, el l-a iubit pe Dumnezeu. Ramsey a spus despre acest punct, „Fie ca gândul să îmbrăţişeze deopotrivă dragostea subiectivă şi cea obiectivă; dragostea omului pentru Dumnezeu şi dragostea lui Dumnezeu pentru om.”

Cel mai apropiat prieten al lui Boyce şi co-fondator al seminarului, John A. Broadus, şi-a exprimat sentimentele sale despre teologia lui Boyce: „A fost un mare privilegiu să fiu direcţionat şi sprijinit de un astfel de învăţător în studierea acelui sistem lăudat al adevărului Pavelian care este numit tehnic Calvinism, care îl constrânge pe un student serios la o gândire profundă şi când este urmărit cu o combinaţie de gândire sistematică şi experienţă înflăcărată, te face să fii acasă printre cele mai inspiratoare şi mai înnobilatoare viziuni ale lui Dumnezeu şi ale universului pe care El l-a făcut.”

Moştenirea lui Boyce pentru noi şi posteritatea noastră este teologia biblică exprimată în Abstract of Systematic Theology, (Teologia sistematică abstractă) care nu este nimic altceva decât învăţătura sa din clasa de studiu. Aceasta este Calvinism pur.

În apărarea Calvinismului lui Boyce, William A. Mueller, autorul lucrării A History of Southern Baptist Theological Seminary, (O istorie a Seminarului teologic baptist de sud) a spus, „Ca şi teolog, Dr. Boyce nu se teme să fie găsit „în căile vechi.” El este conservator şi eminent biblic. El îi tratează cu o mare corectitudine pe cei a căror puncte de vedere asupra unor puncte variate discutate, el refuză să le accepte, totuşi în învăţătura sa el este decis calvinist, după modelul „vechilor preoţi.” Dificultăţile legate de astfel de doctrine cum ar fi conducerea federală a lui Adam, alegerea şi ispăşirea pe care el ţinteşte să le indice, nu pentru a-l reduce la tăcere pe cel controversat, ci pentru a-l ajuta pe întrebătorul sincer.”

Reverendul E. E. Folk, în the Baptist Reflector (Reflectorul Baptist) a comentat capacităţile şi roadele lui Boyce ca un profesor de teologie: „Trebuie să iţi cunoşti teologia ta sistematică, sau altfel nu poţi să i-o reciţi lui Dr. Boyce. Şi deşi în general tinerii aveau rang de Arminiani când au venit la seminar, sunt puţini dintre ei care au terminat acest curs cu el fără să fi fost convertiţi de vederile sale Calviniste puternice.” Boyce a fost un Calvinist puternic.

  1. B. Johnson– primul Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.
  2. B. C. Howell– al doilea Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.

Richard Fuller – al treilea Preşedinte la SBC a fost un Calvinist.

Patrick Hues Mell, care a fost cunoscut ca „Prinţul Parlamentarilor” a fost profesor de greacă şi latină la Mercer University, Georgia. Unul din lucrurile remarcabile despre P. H. Mell este că el a fost de 17 ori preşedinte la SBC – de două ori mai mult decât oricare alt om. Mell a fost un apărător polemic al Calvinismului. Dna. D. B. Fitzgerald, membru al Bisericii Antioch a lui Mell din Oglethorpe, Georgia şi o rezidentă în casa lui Mell timp de un număr de ani, îşi aminteşte de eforturile iniţiale ale lui Mell de la biserică:

„Când a fost prima dată chemat să aibă grijă de biserică, Dr. Mell a găsit-o într-o stare tristă de confuzie. El a spus că un număr de membrii aveau tendinţe spre Arminianism. El iubea prea mult adevărul pentru a sufla şi cald şi rece cu aceeaşi suflare. Aceasta era o biserică baptistă şi aceasta trebuia să aibă o doctrină specifică acelei confesiuni predicată ei. Şi cu acea îndrăzneală, curăţenie şi vitalitate a discursului care îl marcau, el le-a predicat doctrinele predestinării, alegerii, a harului gratuit, etc. El a spus că treaba sa era întotdeauna să predice adevărul aşa cum l-a găsit în Cuvântul lui Dumnezeu şi să lase lucrurile aşa, simţind că Dumnezeu se va îngriji de rezultate. (A Southern Baptist Looks at the Doctrine of Predestination)(Aspecte baptiste ale doctrinei predestinării) pag. 58, 59.)

Numele altor conducători baptişti de sud care au fost Calvinişti dedicaţi şi puternici în evanghelizare, poate fi înmulţit. Totuşi încă unul şi va fi suficient.

Dr. John A. Broadus, un mare predicator şi unul dintre fondatorii seminarului nostru mamă a spus, „Oamenii care surâd batjocoritor la ceea ce este numit Calvinism ar putea surâde la fel de batjocoritor şi la Mont Blanc. Noi nu suntem legaţi deloc să apărăm toate opiniile sau acţiunile lui Calvin, dar nu pot înţelege cum cineva care înţelege cu adevărat greaca Apostolului Pavel, sau latina lui Calvin sau Turretin, să nu poată vedea că aceştia din urmă doar au interpretat şi au formulat esenţa a ceea ce învăţătorii lor anteriori au predat.”

Nici un predicator sau evanghelist de după Apostolul Pavel nu a pus un accent atât de mare pe suveranitatea absolută a lui Dumnezeu aşa cum a făcut-o marele câştigător de suflete, Jonathan Edwards. Şi pentru promotorii evanghelizării centrate pe om din zilele noastre aceasta poate veni ca o surpriză, şi anume să descopere că predicarea suveranităţii lui Dumnezeu a fost foarte roditoare. Sub misiunea lui Edwards, trezirea s-a răspândit în biserica sa. El a spus, „Cred că am descoperit că nici un discurs nu a fost mai remarcabil binecuvântat decât acelea în care au fost accentuate doctrinele suveranităţii absolute a lui Dumnezeu cu privire la mântuirea păcătoşilor.”

Omul care a făcut cel mai mult pentru evanghelizarea biblică internaţională decât oricine din generaţia noastră a fost defunctul Dr. Martyn Lloyd-Jones. Dr. Lloyd-Jones s-a considerat în principal ca un evanghelist. Cei care l-au cunoscut cel mai bine l-au văzut în acelaşi fel. D-na Lloyd-Jones era cu un grup de oameni care, în absenţa soţului ei îi făceau complimente despre abilităţile sale. În timp ce îi asculta ea s-a gândit că ei au omis lucrul principal şi i-a surprins printr-o remarcă liniştită, „Nimeni nu îl va înţelege vre-odată pe soţul meu până când nu va realiza că mai întâi el este un om al rugăciunii şi apoi un evanghelist.”

Ca un Calvinist convins, Dr. Lloyd-Jones s-a opus majorităţii trăsăturilor populare ale evanghelizării moderne. Aceasta i-a condus pe cei care au fost incomodaţi de stricteţea sa să afirme că el era „un învăţător, nu un evanghelist.” Un critic a provocat odată dedicarea sa pentru evanghelizare cu întrebarea, „Când ai avut ultima dată o campanie la Westminster Chapel?” Răspunsul pe care l-a primit nu a avut intenţia să fiu umoristic, „Am una în fiecare duminică.” Când Martyn Lloyd-Jones îi instruia pe studenţi pentru misiune el a spus, „Disput foarte tare şi îndemn ca trebuie să fie întotdeauna un serviciu de evanghelizare în legătură cu fiecare biserică în fiecare săptămână.” În cazul său, serviciul de duminică seara avea acest scop şi el a continuat această practică de la începutul slujirii sale în 1927 până când şi-a încheiat supravegherea sa pastorală în 1968.

Unde este speranţa pentru succesul evanghelizării?

Calvinismul este siguranţa succesului în lucrarea de evanghelizare. El este temelia şi speranţa pentru eforturile misionare.

Dacă speranţa predicatorilor şi a misionarilor a fost în puterea şi în capacitatea lor de a converti păcătoşii, sau dacă speranţa noastră a fost în puterea sau capacitatea păcătoşilor morţi de a-şi da singuri viaţă, toţi ar dispera. Dar când speranţa lucrătorului pentru rezultate este în lucrarea Duhului Sfânt, care este singurul care poate impulsiona, noi lucrăm cu aşteptarea că Dumnezeu va face ceea ce nici un predicator nu poate face. Putem fi siguri că El va chema eficace oile Sale prin voia şi puterea Sa proprie prin rugăciune şi predicare.

O mare parte din confuzia modernă cu privire la Calvinism provine din deformările şi caricaturile învăţăturilor sale reale. Din această cauză este vital să înţelegem ce nu învaţă Calvinismul.

Ce nu este Calvinismul

Calvinismul nu este anti-misionar, ci oferă fundamentul biblic pentru misiuni. (Ioan 6:37; 17:20, 21; 2 Timotei 2:10; Isaia 55:11; 2 Petru 3:9, 15).

Calvinismul nu distruge responsabilitatea omului. Oamenii sunt responsabili pentru orice lumină au, fie ea conştiinţa (Romani 2:15), natura (Romani 1:19, 20), legea scrisă (Romani 2:17-27), sau evanghelia (Marcu 16:15, 16). Incapacitatea omului de a face dreptate nu îl eliberează de responsabilitate la fel cum Satan este incapabil să face dreptate.

Calvinismul nu îl face pe Dumnezeu nedrept. Binecuvântarea Sa faţă de un mare număr de păcătoşi nevrednici cu mântuirea nu este o nedreptate faţă de restul păcătoşilor nevrednici. Dacă un guvernator îl iartă pe un condamnat, este aceasta o nedreptate faţă de restul (1 Tesaloniceni 5:9)?

Calvinismul nu îi descurajează pe păcătoşii convinşi, ci le urează un bun venit la Hristos. „celui ce îi este sete, să vină” (Apocalipsa 22:17). Dumnezeul care convinge este Dumnezeul care mântuieşte. Dumnezeul care mântuieşte este Dumnezeul care a ales oameni pentru mântuire. El este acelaşi Dumnezeu care invită.

Calvinismul nu descurajează rugăciunea. Dimpotrivă, aceasta ne conduce spre Dumnezeu, pentru că numai El este cel care poate mântui. Rugăciunea adevărată este la îndemnul Duhului Sfânt; şi astfel ea va fi în armonie cu voia lui Dumnezeu (Romani 8:26).

Cuvinte de precauţie

  1. Nu este înţelept să facem remarci nedemne despre ceea ce este în Biblie dacă o înţelegem sau nu.
  2. Nu este înţelept să respingem ceea ce învaţă Biblia cu privire la orice subiect, în special dacă nu am studiat ceea ce are de spus Biblia despre aceasta.
  3. Nu este înţelept să facem un subiect favorit din nici o doctrină. Deşi această doctrină este de o importanţă vitală, ea nu trebuie separată de tot adevărul creştin.
  4. Nu este înţelept să respingem vre-o doctrină pentru că ea a fost abuzată, folosită greşit şi confuz. Toate doctrinele cheie au fost pervertite şi abuzate.
  5. Nu este înţelept să învăţăm ce este un Calvinist de la cei care nu sunt Calvinişti.

Un cuvânt de avertizare

Avertizarea lui Calvin împotriva speculaţiei inoportune cu privire la mândra doctrină a predestinării poate fi aplicată la fel de bine la toate doctrinele Calvinismului:

„Curiozitatea umană redă discuţia despre predestinare, care este deja dificilă în sine, foarte confuz şi chiar periculos. Nici o piedică nu o poate ţine în spate de a rătăci pe potecile izolate interzise şi să împingă spre înălţimi. Dacă i se permite, ea nu va lăsa nici un secret lui Dumnezeu pe care să nu îl caute şi să nu îl descurce. Dacă acest gând predomină în noi, că al Domnului Cuvânt este singura cale care ne poate conduce în căutarea noastră pentru tot ce este permis să susţinem despre el, şi este singura lumină care ne luminează viziunea noastră a tot ceea ce trebuie să vedem despre el, aceasta ne va ţine repede şi ne va împiedica de orice nesocotinţă. Căci vom şti că în momentul în care depăşim graniţele Cuvântului, cursul nostru este în afara potecii şi în întuneric, şi că acolo vom rătăci, vom aluneca şi ne vom poticni în mod repetat. De aceea, fie ca aceasta să fie mai întâi înaintea ochilor noştri; a căuta orice altă cunoştinţă despre predestinare decât cea pe care o dezvăluie Cuvântul lui Dumnezeu nu este o nebunie mai mică decât dacă cineva şi-ar propune să meargă într-un pustiu fără nici un drum (conform Iov 12:24), sau a vedea în întuneric. Şi să nu ne fie ruşine să fim ignoranţi de ceva în această privinţă, în care există o anumită ignoranţă învăţată” (Institutes, III. 21. 1-2).

Concluzie

Relaţia armonioasă între Calvinism şi evanghelizare a fost adesea exprimată în imnurile noastre evanghelice. Două astfel de imnuri oferă o concluzie potrivită pentru acest studiu.

L-am căutat pe Domnul, şi apoi am aflat

El mi-a mişcat sufletul meu să îl caute pe el, căutându-mă pe mine;

Nu eu am fost cel care a găsit, O Mântuitor adevărat,

Nu, eu am fost găsit de tine.

Tu ţi-ai întins mâna ta şi m-ai îmbrăţişat;

Am umblat pe marea furtunoasă şi nu m-am scufundat,

Nu te-am prins eu atât de tare pe tine,

Cât Tu, dragă Doamne pe mine.

Eu găsesc, eu umblu, eu iubesc, dar, în întregime

Doar din dragoste este răspunsul meu, Doamne spre tine;

Căci tu ai fost mai dinainte cu sufletul meu,

Şi m-ai iubit mereu.

– Anonim

„Aceasta nu pentru că eu te-am ales pe tine, Căci, Doamne, aceasta nu se poate;

Această inimă încă te-ar refuza pe tine, Dacă tu nu m-ai fi ales pe mine.

M-ai curăţit şi m-ai eliberat de păcatul care mă păta;

Demult tu m-ai predestinat, ca să trăiesc pentru tine.

A fost mila suverană ce m-a chemat şi a-nvăţat mintea mea deschisă;

Lumea de altfel mă captivase, fiind orb la slăvile cereşti.

Inima-mi nu are nimic înaintea ta, după harul tău bogat însetez;

Această cunoştinţă, dacă eu te iubesc, Tu trebuie să mă fi iubit mai întâi.”

– Josiah Conder

http://www.voxdeibaptist.org/what_should_we_think_trd.htm

Ediţia # 34: Cronica vagabonzilor lui Robert Raikes

Ediţia # 34: Cronica vagabonzilor lui Robert Raikes

Eclesiologie:

În timpul ultimei jumătăţi a secolului al 18lea, multe comunităţi din Anglia erau înspăimântate duminica. Era singura zi în care copiii care lucrau în fabrici aveau liber, şi nu este de mirarea că ei dădeau drumul la toată zarva şi buclucul în acea zi. Din 1702-1801, populaţia Angliei s-a dublat; din ce în ce mai mulţi oameni se mutau în oraşe şi comune pentru a găsi de lucru la uzine. Legăturile tradiţionale sociale şi religioase ale vieţii de ţară erau agravate. Adesea nu existau locuri pentru imigranţii de la ţară în bisericile oraşelor industrializate, şi o generaţie sau două de copii au crescut fără nici un principiu religios sau moral.

Raikes

Copiii lăsaţi la voia întâmplării

Robert Raikes, proprietarul şi editorul lui Gloucester Journal, a reflectat la soarta tinerilor vagabonzii care tulburau pacea duminica. El a vizitat închisorile din Gloucester şi a văzut cât era de uşor ca aceşti copii să alunece înspre crimă. Raikes ştia că părinţii acestor copii săraci erau „în totalitate abandonaţi, neavând nici o idee de infiltrare în minţile copiilor lor a vreunor principii faţă de care şi ei înşişi erau străini în totalitate”. Alte mijloace de învăţare a acestor tineri trebuia să fie găsit, altfel mulţi alţii ar fi terminat-o în închisori.

Din moment ce copiii celor săraci lucrau în uzine toată săptămâna, ei nu puteau merge la şcoli şi astfel nu aveau nici o educaţie. Raikes s-a decis să stabilească şcoli pentru aceşti copii care să fie frecventate duminica. El a angajat patru femei din vecinătate pentru a-i învăţa pe copii să citească. Cu ajutorul Reverendului Thomas Stock, Raikes a fost curând capabil să înroleze o sută de copii, de la vârsta de şase la doisprezece sau paisprezece, în aceste Şcoli Duminicale.

Spală-ţi doar faţa

Unii din copiii săraci erau la început şovăitori în a veni la aceste şcoli deoarece hainele lor erau aşa de zdrenţuite, însă Raikes i-a asigurat că tot ceea ce aveau ei nevoie era o faţă curată şi părul pieptănat. Copiii aveau lecţiile lor de citit de la zece la două, cu o pauză de o oră pentru prânz. Apoi ei erau duşi la biserică, după care erau instruiţi catehismul până la ora 5:30. Mici recompense se ofereau acelora care îşi învăţau lecţiile sau al cărui comportament arăta o îmbunătăţire notată.

Copii schimbaţi

Caracterul multor tineri a fost transformat prin frecventarea lor a Şcolii Duminicale. Înjuratul lor, nepoliteţea, şi turbulenţa lor de duminica a fost înlocuit de un sens al datoriei şi o dorinţă de a-şi îmbunătăţi minţile. Unul din fabricanţii inului şi a cânepei care angajase pe mulţi copii, un domn Biserică, a comentat următoarele despre transformarea copiilor: schimbarea nu putea să fie mai extraordinară, în opinia mea, dacă ei nu erau transformaţi de la forma de lupi şi tigrii în aceia de oameni.

În mare măsură, rata crimei a scăzut destul de mult în oraşul şi ţara lui Raikes după stabilirea şcolilor. În timpul Sesiunii de Sfert de la Paşti din 1786, magistraţii au acordat un vot unanim de mulţumiri pentru beneficiile Şcolilor Duminicale faţă de moralul tinerilor. În 1792 nu a apărut nici un apărător de criminal înaintea judecătorilor; cu zece ani mai devreme ar fi fost undeva între zece şi o sută de cazuri.

Seminţe pentru seceriş

Raikes a văzut Şcolile Duminicale ca un simplu răspuns faţă de instrucţiunea lui Isus de a „hrănii mieluşeii mei”. Copii săraci trebuie căutaţi şi ajutaţi. „Nimeni nu-şi poate forma o idee despre ce beneficii este el capabil faţă de comunitate prin vizitarea locuinţelor celor săraci”. Astfel, pentru Raikes, slujirea Domnului prin a sluji copiilor săraci ar avea efecte importante asupra societăţii ca întreg: dacă slava lui Dumnezeu este proclamată în oricare dintre aceştia, chiar în cel mai mic grad, societatea trebuie să adune ceva beneficii. Dacă sămânţa cea bună este semănată în minte în perioada timpurie a vieţii umane deşi ea nu se mai arată din nou pentru mulţi ani, aceasta l-ar încânta pe Dumnezeu, într-o perioadă viitoare, pentru a o face să răsară, şi să aducă o roadă bogată.

Cele mai nobile specimene

Au existat Şcoli de Caritate şi Şcoli Duminicale înaintea lui Robert Raikes, dar Raikes a fost acela care a făcut publicitate şcolilor şi a adunat suport public pentru ele. Prin 1785, o Societate a Şcolii Duminicale s-a format în Londra pentru a distribui Biblii şi manuale de citirea. Fiind un editor de meserie, Raikes a putut să publice, să importe şi să distribuie abecedare, cititoare, manuale de citire, catehisme, şi copii ale Scripturii atât de importante mişcării.

În 1788 John Wesley scria unui prieten, „Cred că aceste Şcoli Duminicale sunt unele dintre cele mai nobile specimene de caritate care au fost aşezate pe picioare în Anglia de la William Cuceritorul”.

Cum stau lucrurile astăzi?

Raikes a comentat odată faptul că lumea continuă să mărşăluiască pe picioarele micilor copii. Şcolile publice au preluat acum o mare parte a acelui rol pe care l-au pionierat Şcolile Duminicale. Dar cine se poate îndoi astăzi că există o sarcină de educare disperat de importantă pentru biserică şi copii, fie prin Şcolile Duminicale, sau oricare alt format. Pentru a schimba lumea, atinge-i pe copii! Este congregaţia şi Şcoala ta Duminicală preocupată în câştigarea copiilor săraci şi nevoiaşi din zona ta?

Slavă lui Dumnezeu

Raikes însuşi a dat toată slava lui Dumnezeu pentru lucrarea care a fost realizată, „Providenţa a fost încântată să mă facă instrumentul introducerii Şcolilor Duminicale şi a regulamentelor din închisori. Nu nouă, o Doamne, ci numai Ţie să fie toată slava”.

În timpul ultimei jumătăţi a secolului al 18lea, multe comunităţi din Anglia erau înspăimântate duminica. Era singura zi în care copiii care lucrau în fabrici aveau liber, şi nu este de mirarea că ei dădeau drumul la toată zarva şi buclucul în acea zi. Din 1702-1801, populaţia Angliei s-a dublat; din ce în ce mai mulţi oameni se mutau în oraşe şi comune pentru a găsi de lucru la uzine. Legăturile tradiţionale sociale şi religioase ale vieţii de ţară erau agravate. Adesea nu existau locuri pentru imigranţii de la ţară în bisericile oraşelor industrializate, şi o generaţie sau două de copii au crescut fără nici un principiu religios sau moral.

Raikes

Copiii lăsaţi la voia întâmplării

Robert Raikes, proprietarul şi editorul lui Gloucester Journal, a reflectat la soarta tinerilor vagabonzii care tulburau pacea duminica. El a vizitat închisorile din Gloucester şi a văzut cât era de uşor ca aceşti copii să alunece înspre crimă. Raikes ştia că părinţii acestor copii săraci erau „în totalitate abandonaţi, neavând nici o idee de infiltrare în minţile copiilor lor a vreunor principii faţă de care şi ei înşişi erau străini în totalitate”. Alte mijloace de învăţare a acestor tineri trebuia să fie găsit, altfel mulţi alţii ar fi terminat-o în închisori.

Din moment ce copiii celor săraci lucrau în uzine toată săptămâna, ei nu puteau merge la şcoli şi astfel nu aveau nici o educaţie. Raikes s-a decis să stabilească şcoli pentru aceşti copii care să fie frecventate duminica. El a angajat patru femei din vecinătate pentru a-i învăţa pe copii să citească. Cu ajutorul Reverendului Thomas Stock, Raikes a fost curând capabil să înroleze o sută de copii, de la vârsta de şase la doisprezece sau paisprezece, în aceste Şcoli Duminicale.

Spală-ţi doar faţa

Unii din copiii săraci erau la început şovăitori în a veni la aceste şcoli deoarece hainele lor erau aşa de zdrenţuite, însă Raikes i-a asigurat că tot ceea ce aveau ei nevoie era o faţă curată şi părul pieptănat. Copiii aveau lecţiile lor de citit de la zece la două, cu o pauză de o oră pentru prânz. Apoi ei erau duşi la biserică, după care erau instruiţi catehismul până la ora 5:30. Mici recompense se ofereau acelora care îşi învăţau lecţiile sau al cărui comportament arăta o îmbunătăţire notată.

Copii schimbaţi

Caracterul multor tineri a fost transformat prin frecventarea lor a Şcolii Duminicale. Înjuratul lor, nepoliteţea, şi turbulenţa lor de duminica a fost înlocuit de un sens al datoriei şi o dorinţă de a-şi îmbunătăţi minţile. Unul din fabricanţii inului şi a cânepei care angajase pe mulţi copii, un domn Biserică, a comentat următoarele despre transformarea copiilor: schimbarea nu putea să fie mai extraordinară, în opinia mea, dacă ei nu erau transformaţi de la forma de lupi şi tigrii în aceia de oameni.

În mare măsură, rata crimei a scăzut destul de mult în oraşul şi ţara lui Raikes după stabilirea şcolilor. În timpul Sesiunii de Sfert de la Paşti din 1786, magistraţii au acordat un vot unanim de mulţumiri pentru beneficiile Şcolilor Duminicale faţă de moralul tinerilor. În 1792 nu a apărut nici un apărător de criminal înaintea judecătorilor; cu zece ani mai devreme ar fi fost undeva între zece şi o sută de cazuri.

Seminţe pentru seceriş

Raikes a văzut Şcolile Duminicale ca un simplu răspuns faţă de instrucţiunea lui Isus de a „hrănii mieluşeii mei”. Copii săraci trebuie căutaţi şi ajutaţi. „Nimeni nu-şi poate forma o idee despre ce beneficii este el capabil faţă de comunitate prin vizitarea locuinţelor celor săraci”. Astfel, pentru Raikes, slujirea Domnului prin a sluji copiilor săraci ar avea efecte importante asupra societăţii ca întreg: dacă slava lui Dumnezeu este proclamată în oricare dintre aceştia, chiar în cel mai mic grad, societatea trebuie să adune ceva beneficii. Dacă sămânţa cea bună este semănată în minte în perioada timpurie a vieţii umane deşi ea nu se mai arată din nou pentru mulţi ani, aceasta l-ar încânta pe Dumnezeu, într-o perioadă viitoare, pentru a o face să răsară, şi să aducă o roadă bogată.

Cele mai nobile specimene

Au existat Şcoli de Caritate şi Şcoli Duminicale înaintea lui Robert Raikes, dar Raikes a fost acela care a făcut publicitate şcolilor şi a adunat suport public pentru ele. Prin 1785, o Societate a Şcolii Duminicale s-a format în Londra pentru a distribui Biblii şi manuale de citirea. Fiind un editor de meserie, Raikes a putut să publice, să importe şi să distribuie abecedare, cititoare, manuale de citire, catehisme, şi copii ale Scripturii atât de importante mişcării.

În 1788 John Wesley scria unui prieten, „Cred că aceste Şcoli Duminicale sunt unele dintre cele mai nobile specimene de caritate care au fost aşezate pe picioare în Anglia de la William Cuceritorul”.

Cum stau lucrurile astăzi?

Raikes a comentat odată faptul că lumea continuă să mărşăluiască pe picioarele micilor copii. Şcolile publice au preluat acum o mare parte a acelui rol pe care l-au pionierat Şcolile Duminicale. Dar cine se poate îndoi astăzi că există o sarcină de educare disperat de importantă pentru biserică şi copii, fie prin Şcolile Duminicale, sau oricare alt format. Pentru a schimba lumea, atinge-i pe copii! Este congregaţia şi Şcoala ta Duminicală preocupată în câştigarea copiilor săraci şi nevoiaşi din zona ta?

Slavă lui Dumnezeu

Raikes însuşi a dat toată slava lui Dumnezeu pentru lucrarea care a fost realizată, „Providenţa a fost încântată să mă facă instrumentul introducerii Şcolilor Duminicale şi a regulamentelor din închisori. Nu nouă, o Doamne, ci numai Ţie să fie toată slava”.

În timpul ultimei jumătăţi a secolului al 18lea, multe comunităţi din Anglia erau înspăimântate duminica. Era singura zi în care copiii care lucrau în fabrici aveau liber, şi nu este de mirarea că ei dădeau drumul la toată zarva şi buclucul în acea zi. Din 1702-1801, populaţia Angliei s-a dublat; din ce în ce mai mulţi oameni se mutau în oraşe şi comune pentru a găsi de lucru la uzine. Legăturile tradiţionale sociale şi religioase ale vieţii de ţară erau agravate. Adesea nu existau locuri pentru imigranţii de la ţară în bisericile oraşelor industrializate, şi o generaţie sau două de copii au crescut fără nici un principiu religios sau moral.

Raikes

Copiii lăsaţi la voia întâmplării

Robert Raikes, proprietarul şi editorul lui Gloucester Journal, a reflectat la soarta tinerilor vagabonzii care tulburau pacea duminica. El a vizitat închisorile din Gloucester şi a văzut cât era de uşor ca aceşti copii să alunece înspre crimă. Raikes ştia că părinţii acestor copii săraci erau „în totalitate abandonaţi, neavând nici o idee de infiltrare în minţile copiilor lor a vreunor principii faţă de care şi ei înşişi erau străini în totalitate”. Alte mijloace de învăţare a acestor tineri trebuia să fie găsit, altfel mulţi alţii ar fi terminat-o în închisori.

Din moment ce copiii celor săraci lucrau în uzine toată săptămâna, ei nu puteau merge la şcoli şi astfel nu aveau nici o educaţie. Raikes s-a decis să stabilească şcoli pentru aceşti copii care să fie frecventate duminica. El a angajat patru femei din vecinătate pentru a-i învăţa pe copii să citească. Cu ajutorul Reverendului Thomas Stock, Raikes a fost curând capabil să înroleze o sută de copii, de la vârsta de şase la doisprezece sau paisprezece, în aceste Şcoli Duminicale.

Spală-ţi doar faţa

Unii din copiii săraci erau la început şovăitori în a veni la aceste şcoli deoarece hainele lor erau aşa de zdrenţuite, însă Raikes i-a asigurat că tot ceea ce aveau ei nevoie era o faţă curată şi părul pieptănat. Copiii aveau lecţiile lor de citit de la zece la două, cu o pauză de o oră pentru prânz. Apoi ei erau duşi la biserică, după care erau instruiţi catehismul până la ora 5:30. Mici recompense se ofereau acelora care îşi învăţau lecţiile sau al cărui comportament arăta o îmbunătăţire notată.

Copii schimbaţi

Caracterul multor tineri a fost transformat prin frecventarea lor a Şcolii Duminicale. Înjuratul lor, nepoliteţea, şi turbulenţa lor de duminica a fost înlocuit de un sens al datoriei şi o dorinţă de a-şi îmbunătăţi minţile. Unul din fabricanţii inului şi a cânepei care angajase pe mulţi copii, un domn Biserică, a comentat următoarele despre transformarea copiilor: schimbarea nu putea să fie mai extraordinară, în opinia mea, dacă ei nu erau transformaţi de la forma de lupi şi tigrii în aceia de oameni.

În mare măsură, rata crimei a scăzut destul de mult în oraşul şi ţara lui Raikes după stabilirea şcolilor. În timpul Sesiunii de Sfert de la Paşti din 1786, magistraţii au acordat un vot unanim de mulţumiri pentru beneficiile Şcolilor Duminicale faţă de moralul tinerilor. În 1792 nu a apărut nici un apărător de criminal înaintea judecătorilor; cu zece ani mai devreme ar fi fost undeva între zece şi o sută de cazuri.

Seminţe pentru seceriş

Raikes a văzut Şcolile Duminicale ca un simplu răspuns faţă de instrucţiunea lui Isus de a „hrănii mieluşeii mei”. Copii săraci trebuie căutaţi şi ajutaţi. „Nimeni nu-şi poate forma o idee despre ce beneficii este el capabil faţă de comunitate prin vizitarea locuinţelor celor săraci”. Astfel, pentru Raikes, slujirea Domnului prin a sluji copiilor săraci ar avea efecte importante asupra societăţii ca întreg: dacă slava lui Dumnezeu este proclamată în oricare dintre aceştia, chiar în cel mai mic grad, societatea trebuie să adune ceva beneficii. Dacă sămânţa cea bună este semănată în minte în perioada timpurie a vieţii umane deşi ea nu se mai arată din nou pentru mulţi ani, aceasta l-ar încânta pe Dumnezeu, într-o perioadă viitoare, pentru a o face să răsară, şi să aducă o roadă bogată.

Cele mai nobile specimene

Au existat Şcoli de Caritate şi Şcoli Duminicale înaintea lui Robert Raikes, dar Raikes a fost acela care a făcut publicitate şcolilor şi a adunat suport public pentru ele. Prin 1785, o Societate a Şcolii Duminicale s-a format în Londra pentru a distribui Biblii şi manuale de citirea. Fiind un editor de meserie, Raikes a putut să publice, să importe şi să distribuie abecedare, cititoare, manuale de citire, catehisme, şi copii ale Scripturii atât de importante mişcării.

În 1788 John Wesley scria unui prieten, „Cred că aceste Şcoli Duminicale sunt unele dintre cele mai nobile specimene de caritate care au fost aşezate pe picioare în Anglia de la William Cuceritorul”.

Cum stau lucrurile astăzi?

Raikes a comentat odată faptul că lumea continuă să mărşăluiască pe picioarele micilor copii. Şcolile publice au preluat acum o mare parte a acelui rol pe care l-au pionierat Şcolile Duminicale. Dar cine se poate îndoi astăzi că există o sarcină de educare disperat de importantă pentru biserică şi copii, fie prin Şcolile Duminicale, sau oricare alt format. Pentru a schimba lumea, atinge-i pe copii! Este congregaţia şi Şcoala ta Duminicală preocupată în câştigarea copiilor săraci şi nevoiaşi din zona ta?

Slavă lui Dumnezeu

Raikes însuşi a dat toată slava lui Dumnezeu pentru lucrarea care a fost realizată, „Providenţa a fost încântată să mă facă instrumentul introducerii Şcolilor Duminicale şi a regulamentelor din închisori. Nu nouă, o Doamne, ci numai Ţie să fie toată slava”.

http://www.voxdeibaptist.org/issue_34_robert_raikes_trd.htm

DOUZECI ȘI UNU DE DIFERENȚE ÎNTRE CREȘTINISMUL COMERCIAL ȘI CREȘTINISMUL BIBLIC

download

21 de diferențe între creștinismul comercial și creștinismul biblic

 

bible-and-money

 

 

 

 

 

 

Joseph Mattera, pastorul senior al bisericii Resurrection, din Brooklyn, New York, scrie într-un articol, publicat de Charisma News, un raport între creștinismul biblic și creștinismul comercial.

El identifică 21 de diferențe principale:

1. Pastorul „comercial” predică mesaje de pace. Pastorul „Bibliei” predică mesaje relevante pentru cultura actuală. (Fapte 2: 37-38; Fapte 24:24-25.).

2. Creștinismului comercial nu îi plac schimbările. Creștinismul biblic încurajează reforma (Fapte 17:. 6).

3. Creștinismul comercial invită. Creștinismul biblic proclamă. (Fapte. 17:23).

4. Creștinismul comercial aduce oamenii în biserică. Creștinismul biblic conduce oamenii la Hristos (Ioan 1:12-13, Fapte 08:35).

5. Creștinismul comercial este interesat în a crește în membrii. Creștinismul biblic e interesat în a face ucenici capabili să schimbe lumea (Fapte 6:7, Matei 28:19, 2 Timotei 2:2).

6. Creștinismul comercial separă credința de societate. Creștinismul biblic folosește Evanghelia în societate. (Matei 5:13-16).

7. Creștinismul comercial este mulțumit de starea în care se află. Creștinismul biblic aduce schimbare. (Dan 4: 19-37, Fapte 8: 4-8.).

8. Creștinismul comercial este complice cu autoritățile. Creștinismul biblic răstoarnă orice putere profană. (2 Corinteni 10:3-5).

9. Creștinismul comercial are o miros dulce pentru cei nemântuiți. Creștinismul biblic are un miros dulce pentru cei salvați. (Filipeni 2:. 15-16).

10. Creștinismul comercial nu este separat de lume. Creștinismul biblic trăiește în lume, dar nu este din lume. (Ioan 17: 14-15.).

11. Creștinismul comercial foloșește un limbaj biblic pentru lucrurile obișnuite. Creștinismul biblic folosește un limbaj obișnuit pentru a explica Biblia. (1 Corinteni 9:. 20-23).

12. Creștinismul comercial este axat pe oameni. Creștinismul biblic este axat pe Dumnezeu (Coloseni 1: 15-18)..

13. Creștinismul comercial solicită laudă de la oameni. Creștinismul biblic laudă pe Dumnezeu și este plăcut de oameni. (Fapte. 2:47).

14. Creștinismul comercial lasă o amprentă temporală. Creștinismul biblic lasă o amprentă veșnică (Evrei 11: 4)

15. Creștinismul comercial lasă o moștenire a compromisului. Creștinismul biblic lasă o moștenire a sacrificiului și a dedicării (2 Timotei 4:6-8).

16. Creștinismul comercial atrage urmași care compromit adevărul. Creștinismul biblic atrage urmași care promovează adevărului (Fapte 2:40-41).

17. Creștinismul comercial este aproape de a fi irelevant. Creștinismul biblic este aproape de trezire sau în trezire. (Fapte. 9:31).

18. Creștinismul comercial prezintă un stil de viață decăzută. Creștinismul biblic prezintă un stil de viață de credință, fidelitate și libertate (Ioan 8: 31-36).

19. Creștinismul comercial se axează pe super-harul fără obligații morale. Creștinismul biblic predică harul radical, care aduce sfințenie radicală (Tit 2:11-12, Romani 8:3-4).

20. Creștinismul comercial promovează o dedicare de duminica. Creștinismul biblic promovează dedicarea pe toată viața (Ioan 13: 13-27).

21. Creștinismul comercial învită oamenii să îl accepte pe Isus ca Mântuitor al lor. Creștinismul biblic oferă oamenilor oportunitatea de a-l recunoaște pe Isus ca Domn care ne poate mântui. (Romani 10: 9-10.).

 

Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro 21 de diferențe între creștinismul comercial și creștinismul biblic

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/21-de-diferente-intre-crestinismul-comercial-si-crestinismul-biblic/

Ken Korkow: Tensiunea dintre a munci și a aștepta

Important, Opinii

Când eram copil, mama mereu îmi spunea: „Toate lucrurile bune li se întâmplă celor care așteaptă – atâta timp cât cei care așteaptă muncesc în timp ce așteaptă.”

Da, într-adevăr, amândoi părinții mei s-au concentrat mult pe muncă. Au supraviețuit după Marea Depresiune și au căutat ca nimeni din familia lor să mai treacă vreodată prin asemenea experiență. De aceea, valoarea și virtutea muncii – chiar cu prețul altor lucruri – au fost adânc inoculate în mintea noastră.

Îmi amintesc, tânăr fiind, mă gândeam că atunci când voi crește NU voi fi ca tatăl meu. Însă, am devenit exact ca el, nu doar că muncesc din greu, dar, de asemenea, fiind condus și concentrat asupra sarcinilor pe care le am de terminat și urmărind recompensa pentru lucrul făcut. Am împlinit zicala: „Așchia nu sare departe de trunchi” și mi‑am modelat astfel viața după viața tatălui meu, încât mai aud pe unii zicându-mi „Ești exact ca tatăl tău”.

Vă rog să luați în considerare și cuvintele lui Hannah Whitall Smith din cartea ei „Izvoare în Deșert”:

„Un duh liniștit este de o valoare inestimabilă pentru a îndeplini diferite activități externe; și nimic nu împiedică lucrarea ascunsă a puterii spirituale, de care, până la urmă, depinde succesul nostru, ca un duh neliniștit și fricos.”

„Este o putere imensă în a fi liniștit. Un mare sfânt a spus odată: «Toate lucrurile bune i se întâmplă celui care știe să aibă încredere și să fie liniștit.» Aceste cuvinte sunt pline de semnificație. Dacă am înțelege acest fapt, ne-am schimba mult în modul de lucru. În loc de lupte neobosite, am ședea în interiorul nostru înaintea Domnului și I-am lăsa puterea divină a Duhului Său să lucreze în liniște scopurile la care aspirăm.”

Bineînțeles că o asemenea perspectivă vine în contradicție cu filozofia urgenței, de tipul „trebuie făcut” care ne guvernează pe mulți dintre noi în îndeplinirea responsabilităților pe care le avem fiecare. Totuși, experiența m-a învățat că un mare beneficiu îl putem avea și dacă vom cultiva un duh liniștit și să căutăm să practicăm această liniștire în ciuda haosului din jurul nostru. Iată și două principii pe care le-am învățat din Biblie:

Fii dispus să încetinești activitatea și să Îl aștepți pe Dumnezeu, în loc să faci tu lucrurile să se miște. În lumea noastră grăbită și plină de stres, trebuie o mare determinare să faci un pas înapoi și să te încrezi în Dumnezeu să te călăuzească și să rezolve dificultățile și provocările care ne stau în față. Lucrul acesta necesită credință, dar am învățat că încrederea în Dumnezeu nu m-a dezamăgit niciodată. „Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.” (Psalmii 46:10)

În timp ce încetinim ritmul, ar trebui să aducem grijile noastre înaintea lui Dumnezeu. Îngrijorarea și frica ne însoțesc pe mulți dintre noi la locul de muncă, dar de obicei sunt emoții neproductive. Cu cât ne îngrijorăm mai mult, cu atât îndeplinim mai puțin. De altă parte, rugăciunea poate împlini mai mult decât ne-am imagina: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri, cu mulţumiri.” (Filipeni 4:6)

Biblia ne îndeamnă să lucrăm – și să lucrăm consecvent. Însă, de asemenea, ne învață că sunt situații în care este cel mai bine să așteptăm. Să fim liniștiți și să vedem ce poate face Dumnezeu.

Curtea Supremă din Japonia a decis: Legea privind sterilizarea persoanelor TRANSGENDER este constituțională

Curtea Supremă din Japonia a decis: Legea privind sterilizarea persoanelor TRANSGENDER este constituțională
Curtea Supremă din Japonia a susținut legea niponă care cere ca persoanele transgender să fie sterilizate, înainte de a-și schimba sexul în documentele oficiale.
Judecătorii Curții au motivat că legea este care prevede sterilizarea este constituțională, fiind menită să reducă confuzia în rândul familiilor și în societate, dar a recunoscut că restrânge libertatea persoanei și că ar putea să nu fie în concordanță cu „schimbarea valorilor sociale”, scrie nbcnews.com.
Legea niponă din 2004 prevede că persoanele care doresc să-și facă o schimbare de gen trebuie să aibă scoase organele reproductive, inclusiv testiculele sau ovarele, și să aibă un organism „care pare să aibă părți asemănătoare organelor genitale cu genul pe care doresc să-l înregistreze.”
Prin decizia luată în unanimitate de cei patru judecători ai Curții, a fost respins recursul japonezului, Takakito Usui, un bărbat transgender, care a reclamat că sterilizarea forțată violează dreptul la autodeterminare și este neconstituțională. Usui, în vârstă de 45 de ani, făcuse recurs la Curtea Supremă, după ce ceruse, fără succes, instanțelor inferioare să îi acorde recunoașterea legală ca bărbat, fără să fie obligat să-și scoată chirurgical glandele reproductive feminine.
Human Rights Watch susține că hotărârea Curții Supreme este „incompatibilă cu standardele internaționale în domeniul drepturilor omului, contravine vremurilor actuale  și deviază de la cele mai bune practici globale”. Organizația cu sediul la New York spune că hotărârea judecătorilor niponi tolerează încălcările grave ale drepturilor omului față de persoanele transgender.
In urmă cu un an, ONU si Organizația Mondială a Sanatății cereau Japoniei să elimine legea care condiționează recunoașterea persoanelor transgender de sterilizarea acestora.
CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/externe/Curtea-Suprema-din-Japonia-a-decis-Legea-privind-sterilizarea-persoanelor-

Bisericile mobile. Un antreprenor din Serbia a construit lăcașuri de cult pentru satele îndepărtate

Bisericile mobile. Un antreprenor din Serbia a construit lăcașuri de cult pentru satele îndepărtate
În Serbia a apărut o inovație în materie de creștinism ortodox: bisericile mobile. Ele sunt destinate localităților mici și îndepărtate, în special din zonele montane, informează tvr.ro.
Bisericile sunt construite din prefabricate din oțel, piatră și granit, materiale din care se poate ridica destul de repede o încăpere de 16 metri pătrați. Un loc suficient de mare pentru a primi la slujbă 20 de credincioși. O biserică mobilă cântărește 9 tone și poate fi transportată cu ajutorul camioanelor.
Ideea îi aparține patronului unei companii de construcții în vârstă de 60 de ani, Svetislav Mancici, care a pus-o la punct împreună cu angajații săi.
„Știam că în multe sate nu sunt biserici și mi-a venit ideea să fac unele mici, pentru 20 – 25 de credincioși. Am muncit timp de 5 ani, iar finanțarea a fost realizată din donații”, spune Svetislav Mancici.
Ca orice lăcaș de cult ortodox, bisericile mobile au fost proiectate potrivit normelor canonice. Respectă toate regulile, dar sunt mai mici.
Mancici a construit 12 biserici mobile, pe care le-a răspândit în toate colțurile Serbiei.

Filipine: ATENTAT sângeros în catedrală. Cel puțin 27 de morți și zeci de răniți

Filipine: ATENTAT sângeros în catedrală. Cel puțin 27 de morți și zeci de răniți
Cel puțin 27 de oameni au murit și 77 au fost răniți într-un dublu atentat care a vizat o catedrală romano-catolică din sudul Filipinelor, în timpul slujbei de duminică, au anunțat oficiali de securitate, la câteva zile după ce un referendum privind autonomia regiunii majoritar musulmane s-a soldat cu un vot favorabil copleșitor, relatează Reuters.
Atentatul s-a produs pe insula insula filipineză Mindanao duminică dimineață, în timpul slujbei. Prima explozie s-a produs în afara catedralei catolice Jolo iar a doua explozie s-a produs după ce echipele de intevenție au ajuns să acorde primul ajutor. Civilii au fost cei mai afectați de atacuri, dar în explozii și-au pierdut viața și șapte militari.
Șeful poliției naționale a spus că este posibil ca gruparea Abu Sayyaf să fie implicată. „Vor să tulbure liniștea publică, vor să arate că sunt puternici și să provoace haos”, a declarat acesta la radio.
Jolo este unul dintre bastioanele Abu Sayyaf, care și-a creat o reputație prin atacurile cu bombă comise și brutalitatea sa, precum și pentru faptul că a jurat credință Statului Islamic. De asemenea, gruparea militantă este puternic implicată în piraterie și răpiri.

După divorț, am jurat că nu mă voi căsători niciodată cu un bărbat din țara mea. Bărbații noștri, prin ochii unei străine…

admin

După ce am divorțat de soțul meu, am jurat că niciodată nu mă voi mai căsători cu un bărbat din țara mea. Vreau în viața mea un bărbat pe nume John, José, Carlos.

Da, îmi este ușor să vorbesc despre aceste lucruri deoarece sunt stabilită de mulți ani în America, acolo unde tații petrec timpul cu copiii lor, se plimbă, îi dau în scrânciob, iar femeile în acest timp se răsfață la saloane de frumusețe.

Atunci când copilul plânge noaptea, se trezesc împreună cu soția și le schimbă scutecele, nu pasează toată responsabilitatea femeii. Ei nu consideră că este rușinos să aleagă să meargă direct acasă după muncă, deoarece acolo este familia care îi așteaptă. Nu aleg să meargă cu amicii la bere. Și nici nu consideră că este un „act de eroism” să vină devreme acasă la soție și copiii săi. Acest lucru este ceva normal și firesc! Acest lucru este corect!

Ei sunt capul familiei și trebuie să fie puternici, să înțeleagă slăbiciunile femeilor, să le ajute, nu să profite de ele.

Îmi aduc aminte de vizita mea la o prietenă. Era în concediu de maternitate, iar în brațe ținea o făptură drăgălașă.

Era o femeie obosită, chinuită, iar soțul ei, relaxat, odihnit, juca jocuri pe calculator… M-am așezat pe canapea.

Prietena mea mi-a dat copilul să-l țin în brațe pentru câteva minute, între timp s-a retras în bucătărie pentru a pregăti un ceai. Totodată, a profitat de câteva clipe libere și amestecând supa de pe aragaz, a hrănit pisica.

Soțul, stătea în continuare la calculator, chiar dacă copilul, care era în brațele mele a început să plângă. Am încercat toate metodele posibile și imposibile ca să liniștesc copilul, în timp ce tatăl său, m-a privit cu indiferență și și-a continuat jocul. „Ce nesimțit!” Aș fi vrut să mă apropii de el și să-i dau câteva lecții de responsabilitate, dar mulțumesc lui Dumnezeu că nu este soțul meu!

A revenit prietena cu ceaiul, l-a pus pe măsuță și a luat copilul în brațe care s-a liniștit îndată.

Abia acum am observat că fața ei tânără era brăzdată de riduri, i-am zărit și firele albe din păr. Ea, care întotdeauna era bine îngrijită, acum arăta oribil. „Ce mai faci?” – m-a întrebat ea fără să se atingă de ceai. Nu ne-am mai văzut de mult timp, și eu, fiind stabilită în America de câțiva ani, aveam multe să-i povestesc…

Prietena mea s-a căsătorit, a născut o minune de copil. Soțul ei este manager, câștigă puțini bani. Fiind în concediu de maternitate, a încercat să lucreze în calitate de traducător, noaptea traducea, iar ziua mergea cu copilul la medici.

Am ascultat-o. Chiar dacă știam răspunsul, am întrebat: „Dar soțul te ajută?” Ea a oftat și a plecat privirea. „Desigur, stă cu fetița în altă cameră și eu dau cu aspiratorul. Fetiței îi este frică de zgomotul aspiratorului.”

Am privit peste geam. Era o seară liniștită de iarnă. În zăpadă, vedeam pașii acestor femei care se grăbesc să vină acasă, să hrănească copiii, să-i spele, să facă curățenie, să pregătească cina pentru așa numiții „soți”.

Femei, care fac cumpărături și tot ele sunt nevoite să care pungile grele, femei care ridică cărucioarele grele pe scări, din cauza că lipsește rampa. Iar acasă, se desfac în patru pentru a pregăti cina, a da cu aspiratorul și uneori face toate acestea cu un copil în brațe… Și asta numai pentru a purta titlul de „soție perfecta”. Și nimeni nu o va răsplăti și nici nu o va aprecia deoarece este „responsabilitatea” ei, doar bărbatul merge la serviciu și vine obosit.

Nu i-am spus prietenei mele că soțul meu, de obicei mă ajută. Și nu doar soțul meu face acest lucru. Toți soții sunt de mare ajutor soțiilor. Ei nu așteaptă ca cineva să-i roage să ajute. Și dau cu aspiratorul în casă și chiar gătesc. Seara duc copiii la piscină pentru ca soțiile să aibă timp de odihnă. Iubesc și respectă soția și împart toate responsabilitățile casei.

Am tăcut. Și am mulțumit lui Dumnezeu că trăiesc în țara unde aceste lucruri sunt firești. El este capul familiei, el își asumă responsabilitățile casei.

El, ca și mine, este soț cu drepturi depline și are tot atâtea sarcini câte am și eu. Merge la muncă, face cumpărături și mă ajută să pregătim cina. Seara petrece timpul cu copiii, se joacă cu ei.

El este tată, soț, este capul familiei, iar eu am timp și pentru mine. Sunt și eu o persoană care are pasiuni în viață, nu doar să schimb scutece. Mă simt iubită și respectată.

Da, America a schimbat modul meu de a gândi și de a percepe unele lucruri. Și da, îmi place să fiu o femeie, nu sluga cuiva. Și îmi place faptul, că fiii mei vor crește și vor fi ajutor pentru soțiile lor. Vor fi capul familiei în tot sensul cuvântului.

„Nu este un bărbat adevărat!” – vor spune bărbații ale căror soții se spetesc pentru a fi „soții” perfecte.

„Femeie, pune masa, mi-e foame! – am auzit o voce de nicăieri. Acest strigăt m-a întrerupt din gândurile mele. „Jucătorul” a dat un semn de viață, îi este foame sărmanului. Prietena, s-a sculat și i-a pus masa… El, fără să spună „mulțumesc” a început să mănânce. „Dă-mi și pâine!” A cerut el, fără să se deranjeze să întindă mâna să se servească…

„Acesta se numește soț?” – m-am întrebat eu indignată.

Dragi femei, haideți să ne iubim! Să învățăm să deosebim un bărbat adevărat de un bădăran. Mai există soți buni, înțelegători, grijulii și iubitori! Acești soți nu vă vor considera sluga lor. Avem o singură viață, iubiți și respectați pe cei care vă vor ține de mână când veți merge prin viață.

LEGEA DOMNULUI: INTERDICTII SI PORUNCI, ROBIE SAU LIBERTATE? – PASTOR SERGEY PREDIT

Legea Domnului: interdictii si porunci, robie sau libertate?

Odata am avut ocazie sa am un cuvant la un auditoriu de oameni necredinciosi. Evenimentul a avutloc intr-o sala mare a unei unitati militare. In sala s-au adunat in jur de 50-60 de personae, iar eu am vorbit pe tema “In ce consta adeverata valoare vietii unui om”.La sfarsitul discursului meu un ofiter mi-a pus o intrebare, cu care se framantă multi oameni aflati in cautarea Adevarului. Cred ca raspunsul la aceaasta intrebare a fost mult mai util, decat toata predica mea de 25 de minute.

“Odata un preot mi-a dat o lista cu pacate” – a inceput sa spuna ofiterul… “Cand m-am uitat la aceasta lista am fost foarte surprins si socat: din lista am inteles ca aproape tot ce tine de viata noastra cotideana, biserica considera fiind pacat! Sa ma uit la televizor – e pacat! Sa lenevescputin – e pacat! Chiar nu am dreptul dupa o zi de lucru doar sa ma odihnesc fara sa fac ceva anume? Jumatate de ora fara rugaciune – e pacat! e.t.c… Cine poate sa traiasca in felul acesta”? – a intrebat el la sfarsit.

Si intr-adevar, multi oameni percep crestinismul doar ca un set de interdictii si porunci. Mai mult decat atat, se pare ca interdictiile acestea limiteaza extreme de mult libertatea umana, lipsind omul de toate lucrurile dorite, tot ce face viata umana sa fie interesanta si placuta. Iar ca alternativa omului i se ofera un mod de viata extrem de ascetic, plin de lucruri pe care nu iti vine deloc sa le faci, insa care esti obligat sa le faci pentru mantuirea sufletului si pentru a ajunge la viata vesnica.

Un alt omla invitatia mea sa se apropie de Dumnezeu si de Biblia mi-a rastuns: “Auzi omule, tu stii ca viata mea nu este deloc simpla: Muncesc ca un bou, castig un salar mizerabil, am probleme in familia… in viata mea atat de sobra au ramas doar cateva lucruri care imi mai produc placere si bucurie, iar tu vrei ca eu sa vin la Dumnezeu care imi interzice aceste lucruri. Vrei ca sa nu mai raman chiar cu nimic?”

Care totusi pana la urma esenta Legii lui Dumnezeu?

In Legea lui Moise sunt in jur de 613 de porunci (dintre care mai mult de jumatate – 365 – sunt interdictii). Orice evreu putea sa arunce o privire asupra lor si cantareasca pentru sine: “Cu acestea 302 nu am nici o prolema, lepazesc usor si din inima, cu acestea 70 merge mai greu, insa daca ma straduiesc tare, ma voi descurca si cu ele. Urmatoarele 156 merg rau de tot, iar de restul 137 nici sa nu mai vorbesc… Dar ce sa fac? N-am nimic de ales, su sunt obligat sa duc povara aceasta, pentru ca altfel aung in iad. Mai bine sa ma chinui aici ca sa ajung la viata vestica, caci acolo va fi cu totul alta treaba.

Un asemenea iudeu intr-o zi s-a apropiat de Domnul Isus ca sa afle daca nu cumva printre cele 613 porunci exista doar cateva, pe care daca le pazesti devii relativ curat inaintea lui Dumnezeu si demn de viata vesnica. Raspunsul Domnului Isus a fost paradoxal si iesit din orice tipar: Aufost doar 2 porunci care au imbibat realmente in ele toata Legea: “Dragostea deplina fata de Dumnezeu si iubirea de semeni pe masura iubirii de sine”. Cat de simplu si cat de complicat in acelasi timp!„Iubeste-L pe Dumnezeu si fa tot ce-ti vine!” – a rezumat candva Fericitul Augustin. Suna intr-adevar neobisnuit, chiar anarhic, insa esenta frazei spune ca cel ce iubeste pe Dumnezeu cu adevarat, are pasiuni si dorinte inspirate de Dumnezeu.

Cum ramane totusi cu limitarile pe care ni le impune Legea?

Esenta interdictiilor si poruncilor consta in a-i proteja si a-i feri pe oameni de rau. Ele sunt asemenea steaguletelor rosii care se pun in jurul unei gauri uriase pe sosea, delimitand astfel zona periculoasa. Dumnezeu nu este un killer al placerilor. El plaseaza acele steagulete rosii doar acolo, unde depasirea limitei permise aduce daune celui in cauza si celor din jurul lui. Aceasta depasire a limitei e definita de Biblie ca fiind pacat.

Daca esenta poruncilor si a interdictiilor consta in dragoste, atunci intreaga lista a preotului pe care a primit-o ofiterul din sala, isi pierde semnificatia. Daca un om Il iubeste cu adeverat pe Dumnezeu, in mod natural el caută sa-I faca pe plac lui Dumnezeu si sa respecte regurile care reglamenteaza relatia dintre el si Dumnezeu (pe verticala) si dintre el si cei din jurul lui (pe orizontala).

1. Daca Il iubesti peDumnezeu si vrei sa ai viata din abundenta, pe care apregatit-o El celor ce-L iubesc, cu siguranta n-ai “sa mori” in fata televizorului, si nu pentru ca aceasta este o interdictie, ci pentru ca nu vrei sa-ti umpli mintea cu gunoaie.

2. Nu vei lenevi, si nu pentru ca sa bifezi implinirea unei porunci, ci pentru ca sa nu pierzi nici o ora din timpul tau pretios, pentru ca viata din abundenta sa nu treaca pe langa tine. “Carpe Diem!” – spuneau stramosii – “Profita de Moment”!

3. Motivatia pentru rugaciunenu va fi linistirea sentimentului religios si a datoriei fata de Dumnezeu, ci pentru ca nu poti si nu vrei sa traiesti fararugaciune.

Atunci se ridica o intrebare ligitima:de unde sa facem noi rost de aceasta dragostea fata de Dumnezeu si fata de oameni? – De la Insusi Dumnezeu. El estei si autorul si datatorul dragostei. Ea “a fost turnata in inimile noastre de Duhul Sfant” (Rom.5:5). Lucrul acesta nu poti intelege si simti din mesajul unui predicator. Trebuie sa le experimentezi in mod personal. Se poate vorbi mult despre insusirile apei, dar nu o vei intelege pana cand nu vei intra in ea si s-o iei in palmele tale ca sa-ti potolesti setea.

Viata crestina este posibila doar pentru un om in inima caruia locuieste Duhul lui Dumnezeu. Pana atunci Dumnezeu si poruncile Lui vor ramane neintelese si periculoase pentru libertatea noastra .

Scopul relatiei dintre Dumnezeu si om nu consta in interdictii si porunci, ci in viata care este posibila datorita atitudinii atente fata de aceste porunci.

Viata cu Dumnezeu nu este plictisitoare, ci interesanta. Ea este plina de experiente captivante chiar mai mult decat experientele oricarui om care nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. Diferenta este ca experientele acestea sunt mai curate si mai bune si nu lasa in urma lor gustul amar, regretul si urmarile, care vor fi din ce in ce mai greu de depasit. Iresponsabilitatea si permisimismul niciodata nu au adus nimanui o implinire de durata. Devreme sau tarziu intr-o forma sau alta raul se va intoarce inapoi la cel ce il face. Asta e legea stabilita de Creatorul Universului.

Poruncile lui Dumnezeu pot fi comparate cu un gard care inconjoara curtea scolii ca sa ne protejeze si sa ne ofere siguranta. Insa noi,oamenii deseori suntem ca niste copii iresponsabili, jucand fotbal cu o cutie goala de conserva pe marginea soselei aglomerate. Dincolo de gard puteam fi in siguranta.

Studiile psihologilor au aratatca copii, care se joaca in curtea unei scoli fara gard au tendinta sa se tina mai aproape de mijloc si nu se simt in siguranta aproape de marginea curtii.In schimb copii care sie joaca intr-o curte ingradita se simt mai liber si folosesc cu curaj tot spatiulcurtii si nu doar mijlocul ei.

Poruncile lui Dumnezeu, asemenea gardului, ne sunt date ca noi, copiii Lui cu bucurie si siguranta sa ne jucam in curte, adica in lumea pe care a creat-o El pentru noi.

Va doresc tuturor celor care inca n-ati experimentat personal, sa puteti vedea in Biblie dincolo de gardulporuncilor un loc luminos, placut si comfortabil pentru noi.

Cu toata importanta “gardului” fie ca Dumnezeu sa ne ajuta ca in bisericile noastre sa fim invatati mai mult cum sa descoperim o relatie vie si adevarata cu Dumnezeu, decat ce fel de forma si culoare trebuie sa aiba gardul nostru, sau cum gardul scolii invecinate nu corespunde standardului pe cand gardul nostru este in regula.

Pastor Sergey Predit

 

https://www.baptisti-arad.ro/articole/legea-domnului-interdictii-si-porunci-robie-sau-libertate-pastor-sergey-predit

SEPARAREA LUMINII DE ÎNTUNERIC – PASTOR MIRCEA TOMA

Separarea luminii de întuneric

Cine ar putea să ne spună cum arată lumea de dincolo în afară de cei care realmente au fost acolo? De obicei, când vorbim de acel spaţiu avem în minte fie ceea ce urmează dincolo de moarte, fie imaginea unor universuri paralele. Modalităţile de invocare a persoanelor sau „spiritelor” care populează celălalt univers nu par a fi altceva decât aducerea nevinovată, în plan palpabil, măsurabil senzorial, pentru câteva momente, a lumii respective.

Fiind pe pământ în urmă cu 2000 de ani, Domnul Isus, Dumnezeu Întrupat, a avut o discuţie interesantă cu caţiva dintre liderii evrei ai partidului religios al saducheilor. Întâmplarea este relatată în Evanghelia lui Luca 20, 27-38. Oamenii aceştia, care negau realitatea învierii, au crezut că reuşesc să-I adreseze Mântuitorului o întrebare la care să nu aibă răspuns. Probabil că era unul dintre argumentele lor forte folosite în discuţiile purtate cu celelalte partide religios-politice din Israel. Întrebarea lor era bazată pe Legea Mozaică: „Învăţătorule, iată ceea ce ne-a scris Moise: <<Dacă moare fratele cuiva, având nevastă, dar fără să aibă copii, fratele lui să ia pe nevasta lui, şi să ridice urmaş fratelui său>>. Au fost dar şapte fraţi. Cel dintâi s-a însurat, şi a murit fără copii. Pe nevasta lui a luat-o al doilea şi a murit şi el fără copii. A luat-o al treilea, şi tot aşa toţi şapte; şi au murit fără să lase copii. La urma tuturor, a murit şi femeia. Deci, la înviere, nevasta căruia dintre ei va fi femeia? Fiindcă toţi şapte au avut-o de nevastă”. Argumentul lor părea fundamentat puternic, răspunsul dat de Domnul însă i-a lăsat fără replică: „Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită, dar cei ce vor fi vrednici să aibă parte de veacul viitor şi de învierea dintre cei morţi, nici nu se vor însura, nici nu se vor mărita. Pentru că nici nu vor putea muri, căci vor fi ca îngerii […] Dar că morţii înviată a arătat însuşi Moise […] când numeşte pe Domnul: <<Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov>>. Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morţi, ci al celor vii, căci pentru El toţi sunt vii”.

Multe adevăruri privind lumea de dincolo pot fi extrase din spusele Mântuitorului, dar unul foarte important este acela că, deşi pentru noi, cei trecuţi în veşnicie, sunt asimilaţi nefiinţei şi pierderii veşnice, în faţa lui Dumnezeu ei sunt vii, persoane care continuă să existe. Moartea se dovedeşte astfel doar o trecere spre altceva, un prag ce separă vizibilul detectabil prin simţurile noastre, de o lume a celor vii pentru veşnicie. Această lume este guvernată de alte legi decât cele ale universului nostru fizic. Cu acceptul sau negarea din partea noastră, ea există şi cu toţi vom păşi în eternitatea cu Dumnezeu, de fericire şi împlinire veşnică (raiul), sau de pedeapsă veşnică (iadul).

Un alt fapt uimitor este acela că nu există universuri paralele, ci doar locuri decise de Dumnezeu pentru existenţă, unul pentru o perioadă limitată (acest pământ) şi unul care nu este construit în coordonatele spaţiu-timp. Problema fierbinte pentru majoritatea nu este veşnicia şi împăcarea cu Dumnezeu (deşi ea ar trebui, potrivit învăţăturii Bibliei, să fie căutarea fiecărui om – pregătirea se face prin acceptarea prin credinţă a lucrării Domnului Isus de la Golgota în locul nostru, prin pocăinţa de păcate şi întoarcerea la Dumnezeu şi trăirea unei vieţi după voia lui Dumnezeu). Problema care suscită foarte mult interes este comunicarea cu lumea de dincolo, apariţiile angelice sau demonice, posedările demonice, vorbitul cu morţii, paranormalul şi tot ceea ce ţine de aceste domenii. O accentuare greşită a interesului pentru lumea spirituală este o stratagemă a „duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Epistola lui Pavel către Efeseni 5,12) de a direcţiona interesul oamenilor spre scopuri secundare, pierzând din vedere adevarata problemă care trebuie rezolvată în viaţa lor: împăcarea cu Dumnezeu. Şi totuşi, câteva idei pot şi trebuie trasate, aşezând orice discuţie privind lumea spirituală pe coordonate corecte.

„Experienţele” cu lumea de dincolo sunt în parte valide pentru că ea există, dar modalitatea în care această lume se revelează este credibilă în măsura în care este circumscrisă învăţăturii biblice. Biblia este singurul Cuvânt Inspirat al lui Dumnezeu. Ea fixează limitele, dincolo de care orice afirmaţii sunt elemente ale imaginarului uman sau efecte ale influenţei sau manipulării demonice. Dumnezeu este Acelaşi, nu se schimbă, lumea de dincolo nu este o confruntare dintre bine şi rău în care balanţa cade când într-o parte, când într-alta, iar felul în care noi acţionăm nu schimbă cu nimic raportul între cele două. Din perspectivă biblică, Dumnezeu este Suveranul desăvârşit, El a îngăduit răul cu un scop (Proverbele sau Pildele 16,4 “Domnul a făcut toate pentru o ţintă, chiar şi pe cel rău pentru ziua nenorocirii”), l-a legat de lumea aceasta şi, o dată cu atingerea scopului divin, El va încheia pentru totdeauna acţiunea lui Satan prin a-l închide veşnic în iad.

Dumnezeu a interzis comunicarea cu universul spiritual ce depăşeşte cadrul relaţiei, legăturii cu El, pentru că acestă experienţă este devastatoare şi distrugătoare pentru om, fiind o legătură directă cu duhurile rele. Din perspectivă biblică orice comunicare cu lumea spirituală gen spiritism, vrăjitorie, vorbitul cu morţii, magie albă sau neagră etc. nu este fie malefică, cu Satan, fie direct cu Dumnezeu şi Împărăţia Sa, ci exclusiv demonică (indiferent de metodele folosite pentru a contacta lumea spirituală). E cert că există foartă multă şarlatanie şi iluzionism care încântă masele, activităţi atribuite lumii spirituale, dar care au cauze pur pământeşti. În acelaşi timp e cert că există o activitate spiritistă care nu poate fi negată, dar ea e condamnată de către Dumnezeu în termeni duri: „Pe vrăjitoare să nu o laşi să trăiască” (Exod 22,18) era porunca Lui pentru poporul evreu care urma să intre în Canaan, popor a cărui ţară trebuia să fie sfântă; „Să nu ghiciţi după vârcolaci, nici după nori”(Leviticul 19,26); „Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la vrăjitori: să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt Domnul Dumnezeul vostru” (Leviticul 19,31); „Să nu fie la tine […] nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciunea înaintea Domnului” (Deuteronomul 18,10-12).

Nu există un spaţiu neutru în care contactul cu lumea demonică să nu influenţeze pe cei care au decis să intre în legătură cu ea. Demonicul are tendinţă acaparatoare, opunându-se lui Dumnezeu, scopurilor Sale şi slujitorilor Lui (lumea angelică sau oamenii Săi). Este o reală forţă, pare manipulabilă în mâna oamenilor, fără ca mulţi să realizeze că ei au fost cei manipulaţi, chiar posedaţi. Jocuri ce par nevinovate la suprafaţă sunt extrem de periculoase, ce deschid uşi ce de multe ori nu mai pot fi închise niciodată. Horoscop, iluminări dincolo de revelaţia biblică, ghicit în palmă etc. par clipe de „fun”, dar sunt ele chiar aşa de inocente cum par? Creştinismul nu a subapreciat niciodată această redutabilă putere şi, în termenii vieţii de zi cu zi, îndemnul biblic este: „Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea piept împotrivirilor diavolului. Căci noi nu avem de luptat împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6,11-12).

Hristos este Cel care a venit de la Tatăl, făcându-Se asemenea oamenilor pentru ca noi să ne putem apropia şi împăca cu Dumnezeu. El a vorbit de la Tatăl, despre Tatăl şi Împărăţia Lui. Dumnezeu vorbise adesea de-a lungul vremurilor, profeţii fiind oameni care s-au adresatcontemporaneităţii lor cu elemente care aveau nevoie de rezolvare imediată, dar au descoperit şi viitorul, pentru că primiseră înţelegerea lucrurilor care urmau să vină. Descoperirile lor au fost consemnate în Biblie. Dar Hristos este Cel care aduce descoperirea completă privind planurile lui Dumnezeu. Biblia este o carte închisă. Vechiul Testament Îl avea în centru pe Mesia, Hristosul care urma să vină. Noul Testament Îl are în centru pe Mesia care a venit, Fiul lui Dumnezeu care a luat trup omenesc pentru mântuirea oamenilor. Pentru viaţa aceasta, Biblia conţine atât planul lui Dumnezeu de mântuire, cât şi principiile necesare pentru a trăi cu Dumnezeu, după voia Lui, pentru slava Lui. Nu există o altă mântuire, o altă iluminare, o altă pace cu Dumnezeu, pentru că Hristos, Dumnezeu pe pământ, a adus totul. El ne-a vorbit şi despre lumea de dincolo, iar cuvintele Sale sunt adevărul.

A fi creştin nu înseamnă doar a-l urma pe Hristos, ci şi faptul ca Duhul lui Dumnezeu să fie prezent în viaţa omului. Prezenţa celei de-a treia persoane a Trinităţii, a Celui numit Duh Sfânt, nu este compatibilă cu prezenţa duhurilor demonice. A-L urma pe Hristos nu este compatibil cu a cere părerea demonilor, a morţilor, a vrăjitoarelor, ghicitoarelor şi a prezicătorilor. Lumina lui Hristos nu stă în aceeaşi inimă alături de întunericul maleficului. A fi creştin înseamnă a umbla sub autoritatea lui Dumnezeu, călăuzit de către Dumnezeu, în relaţie personală cu Dumnezeu, fiind păzit de El – I Petru 1.5“Voi sunteti paziti de puterea lui Dumnezeu, prin credinta, pentru mântuirea gata sa fie descoperita în vremurile de apoi!”. Nu este treaba creştinului să se „ia la trântă” cu demonii, la fel cum nu e treaba lui să pornească o vânătoare a vrăjitoarelor. El este chemat la o viaţă nouă cu Dumnezeu, pentru ca lumina Lui să vină pe acest pământ şi, prin viaţa şi mărturia lor, din inima a câţi mai mulţi oameni să fie alungat întunericul.

Multe aspecte privind contactul cu lumea de dincolo sau experienţe extrasenzoriale par interesante şi importante. Cu înţelepciune se cuvine a ne delimita poziţia. Singurul care a fost ACOLO când începutul a fost fixat ca început, care cunoaşte cu adevărat si pe deplin lucrurile şi care ni le-a transmis nealterate, este Hristos. El este Adevărul. Biblia fixează cadrul, vestindu-ne de pericole şi arătând ce este bine pentru noi. În fond, nu părerea oricăruia dintre dintre noi este garanţia că anumite lucruri sunt ceea ce par a fi, ci Cuvântul Celui care cunoaşte totul. Poziţia fiecăruia trebuie stabilită în funcţie de El: Îl credem cu adevărat sau nu? Să nu uităm, chestiunea importantă pentru noi nu este cum arată lumea spirituală şi felul în carestabilim contact cu ea, ci împăcarea, comunicarea şi stabilirea unei relaţii persoanale cu adevăratul Stăpân, Dumnezeu.

Pastor Mircea Toma

Romanian Baptist Church of Toronto

https://www.baptisti-arad.ro/articole/separarea-luminii-de-intuneric-

Înapoi sus
Tinerețe în cuvânt

„Nimeni să nu disprețuiască tinerețile tale!”

Ana-Maria Negrilă

Universul între paginile unei cărți

Nervi de Sezon

Blog Filozofic

POPAS PENTRU SUFLET

Cristian Ionescu

Agora Christi

Blog evanghelic de teologie publica

Alteritas

cu Dănuț Jemna

Pagina creștină

Simion Ioanăș

Danut Tanase

E viată pe pământ!

danielmiclea

Inca un gand

Aradul Evanghelic

... pentru arădeni şi despre arădeni...şi nu numai!

barzilaiendan.wordpress.com/

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Nickbags

Har si Pace

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor nu vreau să se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că până și el a tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian I. Bârsan

...din inima pentru tine

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Susținem misionari și proiecte de misiune peste tot în lume

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Creştinul azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din România

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

%d blogeri au apreciat: