ÎNSTRĂINAREA OMULUI FAȚĂ DE DUMNEZEU Evrei 9:1-15

ÎNSTRĂINAREA OMULUI FAȚĂ DE DUMNEZEU Evrei 9:1-15

 ARDELEAN VIOREL

1). INTRODUCERE. Cele patru evanghelii ne prezintă ce a făcut Isus pe pământ iar Cartea Evrei ne prezintă ce face Isus Cristos în cer în care Isus Hristos împlineşte 3 funcţii de Împărat, Mijlocitor şi Mare Preot. Autorul[1] nu se prezintă în mod direct, cel mai probabil este apostolul Pavel, Evrei 13:3  ”Aduceţi-vă aminte de cei ce Sunt în lanţuri, ca şi cum aţi fi ……..”. . probabil a fost Pavel, tovarăşul lui de călătorie a fost Timotei, şi a fost scrisă aproximativ în anii 60 D.C.   Există și alte sugestii, totuși se merge pe criteriul autorului divin al cărți 2 Timotei 3:16  Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire. Cartea Evrei are autoritate canonică ca și celelalte cărți din Biblie Ca şi literatură este o carte superbă în limba greacă. Exista în perioada respectivă o îndepărtare de iudaism, bisericile au crescut, iar în anul 70 D.C, are loc căderea Ierusalimului şi distrugerea Templului de către Romani.   Persoana[2] care a scris cartea era iudeu, cunoștea limba greacă deci și Sepauginta, era un creștin adevărat, eliberat de ”jugul Legii”, cunoscător al istoriei și religiei iudeilor și a trăit în perioada apostolică. Este prieten cu Timotei și când scrie se găsește în Italia Evrei 13:24  ”Spuneţi sănătate tuturor mai marilor voştri şi tuturor sfinţilor. Cei din Italia vă trimit sănătate”. Ca și atestări externe avem pe Panteneu, Clemențiu din Alexandria și Origen. Cartea Evrei[3] domină din punct de vedere doctrinal celelalte cărți din Noul Testament, excepție mai face cartea Romani, prin ”justificarea prin credință”. Ea ne arată supremația și finalitatea Revelației mântuitoare al lui Dumnezeu în Cristos fără ceva în plus sau în minus, El fiind singura cale de mântuire. Titlul, în original ”Pros Ebraious” – „Către evrei”, este destinată evreilor în primul rând, ca temă evreiască în conținut și alcătuire. Terminologia folosită este tipic evreiască, folosită în sinagogă. Are multe citate din Psalmi și ne prezintă o altă dimensiune spirituală, pe Cristos sus în cer, la dreapta Tatălui, cu funcție de Mare Preot. Data scrieri epistolei este datată înainte de căderea Ierusalimului și distrugerea Templului în anul 70 d. Cr, adresanţii fiind creștini de mult timp (Evrei 5:12,l 10:32-34), sau chiar creștini din generația a doua (Evrei 2 :13-14). Contextul în care este scrisă epistola este unul a respingerii Evangheliei de către evrei, prima dată când l-au răstignit pe Mesia iar a doua oară la Rusalii. Cei care au crezut au fost atăcați din partea autorităților romane din cauza „noului împărat Isus” (Fapte 17:7)”, și autoritățile religioase evreiești care combăteau drastic ”Calea cea nouă”. Conținutul cărți. Persecuția era exercitată asupra creștinilor, iar din acest motiv mulți evrei au început să părăsească creștinismul, se întorceau la un ritual și o credință iudaică, ce era mai comodă. Îndemnul pentru creștini era să aibă încredere și nădejde în Cristos pănă la sfârșit (Evrei 3:6), spre desăvârșire (Evrei 6:1). Cartea are scopuri precise. 1. să confere valabilitatea creștinismului, 2. prin Cristos s-au împlinit toate așteptările iudeilor 3. să atragă atenția creștinilor asupra unui Cristos superior în toate lucrurile și suveran ritualurile şi instituţiile ceremoniale iudaice și deasupra   oricărei alte personalităţi sau conducători religioși. Creștinii sunt avertizați asupra pericolul întoarcerii la iudaism sau la o curtare a unei religii și învățături superficiale   creștine fără o decizie fermă de al urma pe Critos. Teme caracteristice în cartea Evrei avem supremația superiorității lui Cristos, și epistola face contrast între lucrurile bune din iudaism (Evrei 1:4; 6:9; 7: 19, 22; 8:6; 9:23;   11:16, 35, 40; 12:24) și lucrurile și mai bune aduse de Cristos (Evrei 8:7-13). Cristos este mai bun decât îngerii, decât Moise, Iosua, decât Aron, iar Legământul cel Nou este mai bune decât Vechiul Legământ. Este prezentat Cristos ca Dumnezeu / Om, Mare Preot și Împărat (Evrei 7:2) așezat la dreapta lui Dumnezeu și mijlocind pentru mântuirea oamenilor (Evrei   4:14, 5:10; 6:20, 8:13). Ies în evidență două pasaje, Cristos ca și Mare Preot (Evrei 4:14-16) și noi care trebuie să alergăm înainte (Evrei 12:l-2). Epistola către Romani descoperă necesitatea credinței creștine, justificarea prin credință, pe când Evrei[4] descoperă superioritatea credinței creștine. Ideea aceasta este susținută și de folosirea cuvintelor „mai bun”, iar alte două versete vorbesc despre această cale „mai bună”. Destinatari a fost poporul evreu, care erau, leneşi din punct de vedere spiritual, neascultători, şi nu frecventau biserica. Erau amăgiţi de învăţături străine, şi în pericol de martiraj. De asemenea erau în pericol de aşi pierde credinţa în mod deliberat. Scopul Cărții[5] este de a spune ”evreilor să nu se mai   comporte ca evreii” (dr. Walter Martin), să treacă de la ritualurile și credința iudaică la creștinism. Ea este și un îndemn pentru creștinii persecutați de a continua viața de credință în Harul lui Cristos. Cartea are 3 secţiuni teologice : 1.Superioritatea lui Hristos faţă de îngeri, Aron, Moise, 2. Isus Hristos este Mare Preot, 3. iar în capitolul 11 sunt relataţi marii eroi ai credinţei, în plus unii care sunt biruitori şi alţii ca martiri, dar Dumnezeu îi priveşte la fel. (Evr.11: 33 – 40) Obiectivul cărţii mai este   să-i facă conştienţi pe vrei de revelaţia lui Dumnezeu în Hristos,   să înveţe despre suferinţă ca paşi în maturitate şi să le spună despre judecata lui Dumnezeu. Scopul cărţii este dublu, pe de o parte are un aspect didactic în care Pavel aduce argumente că Isus Hristos a fost Mesia, iar practic creştinii au rămas copii în credinţă iar apostolul Pavel doreşte maturizarea lor. El arată aspectele negative pentru cei care sunt pasivi faţă de mântuire,   împietrirea inimi, decădere spirituală, păcatul cu voia, o viaţă fără sfinţire, dar apar şi aspecte pozitive ca Legământul cel Nou, aspectul moştenirii, nădejdea credinciosului, slujba, Jertfa de pe Cruce, mântuirea, judecata și răscumpărarea. Hristos este prezentat ca şi „Moștenitor, Creator, Oglindirea Slavei Lui, Susținător al tuturor lucrurilor, Cel care ne curățește păcatele, Regele, Născut din Tatăl, Unsul lui Dumnezeu, Domnul veșniciei”. Cuvântul utilizat pentru credinţă este „ hypostasis” ce înseamnă a avea o încredere neclintită, în contrast cu cuvântul ipoteză sau teorie. De asemenea „ Puternică încredinţare” este un cuvânt grecesc ελεγψηος” care are sens juridic. La fel cuvântul ”aionas”   înseamnă lume, vremuri, cu referinţă la Cuvântul lui Dumnezeu care a vorbit (energie) şi a creat materia, care la rândul ei se poate transforma înapoi în energie. Se face referire la eroii credinţei începând cu neprihănitul Abel, care indică faptul că fără vărsare de sânge nu există iertare. Enoh umblă cu Dumnezeu prin credinţă, Avram dă dovadă de ascultare, Sara reprezintă tăria credinţei, Isac este gata pentru sacrificiu şi îl prefigurează pe Hristos (Tatăl aduce ca şi jertfă pe Fiul), Iacob prezintă viitorul credinţei pe când Iosiv este o împlinire a ei. Viaţa lui Moise ne arată sacrificiile credinţei, Iosua ne prezintă o „nebunie” a credinţei, fiind vorba de zidurile Ierihonului, Rahav ne arată locuri neaşteptate în care poate să existe credinţă, şi lista eroilor credinţei continuă. În Vechiul Testament credinţa era legată de ascultare, indica o posesie a omului, o calitate. Cuvântul folosit este ” שצשמת – aman” care înseamnă statornicie iar în Noul Testament cuvântul utilizat este ” πιστις, πιστιος – pistis” şi înseamnă a admite o realitate, existenţa ei şi faptul că te încrezi în ea. Credinţa este un lucru esenţial pentru că Evrei nu se poate fără ea. 11:6 „Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui Dumnezeu!.” Credinciosul abandonează forţele proprii, iar credincioşia este un atribut al lui Dumnezeu de care nu se dezminte 1 Ioan 1:9  Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Ea este demonstrată pe paginile Bibliei şi vedem realizarea ei în Istoria Mântuirii. Versete Cheie, avem mai multe : Evrei 2.3: „Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare…” Evrei 4.14-16: „Astfel, fiindcă avem un Mare Preot însemnat, care a străbătut cerurile – pe Isus, Fiul lui Dumnezeu – să rămânem tari în mărturisirea noastră. Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca și noi, dar fără păcat. Să ne apropiem, dar, cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare și să găsim har, pentru ca să fim ajutați la vreme de nevoie.” Evrei 11.1: „Și credința este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.” : Evrei 1.1-2: „După ce a vorbit în vechime părinților noștri prin proroci, în multe rânduri și în multe chipuri, Dumnezeu, la sfârșitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul pe care L-a pus moștenitor al tuturor lucrurilor și prin care a făcut și veacurile.” Evrei 12.1-2: „Și noi, dar, fiindcă suntem înconjurați cu un nor așa de mare de martori, să dăm la o parte orice piedică și păcatul care ne înfășoară așa de lesne și să alergăm cu stăruință în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm țintă la Căpetenia și Desăvârșirea credinței noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a disprețuit rușinea, și șade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.” Cristos Mai Bun.[6] Locul de închinare de pe pământ este vizibil, spre deosebire de locașul din cer, pe care nu îl vedem. Cortul este prezentat pentru a ilustra aspectul spiritual, Isus Cristos ca și Mijlocitor este în cer. Oficiul de Mare Preot este a lui Cristos și este tema principală a epistolei, și numai prin El se poate ajunge în prezența lui Dumnezeu. Jertfa lui Cristos este mai bună ”mai desăvârșit”, raportată la sistemul jertfelor din Vechiul Testament. Noul Sanctuar este mai bun decât cel vechi făcut de mâini omenești. Locașul de închinare din cer este spiritul dar real unde ”chipurile sunt tipurile” (Apocalipsa 11:19 şi 15:5 ). Jertfa lui Cristos este superioară fiindcă Cristos a prezentat Sângele lui în cer. Cristos este mijlocitorul Noului Legământ care este mai bun iar Testamentul are putere numai după ce Persoana în cauză a murit. Sângele este important în Vechiul și Noul Testament, îi este atribuită puterea de a ierta păcatele. Fără el nu este posibilă iertarea de păcate, iar Sângele lui Cristos are această putere, cu o caracteristică universală și veșnică. Nu numai lucrurile de pe pământ dar și cele din cer au nevoi de curățire, acolo și-a început păcatul existența prin răzvrătirea lui Satana. Evrei 9:24  ”Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu”. Lucrarea lui Hristos[7] este prezentată pe fundalul slăbiciunii ritualurilor aronice, în contrast cu superioritatea Jertfei lui Isus Hristos care implică finalitatea Jertfei lui Hristos (Evrei 7:27; 9:12, 28; 10:10), se arată caracterul personal al jertfei, Isus s-a jertfit pe sine însuşi (Evrei 9:14), caracterul spiritual al jertfei (Evrei 9:14) plus caracterul permanent prin care s-a realizat o mântuire veşnică (Evrei 9:12). Ca şi momentul cel mai important este aspectul soteorologic în care se afirmă faptul că ” Isus Cristos S-a jertfit pe Sine prin Duhul cel veşnic” acțiune făcută în mod deliberat, care contrastează puternic cu jertfele aduse înainte în care animalele erau victime, şi se aduceau tot în contul Jertfei lui Isus Hristos. Aplicaţie practică. Un alt aspect este credinţa ce are un aspect dinamic. În Evrei 11 autorul descrie calităţile active ale credinţei. Este o abordare practică nu una mistică. Pavel se foloseşte de Psalmul 8 pentru a arăta că prin faptul că Isus Hristos s-a umilit, ia adus pe mulţi în slavă (Evrei 2:5-10). Mântuirea este înţeleasă ca o eliberare de sub jugul Satanei, (Evrei 2:14-15), iar credinciosul intră în Odina lui Dumnezeu şi primeşte o moştenire ( Evrei 3:1-4). „Procesul de mântuire este descris ca sfinţire (hagiasmos, Evrei 12:14; 10:10, 13:12) şi perfecţiune (teleiosis, Evrei 7:11, 12:23)”. Rezumat[8]. Epistole se adresează, la trei grupuri separate de credincioși, primii sunt cei care aveau o acceptare și înțelegere la nivelul minții despre Cristos, creștinii care au fost atrași de Isus Cristos dar mai târziu l-au respins,   iar ultimi fiind credincioși care l-au acceptat pe Cristos. Ea se adresează sub alt aspect evreilor prin care se arată superioritatea lui Cristos în toate domeniile, de la jertfe, preoții și legăminte divine El fiind o împlinire a lor, fiind superior și mai bun ca și orice. Cartea Evrei descoperă superioritatea credinţei creştine. Ideea aceasta este susţinută şi de folosirea de 13 ori a expresiei „mai bun”. Iată câteva expresii care exprimă această temă: „Perfect” ­ apare de 15 ori (BVA) „Haideţi să” ­ de 18 ori „Haideţi”- de 5 ori. Legături. Autorul epistolei compară sistemul de jertfe din Vechiul Testament cu Jertfa lui Cristos, preoția levitică cu preoția lui Cristos, vechiul Legământ cu Noul Legământ, în toate cazurile Cristos fiind mai mare mai bun, ele fiind insuficiente, Cristos fiind o finalizare și împlinire a lor. Evrei 10:10  ”Prin această „voie” am fost sfinţiţi noi, şi anume prin jertfirea trupului lui Isus Hristos, odată pentru totdeauna”. Schiţă tematică [9] 1. ISUS. Isus Cristos este un eliberator   mai bun, Isus Om și Dumnezeu mai bun decât îngerii, Isus mai bun ca și Moise, Isus mai bun ca și Iosua, Isus mai bun ca și Aron 2. GOLGOTA. La Golgota s-a făcut un legământ mai bun, avem promisiuni mai bune, ce vine dintr-un Cort mai bun, are o Jertfă mai bună, cu rezultate mai bune. 3. CREDINȚA. Calea ce nouă și bună, este răspunsul pe care îl cere Dumnezeu, este calea aleșilor Lui, credincioșii trebuie să privească spre Domnul, este o cale a sfințeniei. Aplicație practică. Epistola către Evrei ne încurajează atunci când ne prezintă o listă a eroilor credinței în capipolul 11,   ca o garanție lucrării lui Dumnezeu, a sfințeniei, statornicie și încrederea sfinților din Vechiul Testament în Dumnezeu. De asemenea există și avertizări cu privire la pericolul neglijării cuvântului, (Evrei 2.1-4) pericolul imaturității spirituale, (Evrei 5:11-12), pericolul necredinței, (Evrei 3.7-4) pericolul de a nu persevera (Evrei 10: 26-29) dar și mai grav pericolul de al respinge în mod constat și deliberat pe Dumnezeu numit ”păcatul cu voia”. (Evrei 12: 25-29). În carte găsim portretul Domnului Isus Cristos, ce este autor al mântuirii noastre. Evrei 12:2  ”Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu”. În capitolele 11-13 avem învățături practice, iar în evrei 11 avem ceam mai frumoasă definiție a credinței Evrei 11:1  ”Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. Descoprirea de Sine a lui Dumnezeu a fost progresivă în istorie iar prin jertfe omul avea posibilitatea să se apropie în mod treptat de Dumnezeu.

2). JERTFELE ÎN VECHIUL TESTAMENT[10] Termenul folosit în general pentru jertfă este qorban – cu derivatele lui ”ceva ce este adus aproape” (qrb) și se găsește cu precădere în scrierile levitice. Alți termeni sunt zebah  (jertfă), „ceea ce este junghiat” (zabah) şi ‘ola (ardere de tot), ’asam (jertfă pentru vină), (‘asam) şi hatta’t (jertfă pentru păcat)„ .Cuvântul qoban   este folosit la toarte jertfele, care nu implică sânge, în special ca și daruri de mâncare ( Levetic 2). Jertfa de sânge, animalul sacrificat este consumată parțial sau de tot în funcție de tipul de jertfă. (Levetic 3-5). Jertfele nu s-au regăsit doar la poporul evreu ci și la popoarele străine ideea fiind de comuniune între închinători și zeitatea respectivă. Jertfele se regăsesc în perioade istorice încă din cele mai vechi timpuri. Încă din Geneza, Cain și Abel aduc jertfă lui Dumnezeu (minha, Geneza 4:3-4), Noe aduce jertfă (‘ola, Geneza 8:20), iar în perioada patriarhală apare primul altar, Avram Isac și Iacob au obiceiul de a aduce jertfe lui Dumnezeu (Geneza 22), în cinstea lui Dumnezeu sau în cadrul ceremoniei unui legământ. În perioada tribală avem trei sărbători în cadrul cărora se aduceau jertfe de paște și în cadrul legământului, sau a înnoirii legământului. ”Să nu vii cu mâinile goale înaintea Mea” (Exod 23:15). Ideea era de iertare și comuniune cu Dumnezeu. Mai existau jertfele naționale aduse în vreme de război sau dezastre naturale, (Judecători 20:26, 1 Samuel 7:9) de pocăință, de de celebrare (1 Samuel 1:3), de mijlocire (Numeri 23:1 ş.urm.) şi probabil de ospitalitate (Exod 18:12). În perioada monarhiei, cu ocazia inaugurării Templului s-au adus jertfe, iar ulterior au fost aduse jertfe în fiecare zi (2 Împăraţi 12:16) ele fiind menționate de către proroci și psalmiști. Apar în cadrul religiei iudaice idei despre magie, idolatrie, sacrificare copiilor introduse de către împărați apostați. (Ieremia 19:4; Ezechiel 16:21). În perioada post exilică a existat un sentiment mai adânc cu privire la păcat (Nemia 9), bucuria, pocăința, caracterizată ritualul de jertfă (Ezra 6:16-18; Neemia 8:9) iar Templul și închinrea cultică sunt prețuite (Hagai 1:2, Ioel 2:14) şi în special 1 și 2 Cronici). Se pune accentul pe o închinare sinceră și aspectul moral (Eclesiastul 5:1; Proverbe 15:8). Reglementările cu privire la jertfe se găsesc în toate codurile (Exod, Levetic, Numeri, Deuutronom) și se dau instrucțiunile respective. Dintre animalele și păsările duse ca jertfă se cerea să fie dintre animalele și păsări curate și fără cusur, dar se aduce ca jertfă și din darurile pământului. Cele mai importante jertfe[11] sunt arderea de tot, jertfa de pace, jertfa de ispășire, jertfa pentru vină, jertfa de mâncare. Prin ele se evidențiază insuficiența ființei umane în contrast cu Harul lui Dumnezeu. „Arderea de tot” consta în arderea completă a unui animal de parte bărbătească (Lev. 1:1-17). Înainte de ardere, animalul era junghiat de preot, iar sîngele era stropit pe altar (Num. 28:1-8). Arderea completă simboliza dorinţa omului de a fi curăţit complet de vinovăţia sa. Acest tip de jertfă a fost antetipul morţii ispăşitoare a lui Cristos (2 Cor. 5:21). Atât în Vechiul Testament cât și în noul Testament jertfele erau simboluri profetice temporare, evreii fiind învățați asupra faptului că vinovăția trebuia plătită. Ele prevestea Jerfa lui Isus Cristos (Evrei 10:1-18). Iar autorul epistolei către Evrei îl prezintă pe Isus ca și Mare preot ce vine și înlocuișete sistemul de jertfe fiind El însuși o singură dată Jertfă pentru păcat (Evrei 9:11-28). Ca reguli pentru aducerea jertfei sunt prezentarea animalului la altar, cel în cauză ducea mâna pe victimă, animalul era omorât, se stropea altarul cu sânge, sa ardea jertfa, de tot sau parțial după caz în care se consuma carnea. Jertfele se aduceau cu diferite ocazii[12] la sărbători, ca sărbătoarea azimilor, sărbătoarea primelor roade, sărbătoarea corturilor,etc. Paștele este asociat cu prima sărbătoare (Judecători 5:10-12), în timpul Sabatului, sărbători zilnice, jertfele de dimineaţă şi de seară, sărbători săptămânale, lunare, și altele. Cu aceste ocazii se aducea și daruri publice (Numeri cap 28 și 29). Jertfele pot avea un caracter privat în familie, sau individuale pentru diferite ocazii ca împlinirea unui jurământ,   confirmarea unui tratat (Geneza 31:54), mulțumire, dedicare personală, (1 Împăraţi 3:4),   de consacrare, venerarea lui Dumnezeu, pentru ispășire și altele. Ele pot avea un caracter public consacrarea unui preot (Levitic 8:9 sau dedicarea sanctuarului (2 Samuel 6:13; 1 Împăraţi 8:5 ş.urm, încoronarea regilor (1 Samuel 11:15; 1 Împăraţi 1:9) zilele de pocăinţă naţională (Judecători 20:26; 1 Samuel 7:9) pregătire pentru luptă (1 Samuel 13:9… Psalmul 20). Alte jertfe erau aduse ca și recunoștință din întâii născuți la animale și din primele roade ”Jertfele majore aduse la altar menţionate în Levitic cap 1 la 5 sunt descrise în cadrul unui ritual stereotip alcătuit din şase acte, dintre care trei sunt îndeplinite de închinător şi trei de către preot. Ele pot fi ilustrate pentru ‘ola şi zebah ”. Ritualul de jertfă se deosebea de la un tip de jertfă la altul dar ca și fond era același. Semnificația declarată jertfelor din Levetic este de ispășire ” (kipper, Levitic 1:4, etc.). Verbul are înțelesuri de ” a acoperi, a șterge a răscumpăra ” Pasajul din Levitic 16 a fost interpretat în lumina acestui fapt în tradiţia ebraică (de ex. Mişna, Yoma 6.4, „poartă păcatele noastre şi pleacă”). Ispășirea se face după moartea animalului prin sânge, fiind vorba de o moarte de substituție. Dumnezeu a dat oamenilor ritualuri (nu omul) ” (Levitic 17:11: „Vi l-am dat (sângele) ca să-l puneţi pe altar şi să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre„), care acționau în sfera Legământului și a Harului lui Dumnezeu. Sistemul de jertfe din Vechiul Testament nu a avut un caracter final, fiind sugerată această idee de multe lucruri. ”nu este întâmplător că atunci când religia preoţească şi cea profetică s-au întâlnit în Persoana Robului Domnului în Isaia 53, se ajunge la punctul cel mai înalt al religiei VT, când tot ce este valoros în închinarea de cult este acumulat într-o persoană, care face o jertfă de ispăşire (hizza, „miel”, „jertfă pentru vină”) şi în acelaşi timp cheamă la dragoste şi fidelitatea personală a inimii umane”. Isaia 53:11  ”Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor”.

3).JERTFELE ÎN NOUL TESTAMENT. Prin faptul că Vechiul Legământ era vechi și ”aproape de pieire” (Evrei 8:13), jertfele din Vechiul testament nu mai erau practic și în principiu necesare, totuși despărțirea iudaismului de creștinism a fost un proces de durată și au continuat în toată perioada alcătuirii Noului Testament.   Domnul Isus[13] a adus jertfe când s-a înfățișat la Templu, la ultimul Paște, și în celelalte ocazii când a mers la Ierusalim de sărbători, deși El urma să fie Jertfa supremă. Pavel a adus ca jertfă la Ierusalim (care includeau jertfe pentru păcat), sau împlinirea unui jurământ (Faptele Apostolilor 21, Numeri 6:10-12). După distrugerea Templului din Ierusalim în anii 70 chiar și evreii care nu erau creștini au încetata să mai aducă jertfe. În cartea Evrei autorul scoate în evidență caracterul insuficient al jertfelor din Vechiul Legământ, ele având rol de arhetipuri. Jertfele nu puteau elibera conștiința umană de păcat și trebuiau repetate, erau sacrificate animale care erau de fapt victime. Apare un nou tip de jertfă, Jertfele duhovnicești în cărțile Noului Testament, 1 Petru, Ioan, Romani, Filipeni, etc, ele nu implică moartea ci aparţin Duhului Sfânt care locuiește în credincios (Ioan 4:23-24; Romani 15:16) ele nefiind jertfe de ispășire cu un caracter mântuitor, Jertfa de Ispășire aparține lui Cristos ( Evrei 13:15, 1 Petru 2:5). Jertfa lui Cristos, are un caracter soteorologic, lucrarea de mântuire este descrisă în termeni etici, penali, sau în termeni de Jertfă, El fiind Mielul care ridică păcatele lumii   Ioan 1:29  ”A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!. În Evrei 9-10 este arătată împlinirea jertfelor legământului din Exod 24, a vacii roşii din Numeri 19 şi a jertfelor din Ziua Ispăşirii. În Noul Testament Isus Cristos este identificat cu Robul Domnului Din Isaia 53, Mesia Cristosul (Daniel 9), Se folosesc termeni de împăcare și răscumpărare, un Sânge prețios care curăță și sfințește ”passim”. În cartea Evrei se arată importanța Jerfei lui Cristos și faptul că jertfa a fost încheiată Evrei 7:27  ”care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi”. Jertfa a avut loc pe Cruce, iar aducerea Jertfei înaintea lui Dumnezeu a făcut-o Cristos ca Mare Preot, iar mijlocirea preoțească este veșnică. Evrei 7:27  ”care n-are nevoie, ca ceilalţi mari preoţi, să aducă jertfe în fiecare zi, întâi pentru păcatele sale, şi apoi pentru păcatele norodului, căci lucrul acesta l-a făcut odată pentru totdeauna, când S-a adus jertfă pe Sine însuşi”. Jertfa și medierea nu este o activitate viitoare ci o prezență acum pentru noi Evrei 9:24  ”Căci Hristos n-a intrat într-un locaş de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaş de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfăţişeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu”. Jertfa şi Cina Domnului sunt strâns legate una de alta, prima fiind o acţiune concretă iar al doilea ca şi ceremonie, este un act de aducere aminte. 1 Corinteni 11:24  ”Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frînt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” 1 Corinteni 11:25  Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, oridecâte ori veţi bea din el.” Cina Domnului[14] este simbolul morţii Domnului Isus Cristos în locul nostru, ca ritual este compus din pâine şi vin care semnifică Trupul frânt pe Cruce şi Sângele curs pentru păcatele noastre. Prin actul Cinei Domnului nu se primeşte iertarea păcatelor. Cina Domnului poate fi luată de membri bisericii, iar fiecare dintre ei trebuie să facă o cercetare personală. 1 Corinteni 11:28  “Fiecare, dar să se cerceteze pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.” Chiar dacă se spiritualizează actul Cinei Domnului nu trebuie golit de conţinut. Pe lângă  impresiunea ce rămâne în memorie, timpuri de aducere aminte glorioasă se realizează şi o părtăşie cu Cristos (Ioan 6). Doctrina despre Isus Cristos pară numele de Cristologie[15] El fiind a doua persoană din Trinitate (Ioan 1:1), din veşnice egal cu Dumnezeu şi Duhul Sfânt, egali în esenţă lor. Prin naştere din fecioară a intrat în lume (Mat. 1:20, Fil. 2:6-7), fiind în acelaşi timp om şi Dumnezeu în mod deplin (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38), cu două naturi distincte (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5-6), dar într-o singură Persoană ( Romani 1:3-4, Fil 2: 6-8). Întruparea a fost necesară,  indispensabilă pentru un anumit scop, soteoprologic, o divinitatea nu poate să moară, şi a trebuit să devină om ca să poată muri. Astfel moartea Lui pe Cruce a avut o valoare infinită şi universală. „Moartea Lui a fost reală si a completat lucrarea de ispăşire (Ioan 19:30)”. Ea a fost în planul lui Dumnezeu (Fapte 2:23), şi este răscumpărătoare Matei 20:28), ispăşitoare (Ioan 2:22), de împăcare (2 Cor. 5:18) şi înlocuitoare. Isaia 53:6 ” Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor”. Isus Cristos a înviat a trei zi din morţi (Luca 24:39), în acest fel a fost validat sacrificiul pentru păcat şi este o nădejde a credinciosului. Învierea este un act al Trinităţii (Fapte 2:24, Ioan 2:19-21), El prezintă cea dintâi roadă a învierii credincioşilor credincioşilor (1Cor.15:23)   (şi cei necredincioşi înviază, dar pentru osândă veşnică). De asemenea Învierea dă valoare, preț, putere, valabilitate importanță, însemnătate, semnificație, sens, predicării Evangheliei, credinţie şi mântuirii. Isus Cristos s-a înălţat la cer şi stă la dreapta Tatălui în calitate de Rege, Mare preot (Evrei 4:14-16), şi Mijlocitor. Cristos urmează să revină a doua oară Parousia, să-şi ia Biserica (1Tes.4:16), şi să stabilească Împărăţia Cerurilor   Apocalipsa 19:11  Apoi am văzut cerul deschis, şi iată că s-a arătat un cal alb! Cel ce sta pe el, se cheamă „Cel credincios” şi „Cel adevărat” şi El judecă şi Se luptă cu dreptate. Jertfa lui Isus Cristos a fost Perfectă[16]. Se poate afirme faptul „că ispăşirea lui Cristos, prin care, în ascultarea Sa, a oferit o jertfă desăvârșită, împăcând pe oameni cu Tatăl, plătind pentru păcatele noastre şi satisfăcând dreptatea divină în folosul nostru, conform planului etern al lui Dumnezeu, aspect   ce este un element esenţial al Evangheliei”. Pavel este hotărât să nu predice nimic în afară de Jertfe lui Cristos, mesajul Noului Testament are în centru mesajul Crucii prin care Cristos a realizat o lucrare de împăcare între Dumnezeu şi oamenii care cred în Cristos, Ispăşirea fiind o plată pentru păcat. 2 Corinteni 5:19  „că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări”. Dumnezeu nu se schimbă este Imuabil şi nu-Şi neagă neprihănirea, El este drept şi sfânt Jertfa lui Cristos[17] fiind singura cale prin care omul este socotit neprihănit. Romani 3:26  „pentruca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel în cât, să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus”. „Acum, pe cruce, unde Cristos se oferă pe sine ca jertfă perfectă în locul nostru, El ia asupra Lui ceea ce ni se cuvenea nouă”. De asemenea când rostim rugăciunea Tatăl Nostru „Iartă-ne nouă greşelile [datoriile] noastre precum şi noi iertăm greşiţilor [datornicilor] noştri” referire se face la aspectul moral şi spiritual. Au existat şi alte teorii ale ispăşiri, un simplu act eroic, sacrificiu sau o lecţie pe care Dumnezeu o de omenirii, dar sunt false. Se poate afirma faptul că „că lucrarea salvatoare a lui Cristos a inclus viaţa şi moartea Lui în numele nostru. Declarăm că credinţa în supunerea perfectă a lui Cristos prin care El a îndeplinit toate cerinţele Legii lui Dumnezeu în numele nostru este esenţială pentru Evanghelie” Cristos este denumit al doilea Adam sau noul Adam, Romani 5:19  „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi”. Adam a eşuat prin faptele sale în gândire, şi acţiune pe când Cristos a fost şi este victorios, iar noi suntem eliberați cu un preţ 1 Corinteni 6:20  „Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ. Proslăviţi, deci, pe Dumnezeu în trupul şi în duhul vostru, care Sunt ale lui Dumnezeu”. Când ne punem credinţa în Isus Cristos a facem atât în Persoana cât şi în lucrarea Lui şi avem posiblitatea părtăşiei cu Dumnezeu.

4). PREOŢII[18] Prima referinţă biblică despre preoţi găsim încă la începuturi. Geneza 14:18 Melhisedec, împăratul Salemului, a adus pâine şi vin: el era preot al Dumnezeului Celui Prea Înalt, verset legat de Preoţia lui Cristos. Preoţii care făceau parte din poporul lui Dumnezeu erau urmaşii lui Aron. Este necesar să facem precizarea faptului că în slujba Domnului, rolul de preot era un o practică specială, levitul făcea lucrurile auxiliare şi prin proroci vorbea Dumnezeu. Genealogiile din Cronici nu sunt încercări artificiale da a face o legătură între fiii lui Ţadoc cu Aaron şi Eliazar aşa cum susţine Wellhausen. Atunci când Solomon a zidit un loc pentru Chivot în Templu, sub conducerea lui Ţadoc iese în evidenţă rolul proeminent al preotului. La fel în locurile în care slujeau preoţii ei erau răspunzători direcţi (Amos 7:10…). De asemenea Codul Preoţesc (P),   a dat puteri clerului şi a făcut o deosebire mai clară dintre preoţi şi leviţi. În scrierile post – exilice Marele Preot a rămas în familia lui Eliazar până în timpul lui Eli „un urmaş al lui Itamar, Conspiraţia lui Abiatar l-a determinat pe Solomon să-l concedieze (1 Împăraţi 2:26 ş.urm.)”. Oficiul de Mare preot s-a reântors şi a rămas în casa lui Eliazar (Ţadoc) „ şi a rămas în această familie până când, datorită intrigilor politice Onias III a fost destituit de împăratul seleucid Antioh IV (Epifanes) (cca. 174 î.Cr.).” După acea funcţia de Mare Preot a fost sub patronajul clasei conducătoare. După această scurtă baleiere în istorie ne în toarcem la oficiul de preot din Vechiul Testament[19].   Preoţii   trebuiau să urmeze legi speciale cu privire la căsătorie ( Levetic 21:7-9), nu aveau voie să se radă (Levetic 21:5-6), trebuiau să ascute de porunca Domnului cu privire la slujire (Levetic 10:1-7), laicii trebuiau pedepsiţi dacă se implicau în activităţile preoţeşti. (Numeri 18:7). Preoţii aduceau înaintea lui Dumnezeu problemele de ordin spiritul, păcatele, necesităţile materiale,   momente de strâmtorare , făceau ispăşirea pentru păcate (Evrei 5 :1-3, Levetic 16:1-22), făceau stropirea altarului cu sângele jertfei, aduceau sacrificii pe altar, păstra focul aprins pe altar ( Levetic 6:13), ardeau tămâie pe altar ( Exod 30:7-9) se interesau, şi se ocupau de Cort, (Numeri 3:38), aveau responsabilitatea tezaurului (1 Cronici 26:20),  păzeau cu grijă, cu atenție, cu autoritate şi a aveau sub control, activitatea din Templu (1Cronici 23:4), transportau Chivotul lui Dumnezeu ( Numeri 4:15). De asemenea ei   conduceau poporul în cântare ( Nemia 12: 27-34), binecuvântau poporul (Numeri 6: 23-27), se rugau pentru popor (Ezra 9:5-15), identificau boli în trup ca lepra (Levetic 13:1-8), învăţau poporul Legea Domnului (Nemia 8:7-8), dădeau  legi, decrete, hotărâri, mandate, în diferite cazuri în baza prevederilor Legii. (1 Cronici 23:4) şi alte îndatoriri. Prin intermediul preotului evreul se putea adresa lui Dumnezeu. Preoţia are o continuitate în Noul Testament[20], avem exemplu preotului Zaharia, (Luca 1:5), iar pilda samariteanului milostiv a fost înţeleasă de contemporanii lui Isus (Luca 10.31), Isus recunoaşte rolul preotului care îi declara necuraţi/curaţi pe leproşi (Matei 8:4; Marcu 1:44; Luca 5:14, vezi Levitic 14:3). Isus confruntă practica liberă a preoţilor cu preoţii care s-au opus lui Isus fiind legalişti. De asemenea El nu a avut nimic împotriva sarcinilor şi funcţiilor pe care le aveau preoţii în baza Legii cu privire la Templu şi sarcinile şi îndatoririlor preoţilor. Cele mai multe aspecte şi referiri cu privire la preoţi descriu conflictul dintre ei şi Isus. Aceste lucru este de la începutul lucrării lui   Isus (Matei 2:4), până în final când opoziţia a crescut peste măsură (Matei 28:11). Isus nu a contestat legea cu privire la Sabat (Matei 12:1-7, Luca 6:1-5), iar în pildele Sale a criticat liderii religioşi (Matei 21:45-46). Conflictul a luat amploare la Florii şi când Isus izgoneşte vânzătorii din Templu (Matei 21:15, 23, Luca 19:47-48, ). Punctul culminant al confruntării cu iudaismul s-a realiza odată cu prinderea lui Isus Cristos şi judecarea şi Crucificare Lui (Matei cap 26 şi 27). Ioan redă şi el acest conflict (Ioan 7:32, 11: 53), moment în care fariseii s-au făcut complice şi participanţi la crimă. Ostilitatea este îndreptată şi împotriva lui Lazăr Ioan 12:10  Preoţii cei mai de seamă au Hotărât să omoare şi pe Lazăr, , Ioan 18:19, 22, 35, şi iese în evidenţă rolul lui Caiafa în judecarea lui Isus. Ioan 18:28  „Au adus pe Isus de la Caiafa în odaia de judecată: era dimineaţa. Ei n-au intrat în odaia de judecată, ca să nu se spurce şi să poată mânca Paştele”. Marii preoţi (archiereus), nu au acţionat singuri împotriva lui Isus ci cu ajutorul Sinedriului (archontes, (Luca 23:13), ajutaţi de scribi (grammateis, Matei 2:4, 21:15), şi   de bătrâni (Matei 16:21, 27:41, Luca 9:22), Moartea şi Învierea lui Isus Cristos a amplificat conflictul, ulterior Saul din Tars cu recomandare de la preoţi a început să persecute creştinismul, (Faptele Apostolilor 9:1-2, 14). De asemenea cei şapte feciori a lui Sceva erau copiii unui preot iudeu de mare rang (Faptele Apostolilor 19:13-14). Învăţăturile lui Pavel după convertire la creştinism au fost judecate de Anania un mare preot, care depune o plângere guvernatorilor romani Felix şi Festus (Faptele Apostolilor 24:1… 25:1-31). Exemplele de   luptă a iudaismului cu Isus şi creştinismul ca religie în devenire sunt numeroase. Isus prin învăţăturile Sale, prin acţiunile, prin afirmaţiile pe cere le-a făcut, mai ales prin Moartea, Învierea şi Înălţarea la cer au pus în umbră structurile sistemului preoţesc, El s-a situat în centrul unei noi structuri sacedortale.   Matei 12:6  Dar Eu vă spun că aici este Unul mai mare decât Templul,…..” să-Şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” Ioan 2:19  Drept răspuns, Isus le-a zis: „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica.” Epistola către evrei subliniază cel mai bine Preoţia lui Isus Cristos fiind numit de Dumnezeu (Evrei 5:5-10), El să fie adevăratul Mare Preot, care să rezolve problema păcatul umanităţii. Astfel repetăm faptul că preoţia Lui este superioară lui preoţiei lui Aron (Evrei 7:11), îşi are originea în preoţia lui Melhisedec, (Evrei 7:15-17), este Jertfa perfectă, (Evrei 7:18), nu ca jertfele din vechime. De asemenea are la bază jurământul lui Dumnezeu, este o Jertfă desăvâşită (Evrei 7:26-28), ea   continuă în cer, loc în care Dumnezeu a ridicat un Sanctuar, cortul lui Moise fiind dar o umbră a Cortului din Cer. (Evrei 8:1-7). Jertfa lui Cristos este o promisiune cu privire la Noul Legământ (Evrei 8:8-13), este o Jertfă nerepetabilă, „o dată pentru totdeauna ” (Evrei 9:12), prin Sângele lui Cristos credincioşii sunt sfinţiţi (Evrei 10:4) Ca şi rezultat avem intrare liberă la Tatăl, promisiunile şi speranţele sunt legate de credincioşia lui Dumnezeu, inclusiv Parousia. (Evrei 9:28) Iertarea este deplină   şi credincioşii sunt îndreptăţiţi la fapte în dragoste şi neprihănire (Evrei 10:19-25);  Jertfa lui Cristos este eficace, garantată de către Dumnezeu, prin mijlocirea permanentă a lui Cristos (Evrei 7:25). În momentul în care vorbim de Preoţia tuturor credincioşilor avem în vedere o preoţie sfântă ( 1 Petru 2:5,9, Apocalipsa 1.6), în acelaşi timp se poate ajunge la Dumnezeu numai prin Cristos (Ioan 14:6, Romani 5.2, Efeseni 2:18), de asemenea avem posibilitatea de a mărturisi păcatele direct lui Dumnezeu (Matei 6.12, Fapte 17:30). Preoţia tuturor credincioşilor ar trebuii să fie o jertfă spirituală, duhovnicească, (Romani 12:1, Evrei 13:15-16 ). Există în acest context o Misiune a Bisericii în calitate de Trup al lui Cristos şi Noul Israel ( Exod 19:6). Biserica are sarcina de a face o slujbă de mijlocire prin care voia lui Dumnezeu să fie cunoscută oamenilor şi problemele semenilor să fie aduse înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune. Aceste aspecte sunt menţionate de către apostolul Petru. 1 Petru 2:5  „Şi voi, ca nişte pietre vii, Sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie Sfântă, şi să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos”,   şi 1 Petru 2:9 „ ….. ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”, creştini şi biserica care au o bună mărturie în lume. Rezonanţa preoţiei tuturor credincioşilor o regăsim şi în cartea Apocalipsei unde Biserica este denumită „„o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său” (Apocalipsa 1:6, 20:6), în ascultare faţă de Cristos dar şi cu o participare şi stăpânire peste alţii „Şi ei vor împărăţi pe pământ” (Apocalipsa 5:10,   20:6) fiind părtaş la biruinţa lui Cristos. Preoţia în Noul Testament este o preoţie colectivă „nici un slujitor sau lider luat individual nu este numit „preot”. Ce s-a scris în perioada post-apostolică, Clement (95-96 d.Cr.), Clement 40-44); Didache (13:3) îi aseamănă pe proroci ca marii preoţi iar „Tertullian (Despre Botez 17) şi Hipolit (prefaţă la Combaterea tuturor ereziilor), sunt primii care au folosit termenul de „preot” şi „mare preot” pentru lucrătorii creştini (cam 200 d. Cr)” Se înţelege că un credincios   are calitatea de „preot” doar dacă aparţine prin Biserică în Trupului lui Cristos deci un o dublă poziţie,   unul în particular şi altul în comuniune cu ceilalţi credincioşi ca Biserică şi Trup a lui Cristos. În acest fel avem intrare liberă la Tatăl şi prin sfinţire şi o apropriere progresivă de Isus Cristos.

5). ALTARE[21] Cuvântul ebraic altar apare în Vechiul Testament ca mizbeah cu înţeles de loc de jertfă sau „loc de jertfă” (de la zabah „a junghia jertfa”),(Ezra 7:17), fiind echivalentul termenului aramaic madbah, cu un înţeles şi mai larg fiind aplicat şi în cazul arderii tămâiei pe altar aşa cum a făcut Noe (Geneza 8:20)   Patriarhii şi-au construit propriile altare şi au adus jertfe pe ele, astfel Avram care a construit altare la Sihem la Hebron, pe muntele Moria (Geneza 22:9 ), Isac a înălţat altar la Beer-Şeba (Geneza 26:25), Iacov a ridicat altare la Sihem şi Betel (Geneza 33:20), Moise a zidit un altar la Refidim cu ocazia victorie asupra lui Amalec (Exod 17:15). Altarele au fost clădite pentru a comemora un eveniment, a mulţumi, a cinsti pe Domnul şi înseamnă o persoană care are o relaţie cu de Dumnezeu. În ţinutul Palestinei s-au găsit în urma săpăturilor arheologice, altare pre-israelite, la popoarele păgâne. Astfel s-au găsit altare din diferite perioade, la Meghido, Lachiş, Bet-Şean şi Haţor. De asemenea s-a descoperit altare de lut ce putea să fie folosite pentru arderea de mirodenii (având o mărime redusă), sau alte altare au fost găsite tot la Meghido, Bet-Şean şi Lachiş, din epoca bronzului şi a fierului. Popoarele cananite au folosit altare păgâne fapt care explică reglementările de la Sinai. Altarele păgâne au fost descoperite şi în alte locuri ca” Eridu, Ur, Kafagiah şi Asur în Mesopotamia”, aş înţelegem cum Balaam a zidit şapte altare la Chiriat-Huţot (Numeri 23) pentru a jertfi berbeci. Altarele din Cortul Întâlniri, pentru arderea de tot şi altarul tămâierii, au fost ridicate conform dimensiunilor date de către Dumnezeu la muntele Sinai. (Exod cap 27 şi 30). Un alt fel de altar au fost altarele clădite (Exod 20:24-26, făcute din lut mizbah adama), sau pietre necioplite ) (mizbah abanim), pe care să fie sacrificate jertfele. Porunca respectivă de a construi altare ne face să credem că era valabilă pentru fiecare israelit în parte la fel ca şi cele 10 porunci. Şi alte personaje biblice au clădit altare. Iosua a clădit un altar Iosua 8:30-31), Ghedeon, a făcut un altar   (Ofra, Judecători 6:24-26),” David a clădit un altar în aria de treierat a lui Aravna (2 Samuel 24:18-25)”. Ilie a clădit un altar pe muntele Carmel (1 Împăraţi 18), şi prin acest fel trebuie să percepem întâmplările descrise de Iosua 22:10-34 şi 1Samuel 20:6, Exod 24:4). Solomon construeşte un altar În Templu, menţionat în 1 Împăraţi 8:22, 9:25, dar sau găsit urme de altar din lut şi cărămidă în curtea Templului, (cf. Exod 20:25),   se costruiesc altare la fel ca şi la Cortul întâlnirii, în plus s-au mai găsit altare pentru tămâiere, pe o treapta care duce la Sfintă Sfintelor, şi alte altare pentru tămâiere care sunt datate din perioada israelită ce au fost descoperita la Ber Şeba. Au existat şi altare false care au fost interzise de Legea mozaică folosite în Israel şi Iuda şi pe care preoţii Domnului le condamnă (Amos 3:14; Osea 8:11). După întoarcerea din Exil se reconstruişte cel de al doilea Templu şi este puţin probabil că nu s-au construit altare „scrierile lui Josephus (Contra Apionem 1.198)” şi în Scrisoarea lui Aristeas, afirmaţii pe care o facem cu abţinere pentru că „În 169 î.Cr. Antiochus Epiphanes a scos „altarul de aur” (1 Macabei 1:21) şi 2 ani mai târziu el a aşezat deasupra altarului arderilor de tot o „urâciune” (1 Macabei 1:54), probabil un chip al lui Zeus. Macabeii[22] au construit un altar nou şi au restaurat altarul tămâierii (1 Macabei 4:44-49)”. În ultima parte a secolului 1 B.C. altarul pentru arderile de tot era făcut din „morman de pietre necioplite” şi trebuia să te urci pe o rampă. În perioada Noului Testament cuvintele folosite pentru altar sunt thysiosterion, mizbeah, folosit în LXX, utilizate pentru jertfa adusă de Avram, (Iacov 2:21) şi pentru altarul pe care se aduceau arderile de tot în Templu (Matei 5:23-24, Luca 11:51; 1 Corinteni 9:13, Evrei 7:13; Apocalipsa 11:1). De asemenea sunt folosite pentru altarul tămâierii din Templului pământesc Luca 1:11), dar şi cel ceresc (Apocalipsa 6:9, 14:18, Evrei 13:10). Înţelesul principal aste acela de loc înalt bama (*ÎNĂLŢIMI). Este necesară precizarea faptului că de la altarele din Vechiul Testament Exodul 20:24 „Să-Mi ridici un altar de pământ, pe care să-ţi aduci arderile-de-tot şi jertfele de mulţumire, oile şi boii. În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine şi te voi binecuvânta,” se face trecerea la un alt tip de „altar” care este Crucea lui Cristos din Noul Testament Evrei 9:13  „Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului”, Evrei 9:14  „cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu!”. Altarul era un mijloc de a cere ceva de la Domnul şi a aduce mulţumiri la dresa lui Dumnezeu.

6). CORTUL. Tabernacolul[23] a fost un loc temporar, vremelnic de întâlnire între Dumnezeu, popor şi Moise care intra în Cort, (Exod 33:7-11). Norul ne indica prezenţa divină, iar ca şi asemănări Cortul   semnifică pe Moise când a stat în crăpătura stânci (Exod 33:20-23) şi peştera în care a stat Ilie (1 Împăraţi 19:9-18), pentru a vedea Slava lui Dumnezeu moment în care El se exprima în timp ce gloria Lui se manifesta. Cortul cel mare a fost ridicat în mijlocul taberei, dar când Norul de Slavă se afla în Cort, iar Moise trebuia să stea afară. Cortul a fost Sanctuarul lui Dumnezeu pe pământ care   locuit în mijlocul poporului Israel în pustie. În pustie triburile lui Israel,   erau dependente de de Norul de   Slavă. Exodul 40:36  cât au ţinut călătoriile lor, copiii lui Israel porneau numai când se ridica norul de deasupra cortului. Exodul 40:37  Şi când nu se ridica norul, nu porneau până ce nu se ridica. În Cannan Cortul a poposit la „la Silo (Iosua 18:1), la Nob (1Samuel 21) şi la Gabaon (1Cronici 16:39).” Solomon a dus la Templu Chivotul Domnului „(1Împăraţi 8:4). Cortul este numit simplu miskan = „locuinţă” „Cortul” sau miskan YHWH = „locuinţa lui Iahve”, ca în Levitic 17:4; sau miskan ha’edut – „locuinţa tablelor legământului” „mărturiei”, deoarece acolo se aflau tablele legământului, ca în Exod 40:5 sau ‘ohel mo’ed – „Cortul întâlnirii”. El era un loc destinat întâlnirii dintre Dumnezeu şi poporul Său, ca şi în „miskan ’ohel mo’ed = „locuinţa cortului întâlnirii”, sau în Exod 39:35, ori miqdas – „sanctuar” (locaş sfânt), ca în Exod 25:8).” El este denumit şi bet YHWH  „Casa lui Iahve”, (Exod 23:19). Cortul era construit din metal, cupru sau aramă, piei de viţei, din care se făceau perdelele. Exodul 25:2  „Vorbeşte copiilor lui Israel să-Mi aducă un dar; să-l primiţi pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă. 3  Iată ce veţi primi de la ei ca dar: aur, argint şi aramă; 4  pânze vopsite în albastru, purpuriu, cârmiziu, pânză din in subţire şi păr de capră; 5  piei de berbeci vopsite în roşu şi piei de viţel de mare; lemn de salcîm; 6  untdelemn pentru sfeşnic, mirodenii pentru untdelemnul ungerii şi pentru tămâia mirositoare; 7  pietre de onix şi alte pietre pentru efod (umărar) şi pieptar. 8  Să-Mi facă un locaş Sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor. Cel mai important aspecte este 9  „Să faceţi cortul şi toate vasele lui după chipul pe care ţi-l voi arăta.” Cortul era împărţit în două secţiuni principale„locul sfânt”, iar al doilea, „sfânta sfintelor”, adică, „locul preasfânt” sau pur şi simplu, „locul sfânt” (Levitic 16:2-3; Evrei 9:12; 10:19)” Trecem peste amănunte despre felul în care este construi Cortul[24] şi arătăm principalul mobilier compus din altarul tămâierii, altarul de aur, care era pus înaintea Chivotului în locul Prea Sfânt (1Împăraţi 6:22 şi Evrei 9:4).   Acolo se mai găsea masa pentru punere pâinilor (Exod 26:35), existau farfurii late , farfurii adânci ( Numeri 7:14), potire şi ceşti pentru jertfele de băutură. Mai găsim Sfeşnicul menorah (Exod 25:31-40),, având forma unui pom stilizat cu şapte braţe, la capete fiind aprinse şapte lumânări. Pentru sfeşnic ea făcute mucăre şi cenuşare. În locul Prea Sfânt se afla Chivotul Legământului (Exod 25:10-22) placat cu aur („scaunul îndurării”) care conţinea doi heruvimi la fiecare capăt. Locul respectiv se   avea un capac de ispăşire „Aşa a fost interpretat de LXX (hilasterion) şi de NT (Evrei 9:5; „capacul ispăşirii” sau „scaunul îndurării”).” Se mai aflau elemente ajutătoarea cu care se transporta Chivotul, ca drugii şi inelele. Cortul se aşeza „în jumătatea de V a curţii, care era de 100 ori 50 de coţi, lungimea fiind pe direcţia N-S (Exod 27:9-19). Uşa cortului era îndreptată spre Est.” Curtea era înconjurată de un paravan prinsă de stâlpi. În latura din Est se afla o „uşe” de intrare. În partea de Est a curţii se afla altarul de aramă (cupru) pentru arderea de tot „jertfa cea mai importantă care era adusă pe acest altar (Exod 27:1-8).” Tot aşa „pentru slujba de la altar existau „oale pentru scos cenuşa, *lopeţi, *lighene, *furculiţe şi *tigăi pentru cărbuni”. Mai găsim înainte de uşa Cortului un vas pentru spălare în care se punea apă pentru spălarea rituală a preoţilor (Exod 30:17-21). În tabără cortul era înconjurat de corturile preoţilor şi a leviţilor, şi în mod circular sa aflau aşezate cel douăsprezece seminţii a lui Israel (Numeri 2 :1-30). Semnificaţia Cortului este deosebit de importantă pentru că este locuinţa lui Dumnezeu pe pământ, fiind primul exemplu de genul acesta fiind urmat de „Templul, mai târziu Întruparea lui Cristos ce este Capul Bisericii, credincioşii fiind mădulare ale Trupului corporativ dar şi la mod individual, formând Biserica”. În Noul Testament Casa lui Dumnezeu pe pământ este Biserica. Cortul a fost făcut după planul lui Dumnezeu pentru că este „o copie şi o „umbră a lucrurilor cereşti” (Evrei 8:5),” iar simbolurile au comunicat o semnificaţie spirituală în acel timp. Se arată în mod clar în Scriptură cum este Chivotul sau scaunul îndurării (Exod 25:16, Levitic 16:15-16), perdeaua care desparte Locul Sfânt de Sfânta Sfintelor (Levitic 16:2; Evrei 9:8), altarul tămâierii, ligheanul pentru spălare, altarul de aramă este arătată explicit, ca şi în cazul mesei pentru punerea pâinilor şi Sfeşnicul în care funcţia lor este vădită. Deşii au existat controverse pe această temă Noul Testament declară că Legea a fost „umbra bunurilor viitoare„, care sunt bunuri care au venit odată cu Isus Cristos (Evrei 10:1; 9:11). Cristos a intrat prin perdeaua dinăuntru Evrei 6:20  unde Isus a intrat pentru noi ca înainte mergător, când a fost făcut „Mare Preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”, a adus o jertfă de ispăşire (Romani 3:25, hilasterion; Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu”, cf. LXX Exod 25:17-22; Levitic 16:15-16), autorul epistolei către Evrei ne spune că   nu se poate relata tot ce era în Cort, Evrei 9:5  „Deasupra erau heruvimii slavei, care acopereau capacul ispăşirii cu umbra lor. Nu este vremea să vorbim acum cu deamănuntul despre aceste lucruri”. În Cort Dumnezeu locuia şi va sta în mijlocul poporului Său. Situaţie este rezolvată sus în cer, dar omul trebuie să accepte acest lucru prin credinţă pe pământ.

7). TEMPLUL[25]. Cele mai vechi construcţii realizate de oameni au fost altare şi templele unde oamenii aveau posibilitatea să se închine zeului lor. Turnul Babel este prima construcţie de genul acesta amintită în Biblie, dar cu o destinaţie inversă care simbolizează încrederea în sinele omului, mândria, dorinţa de a urca până la cer „să ne facem un nume” fapt pentru care au fost condamnaţi. În Mesopotamia loc din care a plecat Avram fiecare cetate avea un templu pentru zeul la care se închina. Patriarhii   aveau motiv de a ridica un altar pentru că Dumnezeu s-a descoperit cum şi unde a dorit să facă acest lucru. Asemenea momente au fost denumite altare pentru jertfă şi stâlpi de aducere aminte (Geneza 28:22). Abia după ce triburile lui Isrel au format o naţiune era necesar un punct ca loc geografic ca simbol al unităţii care era un loc de închinare pentru Domnul. În peregnirarea prin pustie acest lucru s-a realizat prin construirea Cortului şi altare recunoscute în mod oficial şi în perioada Judecătorilor la Sihem, (Iosua 8:30) Silo (1 Samuel 1:3). Toate popoarele din Cannan aveau templele lor din care se pot aminti „„casa lui Dagon” sau casa zeităţii patronatoare (ebr, bet dagon, 1 Samuel 5:5; bet ’astarot, 1 Samuel 31:10; cf. bet yhwh, Exod 23:19). Au fost descoperite urme de temple la Bet Şeba, Haoţor şi în alte locaţii. După ce David şi-a consolidat puterea a construi o casă pentru dar nu era mulţumit. 2 Samuel 7:2 „a zis proorocului Natan: „Iată! Eu locuiesc într-o casă de cedru, şi chivotul lui Dumnezeu locuieşte într-un… cort.” Dumnezeu nu a acceptata acest lucru, fiindcă avea mâinile pătate de sângele duşmanilor, a adunat materialele, dar ia dat voie şi David a strâns bogăţiile, a cumpărat locul (1 Cronici 22:8 ) iar Solomon a fost acela care a construit Templul[26] a cărui construcţie a dura 7 ani (1 Împăraţi 6:37-38). Azi locaţia nu se poate determina cu precizie, dar ştim că el se afla construit în zona „Haram esh-Sherif’, la Est de „Oraşul Vechi” din *Ierusalim” cea mai mare probabilitate este un loc înalt cunoscut ca „Domul de pe stâncă” (2 Cronici 3:1), în aria de trierat a lui Oman. 2 Samuel 24:24  „Dar împăratul i-a zis lui Aravna: „Nu! vreau s-o cumpăr de la tine pe preţ din argint, şi nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu, arderi de tot, care să nu mă coste nimic.” Şi David a cumpărat aria şi boii cu cinzeci de sicli din argint”, sau este posibil să fie cumpărată cu un preţ mai mare (1 Cronici 21:25). În linii mari din pasajele din 1 Împăraţi şi 2 Cronici se face mai mult o reconstituire a descrieri cum era construit Templul lui Solomon, fără a fi reda toate amănuntele. De asemenea el a fost construit în linii mari ca şi Cortul dar ara mai fastuos şi utilizabil. Funcţia de bază era aceeaşi şi anume că Dumnezeu locuia în mijlocul poporului 1 Împăraţi 8:10  „În clipa când au ieşit preoţii din Locul Sfânt, norul a umplut casa Domnului. 11  Preoţii n-au putut să rămână acolo să facă slujba, din pricina norului; căci slava Domnului umpluse Casa Domnului”. În planul Templului au existat o curte exterioară şi una interioară, altarul de bronz pentru arderile de tot se afla în curtea interioară, tot acolo se afla şi ligheanul de aramă pentru spălările rituale, „marea de aramă”, (1 Împăraţi 7:23-26). În momentul dedicării Templului Solomon s-a urcat pe o treaptă de bronz (2 Cronici 6:13…). De asemenea erau trepte care duceau la pridvor (ebr. ’ulam). Exista un Sanctuar interior unde se afla Chivotul, cu cei doi heruvimi, loc prea sfânt în care Dumnezeu era prezent în Nor de Slavă (1 Împăraţi 8:10 ….). Încăperile erau tapetate şi împodobite cu lemn de chiparos, pereţii erau ornamentaşi cu flori, „palmieri şi heruvimi şi erau placate cu aur” Templul fiind decorat ca şi templele antice din perioada respectivă. În interior existau diferite încăperi cu funcţii separate. Ţinând cont că Templul a fost construit de către meşteşugari fenicieni, el avea multe decoraţii din templele feniciene şi cananite, sau teme egiptene „Subiecte obişnuite sunt florile, palmierii şi sfincşii înaripaţi, subiecte care pot fi comparate cu sculpturile din Templu. La fel ca şi panourile din Templu, aceste sculpturi erau acoperite cu aur şi încrustate cu pietre colorate”. Este imperios necesar să adăugăm că peste toate aceste lucruri s-a pogorât puterea sfinţitoare a lui Dumnezeu. Ezekil vede într-o vedenie un Templul nou (Ezechiel cap 40-43, cca. 571 î.Cr.), aici avem detalii mai multe decât la Templul lui Solomon, dar care de fapt nu a fost construit niciodată, dar a fost o încurajare pentru cei aflaţi în exil (Psalmul 137). Templul a fost jefuit şi dărâmat de Nebucadneţar în anul 587 î. Cr, poporul fiind dus în robie în ţară rămânând evrei din cele mai sărace pături ale populaţiei. Exilaţii s-au întors cam după 70 de ani din robia babilonului, în trei valuri şi au reînceput să reconstruiască cel de al doilea Templul cu aprobarea împăratului Cirus. În linii mari s-au păstrat dimensiunile primului Templu[27], plus sistemul preoţesc şi jertfele   şi sărbătorile vechi testamentale. (Ezra 1: 3, 2:3, 8:10, Neemia 13). Al doilea Templu era o copie palidă a celui dintâi Templu şi în plus nu se arată faptul că Slava lui Dumnezeu sa pogorât peste El, iar   Chivotul Domnului a fost pierdut în timpul exilului şi nu a mai fost găsit niciodată fiind căutat şi în ziua de azi. Cel de al doilea Templul rezistă până în anul (63 î.Cr.) când este cucerit de Pompei. Irod a lucrat la reconstruirea Templului doar pentru ai împăca pe evrei, dar nu ca să-L glorifice pe Dumnezeu. În Noul Testament cuvintele „gr. hieron şi naos, sunt traduse „templu”, fiind un complex de clădiri şi un sanctuar. Cu privire la Casa lui Dumnezeu se folosesc termeni ca „(oikos) şi „loc” (topos), clădire” (oikodome), „cort” (skene), „locuinţă” (katoiketerion). Isus a avut faţă de Templu poziţii diametral opuse, pe de o parte l-a numit Casa lui Dumnezeu (Matei 12:4, Ioan 2:16), tot ce era în el era sfânt pentru că era sfinţit de Dumnezeu,   (Matei 23:17, 21). Râvna pentru Casa Tatălui Său „L-a inspirat să-l curăţească (Matei 21:12)”, iar gândul   despre nimicirea Ierusalimului şi a templului l-a făcut să plângă (Luca 19:41 ….). În opoziţie găsim pasaje în are Templul are o poziţie secundară în ochii lui Isus El fiind mai important decât Templu (Matei 12:6). Templu era dar un paravan pentru uscăciunea spirituală a poporului evreu Israel (Marcu 11:12-26 şi alte textele paralele), urma să fie pângărit, şi nu mai era potrivit, pentru   a rămâne, pentru că oricum îşi pierduse destinaţia fiind înlocuit de Cristos. Imlicaţiile mesianice ale lui Isus Cristos, au atras ostilitatea liderilor religioşi, iudaismul era inflexibil şi nu mai era vrednic de prezenţa divină (Marcu 12:1-12). „Moartea lui Isus a avut ca rezultat înlocuirea Templului din Ierusalim, iar învierea lui Isus avea să pună pe altul în locul Lui. Noul templu era adunarea escatologică a lui Isus Mesia (Matei 18:20, Ioan 14:23).” Dacă mergem în Fapte apărarea lui Ştefan era împotriva atitudini faţă de Templu care nu este din „ zidirea aceasta, o clarificare o avem tot   spusă de Pavel Faptele Apostolilor 15:13-18. „Cortul lui David” din Amos 9:11-12 cu sensul primar de dinastie, împărăţie, despre Noul Templu al lui Dumnezeu, fiind o temă caracteristică scrisorilor scrise de Pavel. Apostolul Pavel se ocupă despre Biserică şi realizarea Templului mesianic excatologic (1Corinteni 3:16-17 Efeseni 2:19-22) corela cu Vechiul Testament (Levitic 26:12; Ezechiel 37:27) folosit şi de către evrei aspect care îl găsim şi în gândirea şi excatologia   iudaică (Jubilee 1:17). Imaginea Templului este folosită şi ca îndemn pentru o viaţă sfântă (2 Corinteni 7:1; cf. 1 Corinteni 6:18-20) creştinii fiind chemaţi la coeziune, legătură, solidaritate, părtăşie fiindcă Dumnezeu poate locui doar într-un singur loc, iar schisma, sau profanarea Templului este pedepsită cu moartea   (1 Corinteni 3:5-17). Cartea Efeseni foloseşte imaginea Templului în sens dotrinar şi arată caracterul interasial al Bisericii Apostolul   „apostolul a împrumutat cu largheţe din Vechiul Testament speranţa adunării Israelului şi a tuturor popoarelor la templul escatologic de la Ierusalim.” Cuvântul pace are o conotaţie excatologică (Isaia 2:2… Mica 4:1… Enoh 90:29 ş.urm.). Pavel vede Templul ca o clădire unită prin Cristos El fiind piatra cea mai preţioasă. Efeseni 2:20  fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos. Găsim afirmaţia clădirii care creşte „(auxein), prin care se introduce o nouă imagine despre Templu, o fuziune a imaginilor în care Templul şi Trupul sunt idei comune despre Biserică. Există o juxtapunerea alăturare, a acestor două concepţii. Efeseni 4:16  Din El tot trupul, bine închegat şi strâns legat, prin ceiace dă fiecare încheitură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste. Este de dorit a se compara Templul din scrierile lui Pavel cu termenul de casă 1 Petru 2:4-10, prin care se face numeroase referii la preoţie, caracterul sacrifical al vieţii creştinului, care are originea în concepţia despre Biserică ca şi Sanctuar al lui Dumnezeu[28]. Evrei 3:6  „Dar Hristos este credincios ca Fiu, peste casa lui Dumnezeu. Şi casa Lui Suntem noi, dacă păstrăm până la sfârşit încrederea nezguduită şi nădejdea cu care ne lăudăm”. Evreii au început să conştientizeze tot mai mult ideea unui Templu ceresc, ca şi o speranţă iudaică legat de problemele din perioada intertestamentală, şi mai târziu în care se contura tot mai clar nerelizarea unui Templu pământesc, ca şi o „metropolă a lumii” gândire preluată şi de creştini. 2 Corinteni 5:1  „Ştim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică”. Această idee a fost ajuns într-un stadiu superior în Apocalipsa. În cartea Evrei sanctuarul din cer este tiparul (typos), originalul (Exod 25:8), iar cel de pe pământ este o copie şi umbră” a celui din cer (Evrei 8:5). Cristos este Marele Preot în sanctuarul ceresc (Evrei 9:24), care a fost curăţat prin Sângele Mielului şi ţine de   poporul Noului Legământ, adunarea întâilor născuţi (Evrei 12:23), care este Biserica. Templul ceresc este spiritualizat în Apocalipsa ca Sionul ceresc (Apocalipsa14:1; 21:10), sau Noul Ierusalim (Apocalipsa 21:2), Cuvântul forte este biruinţa Apocalipsa 3:12  Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care are să se pogoare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou. Templul „creşte” prin credincioşii care   pecetluieşte mărturia sa prin martiraj, până când numărul lor se va împlini (Apocalipsa 6:11). Din acest Templu alcătuit din fiinţe vii Dumnezeu trimite judecata Sa popoarelor necredincioase (Apoc 11:19; 14:15,… 15:6, 16:1). Pe de altă parte Noul Ierusalim nu are Templu. Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul. (Apocalipsa 21:23). Este sugerată ideea că locuinţa divină este însuşi Dumnezeu. Apocalipsa 21:3  Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. Pavel foloseşte ideea de Templu pentru biserica de pe pământ, iar Ioan   foloseşte această imagine pe tărâmul ceresc şi într-o lume viitoare, idei care sunt complementare şi prezintă prin ilustraţii flexibilitatea imagini Templului. În Templu Dumnezeu locuia şi va sta în mijlocul poporului Său.

8). EXILUL. Atunci când vorbim despre exil ne referim în primul rând la exilul omului faţă de Dumnezeu şi se referă la întrebarea în ce poziţie ne aflăm pentru că în „Geneza 3:23  De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din grădina Edenului, ca să lucreze pământul, din care fusese luat”, deci omul   a fost izgonit din preajma lui Dumnezeu. Dar există şi o promisiune : Geneza 3:15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Astfel ne aflăm în trei situaţii. : 1 exilaţi din preajma lui Dumnezeu, datorită păcatului, începând de la Adam şi Eva. 2. poporul evreu în exod (în călătorie) spre „Ţara promisă” (iar noi simbolic şi real în acelaşi timp în călătoria spre pe acest pământ spre patria cerească) şi 3 când am intrat în Odihna lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos. Conceptul de „Odihnă al lui Dumnezeu” nu a fost clarificat încă în mod suficient. De remarcat că Dumnezeu spune în Gen.2:1-3, În ziua a şaptea Elohim a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Elohim a binecuvântat deci ziua a şaptea şi a sfinţit-o pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise prin fapta Lui.” Dar nu este acelaşi lucru pe care Dumnezeu îl cere poporului Israel. Exod 20:8  Adu-ţi aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfinţeşti. 9  Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. 10  Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. Ziua de Sabat   este cea de a şaptea zi, pusă de o parte de Dumnezeu la sfârşitul Creaţiei (Gen. 2:1-3), dar nesărbătorită până în perioada Exodului (Exod 16:23), este şi ea menţionată în lista sărbătorilor evreieşti (Lev. 23:1-3). Ziua comemorează atât odihna Domnului, cât şi scoaterea din robia egipteană (Deut. 5:12-15). Ea este un semn naţional între Iehova şi Israel (Exod 31:17; Ezec. 20:12). Adam şi Eva au fost izgoniţi din Eden pentru a rămâne muritori. Exilul presupune faptul că paradisul a fost pierdut, omul rămâne cu multe probleme de toate felurile, lupta cu forţele răului, şi în final moartea fizică şi spirituală. Omul a respins părtăşia cu Dumnezeu şi este alungat din Grădină. Pentru omul evlavios din Israel, (sau creştin ), acest lucru este mai grav ca şi moartea. Moartea fizică este premergătoare (sau după) moartea spirituală având ca şi final moarea veşnică, Iadul. Interdicţia omului de a fi în preajma lui   Dumnezeu este echivalentul de a avea accesul la Pomul Vieţii. Exilul a existat şi ca eveniment istoric în viaţa poporului evreu după ce a cucerit ţara promisă „Canaanul”, datorită călcării Legământului, şi în 722 Regatul de Nord este cucerit de asirieni iar Regatul de Sud este cucerit de Nebucadneţar în an anul, 587 , şi poporul evreu este dus în robie. Este necesar să facem precizarea că oamenii exilaţi din preajma Domnului din cauza păcatului, iar prin jertfe preoți altare cort   templu legăminte divine s-au apropiat în mod progresiv de Dumnezeu. Atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, găsim termenii de sabat şi odihna a lui Dumnezeu, care este pe de o parte o stare a credinciosului în relaţie cu Domnul dar şi o poruncă pentru a ţine o zi închinată lui Dumnezeu Exodul 20:9  Să lucrezi şase zile şi să-ţi faci lucrul tău. 10  Dar ziua a şaptea este ziua de odihnă închinată Domnului, Dumnezeului tău: să nu faci nici o lucrare în ea, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roaba ta, nici vita ta, nici străinul care este în casa ta. 11  Căci în şase zile a făcut Domnul cerurile, pământul şi marea, şi tot ce este în ele, iar în ziua a şaptea S-a odihnit; de aceea a binecuvântat Domnul ziua de odihnă şi a sfinţit-o. Creştinii[29] ţin „sabatul” în prima zi din săptămână, zi   de închinare şi de odihnă pentru că arunci au avut cea mai importante evenimente din creştinism ca Învierea lui Isus .” Ori de câte ori Hristos se arată oamenilor după înviere şi când este menţionată ziua, întotdeauna este vorba despre prima zi a săptămânii (Matei 28:1…, Marcu 16:1…. Luca 24:1… Ioan 20:19)”.  Coloseni 2:16  Nimeni, deci, să nu vă judece cu privire la mâncare sau băutură sau cu privire la o zi de sărbătoare, cu privire la o lună nouă sau cu privire la o zi de Sabat.  care Sunt umbra lucrurilor viitoare, dar trupul este al lui Hristos. În momentul în care ziua au fost pervertire de către credincioşi şi naţiune, aceştia nu au mai intrat în odihna lui Dumnezeu, fiind alungaţi din prejma Sa ajungând în postura de pribegie, înstrăinare, faţă de Dumnezeu. Adevăratul exil[30] a fost momentul în care Cristos a fost despărţit de Tatăl prin Moartea pe Cruce, „Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” apoi a venit momentul astral al Învierii. Aceste aspecte nu se poate înfăţişa cu adevărat de nimeni. Întunericul, cutremurul de pământ, mormintele care s-au deschis şi învierea unor oameni sfinţi, perdeaua care s-a rupt, Sutaşul care afirmă „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”, norodul înspăimântat,   sunt doar copii palide şi exterioare a unor eveniment mult mai profunde. La Înviere piatra de pe mormânt fusese dată la o parte, de un înger, „Înfăţişarea lui era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada”, şi „Străjerii au tremurat de frica lui, şi au rămas ca nişte morţi”, (femeile erau pline de frică şi bucurie la aflarea veştii că Isus a Înviat).   Tăcerea evangheliştilor ne poartă cu gândul la muntele Sinai când s-a Dat Legea, „Exodul 19:18  „Muntele Sinai era tot numai fum, pentru că Domnul Se pogorâse pe el în mijlocul focului. Fumul acesta se înălţa ca fumul unui cuptor şi tot muntele se cutremura cu putere” sau 1 Împăraţi 19:12  „Şi după cutremurul de pământ, a venit un foc: Domnul nu era în focul acela. Şi după foc, a venit un susur blând şi subţire” , ori Luca 7:14  „Apoi S-a apropiat, şi S-a atins de raclă. Cei ce o duceau, s-au oprit. El a zis: „Tinerelule, scoală-te, îţi spun!”, aspecte   ce ne face să înţelegem cu nu putem cuprinde dimensiune Dumnezeului Atotputernic care înviază morţii şi îşi arată Slava Sa. Acestea sunt manifestări dincolo cu mult de înţelegerea umană. Galateni 1:1 „ Pavel, apostol nu de la oameni, nici printr-un om, ci prin Isus Hristos, şi prin Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi”, SABATUL[31] Cuvântul în (ebr. sabbat, termen ce derivă din rădăcina „sabat, „a înceta”, „a sista”, „a înceta de a mai”). El este o poruncă şi un principiu cu privire la o zi, a şaptea care trebuia să fie respectată ca o zi sfântă pentru Dumnezeu. El vine din actul creaţiei în care Dumnezeu ne dă exemplul odihnei şi este decret dat de Dumnezeu (Exod 20:8-11). Limbajul folosit de Dumnezeu cu privire la actul creaţiei, este antropomorfic (Geneza 2:2), termenul folosit este „lit. „a sistat”) de munca Sa”, în plus (Exod 20:11) afirmă că Dumnezeu „S-a odihnit” (ebr. wayyanah) în ziua a şaptea şi (Exod 31:17), El a încetat să mai lucreze şi „S-a înviorat” (wayyinnapas)„. Modelul stabilit trebuia să fie urmat şi de om. De abia în Exod[32] se menţionează în mod clar porunca de a ţine Sabatul (Exod 16:21-30), deşi avem referinţe că au fost credincioşi care l-au ţinut şi mai înainte (Iov1:4-5). În Decalog Sabatul aparţine Domnului, ziuă pe care El a binecuvântat-o şi trebuia respectată de poporul evreu. Legislaţia cu privire la Sabat se regăseşte în tot Pentateuhul fiind esenţială în Lege de bază a Vechiului Testament în Pentateuh (cf. Exod 31:13-16; 34:21; 35:2 ş.urm. Levitic 19:3,30; 23:3,38). Semnificaţia Sabatului se manifestă în pedepsele severe pe care le suferea cel ce călca Sabatul, fiind pedepsit cu moartea (Numeri 15:32-36). Când proroci au condamnat judecata divină cu privire la Sabatele Domnului, şi sărbători, ei au condamnat conduita şi folosire incorectă a Sabatului şi alte instituţii mozaice (Osea (2:11). Erau oameni care pângăreau Sabatul şi era atenţionaţi, (Isaia 56:2-4), dar se arată şi binecuvântările care rezultă din ţinerea Sabatului. În perioada dinte cele două Testamente perspectiva pozitivă iudeilor cu privite la Sabat mai adâncă cu privire la Lege şi Sabat. Găsim tratate din Mishnah, Shabbath şi ’Erubin , care arătau modul în care trebuia să fie ţinuta Sabatul în toate detaliile. Isus Cristos a criticat nu instituţiile mozaice în sine, învăţăturile, ci a criticat tradiţiile omeneşti care se ridicau deasupra Legii. În plus Isus este domn şi al Sabatului (Marcu 2:28) arătând adevărata semnificaţi a Sabatului cu privire la om şi El însuşi. Isus s-a dus în sinagogă în zi de Sabat potrivit cu legile iudaice (Luca 4:16). Oamenii au încercat să facă din Sabat o zi mai sfântă decât a spus Dumnezeu fapt care a iscat neînţelegeri între El şi farisei (Matei 12:1-14), dar nu era greşit să mănânci în ziua de Sabat să faci un bine, a faptă din milă şi altele (Ioan 5:1-18; Luca 13:10-17). Isus Cristos a înviat din morţi în prima zi din săptămână şi ea a devenit cea mai preţioasă dintre toate celelalte zile, denumită „ziua Domnului” (Apocalipsa 1:10) zi în care creştinii se adună pentru închinăciune,”(Fapte 20:7, de asemenea Didache 14.1; Justin, First Aîpology 67. 3)”. Credincioşii adevăraţi din Vechiul Testament într-un fel sau altul respectând poruncile lui Dumnezeu intrau în ziua de Sabat, iar cei care trăiau în păcat, practic deşi practicau o formă de religie trăiau în exil faţă de Dumnezeu. Al doilea cuvânt folosit este ODIHNĂ[33] pe care îl găsim în multe texte din Scriptură. Geneza 2:2  În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Sabatul era o zi de odihnă şi închinare (Exod 31:15) iar pământul şi ţara în care a intrat poporul Israel trebuiau să se odihnească tot la 7 ani (Levitic 25:4 ….), Templul era un loc de odihnă al Domnului în mijlocul poporului Său Lui (Psalmul 132:8). Sensul teologic al cuvântului odihnă este mai complex şi de o importanţă mai mare pentru că Dumnezeu a promis poporului Israel că vor avea parte de odihnă în ţara Cannanului (Deuteronom 3:20), iar exilaţii din Babilon se vor întoarce tot în ţara Cananului la Odihnă (Ieremia 46:27). Odihna şi fericirea au fost promise poporului Israel ca şi daruri spirituale pe care poporul Israel le vor primi de la David (1 Cronici 22:7-10), dar din cauza necredinţei şi neascultări acest ideal nu a fost împlinit (Evrei 3:7-11, Psalmul 95:8-11). Deşi termenul de Odihnă este o promisiune în Vechiul, Testament, Ea se împlineşte În Noul Testament prin Isus Cristos. Creştinii intră prin credinţă în Isus Cristos în odihna Lui[34] Matei 11:29  Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. (Evrei 12:22-24). Conceptul de odihnă are şi o   semnificaţie escatologică. Evrei 4:9  Rămâne, deci, o odihnă ca cea de Sabat pentru poporul lui Dumnezeu. Oraşul şi patria cerească aparţin viitorului (Evrei 11: 9-10 ). În momentul de faţă creştinii au în faţă ogorul lui Dumnezeu 1 Corinteni 3:9), lupta credinţei (Efeseni 6:12-20),, sunt călători pe acest pământ (Evrei 11:13-16) iar în final prin odihna credinţei în Cristos va exista o odihnă finală şi veşnică. Reluăm firul ideii despre Odihnă[35] şi ştim că fiecare om care se naşte într-o ţară devine cetăţeanul acelei ţări. Tot aşa se întâmplă cu patria cerească, iar cei care doresc să fie cetăţeni ai cerului trebuie să se Nască din Nou Ioan 3:3  Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Filipeni 3:20  Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca mântuitor pe Domnul Isus Hristos. Cartea Evrei accentuează acest lucru Evrei 11:13  În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că Sunt străini şi călători pe pământ. Avem lista eroilor credinţei[36] din Evrei 11 dintre care amintim pe Abel Avram   Rahav etc. Nu sunt amintite păcatele şi defectele în lista eroilor credinţei, deşi au existat dar ele sun prezentate spre învăţătura noastră noastră (1Corinteni 10:11). Statutul nostru de creştin este acele de călător şi străin pe acest pământ, dar acum prin Cristos suntem locuitori în Casa lui Dumnezeu. Efeseni 2:19  Aşa dar, voi nu mai Sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci Sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu, Din această pricină în această lume noi nu trebuie să avem părtăşie cu oamenii aceste lumi. 2 Corinteni 6:14  Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul?. Din nefericire copiii acestei lumi iubesc „pofta cărnii“, „pofta ochilor“ şi „trufia vieţii“ dar avem un avertisment. Ioan 3:19  “Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele”. Exista o separare de lume a poporului evreu de celelalte naţiuni prin porunci şi rânduieli religioase, fiind separaţi de ce este rău, iar noi creştinii prin separare şi o viaţă sfântă în lume suntem o mărturie “Pentru ei Eu Mă sfinţesc pe Mine Însumi, ca şi ei să fie sfinţiţi în adevăr“ (Ioan 17.19). Mărturia noastră trebuie să aibă putere nu cum a avut Lot în Sodoma. Deşi suntem vase de lut prin credinţă în Isus Cristos avem părtăşie cu Dumnezeu şi nu mai trăim în exil. Credincioşii din Tesaloniceni s-au întors de la idoli spre Dumnezeu,   iar pericolul întoarcerii spre idoli este real, în aproape toată istoria poporului Israel este caracterizată de închinarea le idoli. La fel se întâmplă şi cu biserica din Corint.   “Să nu fiţi închinători la idoli, ca unii dintre ei, după cum este scris: „Poporul a şezut să mănânce şi să bea; şi s-au sculat să joace.” (1 Corinteni 10:7), iar astăzi idolii au îmbrăcat alte forme contemporane nouă, banul sexul, puterea, etc. Ca şi definiţie tot ce îl elimină şi îndepărtează pe Cristos din inima noastră este un idol. Un creştin formal nu este o mărturie bună ci din contră avem o atenţionare „ pentru că din cauza voastră este hulit Numele lui Dumnezeu printre naţiuni“ (Romani 2:24). Creştinii adevăraţi trebuie să fie lumină şi sare pe acest pământ. Filipeni 2:15  “ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume”. Suntem călători pe acest pământ, Avram înţelege acest lucru Evrei 11:10  “Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu”. La fel şi apostolul Petru. 1 Petru 2:11  “Prea iubiţilor, vă sfătuiesc ca pe nişte străini şi călători, să vă feriţi de poftele firii pământeşti care se războiesc cu sufletul. 12  Să aveţi o purtare bună în mijlocul Neamurilor, pentru ca în ceiace vă vorbesc de rău ca pe nişte făcători de rele, prin faptele voastre bune pe care le văd, să slăvească pe Dumnezeu în ziua cercetării”. Acest lucru trebuie să-l înţeleagă şi creştinii de azi. Deci din exil faţă de Dumnezeu prin credinţa Isus Cristos avem posibilitatea de a avea părtăşie cu Dumnezeu. 1 Ioan 1:7  “Dar dacă umblăm în lumină, după cum El însuşi este în lumină, avem părtăşie unii cu alţii; şi sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat”. Înstrăinarea omului de Dumnezeu se face prin restabilirea relației omului cu El.

 9). REFACEREA RELAŢIEI eu – TU Condiţiile şi termeni prin care omul şi umanitatea are posibilitatea să iasă din exilul impus de către Dumnezeu sunt stabiliţi tot de către Domnul, iar omul poate să accepte sau să refuze aceste condiţii, cu consecinţe veşnice, binecuvântare şi viaţă veşnică în cer sau osândă veşnică în iad. RĂSTIGNIREA LUI CRISROS[37] Matei 27:45-66. Ce s-a întâmplat la Cruce afectează în mod pozitiv soteorologic întreaga umanitate, care prin credinţa în lucrarea lui Cristos se poate împăca cu Dumnezeu, dar şi mai mult impactul se răsfrânge asupra întregii creaţi. „Chiar şi creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu”. (Romani 8:19) BVA. Jertfa făcută de Cristos este irepetabilă, nimeni în afară de El nu ar fi fost capabil să restabilească legătura dintre om şi Dumnezeu. „Pentru ca ea să aibă efect în viaţa cuiva este suficient ca acea persoană să creadă în necesitatea ei, în valoarea ei şi în eficienţa ei”. Cristos a fost Dumnezeu Întrupat şi astfel prin El prin pedeapsă şi dragoste se împacă dreptatea lui Dumnezeu, cu omul, fiinţă creată de Dumnezeu, restabilinduse relaţia eu – Tu. Isus Cristos „a fost răstignit între doi tâlhari, cei care tredceau pe acolo îl batjocoreau,  norodul şi preoţii corupţi care asistau la execuţie „şi ziceau: ,,Tu, care strici Templul, şi-l zideşti la loc în trei zile, mîntuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!„. Batjocurile au continuat pentru Isus s-a încrezut în Dumnezeu „să-l scape acum Dumnezeu, dacă-L iubeşte. Căci a zis: ,Eu sînt Fiul lui Dumnezeu!„ În chinuri Isus Cristos moare pe Cruce „Isus a strigat iarăş cu glas tare, şi Şi-a dat duhul”. Sunt de remarcat întunericul supranatural peste toată ţara oamenii nu trebuiau să vadă ce se întâmplă între Tată şi Fiu şi faptul că Isus s-a simţit părăsit de către Tatăl „Matei 27:46  „Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” El şi-a încheiat lucrarea dată de către Tatăl. Isus Criastos trăieşte în mod efectiv despărţirea faţă de Dumnezeu, indentificâduse cu cei care experimentează înstrăinarea faţă de Dumnezeu. Unul dintre tâlhari recunoaşte că merită pedeapsa, aspect prins de apostolul Pavel. Romani 3:23 „Căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Făcând acest lucru în ultimele momente din viaţă primeşte mântuirea Luca 23:43  Isus a răspuns: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai.” Pocăinţa înseamnă recunoaşterea stării de rebeliune împotriva lui Dumnezeu, stare care ne separă de El şi recunoaşterea faptului că Isus s-a Jertfă pentru noi şi a cere iertare pentru această stare. Jertfa lui Isus trebuie tratată cu multă consideraţie, stimă, şi respect. Prin faptul că Isus „a strigat iarăş cu glas tare, şi Şi-a dat duhul”, El şi-a încredinţat Duhul Tatălui de bună voie   şi a considerat lucrarea Sa încheiată. În momentul morţii lui Isus „îndată perdeaua dinăuntrul Templului s-a rupt în două, de sus până jos, pământul s-a cutremurat, stâncile s-au despicat”, Locul sfânt nu mai era despărţit de Sfânta Sfintelor, credincioşii având intrare liberă la Tatăl. În Vechiul Testament nici un credincios nu îndrăznea să-i spună lui Dumnezeu Tată, dar creştinii prin Isus Cristos şi Jertfa Sa de răscumpărarea au această posibilitate. Când ne adresăm lui Dumnezeu El se uită şi comunică prin noi prin intermediul Jertfei lui Cristos. Este un Har pe care nu îl merităm. Matei ne spune că mormintele s-au deschis, trupurile sfinţilor au înviat au intrat în cetate şi sau arătat multor oameni. Matei nu dă alte detalii despre acest lucru. Ca şi martor al execuţiei lui Cristos care a văzut întunericul şi cutremurul de pământ sutaşul roman rosteşte memorabilele cuvinte, „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!” Tot acolo se afla ucenicul prea iubit şi femeile care îl plângeau. După ce Isus a murit Iosif din Arimatea cere de la Pilat trupul lui Isus şi împreună cu Nicodim şi l-au pus întru-un mormânt săpat în stâncă. Ioan 19:40  „Au luat, deci, trupul lui Isus şi l-au înfăşurat în fîşii de pânză de in, cu miresme, după cum au obicei Iudeii să îngroape”. După trei zile Isus Cristos Înviază din morţi şi confirmă,   valabilitatea, Jertfei pentru păcat. NOUL LEGĂMÂNT[38] Evrei 9:1-15. Nu se poate înţelege Noul Legământ care este mai bun şi împlineşte Legea mozaică dacă nu se pune în opoziţie şi contrast în mod repetat cu Vechiul Legământ. Astfel Legământul cel Nou, formulează[39] relaţia omului cu Dumnezeu, dar Legământul nu îşi are obârşia în fiinţa umană ci în Dumnezeu şi de fapt descrie relaţie dintre El şi om şi reflectă în natură Trinitară al lui Dumnezeu. O viaţă bazată pe un Legământ divin decurge din natura Trinitară a lui Dumnezeu, care a extins „în exterior”, pentru credincioşi care să fie model şi analogie pentru a înţelege măcar în parte aspectul relaţiei dintre Persoanele Trinităţii (Michael Horton). Noi suntem fiinţe create Yamago Dey şi avem posibilitate de a înţelege conexiunea pe care o avem cu Hristos ca şi Mântuitor. Scopul legămintelor divine este o cunoaştere şi amplificare a dragostei pe care o avem pentru Dumnezeu. Din perspectiva[40] cerului termenul folosit este „a apărea, a veni”, Cristos este atemporal Apocalipsa 1:11  „care zicea: „Eu Sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă. …..” . Însărcinarea lui Aron şi a urmaşilor lui era doar o umbră a lucrurilor viitoare, dar adevăratul Cort este în cer unde locuieşte Hristos şi ne garantează mântuirea. Noul legământ   vine în contras cu Vechiul Legământ   este o împlinire a Vechiului Legământ fiindcă Jertfa lui Hristos este mai bună. El este Marele Preot şi slujeşte în Cortul ceresc pentru noi, pentru că şi-a dat sângele pentru păcatele noastre. Creştinii suntem parte a acestui Nou Legământ. Ca şi referinţă istorică poporul Israel abia acum s-a întors în ţara lui (Ieremia 31:8), iar prorocul se referă la Legământul mozaic de la făcut la Sinai. (Ieremia 31:31)  „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou”. Dacă ne uităm în secolul XXI nu se poate adeveri faptul că există o pocăinţă în masă a poporului evreu la Hristos, primul Legământ fiind nedesăvârşit. (Evrei 9:23)  „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care Sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea”. Domnul aminteşte din nou faptul că a scos evreii din sclavia egipteană, dar nu au respectat legământul de vasalitate făcut între Dumnezeu şi poporul evreu la Sinai şi a urmat pedeapsa (Romani 1:32). Domnul dă o promisiune poporului evreu faptul vă va scrie legea în inimile oamenilor, astfel ca oamenii să aibă capacitatea să-l ducă la îndeplinire, (1Petru 1:13)  „De aceea, încingeţi-vă coapsele minţii voastre, fiţi treji, şi puneţi-vă toată nădejdea în harul, care vă va fi adus, la arătarea lui Isus Hristos”. Acest aspect vizează viitorul, fiindcă încă se face evanghelizare şi misiune.   Scriptura ne prezintă[41] doi reprezentanţi ai umanităţii (Romani 5:12-21) în care se compară doi oameni, Adam şi Isus Hristos „a murit faţă de păcat, fără păcat şi pentru păcat” astfel primul Adam a fost o cale către moarte, iar al doilea Adam a devenit uşa către viaţă, o poartă a vieţii dar şi o cale pe care să mergi până la sfârşit. Creştinii nu sunt incluşi în legământul mozaic ci în Noul Legământ[42] care este făcut prin Domnul Isus Hristos, iar Pavel recunoaşte faptul că legea mozaică nu avea posibilitatea să producă un lucru bun în om. (Romani 7:18)  „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”. Credinciosul trebuie să renunţe la „regimul cu lapte” şi să se hărănească cu bucate tari. Locul Prea Sfânt din cer este superior sanctuarului pământesc, deci şi creştinul trebuie să aspire spre o relaţie mai înaltă cu Domnul. De fapt asistăm la sfârşitul legii ceremoniale Evrei 7:17  „Fiindcă iată ce se mărturiseşte despre El: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec”. …….În capitolul 9 din cartea Evrei se înfăţişează slujba de Mare Preot Cristos o face în cer pentru cei răscumpăraţi în Sângele Lui. Tiparul se aplică şi pe pământ în viaţa de credinţă şi rugăciunea de mijlocire, prima dată te rogi pentru tine, abia apoi pentru alte persoane. Când[43] se ia ca şi referinţă textul din Iacov 5:16 păcatul nemărturisit nu primeşte iertare iar   Închinarea trebuie să se facă în Duh şi adevăr (Ioan 4:23)  De asemenea intrarea la Tatăl se face prin Cristos. Efeseni 2:18  „Căci prin El şi unii şi alţii avem intrare la Tatăl, într-un Duh”. În contras în Vechiul Testament, erau trei obstacole în ritual şi tot nu ajungeai în prezenţa lui Dumnezeu decât prin intermediul Marelui Preot. Astăzi Isus Hristos ne poate aduce în prezenţa lui Dumnezeu dar tot prin restricţii are sunt de altă natură „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6). Mulţi creştini se autoânşeală prin o mulţime de activităţi dar termeni lui Dumnezeu rămân aceiaşi . Matei 12:7  „Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfe” n-aţi fi osîndit pe nişte nevinovaţi”, mila fiind doar un aspect al credinciosului actual, dar din păcate mulţi credicioşi sunt caracterizaţi de egoism. Sanctuarul din cer nu este făcut de oameni, iar credincioşii care nu au o relaţie cu nu au o relaţie cu Domnul se hărănesc cu tot felul de surogate pe când Scriptura este fermă. 1Petru 1:18  „căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19  ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană” Jertfa lui Hristos[44] este superioară din toate punctele de vedere sistemului de jertfe din Vechiul Testament, fiindcă are un caracter perfect şi universal pentru că Isus Cristos s-a făcut păcat pentru noi. Isaia 1:18 „Veniţi totuşi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada; de vor fi roşii ca purpura, se vor face ca lâna. Universalitatea Jertfei lui Cristos se aplică şi în cer . Evrei 9:23  „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care Sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea”, pentru că păcatul a început acolo odată cu răzvrătirea lui Satana. Epistola către Evrei ne arată în mod clar că închinarea la Cristos este superioară faţă de închinarea în Legea Mozaică (Tit 3:5). Astfel curăţirea are un aspect prioritar spiritul (1 Ioan 1:9)  „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Duhul Sfânt dă un semnal de alarmă în conştiinţa omului[45] atunci când păcătuim, iar creştinul Născut din Nou aduce păcatul îl picioarele Crucii şi este iertat, dar creştinul firesc nu face cest lucru şi în final pierde mântuirea. Dumnezeu[46] a oferit tuturor oamenilor accesul la mântuire, trecând cu vederea, acoperind, păcatele de la Adam până la   Cristos iar jertfele din Vechiul Testament au fost duse în contul Jertfei lui Cristos pe Cruce (Romani 3: 25)  „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungei răbdări a lui Dumnezeu”, la care oamenii pot să vină doar prin credinţă. Noul Legământ a intrat în vigoare doar după moartea lui Cristos, ambele Legăminte fiind sfinţite prin sânge, acest lucru fiind un imperativ. Biruinţa în Apocalipsa s-a realizat prin Sângele Mielului nu prin altceva. Ştefan îl vede pe Isus stând la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere fiind mijlocitorul unui Nou Legământ (Evrei 12:24). „……Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel”. Teologia[47] Legământului intră în conflict cu dispensaţionalismul, interpretarea bisericilor evenghelice din secolele   19-21, unele convingeri protestante reformate sau calviniste. O altă problemă este teologia înlocuirii, Israel şi / sau Biserica dar în Cristos nu există diferenţe. Galateni 3:28  „Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus”. Poporul evreu[48] vede altfel problema decât creştinii punând accentul pe alegerea lor ca popor al lui Dumnezeu, dar există astăzi şi evrei creştini. De fapt se asistă la o nouă creaţie, un om nou în Cristos iar   Teologia[49] Legământului este doar o modalitate de înţelegere şi interpretare a Scripturilor. Aspectul esenţial în creştinism şi Israel este tot Harul lui Dumnezeu prin care evreii şi neamurile sunt mântuţi prin credinţa în Cristos. PĂRTĂŞIA OMULUI CU DUMNEZEU. Cuvântul părtăşie este tradus în Noul Testament în diferite versiuni biblice prin „comuniune”, „părtăşie”, „a împărţi”, „a împărtăşi”, „contribuţie”, „comun” (în sensul lat. communis)” cu rădăcina gramaticală în limba greacă koin. Se utilizează ca adjective cuvintele koinonos şi synkoinonos şi verbe ca  koinoneo  şisynkoinoneo. Cel mai utilizat cuvânt set substantivul koinonia. Bazele părtăşiei[50] sunt părtăşia cu Dumnezeu 1 Ioan 1:3  „deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos”, prezenţa lui Cristos Matei 18:20  „Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” şi Cuvântul lui Dumnezeu. Faptele Apostolilor 2:42  „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni”. Ca şi expresii ale părtăşiei găsim rugăciunea lui Isus pentru părtăşie, ea a fost cântată de către psalmişti (Ps.133 :1-2). Prin realitatea părtăşie   se împart bunurile între credincioşi, sa fac rugăciuni uni pentru alţii. Romani 15:30  Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru Domnul nostru Isus Hristos, şi pentru dragostea Duhului, să vă luptaţi împreună cu mine, în rugăciunile voastre către Dumnezeu pentru mine, părtăşia simbolizează Cina Domnului (1Corinteni 10:16 –17)  şi este practicată între conducătorii bisericilor ( Gal 2.9). În părtăşia dintre oameni există porunci cu privire la relaţiile dintre credincioşi, aspecte de dedicare, trăind în armonie uni cu alţi. Romani 12:16 „ Aveţi aceleaşi simţiminte unii faţă de alţii. Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite. Să nu vă socotiţi singuri înţelepţi”. Există o problemă de acceptare între relaţiile dintre credincioşi, de la slăbiciuni şi copii în credinţă la oameni maturi în credinţă, plus aspectul educaţiei în Biserică (Romani 15:14), învăţarea prin diferite şcoli creştine licee creştine, institute sau alte forme de învăţământ. Darurile primite trebuie să fie folosite pentru zidirea Trupului 1 Corinteni 12:7  Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora. În biserică nu trebuie să existe săraci sau bogaţi 2 Corinteni 8:13  Aici nu este vorba ca alţii să fie uşuraţi, iar voi strîmtoraţi….ver 14, şi este inacceptabil ca credincioşii să nu se salute între ei 2 Corinteni 13:12  Spuneţi-vă unii altora sănătate, cu o sărutare Sfântă, sau alte forme de salut creştin.   De asemenea slujire fraţilor şi surorilor, unii altora trebuie să fie făcută cu dragoste, în părtăşie bucuria unui credincios se amplifică când participă toată biserica, iar durerea se micşorează atunci când cineva este împovărat şi este ajutat de ceilalţi membrii din biserică, mânia nu îşi are locul ci din contră blândeţea trebuie să fie o caracteristică a fiecărui creştin Efeseni 4:32  „Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos”. La fel îngăduinţa, iertarea, slujirea spre folosul altuia şi dragoste caraterizază părtăşia credincioşilor 1Ioan 4:11  „Prea iubiţilor, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim şi noi unii pe alţii”. În părtăşie ne mustrăm unul pe altul, ne încurajăm, şi ne zidim reciproc. 1 Tesaloniceni 5:11  „De aceea, mângîiaţi-vă şi întăriţi-vă unii pe alţii, cum şi faceţi în adevăr”. Creştinii trebuie să fie ospitalieri, să se roage unii pentru alţii şi să-şi mărturisească păcatele unii altora Iacov (5:19-20), să trăiască în pace şi să se îndemne,   stimuleze la fapte bune „Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii, (1Timotei 6:18). Este interzisă părtăşia cu cei necredincioşi Efeseni 5:11 „şi nu luaţi deloc parte la lucrările neroditoare ale întunericului, ba încă mai de grabă osîndiţi-le”. De asemenea este importantă părtăşia cu Dumnezeu Triunic, în primul rând este necesară părtăşia cu Dumnezeu Tatăl[51] 1 Ioan 1:3  „deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos”, cu Dumnezeu Fiul 1 Corinteni 1:9  „Credincios este Dumnezeu, care v-a chemat la părtăşia cu Fiul Său Isus Hristos, Domnul nostru” şi cu Dumnezeu Duhul Sfânt. Filipeni 2:1  „Deci, dacă este vreo îndemnare în Hristos, dacă este vreo mângîiere în dragoste, dacă este vreo legătură a Duhului, dacă este vreo milostivire şi vreo îndurare”. Părtăşia se dezvoltă,   creşte, atunci când o dorim ( Ps 42:1), este o stare de credinţă în Isus Cristos, (1Ioan 1:2-3), meditând la Cuvântul lui Dumnezeu (Ps. 1:2, 2 Petru 1:4  „prin care El ne-a dat făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea, care este în lume prin pofte”. Trebuie să e rugăm Lui pentru părtăşie. (Marcu 1:35, Luca 5:16).   Este necesar să fim plin de viaţă, având gânduri folositoare şi frumoase ( Filipeni 4:8-9) şi trebuie să trăim în sfinţenie (Ps. 15.1-5, 2 Corinteni 6: 17  „De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor, şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat, şi vă voi primi”. De asemene trebuie să luăm parte la Cina Domnului 1 Corinteni 10:16  „Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pânea pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos?” , (1 Cor.11: 23-29). În Biblia avem exemple de oameni care au avut părtăşie cu Dumnezeu aceştia sunt Enoh (Gen 5:22-24), Noe, Geneza 6:9 ”….. Noe era un om neprihănit şi fără pată între cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu.”, Avram (Geneza 18:17-19), Iacov (Gen 48:15), Moise Exodul 33:1  Domnul i-a zis lui Moise: „Du-te şi porneşte de aici cu poporul pe care l-ai scos din ţara Egiptului; suie-te în ţara pe care am jurat că o voi da lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacov, zicând: „Seminţei tale o voi da!” (David (Ps 23), Isus ( Matei 26: 39. Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu” , Pavel (Fapte 22:17-21,), şi alte personaje Biblice.

 10). CONCLUZII. Se ridică din nou o primă întrebare unde ne aflăm ? în exil ? Suntem despărţiţi de Dumnezeu despărţii de oameni,   de noi înșine, ori în părtăşie cu Dumnezeu   sau un fel de exod, care înseamnă umblare pe acest pământ, o călătorie către cer. Este de fapt alegerea noastră cu privire la poziția în care ne aflăm. Alte întrebări sunt   de genul dacă lucrarea de Ispăşire este terminată   se ridică întrebarea cine se odihneşte ? Numai Dumnezeu, sau Dumnezeu şi credinciosul ? Ce înseamnă a intra în Odihna lui Dumnezeu ? mai ales că “Odihnă lui Dumnezeu”   ca și concept nu a fost clarificat deoarece Scriptura afirmă. Ioan 5:17  ”Dar Isus le-a răspuns: „Tatăl Meu lucrează până acum; şi Eu, de asemenea, lucrez.” Sunt întrebări la care se poate da un răspuns parţial. Perspectiva conceptului de odihnă al lui Dumnezeu este destul de complicată,   dar   odihnă mai înseamnă şi,  mulțumit, satisfăcu calm desăvârșit, pace, liniște sufletească, în mijlocul furtunii, tihnă, a contempla. Avem  în Scriptură o avertizare : Evrei 4:11  ”Să ne grăbim, deci, să intrăm în odihna aceasta, pentru ca nimeni să nu cadă în aceeaşi pildă de neascultare”. Deci timpul este scurt, mai ales raportat la o viață de om. Trăim simultan în două realităţi diferite, mandatul cultural şi mandatul preoţiei, dar mandatul cultural trebuie să fie subordonat mandatului preoţiei. Nu există împlinire în mandatul cultural care însemnă bani, putere, sex şi altele. Adevărata împlinire este atunci când intrăm în Odihna lui Dumnezeu şi în termenii lui Dumnezeu care înseamnă credinţă, curăţire de păcat, o viaţă sfântă, iar creştinul trebuie să aibă Roada Duhului Sfânt în el : dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23  blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. (Galateni 5:22).   Ţinta noastră trebuie să fie o mişcare permanentă, un exod, spre Ţara promisă, care este o intrare în Împărăţia lui Dumnezeu, o călătorie către cer, pentru a intra în odihna lui Dumnezeu. Când ne uităm la cartea Evrei se observă faptul că ne este prezentat ce face Isus Cristos în cer şi împlineşte trei funcţii de Împărat, Profet şi Mare Preot. Evreii l-au respins pe Mesia şi Evanghelia prima dată când l-au răstignit iar a doua oară la Rusalii, şi au combătut ”Calea cea nouă”. Deci în mod clar se aflau și sunt în exil spiritual faţă de Dumnezeu. De asemenea este pus în contras Noul Legământ cu Legământul cel vechi, şi se arată superioritatea Proţiei lui Cristos și caracterul superior al credinţei creştine, Cristos fiind mai bune decât tot ce a fost înainte, altare, jertfe, preoţi, legăminte. Se face trecerea de la Lege la Har, şi se arată superioritatea lui Hristos faţă de îngeri, Aron, Moise. Hristos este prezentat ca şi „Moștenitor, Creator, Oglindirea Slavei Lui, Susținător al tuturor lucrurilor, Cel care ne curățește păcatele, Regele, Născut din Tatăl, Unsul lui Dumnezeu, Domnul veșniciei” iar credinţa în El ne apropie de Tatăl. Pavel pune întrebarea? „Cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători față de o mântuire așa de mare…” Cristos face oficiul de Mare Preot în Noul Sanctuar care nu este făcut de oameni, astfel numai prin El se poate ajunge în prezența lui Dumnezeu, Cristos fiind Mijlocitorul unui Legământ mai bun. Iertarea păcatelor se face prin Sânge, iar Jertfa lui Cristos a avut o caracteristică universală şi nelimitată. Lucrarea lui Cristos este pusă în contrast cu tot ce este în Vechiul Testament sub aspect soteorologic, Jertfa are un caracter personal, permanent, iar mântuirea primită prin El este veşnică. Ca şi stâlpi ai credinţei creştine sunt Persoana lui Cristos, Golgota, Învierea şi credinţa în El, iar din robia exilului față de Domnul avem posibilitatea părtăşiei cu Dumnezeu. Cu privire la jertfe prima jertfă care este menţionată aste aceea adusă de Cain şi Abel din care una nu este primită de către Dumnezeu, pentru că ele trebuie aduse în termeni Domnului. Noe adune jertfă lui Dumnezeu în cadrul unui Legământ. Patriarhi aduc jertfe lui Dumnezeu în cinstea Domnului şi în cadrul unui Legământ sau a înnoirii legământului şi construiesc primele altare. Dumnezeu decretează cum să aduci jertfă   ”Să nu vii cu mâinile goale înaintea Mea„. Se aplică ideea de iertare şi comuniune cu Dumnezeu. Jertfele se aduceau cu multiple ocazii ca exemplu inaugurarea Templului. Stabilirea normelor sunt reglementate în cărţile Exod, Levetic, Numeri şi Deutronom, El a dat oamenilor ritualuri (nu omul), „Vi l-am dat (sângele) ca să-l puneţi pe altar şi să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre„), care acționau în sfera Legământului și a Harului lui Dumnezeu, iar animalele şi păsările trebuiau să facă parte dintre cele curate, să fie fără cusur, dar se mai aduceau daruri din culturile pământului. Prin ele se evidențiază insuficiența acţiunilor umane pentru iertarea păcatelor în contrast cu Jertfa lui Cristos şi Harul lui Dumnezeu. Jertfele erau simboluri profetice temporare, evreii fiind învățați asupra faptului că vinovăția trebuia plătită. Ele prevestea Jerfa lui Isus Cristos (Evrei 10:1-18). Jertfele se aduceau şi la sărbători, ca sărbătoarea azimilor, sărbătoarea primelor roade, sărbătoarea corturilor, etc. Paștele este asociat cu prima sărbătoare, jertfele puteau să aibă un caracter privat sau naţional, sau ocazii ca împlinirea unui jurământ, confirmarea unui tratat, mulțumire, dedicare personală, caracter public consacrarea unui preot, levit, de asemenea avem jertfe de consacrare,   venerarea lui Dumnezeu, pentru ispășire etc. Ele mai pot fi la   dedicarea sanctuarului, zilele de pocăinţă naţională, încoronarea regilor, pregătire pentru luptă etc. Jertfele aveau un caracter de substituţie, o ilustraţie o găsim în Isaia 53 Robul care sufere. Majoritatea acestor jertfe au implicat vărsare de sânge, aceasta fiind o metodă tipologică folosită de Dumnezeu pentru a-i pregăti pe oameni ca să înţeleagă marea jertfă a Domnului Isus „Arderea de tot simboliza dorinţa omului de a fi curăţit complet de vinovăţia sa. Acest tip de jertfă a fost antetipul morţii ispăşitoare a lui Cristos Mai găsim în Scriptură „Jertfa de mâncare”, „Jertfa de mulţumire”  „Jertfa pentru vină” şi altele. Cartea Evrei îl prezintă pe Domnul Isus ca Mare Preot, venit să înlocuiască sistemul de nesfârşite jertfe, aducîndu-Se pe Sine însuşi drept jertfă, o singură dată, pentru păcat. Apostolul Pavel nu mai practică aducerea de jertfe mozaice, dar mai foloseşte limbajul sacerdotal în sens spiritual, îndemnându-i pe cei credincioşi să-şi aducă „trupurile voastre ca o jerfta vie, plăcută lui Dumnezeu. Aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. Existau reguli pentru jertfă sunt animalul trebuia să fie fără cusur se prezenta animalul la altar,  mâna celui care aducea jertfa era aşezată pe capul victimei (se făcea transferul păcatelor, în locul omului era jertfit animalul), animalul era sacrificat şi urma stropirea sângelui pe altar apoi se făcea arderea jertfei. Se lua în considerare de Dumnezeu inima omului şi a poporului. Prin ele omul şi poporul din exil se puteau apropia de Domnul. Deşi Domnul Isus urma să fie Jertfa Supremă, în timpul vieţi a adus jertfe de sărbători şi la ultimul Paşti. La fel Pavel aduce jertfe, iar Petru şi Ioan merg o perioadă   la Templu să se închine, Despărţirea creştinismului de iudaism a fost un proces de durată de aproape un secol. După distrugere Templului în anii 70 d.Cr, evreii au încetata să mai aducă jertfe. Jerfele aduse în perioada Vechiului Testament, sunt repetabile şi nu elibera conştiinţa umană de păcat. Caracterul mântuitor al Jertfei aparţinea lui Isus Cristos El „Iată „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!. Apare un nou tip de jertfă e tipul ” jertfe duhovniceşti” în cărţile Noului Testament, dar care nu au un caracter soteorologic, nu implică moartea şi sunt o lucrare a Duhului Sfânt. Cristos s-a dat pe Sine ca şi Jertfă, iar acum în calitate de Mare preot face medierea dintre Dumnezeu şi oameni. Jertfa lui Cristos şi Cina Domnului sunt legate strâns între ele, a dată avem o acţiune concretă, apoi o ceremonie şi un act de aducere aminte „să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea” Cina Domnului este un simbol al morţii Domnului Isus se realizează o părtăşie cu Cristos, dar prin actul Cinei nu se primeşte iertarea păcatelor. Se poate afirma că Jertfa lui Crisos a fost perfectă cu o valoare infinită şi universală. Ea are un caracter moral şi spiritual, făcând Ispăşirea pentru păcatele noastre numai prin credinţa în El primim mântuire. Cristos este denumit al doilea Adam sau noul Adam,  „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi” fiindcă noi „Căci aţi fost cumpăraţi cu un preţ”. Referinţa biblică despre preot o găsim prima dată în Geneza, Melhisedesc împăratul Salemului care era preot al lui Dumnezeu, fiind un antetip al lui Cristos ca şi Mare Preot. După Sinai Aron este uns ca şi Mare Preot, şi se merge mai departe în istorie, prin preoţi, evreul sau naţiunea se putea adresa lui Dumnezeu. Noi azi avem intrare directă la Tatăl prin Cristos care oficiază în cer slujba de Mare Preot pentru noi. El este adevăratul Mare Preot, care să rezolve problema păcatul umanităţii. Dumnezeu a ridicat un Sanctuar, în cer cortul lui Moise fiind dar o umbră a Cortului din Cer, Cristos fiind jertfa desăvâşită   El  Este promisiune cu privire la Noul Legământ   fiind o Jertfă nerepetabilă, ”o dată pentru totdeauna ” Jertfa lui Cristos a fost în planul etern al lui Dumnezeu Evrei 10:7  Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!”. Învierea lui Cristos dă valoare predicării Evangheliei şi mântuirii, ne îndreptăţeşte şi ne împacă cu Dumnezeu. El şi-a adus Sângele în cer ca şi Mare Preot. Altarul pe care Avram a adus jertfă prefigurează Jertfa lui Cristos, iar altarul din Cortul întâlnirii a fost ridicat conform instrucţiunilor date de către Dumnezeu, fiind o umbră a celui ceresc. Dar aici pe pământ altarul a fost înlocuit de Crucea lui Cristos fiind sigurul mijloc prin care oamenii se pot împăca cu Dumnezeu. Norul de Slavă a indicat prezenţa divină, Cortul a fost ridicat în mijlocul taberei iar Slava lui Dumnezeu era în Cort. Astfel Cortul ea un loc destinat întâlnirii poporului cu Dumnezeu. Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor încă separa   credincioşii de Dumnezeu, iar cea mai importantă jertfă care se aducea era arderea de tot. Semnificaţia Cortul este importantă fiindcă era locuinţa lui Dumnezeu pe pământ. Cortul era şi el ”o copie şi o umbră a lucurilor cereşti”. Noul testament afirmă că Legea a fost ”o umbră a bunurilor viitoare”, bunuri care au venit odată cu Cristos.   Situaţia era soluţionată în cer, dar credincioşii trebuie să accepte aceste lucruri prin credinţă aici pe pământ. De la stâlpi de aducere aminte, altare Cort se ajunge la Templu, care are aceiaşi funcţie de bază, Dumnezeu locuind în mijlocul poporului Său. Dumnezeu era prezent în Nor şi Salvă, Templul fiind numit şi Casa lui Dumnezeu. Pe vreme lui Isus exista cel de al doilea Templu, El având poziţii diametral opuse, plângând pentru El, Templu era Sfânt fiindcă l-a sfinţit Dumnezeu, dar l-a denumit şi „peşteră de tâlhari”, astfel „ Isus a intrat în Templul lui Dumnezeu. A dat afară pe toţi cei ce vindeau şi cumpărau în Templu, a răsturnat mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei”, curăţind Casa lui Dumnezeu. În opoziţie găsim pasaje în care Templu are o poziţie secundară, Isus fiind mai important decât Templul, Moartea şi Învierea lui Isus au avut ca şi rezultat înlocuire Templului. În escaton Noul Templu şi Biserica este format din cei răscumpăraţi. Imaginile despre Templu şi Trupul lui Cristos se contopesc, El fiind şi „…Piatra pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului…” Isus Cristos este Mare Preot în sanctuarul ceresc curăţat cu Sângele Său, fiind o speranţă a credincioşilor „avem o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă, care nu este făcută de mână ci este veşnică, legat de Noul Legământ, adunarea celor Născuţi din Nou. Dacă ne reîntoarcem la timpul lui Osea exista o Teologia a Templului ca punct de referinţă pentru ce este bun sau rău în ochii lui Dumnezeu. 2 Cronici 7:14  dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara, sau opusul, 2 Cronici 7:22  Şi se va răspunde: „Pentru că au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, care i-a scos din ţara Egiptului, pentru că s-au alipit de alţi dumnezei, s-au închinat înaintea lor şi le-au slujit; iată de ce a trimis peste ei toate aceste rele….. „ În Templu Dumnezeu locuia în mijlocul poporului Său sau părăsea Templu, vedenia lui Ezekil. Din cauza păcatului omul a fost izgonit din preajma lui Dumnezeu. Umanitatea se află în exil şi pribegie faţă de Dumnezeu începând de la Adam şi Eva, poporul ales se află în aceeaşi situaţie în exod spre ţara promisă în care nu a intrat (simbolism spre patria cerească), iar azi se poate intra în odihna lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos. Adevărata dspărţire a fost momentul Morţii lui Isus „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, după care urmează momentul Învieri, „ceasul astral al omenirii”, aspecte care nu pot fi zugrăvite de nici un om de pe pământ. „Întunericul, cutremurul de pământ, mormintele care s-au deschis şi învierea unor oameni sfinţi, perdeaua care s-a rupt, Sutaşul care afirmă „Cu adevărat, acesta a fost Fiul lui Dumnezeu!”, norodul înspăimântat,   sunt doar copii palide şi exterioare a unor eveniment mult mai profunde”. Acestea sunt manifestări dincolo cu mult de înţelegerea umană. Dumnezeu îşi arata Slava şi Atotputernicia Sa, „Dumnezeu Tatăl, care L-a înviat din morţi”. Trecem la ziua de Sabat   este   cea de a şaptea zi, pusă de o parte de Dumnezeu la sfârşitul Creaţiei, dar nu a fost poruncită şi menţionată până în perioada exodului. Ziua comemorează atât odihna / sabatul Domnului, cât şi scoaterea din robia egipteană. Adam şi Eva au fost izgoniţi din Eden pentru a rămâne muritori, în paranteză se pune întrebarea cum ar fi problema răului din lume dacă tiranii ar fi nemuritori ? Exilul înseamnă Paradisul pierdut, omul rămânând să lupte cu forţele răului, cu moartea fizică şi cea spirituală. El a respins părtăşia cu Dumnezeu în grădina Eden şi a fost alungat Moartea fizică este premergătoare (sau după) moartea spirituală având ca şi final moartea veşnică, adică Iadul. Din cauza călcării legămintelor divine în cazul de faţă Legământul mozaic, poporul nu a intra în ţara promisă, dar nici în Odihna lui Dumnezeu, Regatul de Nord cade sub robia asiriană în 722 B.C., iar Regatul de Sud din aceleaşi motive este cucerit de Nebucadneţar, împărat al Babilonului în 587 B.C. şi dus în robie. Este necesar să facem precizarea că oamenii au fost exilaţi din preajma Domnului din cauza păcatului, dar prin jertfe preoți   altare Cort Templu Legăminte divine s-au apropiat în mod progresiv de Dumnezeu. Atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, găsim termenii de sabat şi odihna a lui Dumnezeu, care este pe de o parte o stare a credinciosului în relaţie cu Domnul dar şi o poruncă pentru a ţine o zi închinată lui În momentul în care au fost pervertire de către credincioşi şi naţiune, aceştia nu au mai intrat în odihna lui Dumnezeu, fiind alungaţi din prejma Sa ajungând în postura de pribegie, înstrăinare, faţă de Dumnezeu.   Sabatul este un principiu la Scripturii dar şi o poruncă a lui Dumnezeu dată poporului Israel care trebuia respectată, un decret, fiindcă îşi are originea în actul creaţiei fiind o zi sfântă pentru Domnul ). În Decalog Sabatul aparţine Domnului El a binecuvântat-o şi trebuia apreciată şi prețuit, de popor. Legislaţia cu privire la Sabat se regăseşte în tot Pentateuhul fiind esenţială în Lege de bază a Vechiului Testament în Pentateuh. Semnificaţia Sabatului se reflectă în pedepsele severe pentru cei care călcau Legea Sabatului. Prorocii nu au condamnat Sabatul şi alte instituţii ci modul în care erau ţinute, iar în contrast se arătau binecuvântările care rezultă din ţinerea Sabatului. Nici Isus Cristos nu a condamnat, Legile instituţiile mozaice, ci tradiţiile omeneşti puse deasupra poruncilor divine. Evreii care trăiau în păcat, intrau în ziua de Sabat, trăiau o religie dar era străini faţă de Dumnezeu. Dar erau şi credincioşi sinceri, mai puţini, care se bucurau de ziua de Sabat. Cuvântul Odihnă îl găsim ca referinţă tot la lucrarea lui Dumnezeu Geneza 2:2  În ziua a şaptea Dumnezeu Şi-a sfârşit lucrarea pe care o făcuse; şi în ziua a şaptea S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o făcuse. Dumnezeu nu oboseşte când face un lucru El este Atotputernic, iar ca semantică cuvântul poate să însemne a te opri sau a înceta lucrul, a fi mulțumit, satisfăcut, sau a examina cu mintea. Termenul de odihnă nu îl găsim în Vechiul Testament el se împlineşte în Noul Testament prin Isus Cristos, iar creştinii intră în odina Lui prin credinţă Matei 11:29  Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. Conceptul de odihnă are şi o semnificaţie escatologică, iar patria cerească aparţine viitorului Evrei 11:10 „Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu”. În momentul actual, creştinii fac evanghelizare au în faţă lupta credinţei fiind călători pe acest pământ Evrei 11:13  În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că Sunt străini şi călători pe pământ. Prin credinţă în Isus Cristos va exista o odină finală eternă. Cei care doresc să intre în Odihna lui Dumnezeu şi să fie cetăţeni ai cerului trebuie să se Nască din Nou. Ioan 3:3  Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Din lista eroilor credinţei din cartea Evrei amintim pe Abel, Rahav şi Avram, ce ne sunt prezentaţi pentru învăţătura noastră. Deşii suntem străini şi călători pe acest pământ în Cristos avem calitatea de oaspeţi. ”Aşa dar, voi nu mai Sunteţi nici străini, nici oaspeţi ai casei, ci Sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu”.   Creştinul nu trebuie să aibă părtăşie cu cei necredincioşi fiindcă nu se poate. ”Nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege? Sau cum poate sta împreună lumina cu întunericul? ”În contras necredincioşii iubesc „pofta cărnii“, „pofta ochilor“ şi „trufia vieţii“, idoli banul sexul, puterea, etc fapt pentru care sunt despărţiţi de Dumnezeu şi vor fi judecaţi. ”Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele”. Aşa cum trebuia să existe o separare a poporului lui Dumnezeu de celelalte popoare prin porunci, rânduieli religioase şi sfinţenie, creştinismul trebuie să fie Lumină şi Sare în această lume. Orice lucru care îl scoate pe Cristos din inimă este IDOL, iar creştinii formali îşi pierd mărturia “pentru că din cauza voastră este hulit Numele lui Dumnezeu printre naţiuni“ Din exil şi pribegie faţă de Dumnezeu prin credinţa Isus Cristos avem posibilitatea de a avea părtăşie cu Dumnezeu ”deci, ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi părtăşie cu noi. Şi părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos.” Condiţiile prin care omul are posibilitatea să iasă din înstrăinarea şi exilul impus de Dumnezeu, sunt stabiliţi de către Dumnezeu, iar omul acceptă sau refuză oferta lui Dumnezeu în Cristos, cu consecinţele de rigoare, viaţă sau osândă veşnică. Evenimentul Crucii a avut aspect pozitiv din punct de vedere soteorologic, mai mult s-a răsfrânt asupra întregii creaţii „Chiar şi creaţia aşteaptă cu nerăbdare revelarea fiilor lui Dumnezeu”. În contrast Isus Cristos a suferit în mod real pe Cruce, durere fizică şi psihică când păcatele lumii au fost puse în contrast cu sfinţenia Lui iar, peste El s-a abătut mânia lui Dumnezeu. Prin pedeapsă şi dragoste, s-a restabilit legătura dintre om şi Dumnezeu, relaţie eu- Tu. În momentul în care Isus rosteşte „„Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, practic era despărţit de Tatăl sau poate că nu „…Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine”…. (2 Corinteni 5:19). Este de remarcat întunericul supranatural peste toată ţara oamenii nu trebuiau să vadă ce se întâmplă între Tată şi Fiu. Evangheliştii nu dat detalii despre momentul crucificării dat o face prorocul Isaia „..era aşa de dispreţuit că îţi întorceai faţa de la El…” Pocăinţa înseamnă admiterea stării de  răzvrătire şi revoltă împotriva lui Dumnezeu, stare care ne separă de El, iar credinciosul a considera că adevărat merge la care Isus s-a Jertfit pentru noi şi a cere iertare pentru această stare. Jertfa lui Isus trebuie tratată cu multă consideraţie, stimă, şi respect. Prin evenimentul Crucii noi suntem declaraţi sfinţi şi Dumnezeu comunică cu noi prin Isus Cristos. Isus a murit şi a fost îngropat, dar după trei zile Isus Cristos Înviază din morţi şi certifică,   valabilitatea, Jertfei pentru păcat, Învierea fiind un act al Sfintei Treimi. Legămintele divine au avut ca și scop o cunoaștere a lui Dumnezeu și o creștere a dragostei noastre pentru Dumnezeu. Noul Legământ care este mai bun, dar este înțeles doar în comparație cu Vechiul Legământ vine în contras cu Vechiul Legământ fiindcă Jertfa lui Hristos este mai bună, Cristos este Marele Preot, face o slujbă în cer pentru noi și păcatele noastre, creștinii făcând parte din Legământul cel Nou. Legământul decurge din Natura Trinitară al lui Dumnezeu, iar noi prin anologie înțelegem doar în parte aspectul dintre relațiile Persoanelor Trinității. Geneza Noului Legământ are ca și sursă pe Dumnezeu, descrie relația omului cu Creatorul și reflectă natura Trinitară al lui Dumnezeu. În secolul XXI, asistăm la întoarcerea poporului Israel în țara sa, dar nu și la o pocăință în masă, primul Legământ fiind nedesăvârit, Aron şi urmaşilor lui era doar o umbră a lucrurilor viitoare, dar adevăratul cort este în cer unde locuieşte Hristos, iar Biserica încă face evanghelizare. ”Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou”. Scriptura ne arată doi reprezentanți ai umanității, pe Adam și pe Cristos în care Hristos ce „a murit faţă de păcat, fără păcat şi pentru păcat”, Adam a fost un drum către moarte și exil, ori Cristos o ușă către viață. „Fiindcă iată ce se mărturiseşte despre El: „Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melhisedec. ”. se asistă la sfârșitul legii ceremoniale, cartea Evrei în   capitolul 9 înfăţişează slujba de Mare Preot Cristos o face în cer pentru cei răscumpăraţi în Sângele Lui. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine ”Din păcate există și autoînșelare a unor creștini care nu cunosc Scriptura și puterea lui Dumnezeu ”  „Dacă aţi fi ştiut ce înseamnă: „Milă voiesc, iar nu jertfe” n-aţi fi osîndit pe nişte nevinovaţi”, și se hărănesc cu surogate care nu ajută la nimic ”căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19  ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană . În paranteză noua religie mondială este egoismul. Sanctuarul din cer nu este făcut de oameni Jertfa lui Hristos este superioară din toate punctele de vedere sistemului de jertfe din Vechiul Testament, fiindcă are un caracter perfect şi universal pentru că Cristos s-a făcut păcat pentru noi. Universalitatea Jertfei lui Cristos se aplică şi în cer . Evrei 9:23  „Dar, deoarece chipurile lucrurilor care Sunt în ceruri, au trebuit curăţite în felul acesta, trebuia ca înseşi lucrurile cereşti să fie curăţite cu jertfe mai bune decât acestea” Noul Legământ a intrat în vigoare doar după moartea lui Cristos, ambele Legăminte fiind sfinţite prin sânge, acest lucru fiind un imperativ. Biruinţa în Apocalipsa s-a realizat prin Sângele Mielului Aspectul esenţial în creştinism şi Israel este tot Harul lui Dumnezeu prin care evreii şi neamurile sunt mântuiţi prin credinţa în Cristos. Prin credința în Isus Cristos omul are posibilitatea să aibă părtășie cu Dumnezeu,   iar ca temelia a părtășiei este necesară o relația cu Dumnezeu Triunic, prezența lui Cristos și Cuvântul lui Dumnezeu. Din această părtășie cu divinitatea rezultă și alte aspecte între credincioși, ca rugăciune pentru părtășie, există o realitate a părtășiei, de armonie și dedicare, Cina Domnului este o expresie a aceste părtășii, există porunci care derivă din părtășie, iar Biblia ne dă exemple de credincioși care au avut părtășie cu Dumnezeu sau cu Isus Cristos cu ajutorul Duhului Sfânt. Dumnezeu nu își schimbă termenii iar dacă dorim părtășia cu El trebuie să o facem în condițiile Lui, nu ale noastre. Astfel din exil și înstrăinați de Dumnezeu avem posibilitatea de a intra în Sabatul și Odihna lui Dumnezeu. El a folosit exemplul odihnei Sale în ziua a șaptea a creației, ca un principiu pentru poporul Său, acesta fiind porunca a patra din cele 10 porunci, în care evreul trebuia să cinstească această zi și să se odihnească, stăpâni, slujitori și animale, o zi întreagă în fiecare săptămână. În Evrei capitolul 10 spune că Evrei 10:1  În adevăr, Legea, care are umbra bunurilor viitoare, nu înfăţişarea adevărată a lucrurilor, nu poate niciodată, prin aceleaşi jertfe, care se aduc neîncetat în fiecare an, să facă desăvârşiţi pe cei ce se apropie., dar ele sunt o anticipare a Jertfei lui Cristos ”după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a așezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu„. După ceastă lucrare lucrarea de Ispășire era încheiată, Isus Cristos s-a odihnit, astfel noi nu mai trebuie să ținem   Legea și ne odihnim în mântuirea pe care El ne-a dat-o. Așa cum Dumnezeu a sfințit Sabatul, tot așa Cristos   fiind sfânt a fost trimis în lume pentru o lucrarea soteorologică, iar noi avem odihnă spirituală, pentru   întotdeauna doar în El. Isus Cristos a reafirmat faptul că Odihna de Sabat, a fost poruncită de Dumnezeu în folosul omului. El ne a luat și a ușura povara de încercarea noastră de a ne obține mântuirea prin noi înșine. În El, ne odihnim de lucrările noastre doar dacă am trecut pe la Cruce și ne încredem în lucrarea Lui în locul nostru pe care a făcut-o în locul nostru. Cristos nea eliberat de Lege prin Har. Nu mai suntem străine sau pribegi ci se poate intra în Odihna de Sabat oferită de Cristos. În afara lui Cristos nu există nici o altă Odină de Sabat. Odihna și Sabatul în Cristos înseamnă a crede în mântuirea oferită de Cristos, dar și o zi de închinare și odihnă (nu a face sau nu face anumite lucruri), o zi în care inima noastră se apleacă smerită în fața lui Dumnezeu.

11). BIBLIOGRAFIE.

 Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evrei.html

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI Editura Lumina Lumii

Sait www.theophilos.3x.ro

N O T E D E S T U D I U. EVREI Schița cărții John Vernon McGee Itinerar Biblic

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/epistola-catre-evrei.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/jertfe-si-daruri.html

Călătorie prin Vechiul Testament de S. Schultz. 1980

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/jertfe-si-daruri.html

Sait http://www.baptist-tm.ro

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

Jertfa Perfectă de R.C.Sproul, tradus de Cristian Coţovan   http://www.roboam.com/

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/preoti-si-leviti.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/altar.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/cortul.html

 Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/templu.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/sabat.html

 Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/odihna.html

Saithttp://www.clickbible.org/teme-biblice/viata-de-credinta/dreptul-de-cetatenie-si-pribegia/

 Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http://www.evanghelicreformat.org/ce-este-teologia-legamantului

Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău vol 2 Cluj Napoca risoprint 2004

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/teologia-legamantului.html

 INDEX TEMATIC DE TERMENI ŞI NUME DIN BIBLIE. Bucureşti 2003

Evanghelia după Ioan Beniamin Fărăgău, tipărit la C.N.I. „CORESI” S.A. SUCURSALA IMPRIMERIA ARDEALULUI CLUJ – NAPOCA 2017

 ARDELEAN VIOREL

 [1] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evrei.html

[2] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 223

[3] Sait www.theophilos.3x.ro

[4] N O T E D E S T U D I U EVREI Schița cărții John Vernon McGee Itinerar Biblic

[5] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evrei.html

[6] N O T E D E S T U D I U EVREI Schița cărții John Vernon McGee Itinerar Biblic

[7] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/epistola-catre-evrei.html

[8] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evrei.html

[9] Sait www.theophilos.3x.ro

[10] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/jertfe-si-daruri.html

[11] Călătorie prin Vechiul Testament de Samuel J. Schultz pag 88-92

[12] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/jertfe-si-daruri.html

[13] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/jertfe-si-daruri.html

[14] Sait http://www.baptist-tm.ro

[15]  O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

[16] Jertfa Perfectă de R.C.Sproul, tradus de Cristian Coţovan   http://www.roboam.com/

[17] Jertfa Perfectă de R.C.Sproul, tradus de Cristian Coţovan   http://www.roboam.com/

[18] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/preoti-si-leviti.html

[19] Index tematic de termeni şi nume din Biblie pag 200-201

[20] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/08/preoti-si-leviti.html

[21] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/altar.html

[22] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/altar.html

[23] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/cortul.html

[24] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/cortul.html

[25] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/templu.html

[26] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/templu.html

[27] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/templu.html

[28] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2013/04/templu.html

[29] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Sabat-Sambata-Duminica.html

[30] Evanghelia după Ioan Beniamin Fărăgău pag 427 – 434

[31] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/sabat.html

[32] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/sabat.html

[33] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/odihna.html

[34] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/odihna.html

[35] Sait http://www.clickbible.org/teme-biblice/viata-de-credinta/dreptul-de-cetatenie-si-pribegia/

[36] Sait http://www.clickbible.org/teme-biblice/viata-de-credinta/dreptul-de-cetatenie-si-pribegia/

[37] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[38] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[39] Sait http://www.evanghelicreformat.org/ce-este-teologia-legamantului

[40] Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău vol 2 pag 85

[41] Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău vol 2 pag 116

[42] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[43] Epistola către Evrei de Biniamin Fărăgău vol 2 pag 65

[44] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[45] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[46] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[47] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/teologia-legamantului.html

[48] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/teologia-legamantului.html

[49] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/teologia-legamantului.html

[50] Index tematic de termeni și nume din Biblie pag 191-192

[51] Index tematic de termeni și nume din Biblie pag 191-192

SAMARITENI

SAMARITENI. În VT, samaritenii sunt menţionaţi numai în 2 Împăraţi 17:29, un pasaj care descrie sincretismul religios al acelor locuitori pe care împăratul Asiriei i-a colonizat în regatul de N al Israelului pentru a înlocui populaţia autohtonă deportată după căderea Samariei (722/721 î.Cr.).

Câteva motive stau totuşi împotriva acestei identificări cu samaritenii aşa cum sunt ei cunoscuţi din NT (Matei 10:5; Luca 9:52; 10:33; 17:16; Ioan 4:9, 39-40; 8:48; Faptele Apostolilor 8:25), şi în favoarea lor pledează Josephus precum şi alţii de la el încoace. Unii din descendenţii acestor samariteni supravieţuiesc până în zilele noastre în două comunităţi mici la Nablus şi la Holon: (i) cuvântul folosit (hassomronim) pare să însemne simplu „locuitori (ai cetăţii sau ai provinciei) Samaria (somron), şi aceasta se potriveşte cel mai bine cu contextul din 2 Împăraţi 17; (ii) apoi nu există nici o dovadă că samaritenii din urmă au locuit Samaria. Dimpotrivă cea mai timpurie referinţă clară la ei, atestă că locuiau în Sihem (Eclesiasticul 50:26; 2 Macabei 5:22 ş.urm.; 6:2; cf. Ioan 4:5 ş.urm., 20), în vreme ce una din sursele lui Josephus se referă la ei ca fiind „sihemiţi” (cf. Ant. 11. 340-347; 12. 10); (iii) nimic din tot ceea ce se cunoaşte despre religia ultimilor samariteni nu aminteşte despre influenţa păgână menţionată în 2 Împăraţi 17 şi Ezra 4.

Probabil că originile samaritenilor menţionaţi în NT ca grup distinct ar trebui căutate înaintea începutului perioadei elenistice (sfârşitul sec. al 4-lea î.Cr.), când Sihemul a fost reconstruit după o lungă perioadă de părăsire. Duşmanii comunităţii evreieşti de la începutul perioadei persane menţionaţi de Ezra şi Neemia au fost locuitorii provinciei de N care s-au opus reconstruirii Ierusalimului, provocaţi de motive politice. Faptul că unii din ei s-au alăturat credinţei ebraice (Ezra 4:2) nu ne surprinde, din moment ce VT însuşi recunoaşte că nu toţi dintre locuitorii regatului de N au fost exilaţi în anul 721 î.Cr. (2 Cronici 20) şi noii veniţi ar fi putut foarte bine să fie asimilaţi de către cei ce au rămas.

Nu se cunoaşte cu precizie ce factori au condus la reocuparea Sihemului şi cum s-a cristalizat comunitatea samariteană. O sugestie atractivă spune că în urma elenizării complete a Samariei după cucerirea ei de către Alexandru cel Mare, un grup de puritani religioşi (posibil însoţiţi de unii dintre preoţii care se căsătoriseră cu femei din regatul de N, şi care nu-şi mai puteau desfăşura activităţile la Ierusalim) au decis să aibă un nou început, unde să-şi poată practica religia nestingheriţi. Descoperirea a peste 200 de schelete (împreună cu papirusuri originare din Samaria) într-o peşteră din apropierea localităţii Wadi ed-Dâliyeh la aproximativ 14 km N de Ierihon, sugerează că o parte din aceşti refugiaţi nu au avut prea mare noroc.

Oricare ar fi adevărul, din moment ce comunitatea a căpătat o identitate distinctă şi şi-a construit un templu pe Muntele Garizim, a fost inevitabilă o înăsprire a relaţiilor dintre evreii de la Ierusalim şi samariteni. Atât Josephus (Ant. 11. 321 ş.urm.), cu toate punctele dificile din relatarea sa până la acest punct, cât şi descoperirile arheologice, dacă sunt corect identificate, sunt de acord cu datarea din timpul perioadei elenistice. În timp ce ar putea fi eronat să vorbim despre o schismă anume, este clar că Ben-Sira (180 î.Cr.) i-a considerat pe samariteni ca grup separat (Eclesiasticul 50:26) şi acest fapt ar putea fi accentuat de capitularea lor din perioada revoltei Macabeilor când templul lor a fost dedicat lui Zeus Xenios. Poate, totuşi, că ruptura a fost definitivă când, în 128 î.Cr., Ioan Hyrcanus a extins domnia Hasmoneilor asupra întregii regiuni capturând Sihemul şi distrugând templul de pe Muntele Garizim.

Evenimentul nu a dus deloc la stingerea conflictului ci dimpotrivă. Din sursele restrânse care sunt disponibile, ştim că între între anii 6 şi 9 d.Cr. unii samariteni au împrăştiat oase în templul din Ierusalim în timpul sărbătoririi Paştelor. În anul 52 d.Cr. samaritenii au masacrat un grup de pelerini galileeni la En-gannim, iar în disputele conduse în faţa lui Claudius, dispute ce au urmat unui raid de represalii din partea evreilor, acesta le-a acordat dreptate evreilor. Mai mult, samaritenii au suferit şi din pricina domnitorilor romani: în anul 36 d.Cr. un fanatic samaritean a adunat o mulţime pe Muntele Garizim, promiţându-le oamenilor să le descopere vasele sacre despre care se credea că au fost ascunse acolo de către Moise, şi mulţi dintre aceştia au fost masacraţi de către Pilat. La un an după ce a început războiul evreiesc (66-70 d.Cr.), un grup de samariteni au trecut de partea revoltei numai pentru a fi măcelăriţi pe Muntele Garizim de către Vettulenus Cerealis.

Pentru că cele mai importante scrieri teologice ale samaritenilor (de ex. Memar Marqah, liturgia samariteană cunoscută sub numele de Defter şi un număr de cronici) parvin numai din secolul 4 d.Cr. şi uneori de mult mai târziu, este aproape imposibil să reconstruim în detalii credinţa lor din perioada NT. Din acest motiv, încercările de a găsi un cadru distinctiv samaritean în Ioan, Faptele Apostolilor 7 sau Evrei trebuie tratate cu mare precauţie.

Numai cărţile Pentateuhului în versiunea lor samariteană (secolul 2 î.d.Cr) au fost considerate canonice, şi acest lucru este reflectat în crezul lor, ale cărui elemente trebuie datate înapoi în timpurile străvechi: credinţa în Dumnezeu, în Moise profetul, în lege, în Muntele Garizim ca loc destinat de Dumnezeu pentru jertfe (care este cea de-a zecea poruncă din SP), în ziua judecăţii şi a răsplătirii, şi în reîntoarcerea lui Moise ca Taheb („restauratorul” sau „cel ce vine”).

Atitudinea Mişnei şi a Talmudului ebraic faţă de samariteni, ca de fapt şi cea a lui Josephus, este ambiguă. Aceasta poate reflecta o atitudine favorabilă care recunoaşte atât oa finitate de rase cât şi de religie cu samaritenii, dar care a fost profund umbrită de polemicile de mai târziu, încurajată de antagonismul galopant bazat pe cele relatate în 2 Împăraţi 17 şi Ezra 4.

Este demn de notat că NT este aproape constant favorabil faţă de ei (vezi referinţele de mai sus), şi că samaritenii sunt portretizaţi ca răspunzând entuziast atât la predicarea lui Isus cât şi a Bisericii primare.

BIBLIOGRAFIE

Pentru detalii asupra ediţiilor textelor samaritene şi pentru alte bibliografii, vezi J. Macdonald, The Theology of Samaritans, 1964. J. A. Montgomery, The Samaritans, 1907, reed. 1968. Studii mai recente includ: G. E. Wright, Shechem, 1965, cap. 10; J. D. Purvis, The Samaritan Pentateuch and the Origin of the Samaritan Sect, 1968; R. J. Bull, BA 31, 1968, pp. 58-72; H.G. Kippenberg, Garizim und Synagoge, 1971; C. H. H. Scobie, NTS 19, 1972-3, p. 390-414; R. Bergmeier, Journal for the Study of Judaism 5, 1974, p. 121-153; J. D. Purvis, NovT 17, 1975, pp. 161-198; R. J. Coggins, Samaritans and Jews, 1975; K. Haacker, NIDNTT 3, pp. 449-467.

H.G.M.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/samariteni_4.html

O APĂRARE A CALVINISMULUI De C. H. Spurgeon

O APĂRARE A CALVINISMULUI
De C. H. Spurgeon

„Adevărul vechi predicat de Calvin, care l-a predicat Augustin, care l-a predicat Pavel, este adevărul că eu trebuie să predic azi, sau altfel să fiu fals faţă de conştiinţa mea şi faţă de Dumnezeul meu. Eu nu pot modela adevărul; nu ştiu nici un astfel de lucru care să aibă aceeaşi paritate cu marginile dure ale unei doctrine. Evanghelia lui John Knox este evanghelia mea. Cea care a tunat prin Scoţia trebuie să tune şi prin Anglia din nou.” – C. H. Spurgeon

ESTE UN LUCRU MARE să începi viaţa creştină crezând o doctrină solidă bună. Unii oameni au primit douăzeci de „evanghelii” diferite în tot atâţia ani; câte vor mai accepta înainte de a ajunge la finalul călătoriei lor, este greu de prezis. Îi mulţumesc lui Dumnezeu că El m-a învăţat devreme evanghelia şi eu am fost atât de perfect satisfăcut de ea, încât nu vreau să cunosc alta. Schimbarea constantă a crezului este cu siguranţă o pierdere. Dacă unui pom îi trebuie doi sau trei ani ca să crească, nu vei avea nevoie să construieşti o mansardă foarte largă pentru a păstra merele. Când oameni îşi schimbă mereu principiile lor doctrinare, este puţin probabil ca ei să aducă multă roadă pentru slava lui Dumnezeu. Este bine pentru credincioşii tineri să înceapă cu o păstrare fermă a acestor mari doctrine fundamentale pe care Domnul le-a învăţat în Cuvântul Său. De ce, dacă eu am crezut că o anumită predică despre mântuirea temporară care durează doar pentru o vreme, de-abia aş fi recunoscător pentru ea; dar când ştiu că cei pe care Dumnezeu îi mântuieşte El îi mântuieşte cu o mântuire veşnică, când ştiu că El le dă o neprihănire veşnică, când ştiu că El îi stabileşte pe o temelie a dragostei veşnice şi că El îi va duce în împărăţia Sa veşnică, oh, atunci mă întreb şi sunt uimit că o astfel de binecuvântare ca aceasta ar fi putut să-mi fie dată mie!

„Odihneşte-te, sufletul meu! Adoră şi minunează-te!
Întreabă, „Oh, de ce o astfel de dragoste faţă de mine?”
Harul m-a pus în numărul
Familiei Mântuitorului:
Aleluia!
Mulţumiri, veşnice mulţumiri, către Tine!”

Presupun că există persoane a căror minte se înclină în mod natural spre doctrina liberului arbitru. Despre mintea mea pot spune că ea înclină la fel de natural spre doctrinele harului suveran. Uneori, când văd unele din cele mai rele caractere de pe stradă, simt că inima mea trebuie să izbucnească în lacrimi de mulţumire că Dumnezeu nu m-a lăsat niciodată să acţionez aşa cum au făcut-o ei! M-am gândit că dacă Dumnezeu m-ar fi lăsat singur şi nu m-ar fi atins prin harul Său, ce mare păcătos aş fi fost! Aş fi săvârşit cele mai multe păcate, aş fi plonjat chiar în adâncimile răului şi nu m-aş fi oprit la vre-un viciu sau nebunie, dacă Dumnezeu nu m-ar fi oprit. Simt că aş fi fost un rege al păcătoşilor, dacă Dumnezeu m-ar fi lăsat singur. Nu pot înţelege motivul pentru care sunt mântuit, cu excepţia faptului că Dumnezeu a vrut aceasta. Nu pot, dacă mă uit foarte serios, să descopăr vre-un motiv în mine de ce ar trebui să fiu un părtaş al harului Divin. Dacă nu sunt fără Hristos în acest moment, aceasta este doar pentru că Hristos Isus a dorit ca eu să fiu cu El unde este El şi să împărtăşesc slava Sa. Nu pot pune coroana altundeva decât pe capul Lui a cărui har măreţ m-a mântuit de la a cădea în groapă. Privind înapoi în viaţa mea trecută, pot vedea că zorii ei au fost toţi ai lui Dumnezeu; efectiv ai lui Dumnezeu. Nu am luat nici o făclie cu care să luminez soarele, ci soarele m-a iluminat pe mine. Nu eu am început viaţa mea spirituală – nu, mai degrabă eu am protestat şi m-am luptat împotriva lucrurilor Duhului: când El m-a atras, un timp nu am alergat după El: era în sufletul meu o ură naturală faţă de tot ce este sfânt şi bun. Curtenirile erau pierdute asupra mea – avertizările erau aruncate în vânt – tunetele erau dispreţuite; şi cât despre şoaptele dragostei Sale, ele erau respinse ca fiind mai puţin decât nimic şi deşertăciune. Dar, acum pot spune cu siguranţă că vorbesc în numele meu, „Doar El este mântuirea mea.” El a fost cel care a întors inima mea şi m-a adus jos pe genunchi înaintea Lui. Într-adevăr pot spune împreună cu Doddridge şi Toplady –

„Harul a învăţat sufletul meu să se roage,
Şi a faptul că ochii mei să se reverse;”

Şi ajungând la acest moment, pot adăuga –

„Acest har m-a păstrat până în această zi,
Şi nu mă va lăsa să plec.”

Îmi pot aminti bine modul în care am învăţat doctrinele harului într-o singură clipă. Născut aşa cum suntem toţi prin natură, un Arminian, mai credeam lucrurile vechi pe care le-am auzit continuu de la amvon şi nu vedeam harul lui Dumnezeu. Când veneam la Hristos, credeam că fac aceasta de la mine în întregime şi deşi îl căutam serios pe Domnul, nu aveam nici o idee că Domnul mă căuta. Nu cred că tânărul convertit este conştient de aceasta la început. Pot să îmi amintesc ziua şi ora în care am primit prima dată acele adevăruri în sufletul meu – când ele erau, aşa cum spune John Bunyan, cauterizate în inima mea ca şi cu un fier fierbinte şi pot să îmi amintesc cum mă simţeam că am crescut dintr-odată dintr-un bebeluş într-un om – pentru că am progresat în cunoştinţa biblică, prin găsirea odată pentru totdeauna a indiciului către adevărul lui Dumnezeu. Într-o săptămână era noapte şi stăteam în casa lui Dumnezeu, fără să mă gândesc prea mult la predica predicatorului, pentru că nu o credeam. Atunci m-a străfulgerat gândul, Cum ai ajuns să fi un creştin? L-am căutat pe Domnul. Dar cum ai ajuns să îl cauţi pe Domnul? Adevărul mi-a străfulgerat mintea într-un moment – nu L-aş fi căutat decât dacă a fost mai înainte o influenţă în mintea mea să mă facă să îl caut pe El. M-am rugat, mă gândeam eu, dar atunci m-am întrebat, Cum am ajuns să mă rog? Am fost îndemnat să mă rog prin citirea Scripturilor. Cum am ajuns să citesc Scripturile? Le-am citit, dar ce m-a condus să fac aceasta? Atunci, într-un moment, am văzut că Dumnezeu era la temelia tuturor lucrurilor, că El era Autorul credinţei mele, şi astfel întreaga doctrină a harului mi s-a deschis, şi din acea doctrină nu m-am depărtat până în această zi, şi doresc să fac următoarea mărturisire în mod constant, „Eu atribui schimbarea mea în întregime lui Dumnezeu.”

Odată am frecventat un serviciu unde s-a întâmplat ca textul să fie, „El va alege moştenirea noastră pentru noi;” şi omul bun care ocupa amvonul era doar mai puţin Arminian. De aceea, când el a început, el a spus, „Pasajul se referă în întregime la moştenirea noastră temporală, acesta nu are nimic de a face cu destinul nostru veşnic, pentru că,” a spus el, „noi nu vrem ca Hristos să aleagă pentru noi în chestiunea Cerului sau a iadului. Acesta este atât de clar şi de uşor, încât fiecare om care are o fărâmă de bun simţ va alege Cerul şi nici o persoană nu ar şti mai bine decât să aleagă iadul. Noi nu avem nevoie de o inteligenţă superioară, sau de o Fiinţă mai mare, să aleagă Cerul sau iadul pentru noi. Aceasta este lăsată la liberul nostru arbitru şi noi avem destulă înţelepciune dată nouă, şi mijloace suficient de corecte de a judeca pentru noi înşine,” şi de aceea, a dedus el logic, nu există nici o necesitate pentru ca Isus Hristos, sau oricine, să facă o alegere pentru noi. Noi am putea să ne alegem singuri moştenirea fără nici o asistenţă. „Ah!” m-am gândit, „dar, bunul meu frate, se poate să fie adevărat că noi putem, dar cred că noi ar trebui să dorim ceva mai mult decât bunul simţ înainte de a putea alege corect.”

Mai întâi, vreau să întreb, nu ar trebui să recunoaştem toţi o Providenţă care domneşte peste tot şi funcţia mâinii lui Iehova, ca fiind mijloacele prin care noi venim în această lume? Acei oameni care cred aceasta, că după aceea, noi suntem lăsaţi la liberul nostru arbitru pentru a alege aceasta sau cealaltă pentru a ne conduce paşii noştri, trebuie să recunoască faptul că intrarea noastră în lume nu a fost din voia noastră, ci că Dumnezeu a trebuit să aleagă pentru noi. Ce circumstanţe au fost acelea în puterea noastră care ne-au condus să alegem anumite persoane pentru a fi părinţii noştri? Am avut noi ceva de a face cu aceasta? Oare nu Dumnezeu ne-a ales părinţii, locul de naştere şi prietenii? Nu putea El să mă facă să mă nasc cu pielea unui Hottentot, născut de o mamă murdară care m-ar fi crescut în „ţarcul” ei şi să mă înveţe să mă închin la zei Păgâni, tot atât de uşor ca şi când mi-ar fi dat o mamă evlavioasă, care în fiecare dimineaţă şi noapte şi-ar fi plecat genunchii ei în rugăciune pentru mine? Sau, nu putea El, dacă ar fi dorit, să îmi dea un desfrânat să fie părintele meu, de pe a cărui buze să fi auzit devreme un limbaj înspăimântător, murdar şi obscen? Nu putea El să mă pună undeva unde trebuia să am un tată beţiv, care m-ar fi închis într-o temniţă a ignoranţei şi să mă crească în lanţurile crimei? Nu a fost Providenţa lui Dumnezeu că am avut o soartă atât de fericită, că amândoi părinţii mei au fost copiii Săi şi s-au străduit să mă crească în frica de Domnul?

John Newton obişnuia să spună o poveste bizară şi râdea de ea şi el, despre o femeie bună care, pentru a dovedi doctrina alegerii, a spus, „Ah! Domnule, Domnul trebuie să mă fi iubit mai înainte de a mă naşte, sau altfel El nu ar fi văzut nimic în mine să mă iubească după aceea.” Sunt sigur că aceasta este adevărat în cazul meu; eu cred doctrina alegerii, pentru că eu sunt sigur că, dacă Dumnezeu nu m-ar fi ales, eu nu l-aş fi ales pe El niciodată; şi sunt sigur că El m-a ales înainte de a mă fi născut, sau altfel El nu m-ar fi ales după aceea; şi El trebuie să mă fi ales pentru motive necunoscute mie, pentru că eu nu aş fi găsit niciodată vre-un motiv în mine de ce El s-a uitat asupra mea cu o dragoste specială. Astfel sunt forţat să accept această mare doctrină Biblică. Îmi amintesc de un frate Arminian care îmi spunea că el a citit Scripturile de douăzeci de ori sau de mai multe ori, şi nu a putut găsi în ele niciodată doctrina alegerii. El a adăugat că el era sigur că ar fi găsit-o dacă ea ar fi fost acolo, pentru că el a citit Cuvântul pe genunchii săi. I-am spus, „Cred că tu citeşti Biblia într-o poziţie foarte incomodă şi dacă ai fi citit-o stând pe fotoliul tău, ar fi fost mai probabil să o înţelegi. Roagă-te, prin toate modalităţile, şi cu cât mai mult, cu atât mai bine, dar este o superstiţie să crezi că este ceva în postura în care un om se pune să citească: şi cât despre citirea Bibliei de douăzeci de ori fără să găseşti nimic despre doctrina alegerii, minunea este că nu ai găsit nimic: trebuie că ai galopat prin ea la o asemenea rată încât este probabil să nu ai nici o idee desluşită cu privire la înţelesul Scripturilor.”

Dacă ar fi minunat să vezi un râu care curge din pământ crescut pe deplin, care ar fi uimirea să vezi un râu larg din care să iasă dintr-odată toate râurile pământului clipocind, un milion de ele născute la o naştere? Ce viziune ar fi aceasta! Cine şi-o poate imagina? Şi totuşi dragostea lui Dumnezeu este acea fântână, din care se ridică toate râurile milei, care au bucurat vreodată rasa noastră – toate râurile milei în timp, şi gloria în viitor. Sufletul meu, stai la acea fântână sfântă, şi adoră-L şi măreşte-L pentru totdeauna pe Dumnezeu, Tatăl nostru, care ne-a iubit! Chiar la început, când acest mare univers a fost în mintea lui Dumnezeu, ca şi pădurile nenăscute din ghindă; cu mult înainte ca ecourile să trezească pustiurile; înainte ca munţii să fie creaţi; şi cu mult timp înainte ca lumina să strălucească pe cer, Dumnezeu a iubit creaturile Sale alese. Înainte de a exista vre-o fiinţă creată – când eterul nu fusese suflat de aripa îngerului, când spaţiul în sine nu exista, când nu era nimic decât Dumnezeu singur – chiar atunci, în acea singurătate a Divinităţii, şi în acea tăcere şi profunzime adâncă, inima Sa a fost mişcată de dragoste pentru aleşii Săi. Numele lor a fost scris pe inima Sa, şi apoi ei au fost dragi sufletului Său. Isus şi-a iubit poporul Său înainte de întemeierea lumii – chiar din eternitate! Şi când El m-a chemat prin harul Său, El mi-a spus, „Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!”

Apoi, la împlinirea timpului, El m-a cumpărat cu sângele Său; El Şi-a lăsat inima să bată într-o gol adânc al rănii pentru mine cu mult timp înainte ca eu să îl iubesc. Da, când El a venit prima dată la mine, nu L-am nesocotit? Când El a bătut la uşă, şi a cerut să intre, nu L-am alungat eu, în ciuda harului Său? Ah, pot să îmi amintesc că am făcut aceasta foarte des până când, în cele din urmă, prin puterea harului Său eficient, El a spus, „Trebuie să intru;” şi atunci El mi-a schimbat inima şi m-a făcut să îl iubesc. Dar chiar până acum i-aş fi rezistat, dacă nu ar fi fost harul Său. Ei bine, de când El m-a cumpărat când eu eram mort în păcate, nu rezultă ca o consecinţă necesară şi logică, că El trebuie să mă fi iubit mai întâi? Oare a murit Mântuitorul pentru că eu am crezut în El? Nu; eu nu existam atunci; eu nu eram în fiinţă. Atunci ar fi putut Mântuitorul să moară pentru mine pentru că aveam credinţă, când eu nu eram încă născut? Ar fi putut să fie aceasta posibil? Ar fi putut fi aceasta originea dragostei Mântuitorului pentru mine? Oh! Nu; Mântuitorul a murit pentru mine cu mult timp înainte ca eu să cred. „Dar,” spune cineva, „El a prevăzut că tu vei avea credinţă; şi de aceea, El te-a iubit.” Ce a prevăzut El despre credinţa mea? A prevăzut El că eu voi dobândi acea credinţă şi că voi crede în El de la mine însumi? Nu; Hristos nu putea să prevadă aceasta, pentru că nici un creştin nu va spune niciodată că credinţa a venit de la sine fără darul şi fără lucrarea Duhului Sfânt. M-am întâlnit cu mulţi credincioşi mari şi am vorbit cu ei despre această chestiune; dar niciodată nu am cunoscut unul care să poată să îşi pună mâna pe inimă şi să spună, „Eu am crezut în Isus fără ajutorul Duhului Sfânt.”

Eu sunt legat de doctrina depravării inimii umane, pentru că mă descopăr pe mine depravat în inimă şi am dovezi zilnice că în carnea mea nu locuieşte nici un lucru bun. Dacă Dumnezeu intră în legământ cu omul necăzut, omul este o creatură atât de neînsemnată încât aceasta trebuie să fie un act al harului binevoitor din partea Domnului; dar dacă Dumnezeu intră într-un legământ cu omul păcătos, el este o creatură atât de ofensatoare, încât aceasta trebuie să fie din partea lui Dumnezeu un act al harului pur, gratuit, bogat şi suveran. Când Domnul a intrat într-un legământ cu mine, sunt sigur că aceasta a fost numai prin har. Când îmi amintesc ce bârlog de animale şi păsări necurate era inima mea, şi cât de puternică era voinţa mea neregenerată, cât de îndărătnică şi de rebelă împotriva suveranităţii stăpânirii Divine, întotdeauna mă simt înclinat să iau cea mai mică dintre camerele din casa Tatălui meu, şi când voi intra în Cer, aceasta va fi pentru a merge printre cei mai de jos dintre toţi sfinţii şi cu şeful păcătoşilor.

Regretatul Denham a pus la baza portretului său, un text foarte minunat, „Mântuirea este a Domnului.” Acesta este doar un rezumat al Calvinismului; este suma şi substanţa lui. Dacă cineva m-ar întreba ce înţeleg printr-un Calvinist, aş răspunde, „El este unul care spune, Mântuirea este a Domnului.” Nu pot găsi în Scriptură o altă doctrină decât aceasta. Ea este esenţa Bibliei. „Numai El este stânca mea şi mântuirea mea.” Spune-mi orice este contrar acestui adevăr şi aceasta va fi o erezie; spune-mi o erezie şi voi găsi esenţa ei aici, pentru că aceasta s-a depărtat de acest adevăr măreţ, fundamental, „Dumnezeu este stânca şi mântuirea mea.” Ce este erezia Romei decât adăugarea a ceva la meritele perfecte ale lui Isus Hristos – introducerea faptelor trupului, pentru a ajuta la îndreptăţirea noastră? Şi ce este erezia Arminianismului decât adăugarea a ceva la lucrarea Răscumpărătorului? Fiecare erezie, dacă este adusă la piatra de încercare, se va descoperi aici. Am opinia mea particulară că nu există un astfel de lucru precum predicarea lui Hristos şi El răstignit, dacă nu predicăm ceea ce se numeşte în zilele noastre Calvinism. Acesta este doar o poreclă care îl numeşte Calvinism; Calvinismul este evanghelia şi nimic altceva. Eu nu cred că putem predica evanghelia, dacă nu predicăm îndreptăţirea prin credinţă, fără fapte; dacă nu predicăm suveranitatea lui Dumnezeu în distribuirea harului Său; dacă nu înălţăm dragostea alegătoare, neschimbătoare, veşnică, imuabilă, cuceritoare a lui Iehova; nici nu cred că putem predica evanghelia dacă nu o bazăm pe o răscumpărare specială şi particulară a poporului Său ales şi răscumpărat pe care Hristos l-a creat pe cruce; nici nu pot pricepe o evanghelie care îi lasă pe sfinţi să slăbească după ce sunt chemaţi şi care suferă arderea copiilor lui Dumnezeu în flăcările iadului odată ce ei au crezut în Isus. Detest o astfel de evanghelie.

„Dacă se va îndeplini vreodată,
Ca oaia lui Hristos să poată slăbi,
Vai de sufletul meu instabil şi slab!
Ar cădea de o mie de ori pe zi.”

Dacă un sfânt drag al lui Dumnezeu a pierit, aşa pot fi toţi; dacă unul dintre cei ai legământului ar fi pierdut, aşa pot fi toţi; şi atunci nu există nici o promisiune adevărată a evangheliei, ci Biblia este o minciună şi nu există nimic în ea vrednic de acceptarea mea. Eu voi fi un infidel imediat când pot crede că un sfânt al lui Dumnezeu poate cădea definitiv. Dacă Dumnezeu m-a iubit odată, atunci El mă va iubi pentru totdeauna. Dumnezeu are o minte de maestru; El a aranjat totul în intelectul Său gigantic cu mult timp înainte de a face aceasta; şi odată ce a stabilit aceasta, El nu schimbă niciodată aceasta, „Aceasta se va face,” a spus El, şi mâna de fier a destinului o marchează şi aceasta se duce la îndeplinire. „Acesta este scopul Meu,” şi aceasta stă, nici pământul nici iadul nu îl poate schimba. „Acesta este decretul Meu,” a spus El, „răspândiţi-l, voi îngeri sfinţi; rupeţi-l de la poarta Cerului, voi demoni, dacă puteţi; dar voi nu puteţi schimba decretul, acesta va sta pentru totdeauna.” Dumnezeu nu îşi schimbă planurile Sale; de ce ar face aceasta? El este Atotputernic şi de aceea poate să facă ceea ce îi place Lui. De ce? El este cel Atotînţelept şi de aceea nu putea să planifice greşit. De ce? El este Dumnezeul veşnic şi de aceea nu poate muri înainte ca planul Său să se realizeze. De ce să se schimbe El? Voi atomi buni de nimic de pe pământ, efemeri ai zilei, voi insecte târâtoare pe această frunză a existenţei, voi puteţi să vă schimbaţi planurile voastre, dar El nu şi le va schimba niciodată pe ale Sale. Mi-a spus El că planul Său este să mă mântuiască? Dacă este aşa, eu sunt asigurat pentru totdeauna.

„Numele meu din palmele mâinilor Sale
Veşnicia nu îl va şterge;
Amprenta de pe inima Sa rămâne,
În semnele harului de neşters.”

Nu ştiu cum unii oameni, care cred că un creştin poate cădea din har, reuşeşte să fie fericit. Trebuie să fie un lucru foarte vrednic de laudă la ei ca să poată să treacă printr-o zi fără disperare. Dacă nu aş fi crezut doctrina perseverenţei finale a sfinţilor, cred că aş fi cel mai nenorocit dintre toţi oamenii, deoarece mi-ar lipsi orice temelie a mângâierii. Nu aş putea spune, oricare ar fi starea inimii în care ajung, că eu trebuie să fiu o fântână cu un râu de apă, a cărui pârâu nu eşuează; mai degrabă ar trebui să iau comparaţia unui râu intermitent, care s-ar putea opri dintr-odată, sau un rezervor, faţă de care nu am nici un motiv să mă aştept să fie întotdeauna plin. Cred că cei mai fericiţi şi mai adevăraţi creştini sunt cei care niciodată nu îndrăznesc să se îndoiască de Dumnezeu, ci care iau simplu Cuvântul Său aşa cum stă el, şi îl cred, şi nu pun nici o întrebare, doar simţindu-se asiguraţi că dacă Dumnezeu l-a spus, aşa va fi. Eu mărturisesc faptul că nu am nici un motiv, nici măcar o umbră de îndoială faţă de Domnul meu, şi provoc Cerul, şi pământul, şi iadul, să aducă vre-o dovadă că Dumnezeu este neadevărat. Din adâncimile iadului chem demonii, şi de pe acest pământ îi chem pe credincioşii încercaţi şi întristaţi, şi din Cer chem şi provoc oastea cu cea mai lungă experienţă spălată în sânge, şi nu se poate găsi în cele trei domenii o singură persoană care poate aduce mărturie despre un fapt care poate respinge credincioşia lui Dumnezeu, sau să slăbească pretenţia Sa de a fi de încredere pentru slujitorii Săi. Există multe lucruri care se pot întâmpla sau nu, dar ştiu că aceasta se va întâmpla –

„El va prezenta sufletul meu,
Fără cusur şi complet,
Înaintea slavei feţei Sale,
Cu bucurii divine mari.”

Toate scopurile omului au fost înfrânte, dar nu şi scopurile lui Dumnezeu. Promisiunile omului pot fi călcate – multe dintre ele sunt făcute pentru a fi călcate – dar promisiunile lui Dumnezeu vor fi toate împlinite. El este unul care face promisiuni, dar El nu a fost niciodată un călcător de promisiuni, El este un Dumnezeu care îşi ţine promisiunile, şi fiecare din poporul Său va dovedi aceasta. Aceasta este încrederea mea recunoscătoare, personală, „Domnul va desăvârşi ceea ce mă priveşte pe mine” – nevrednicul de mine, pierdutul şi ruinatul de mine. Totuşi El mă va mântui; şi –

„Eu, printre mulţimea celor spălaţi în sânge,
Voi flutura ramuri de palmier, şi voi purta coroana,
Şi voi striga tare victorie.”

Eu merg într-un ţinut în care nu s-a arat niciodată, unde este mai verde decât cele mai bune păşuni ale pământului, şi mai bogat decât cele mai abundente recolte pe care le-am văzut vreodată. Eu merg spre o clădire care are o arhitectură mai minunată decât cea pe care omul a construit-o vre-odată; aceasta nu are un proiect muritor; ea este „o clădire a lui Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mâini, veşnică în Ceruri.” Tot ceea ce voi şti şi de care mă voi bucura în Cer, îmi va fi dat de Domnul, şi voi spune, când în final voi apărea înaintea Lui –

„Harul va încorona toată lucrarea
Prin zilele veşnice;
Acesta stă în Cer ca piatra din vârf,
Şi merită lauda.”

Ştiu că sunt unii care gândesc faptul că este necesar ca sistemul lor de teologie să limiteze meritul sângelui lui Isus: dacă sistemul meu teologic ar fi avut nevoie de o astfel de limitare, aş fi aruncat-o în vânt. Nu pot, nu îndrăznesc să îngădui ca gândul să găsească o locuinţă în mintea mea, acesta mi se pare atât de înrudit cu blasfemia. În lucrarea terminată a lui Hristos eu văd un ocean de merit; firul meu cu plumb nu găseşte nici o parte de jos, ochiul meu nu descoperă nici un ţărm. Trebuie să fie suficientă eficienţă în sângele lui Hristos, dacă Dumnezeu a dorit aşa, pentru a mântui nu numai pe toţi din lumea aceasta, ci toţi din zece mii de lumi, dacă ei au călcat legea Făcătorului lor. Odată ce recunoaştem infinitatea în această chestiune, limitarea este în afara discuţiei. Având o Persoană Divină pentru o ofertă, nu este compatibil să ne imaginăm o valoare limitată; hotarul şi măsura sunt termeni care nu se pot aplica sacrificiului Divin. Intenţia scopului Divin fixează aplicarea ofertei infinite, dar nu o transformă într-o lucrare finită. Gândiţi-vă la numărul celor asupra cărora Dumnezeu le-a acordat deja harul Său. Gândiţi-vă la oştirile nenumărate ale Cerului: dacă tu ai fi introdus acolo azi, ţi-ar fi uşor să spui câte stele sunt, sau cât este nisipul mării, aşa cum este să numeri mulţimile care sunt în faţa tronului chiar acum. Ei au venit din est, şi din vest, din nord, şi din sud, şi ei stau împreună cu Avraam, şi cu Isaac, şi cu Iacov în Împărăţia lui Dumnezeu; şi în afară de cei din Cer, gândeşte-te la cei mântuiţi de pe pământ. Binecuvântat să fie Dumnezeu, aleşii Săi de pe pământ pot fi număraţi cu milioanele, cred aceasta, şi vin zilele mai strălucitoare decât acestea, când vor fi mulţimi după mulţimi aduse să îl cunoască pe Mântuitor, şi să se bucure în El. Dragostea Tatălui nu este doar pentru câţiva, ci pentru o companie extrem de mare. „O mare mulţime, pe care nici un om nu putea să o numere,” va fi găsită în Cer. Un om poate recunoaşte până la figuri foarte înalte; puneţi la lucru Newtonii voştri, cele mai puternice calculatoare, şi ele pot socoti numere mari, dar Dumnezeu şi numai Dumnezeu singur poate spune numărul mulţimii răscumpăraţilor Săi. Eu cred că vor fi mai mulţi în Cer decât în iad. Dacă cineva mă întreabă de ce gândesc aşa, eu răspund, deoarece Hristos, în orice, trebuie să aibă „întâietatea,” şi nu îmi pot imagina cum poate avea El întâietatea dacă vor fi mai mulţi în stăpânirea lui Satan decât în Paradis. Mai mult, nu am citit niciodată că în iad va fi o mare mulţime, pe care nici un om nu o poate număra. Mă bucur să ştiu că sufletele tuturor copiilor, cât de curând mor, îşi grăbesc drumul spre Paradis. Gândiţi-vă ce mulţime mare va fi cea a lor! Apoi deja există în Cer un număr mare de duhuri de oameni drepţi făcuţi desăvârşiţi – răscumpăraţii din toate naţiunile, şi rudenii, şi oameni, şi limbi de până acum; şi urmează vremuri mai bune, când religia lui Hristos va fi universală; când –

„El va domni de la un pol la altul,
Cu o domnie nelimitată;”

Când toate împărăţiile se vor pleca înaintea Lui, şi naţiunile se vor naşte într-o zi, şi în cei o mie de ani a marelui mileniu vor fi destui mântuiţi pentru a completa toate deficienţele ale miilor de ani care s-au dus. Hristos va fi Stăpân pretutindeni şi lauda Sa se va auzi în orice ţinut. Hristos va avea întâietatea în final; trenul Său va fi mult mai lung decât cei ce voi însoţi careta monarhului aspru al iadului.

Unele persoane iubesc doctrina ispăşirii universale deoarece ei spun, „Aceasta este frumoasă. Este o idee minunată că Isus a murit pentru toţi oamenii; aceasta se laudă pe sine,” spun ei, „pentru instinctele omenirii; există ceva în ea plin de bucurie şi de frumuseţe.” Recunosc că este, dar frumuseţea poate fi asociată adesea cu falsitatea. Există multe lucruri pe care aş putea să le admir în teoria răscumpărării universale, dar voi arăta doar ce presupunere necesară implică aceasta. Dacă Hristos pe crucea Sa a intenţionat să mântuiască pe fiecare om, atunci El a intenţionat să îi mântuiască pe cei care erau pierduţi înainte de a muri El. Dacă doctrina este adevărată, că El a murit pentru toţi oamenii, atunci El a murit pentru unii care erau în iad înainte ca El să vină în această lume, pentru că fără îndoială existau mulţimi mare acolo care au fost aruncate din pricina păcatelor lor. Încă odată, dacă intenţia lui Hristos a fost să îi mântuiască pe toţi oamenii, cât de deplorabil a fost El dezamăgit, pentru că avem mărturia Sa că acolo există un lac care arde cu foc şi cu pucioasă, şi în acel adânc de disperare au fost aruncare chiar unele persoane care, potrivit teoriei răscumpărării universale, au fost cumpăraţi cu sângele Său. Aceasta mi se pare mie o concepţie de o mie de ori mai respingătoare decât oricare dintre consecinţele care se spune că sunt asociate cu doctrina Calvinistă sau creştină a răscumpărării speciale şi particulare. A gândi că Mântuitorul meu a murit pentru oameni care erau sau sunt în iad, pare o presupunere prea oribilă pentru mine ca să mă gândesc la ea. A ne imagina pentru un moment că El era Înlocuitorul pentru toţi fiii oamenilor şi că Dumnezeu, după ce l-a pedepsit mai întâi pe Înlocuitor, după aceea i-a pedepsit pe păcătoşii în sine, pare să fie în conflict cu toate ideile mele de justiţie Divină. Faptul că Hristos a oferit o ispăşire şi o compensaţie pentru păcatele tuturor oamenilor, şi că după aceea unii dintre aici oameni vor fi pedepsiţi pentru păcatele pentru care Hristos a făcut ispăşire deja, pare pentru mine cea mai monstruoasă nedreptate care s-ar fi putut atribui vre-odată lui Saturn, lui Janus, zeiţei oamenilor Thung, sau celei mai diabolice zeităţi păgâne. Dumnezeu să ne ferească să nu ne gândim niciodată astfel despre Iehova, cel drept şi înţelept şi bun!

Nu există nici un suflet viu care susţine mai ferm doctrinele harului decât o fac eu, şi dacă vre-un om mă întreabă dacă mi-e ruşine să fiu numit Calvinist, eu răspund – nu vreau să fiu numit decât creştin; dar dacă mă întrebaţi dacă susţin punctele de vedere doctrinare care au fost susţinute de John Calvin, eu răspund, le susţin pe cele esenţiale, şi mă bucur să recunosc aceasta. Dar departe de mine ca măcar să îmi imaginez că Sion conţine doar creştini Calvinişti între zidurile lui, sau că nu este nici unul mântuit care nu ţine punctele noastre de vedere. Cele mai atroce lucruri au fost spuse despre caracterul şi condiţia spirituală a lui John Wesley, prinţul modern al Arminianilor. Pot spune despre el doar că, în timp ce eu detest multe dintre doctrinele pe care el le-a predicat, totuşi pentru omul în sine am o reverenţă pe care nu o am faţă de nici un alt Wesleyan; şi dacă ar fi căutaţi doi apostoli pentru a fi adăugaţi la numărul celor doisprezece, nu cred că s-ar găsi doi oameni mai potriviţi pentru a fi adăugaţi precum George Whitefield şi John Wesley. Caracterul lui John Wesley stă dincolo de orice acuzaţie pentru sacrificiul de sine, zelul, sfinţenia şi comuniunea cu Dumnezeu; el a trăit mult mai sus decât nivelul normal al creştinilor obişnuiţi, şi a fost unul „de care lumea nu a fost vrednică.” Cred că sunt mulţimi de oameni care nu pot vedea aceste adevăruri, sau, cel puţin, nu le pot vedea în felul în care noi le punem, care cu toate acestea, l-au primit pe Hristos ca Mântuitor al lor, şi care sunt la fel de dragi inimii Dumnezeului harului ca şi cel mai răsunător Calvinist în sau înafara Cerului.

Nu cred că sunt diferit de oricare dintre fraţii hiper-Calvinişti în ceea ce cred, dar difer de ei în ceea ce ei nu cred. Eu nu susţin mai puţin decât ei, ci susţin puţin mai mult, şi cred puţin mai mult din adevărul revelat în Scripturi. Nu există doar câteva doctrine cardinale, prin care putem să conducem barca noastră spre nord, sud, est sau vest, ci în timp ce studiem Cuvântul, vom începe să învăţăm ceva despre nord-vest şi nord-est, şi toate celelalte care stau între cele patru puncte cardinale. Sistemul de adevăr revelat în Scripturi nu este doar o linie dreaptă, ci două; şi nici un om nu va avea o viziune corectă despre evanghelie până când nu ştie cum să se uite la cele două linii dintr-odată. De exemplu, citesc în Biblie, „Şi Duhul şi Mireasa zic: „Vino!” Şi cine aude, să zică: „Vino!” Şi celui ce îi este sete, să vină; cine vrea, să ia apa vieţii fără plată!” Totuşi eu sunt învăţat în altă parte a aceluiaşi Cuvânt inspirat că, „Aşa dar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” Văd într-un loc, providenţa lui Dumnezeu prezidând peste toţi, şi totuşi văd, şi nu pot să nu văd, că omul acţionează aşa cum îi place, şi că Dumnezeu a lăsat acţiunile sale, într-o mare măsură, la latitudinea voinţei sale libere. Acum, dacă aş declara că omul este atât de liber să acţioneze că nu există nici un control al lui Dumnezeu asupra acţiunilor sale, aş fi condus foarte aproape de ateism; şi dacă, pe de altă parte, aş declara că Dumnezeu conduce toate lucrurile încât omul nu este destul de liber pentru a fi responsabil, aş fi condus imediat în Antinominianism sau fatalism. Faptul că Dumnezeu predestinează şi totuşi omul este responsabil, sunt două adevăruri pe care puţini le pot vedea clar. Se crede despre ele că sunt inconsecvente şi contradictorii una faţă de cealaltă. Dacă aş găsi o parte din Biblie care învaţă că totul este rânduit mai dinainte, aceasta este adevărat; şi dacă găsesc în altă parte din Scriptură că omul este responsabil pentru toate acţiunile sale, aceasta este adevărat; şi doar nebunia mea este cea care mă conduce să îmi imaginez că aceste două adevăruri se pot contrazice vre-odată. Nu cred că ele pot fi sudate într-unul pe nici o nicovală pământească, dar cu siguranţă ele vor fi una în veşnicie. Ele sunt două linii care sunt atât de aproape paralele, încât mintea umană care le urmăreşte cel mai departe nu va descoperi niciodată că ele converg, dar ele converg, şi ele se vor întâlni undeva în veşnicie, aproape de tronul lui Dumnezeu, de unde izvorăşte tot adevărul.

S-a spus adesea că doctrinele pe care le credem au o tendinţă de a ne conduce spre păcat. Am auzit aceasta afirmată foarte categoric, că acele doctrine pe care noi le iubim, şi pe care noi le găsim în Scripturi, sunt imorale. Nu ştiu cine va rezista să facă această afirmaţie, când ei consideră că cel mai sfânt dintre oameni a crezut în ele. Îl întreb pe omul care îndrăzneşte să spună că, Calvinismul este o religie imorală, ce crede el despre caracterul lui Augustin, sau al lui Calvin, sau Whitefield, care în ere succesive au fost cei mai mari exponenţi ai sistemului harului; sau ce va spune el despre Puritani, a căror lucrări sunt pline de ei? Dacă un om ar fi fost Arminian în acele zile, el ar fi fost considerat cel mai rău eretic care respiră, dar acum noi suntem priviţi ca şi eretici, şi ei ca şi ortodocşi. Noi ne-am întors la şcoala veche; noi putem să îi urmărim pe urmaşii noştri de la apostoli. Acea vână a harului gratuit care a traversat predicile baptiştilor este cea care ne-a salvat ca şi confesiune. Dacă nu ar fi fost aceasta, noi nu am fi stat unde suntem acum azi. Noi putem desena o linie aurie până la Isus Hristos Însuşi, printr-o succesiune sfântă de părinţi puternici, care cu toţi au susţinut aceste adevăruri glorioase; şi putem întreba cu privire la ei, „Unde veţi găsi oameni mai sfinţi şi mai buni în lume?” Nici o doctrină nu este atât de calculată ca să îl păstreze pe om faţă de păcat ca şi doctrina harului lui Dumnezeu. Cei care au numit-o „o doctrină imorală” nu au ştiut nimic despre ea. Săracii ignoranţi, ei ştiu puţine despre faptul că materialul lor josnic a fost cea mai imorală doctrină de sub Cer. Dacă ei ar fi cunoscut în adevăr harul lui Dumnezeu, ei ar fi văzut curând că nu a existat nici un conservant faţă de minciună ca acea cunoştinţă că noi suntem aleşi de Dumnezeu de la întemeierea lumii. Nu există nimic ca şi credinţa în perseverenţa mea veşnică, şi în constanta afecţiune a Tatălui meu, care mă poate păstra aproape de El dintr-un motiv al simplei mulţumiri. Nimic nu face un om atât de virtuos precum credinţa în adevăr. O doctrină mincinoasă va naşte curând o practică mincinoasă. Un om nu poate avea un crez greşit fără a avea o viaţă greşită. Cred că un lucru îl naşte pe celălalt în mod natural. Dintre toţi oamenii, cei care au cea mai obiectivă evlavie, cea mai măreaţă stimă, cel mai înflăcărat devotament, sunt cei care cred că au fost mântuiţi prin har, fără fapte, prin credinţă, şi nu prin ei înşişi, ci prin darul lui Dumnezeu. Creştini ar trebui să fie atenţi şi să vadă că aceasta este întotdeauna astfel, ca nu cumva prin alte mijloace Hristos ar trebui să fie crucificat din nou, şi să fie expus ruşinii deschise.

http://www.voxdeibaptist.org/a_defense_of_Calvinism_trd.htm

Robert Raikes şi Şcolile Duminicale

Robert Raikes şi Şcolile Duminicale

Fiind cunoscut ca fondatorul mişcării Şcolilor Duminicale, Raikes şi-a folosit poziţia sa de editor şi proprietar al Jurnalului Gloucester pentru a face publicitate cauzei. Totuşi, multe Şcoli Duminicale (şi capele şi comunităţi bisericeşti) au devenit instituţii cu clase de muncă crucială şi centre de ajutor reciproc şi asociaţii.

Există o anumită dezbatere referitoare la originile Şcolilor Duminicale. Aşa cum comenta Southerland (1990: 126), Robert Raikes (1735-1811) este creditat în mod tradiţional ca pionier al Şcolilor Duminicale din anii 1780; ‚de fapt învăţarea citirii Bibliei şi îndemânările de bază într-o duminică era o activitate stabilită într-un număr de congregaţii evanghelice şi puritane din secolul al 18lea’. În Ţara Galilor, şcolile circulante ofereau un model al unei astfel de activităţi [vezi articolul despre dezvoltarea şcolilor de adulţi, (în limba engleză, n. tr.)]. Fiind spuse acestea, Robert Raikes a făcut o contribuţie notabilă în favoarea dezvoltării Şcolilor Duminicale.

El a început prima sa şcoală pentru copiii hornarilor din Sooty Alley, Gloucester (opus faţă de închisoarea oraşului) în 1870. Descris ca fiind ‚vorbăreţ, voios, sclipitor şi cordial’ (Kelly 1970: 75), Raikes a fost capabil să-şi folosească poziţia sa ca proprietar şi editor al Jurnalului Gloucester pentru a face publicitate lucrării. După primul său editorial din 1783, şcolile s-au răspândit ‚cu o repeziciune uluitoare’ (op. cit.). În 1785 o organizaţie naţională nedenominaţională, Societatea Şcolii Duminicale, a fost înfiinţată pentru a coordona şi dezvolta lucrarea. Prin 1784 se spunea că existau 1800 de elevi în Manchester şi Salford, şi în Leeds la fel. Semnificativ, ‚aceasta era o caracteristică a Şcolilor Duminicale atât în nordul Angliei cât şi în Ţara Galilor că ele erau frecventate atât de adulţi cât şi de copii’ (Kelly 1970: 76).

Ideea Şcolii Duminicale a prins imaginaţia la un număr de persoane implicate în bisericile evanghelice şi în alte grupări. Cel mai notabil, Hannah More, şi sora ei Marta, au fondat un număr de şcoli în Mendip Hills care implicau inovaţia. Aceasta a pus baza pedagogiei pe care au dezvoltat-o ele; rangul activităţilor în care au devenit implicate, şi extinderea spre care publicitatea despre activităţile lor îi încuraja pe alţii să dezvolte iniţiative. Ele au încercat să facă sesiunile de scoală variate şi amuzante. Programele trebuiau să fie plănuite şi adecvate nivelului studenţilor. Trebuia să existe o varietate şi clasele trebuiau să fie cât de distractiv posibile (ea sfătuia folosirea cântatului atunci când energia şi atenţia scădeau). Tot ea a argumentat faptul că era posibil că puteai să scoţi ce este mai bun din copii dacă afecţiunile lor ‚erau implicate prin bunăvoinţă’. În plus, ea a declarat că teroarea nu făcea nimic (Young and Ashton 1956). Totuşi, ea încă mai credea că era o ‚eroare fundamentală să-i consideri pe copii ca fiinţe inocente’ mai degrabă decât fiinţe de o ‚natură coruptă şi dispoziţii rele’ (More, 1799: 44, citat de Thompson 1968: 441).

Şcolile Duminicale ca instituţii a clasei muncitoare

În timp ce activităţile filantropilor de clasă mijlocie erau semnificative, se poate argumenta faptul că Şcolile Duminicale au ajuns să reprezinte un standard semnificativ al activităţii clasei muncitoare. Prin mijlocul anilor 1800, multe din Şcolile Duminicale au ajuns în controlul muncitorilor, deşi membrii capelelor ar părea să fi fost mai degrabă din cei îndemânatici decât din cadrul clasei muncitoare (McLeod, 1984, p.24). Trei sferturi din copiii din clasa muncitoare frecventau astfel de şcoli în 1851 (Lacquer 1976: 44). Aceasta era clauza populară pe o scară masivă.

Laquer sugerează faptul că elementul cheie din succesul Şcolilor Duminicale era faptul că ele ofereau educaţie şi exprimau valoarea pe care şi-o doreau părinţii din cadrul clasei muncitoare pentru părinţii lor. În particular, aceasta era transmiterea valorilor ‚respectabilităţii’ clasei muncitoare sau a aristocraţiei muncitoare care erau de fapt accentuate: auto-disciplina, sârguinţa, cumpătatea, îmbunătăţirea, egalitarismul şi comunalul. Şcolile Duminicale, când erau considerate în această lumină, făceau paralela altor instituţii a claselor muncitoare cum ar fi societăţile de prieteni, uniunile de meserii şi băncile de economii. Şcolile Duminicale erau folosite nu pentru a se îmbunătăţi în mod simplu ştiinţa de carte şi cunoaşterea religioasă, ci şi, discutabil, pentru a spori cultura vieţii clasei muncitoare.

Totuşi, părerea că Şcolile Duminicale erau creatura unei culturi de respectabilitate a clasei muncitoare şi de auto-încredere, au fost pusă la îndoială. Dick (1980) a revendicat faptul că Şcolile Duminicale trebuiesc văzute în mod esenţial ca instituţii conservative ale clasei mijlocii concentrate spre îmbunătăţirea tinerilor din clasa muncitoare de mai sus. Thompson a argumentat că ele au ajutat la contribuţia înfrângerii politice ale radicalismului clasei muncitoare (1968: 411-440), deşi alţi scriitori au avansat argumentul opus a faptului că Şcolile Duminicale şi capelele erau de fapt o parte integrantă a aceleiaşi mişcări (Hobsbawm 1964).

Şcolile Duminicale şi educaţia neoficială

Putem vedea ceva din contribuţia Şcolilor Duminicale ca instituţii de învăţământ formal. Acolo se află zona evidentă a educaţiei creştine. Totuşi, nevoia de a avea acces la Biblie în mod direct a atras după sine ca unii învăţători să predea citirea. În ciuda acestor lucruri calităţile lor mai neoficiale şi de asociere sunt de o semnificaţie egală. Serviciile, Şcolile Duminicale şi activităţile asociate aveau avantajul special de a fi una din puţinele organizate şi ‚respectabile’ ocazii sociale în care segregarea sexelor nu era impusă. Prin anii 1890 Joseph Lawson a putut să scrie: Capelele sunt acum mult mai atrăgătoare – au muzică mai bună – slujbe de cântece – care nu este respinsă de tineri precum şi benefică tuturor. Ei au clase de cusut, bazare, concerte şi teatre; cluburi de cricket şi fotbal, şi câini de cercetători; societăţi pentru îmbunătăţire mutuală şi excursii la mare (citat în Cunningham 1980: 181).

Scala unei astfel de activităţi de asociaţie este de o mare semnificaţie – şi puterea sa educaţională nu ar trebui să fie subestimată.

În anii timpurii din 1990, Konrad Elsdon (1995) şi colegii săi au făcut o trecere în revistă a organizaţiilor voluntare locale din Britania. Două lucruri erau frapante în ceea ce priveşte lucrarea lor. Prima era scala clătinată de implicare. Circa 12 milioane de bărbaţi şi femei erau implicaţi în conducerea a 1.3 milioane de persoane – şi ceea ce este cel mai interesant aici este că acestea erau ceea ce noi le-am descrie ca asociaţii – ‚mici democraţii’ (1995: 39). A doua, Elsdon şi colegii săi au demonstrat în mod empiric potenţialul educativ al grupurilor voluntare. Iată cum comentează ei:

… marele rang de învăţătură, schimbare şi satisfacţie de peste şi deasupra acelora care sunt premeditaţi, intrinseci în obiectivele organizaţiei, şi aşteptate de membrii lor. La una la care i s-a dat prioritate aproape universal, şi mai apoi raportată ca fiind de o importanţă mai mare decât obiectivul conţinut al organizaţiei, este chiar simplu creşterea în confidenţă, şi ramificările sale şi efectele secundare ale auto-descoperirii, libertatea născoceşte relaţii şi preia sarcini, crezul în cineva şi în potenţialul cuiva ca fiinţă umană şi agent, şi abilitatea de a învăţa şi a schimba atât în contextul obiectivelor organizaţiei cât şi în alţii (1995: 47).

Pe lângă creşterea individuală, există anumite câştiguri politice semnificative. Malcolm Knowles a argumentat, de exemplu, că ‚aceste grupări sunt pietre de temelie ale democraţiei noastre. Ţelurile lor determină în mare scopurile societăţii noastre’ (Knowles 1950: 9).

Materiale de referinţă

Cunningham, H. (1980) Leisure in the Industrial Revolution, Beckenham: Croom Helm.

Dick, M. (1980) ‘The myth of the working class Sunday School’, History of Education 9(1).

Elsdon, K. T. with Reynolds, J. and Stewart, S. (1995) Voluntary Organizations. Citizenship, learning and change, Leicester: NIACE.

Hobsbawm, E. (1964) Laboring Men. Studies in the history of labor, London: Weidenfeld.

Hole, J. (1860) ‘Light, More Light’ on the Present State of Education Amongst the Working Classes of Leeds, London: Longman, Green, Longman and Roberts.

Kelly, T. (1970) A History of Adult Education in Great Britain, Liverpool: Liverpool University Press.

Knowles, M. (1950) Adult Informal Education, New York: Association Press.

Laqueur, T. W. (1976) Religion and Respectability. Sunday schools and working class culture, New Haven: Yale University Press.

McLeod, H. (1984) Religion and the Working Class in Nineteenth Century Britain, London: Macmillan.

Sutherland, G. (1990) ‘Education’ in F. M. L. Thompson (ed.) The Cambridge Social History of Britain 1750-1950 Volume 3: Social Agencies and Institutions, Cambridge: Cambridge University Press.

Thompson, E. P. (1968) The Making of the English Working Class, London: Penguin.

Young, A. F. and Ashton, E. T. (1956) British Social Work in the Nineteenth Century, London: Routledge and Kegan Paul.

http://www.voxdeibaptist.org/robert_raikes_sunday_school_trd.htm

Divertismentul de Gary E. Gilley

Divertismentul   de Gary E. Gilley

Tradus de Florin Vidu

Cuprins:

 PARTEA 1

Drumul cel mai umblat

Derulare rapidã

Un antidot?

PARTEA 2

Împlinirea

PARTEA 3

Reacții adverse

Natura închinãrii

Atunci cum trebuie sã cântãm?

Învãțarea prin muzicã

Îndrumarea prin muzicã

Ce ar trebui sã facem?

Concluzie

Mai multe materiale pentru Theophilos și cãrþi electronice gãsiți pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro

PARTEA 1

Cineva ar putea fi tentat ca atunci când se ocupă de un astfel de subiect cum ar fi divertismentul, să se gândească imediat la problemele curente care au legătură cu tema în discuţie. Suntem nerăbdători să explorăm   locul pe care îl ocupă divertismentul în societatea noastră, felul în care a năvălit în biserică şi impactul pe care îl are asupra imaginii în schimbare a închinării în comun. Dar o astfel de abordare ar fi nu doar prematură ci şi superficială. E important mai întâi să punem o temelie pe care ulterior să construim şi de pe care să cercetăm lucrurile. Trebuie să ne întoarcem în trecut ca să putem înţelege cum noi, ca societate, am ajuns în situaţia din prezent. După ce am făcut această călătorie, ar fi înţelept din partea noastră să ne facem inventarul, să ne   gândim la măsuri de precauţie şi să vedem ce putem corecta. Toate acestea trebuie făcute înainte să discutăm   divertismentul în contextul bisericii. Dacă veţi avea răbdare cu mine, acesta nu va fi un studiu al Scripturii, ci o   examinare atentă a societăţii noastre – atât din trecut cât şi din prezent. Data viitoare nădăjduiesc să pun   toate acestea într-un cadru de referinţă scriptural.

Drumul cel mai umblat

Probabil va fi un şoc pentru cei care trăiesc într-o cultură în care divertismentul a devenit valoarea principală şi cea mai preţuită să afle că nu întotdeauna a fost aşa. Un cercetător a descoperit că acest cuvânt, „amuzament”, este „de origine recentă şi nici o altă limbă nu are un echivalent exact pentru semnificaţia din limba engleză, de unde putem presupune că acest cuvânt nu a fost înţeles imediat şi nici nu a fost acceptat în totalitate până în secolul douăzeci. La cele mai înalte niveluri de cultură se considera ca de la sine înţeles că lucrurile bune sunt lucruri serioase” (Life the Movie [Filmul vieţii], de Neal Gabler, p. 20). Ar fi interesant să facem un studiu al cuvintelor „a râde” şi „râs”, aşa cum le găsim în Scriptură. Deşi aceste cuvinte apar de peste douăzeci de ori, ele sunt folosite aproape întotdeauna cu o conotaţie negativă – de obicei despre cineva care exprimă batjocură sau ridiculizare (de exemplu Psalmul 2:4). Doar în două ocazii, Psalmul 126:2 şi Proverbe 14:13 este definit râsul cu claritate ca fiind un lucru pozitiv. În plus, despre nici una din marile personalităţi din vremurile biblice nu ni se spune că a râs ca o exprimare a bucuriei şi fericirii. Isus a plâns, dar nu Îl auzim niciodată râzând. Acelaşi lucru e adevărat şi despre mulţi alţii. Asta nu înseamnă că oamenii evlavioşi din vremurile biblice nu au râs niciodată, însă din diverse motive Dumnezeu nu a considerat important să ne spună acest lucru.

Cât despre distracţie, de obicei Scriptura alătură acestei idei o conotaţie peiorativă, defavorabilă. Fără îndoială, fiul risipitor s-a distrat atunci când îşi irosea averea şi viaţa, dar apoi şi-a venit în fire. Dar trebuie să spunem că atunci când s-a întors acasă, tatăl lui a dat o petrecere în cinstea lui în care toţi, cu excepţia unei singure persoane, s-au bucurat şi s-au veselit (Luca 15:32). Desigur, bucuria lor a fost pentru un lucru minunat – pocăinţa unui păcătos. Găsim acelaşi tipar în întreaga Scriptură. Sărbătorile evreilor din Vechiul Testament erau fără îndoială o vreme de bucurie, cel puţin aceasta a fost intenţia originală. Găsim cântări, părtăşie, mâncare bună şi băutură. Dar toate se făceau în contextul închinării înaintea lui Dumnezeu şi cu scopul de a-I fi plăcuţi Lui. Bucuria care însoţea sărbătorile (şi alte evenimente fericite) trebuie să Îl aibă în centru pe Dumnezeu – El şi purtarea Lui de grijă trebuiau să constituie punctul central al acestor sărbători.

Solomon, pe de altă parte, ne oferă una din puţinele imagini biblice ale unui om în căutarea fericirii şi divertismentului, în care el şi interesele lui erau în prim plan – o imagine deloc frumoasă. În cartea Eclesiastul, Solomon îşi descrie călătoria în căutarea unui lucru care să umple golul imens rămas în inima lui după ce L-a abandonat pe Dumnezeu. În căutarea lui după plăceri, în toate formele lor, în cele din urmă el nu a descoperit bucurie ci o deşertăciune şi mai mare. După ce râsetele s-au stins, el a rămas acelaşi om cu sufletul pustiu, la fel ca mai înainte. Solomon a învăţat aproape prea târziu că „deşi nu e nimic rău în divertisment… noi toţi zidim castele în aer. Problemele apar atunci când încercăm să locuim în ele” (Amusing Ourselves to Death [Amuzându-ne până la moarte], p. 77). Scriptura, deci, nu pare să condamne amuzamentul, râsul sau divertismentul, însă vrea să ne îndrume în direcţia examinării atât a centrului atenţiei noastre cât şi a motivului din spatele acestor eforturi. De exemplu, bucuria în Domnul este o temă des întâlnită, mai ales în Psalmi. E o bucurie care Îl are în centru pe Dumnezeu, izvorăşte din măreţia lui Dumnezeu şi se concentrează asupra slavei lui Dumnezeu. Nu seamănă deloc cu conceptul de „distracţie” din zilele noastre.

În afara imaginii biblice, de-a lungul veacurilor şi până recent, mulţi din cei care şi-au permis, (de obicei bogaţii), fără îndoială că au căutat anumite plăceri – beţii, orgii, preocupări imorale, distracţii lipsite de sens – dar de obicei aceste activităţi au fost considerate, pe bună dreptate, înlocuitoare profane pentru lucrurile cu adevărat valoroase ale vieţii. Pe paginile istoriei nu apare nimic care să semene cu era divertismentului, aşa cum o cunoaştem noi astăzi. Chiar şi în zilele Coloseumului Roman, numai câţiva se „distrau”, masele erau excluse sau, mai rău, executate. Mulţi au găsit rădăcinile exploziei divertismentului printre oamenii obişnuiţi în schimbările radicale care au avut loc în societatea occidentală din secolul 19. Nimeni nu ne-a atras atenţia asupra acestui fapt mai bine decât Neil Postman în excelenta lui carte, Amusing Ourselves to Death [Amuzându-ne până la moarte], la care vom face dese referiri.

Pe măsură ce aceste schimbări se răspândeau tot mai mult, intelectualii şi aristocraţii instruiţi rămâneau cel mai adesea în colţurile lor, ridiculizând situaţia. Timp de secole, aristocraţia a apreciat artele. Dar pentru a se putea bucura de artă, o persoană trebuia să mediteze, să-şi folosească mintea şi sufletul. Această nouă formă de divertisment, din ce în ce mai apreciată de mase, era iraţională. Ea punea accentul pe „gratificare nu pe edificare, pe indulgenţă nu pe transcendenţă, pe reacţie nu pe contemplaţie, căutând să scape de instruirea morală în loc să i se supună” (ibid. p. 16).

În alte cuvinte, noile forme de divertisment, din ce în ce mai populare printre oamenii obişnuiţi, nu erau nimic altceva decât amuzament fără sens – şi tocmai din acest motiv erau atât de iubite. Elita ura divertismentul din aceleaşi motive pentru care îl iubeau masele. Biserica era de partea elitei, însă din motive diferite. Biserica se opunea divertismentului pentru că valorile şi interesele acestuia erau în competiţie cu cele ale religiei organizate şi pentru că, atunci când o persoană era amuzată de aceste distracţii, nu se mai putea gândi la Dumnezeu.

Însă biserica, în special în America, nu a avut în realitate nici un efect restrictiv asupra forţei copleşitoare a noului divertisment, şi asta din două motive. Mai întâi, în secolul 19 numărul americanilor care frecventau biserica nu era foarte mare. Multe estimări apreciază acest număr la 7% în prima parte a secolului şi doar 15% prin 1850, după aşa-numita A Doua Mare Trezire. În al doilea rând, a avut loc o transformare dramatică în formele de închinare ale americanilor după Războiul Revoluţionar. În primele decade ale anilor 1700 bisericile şi predicatorii erau încă sub influenţa puritanilor. Predicile erau foarte doctrinare, adesea citite cuvânt cu cuvânt din manuscrise. Serviciile bisericii erau adaptate pentru minte, nu pentru emoţii. (Deşi mulţi predicatori, cum ar fi Jonathan Edwards, predicau inimii, ei făceau acest lucru prin intermediul minţii.) Predicile erau judecate după conţinut, nu după prezentare (Edwards citea fiecare cuvânt). Muzica era controlată cu grijă. Adesea cel ce conducea cântarea citea un vers dintr-un imn, adunarea cânta versul, aşteptând apoi citirea următorului vers. Uneori muzica era eliminată în totalitate, de teamă ca oamenii să nu fie manipulaţi.

Toate acestea au început să se schimbe în anii 1740, pe vremea Marii Treziri şi a predicilor lui George Whitefield. După ce tăciunii acelor vremuri de trezire s-au stins, biserica a intrat într-o perioadă de secetă. Numărul celor care participau la serviciile bisericii a scăzut brusc, interesul faţă de teologie s-a dus, învăţăturile Iluminismului au început să prindă din ce în ce mai mult iar Deismul a devenit popular. Până în 1800, biserica americană a ajuns într-o stare sumbră, tânjind după orice lucru care i-ar fi putut oferi o hrană spirituală. A Doua Mare Trezire, începută în 1801 în Cane Ridge, Kentucky, avea să umple acel gol, schimbând pentru totdeauna creştinătatea din America. Predicile pline de substanţă au fost înlocuite cu cuvântări emoţionante. Doctrina a fost înlocuită cu ilustraţii. Performanţa predicatorului a devenit mai importantă decât învăţătura pe care o prezenta. Muzica a câştigat un rol central, emoţiile fiind de-acum pe primul loc. Pastorii au început să studieze „metode eficiente” prin care să atragă mulţimile. Charles Finney avea să perfecţioneze toate acestea, schimbând inima şi sufletul bisericii. În alte cuvinte, biserica a devenit o formă de divertisment.

Astfel, pe măsură ce divertismentul prindea rădăcini în societate, biserica nu a avut prea multe de spus. Cea mai mare problemă a ei era că de-acum trebuie să concureze cu formele seculare de divertisment. Biserica nu putea vorbi cu autoritate împotriva acestor forme de amuzament pentru că şi-a pierdut vocea.

Derulare rapidă

Dacă cineva ar fi adormit în 1850 şi s-ar fi trezit o sută de ani mai târziu, ar fi prins exact momentul în care societatea dădea naştere mijlocului perfect de transmitere a divertismentului – televiziunea. Neil Postman   argumentează convingător că „Televiziunea a făcut din divertisment formatul natural pentru reprezentarea   întregii experienţe… Necazul nu e că televiziunea ne prezintă materiale de divertisment, ea ne prezintă toate materialele ca divertisment, ceea ce e cu totul altceva… Televiziunea ne transformă cultura într-o imensă arenă pentru industria spectacolului” (ibid. p. 80,87). Televiziunea nu a inventat era divertismentului, doar a perfecţionat-o.

Era televiziunii s-a ridicat din cenuşa erei expunerii. În anii 1700 şi o bună parte a anilor 1800, aproape fiecare persoană din această ţară a fost un cititor. „America a fost dominată de cuvântul scris şi de o oratorie bazată pe cuvântul scris, mai mult decât oricare altă societate cunoscută” (ibid. p. 47). Rezultatul acestei situaţii a fost o naţiune de oameni care puteau gândi, analiza, dezbate şi formula un argument, puteau înţelege şi discuta diverse subiecte, inclusiv teologia. Toate acestea au început să se schimbe în secolul 19 pe măsură ce divertismentul a început să-şi înfigă rădăcinile în vieţile poporului american.

Divertismentul a ajuns în scurt timp să-şi înfăşoare tentaculele în jurul fiecărui aspect al societăţii americane. Nu numai religia a fost afectată, ci şi politica, mass-media, reclamele şi viaţa în general. Politicienii de azi nu mai dezbat atât de mult probleme cât sunt preocupaţi să proiecteze o imagine, şi de ce n-ar face aşa, dacă „Imaginea înseamnă totul”, după cum ne spun reclamele firmei Canon. Aţi observat cum articolele de ziar încep din ce în ce mai mult să semene cu romanele, pregătind scena şi încercând să capteze interesul? Şi educaţia a fost cuprinsă de acest val. Dacă elevii nu vor să asculte ce-i învaţă profesorul şi nu vor să citească bibliografia, poate că vor asculta de teatrul de păpuşi şi vor urmări desenele animate. Aşa că experţii au inventat Sesame Street [un program de televiziune educaţional pentru copii, combinând educaţia şi divertismentul în emisiunile televizate; este cunoscut mai ales datorită păpuşilor Muppets, care apar în cele peste 4000 de episoade – n.trad.] şi clonele acestuia, apoi au început să-i laude rezultatele.

Copiii de azi au şi programe pentru calculator care au continuat metamorfoza procesului de învăţare într-un joc. Însă prognoza pe termen lung nu e atât de luminoasă. Copiii noştri ajung la universitate sau la o slujbă cu o mentalitate a jocului. Consecinţa, recunoscută tot mai mult de profesori, este că trebuie să facem procesul de educare amuzant şi distractiv dacă vrem să păstrăm interesul tinerilor noştri. Tot ce a dovedit până la urmă Sesame Street, aşa cum observă Neil Postman, este că copiii iubesc şcoala „doar dacă şcoala este ca Sesame … Ca spectacol de televiziune, Sesame Street nu-i încurajează pe copii să iubească şcoala sau orice ţine de şcoală. Îi încurajează să iubească televiziunea” (ibid. 4. 142). Din nefericire, „contribuţia principală a televiziunii la filosofia educaţională este ideea că educaţia şi divertismentul sunt inseparabile… iar acest lucru a transformat sala de clasă într-un loc în care atât predarea cât şi învăţarea trebuie să fie activităţi cât mai distractive” (ibid. p. 146, 148). Când nu sunt aşa, studenţii devin agitaţi sau indiferenţi.

Gândiţi-vă apoi la reclame, care sunt o oglindă cât se poate de fidelă a lucrurilor pe care le preţuieşte societatea şi a felului în care ea gândeşte. Înainte de secolul 20, producătorii reclamelor presupuneau că consumatorii, pentru că ştiau citi, erau culţi, raţionali şi analitici. Prin urmare, reclamele erau prezentate în mod raţional – explicând beneficiile produselor – pentru a atrage o societate care gândeşte. Aşa au stat lucrurile până în ultima parte a anilor 1800, când producătorii reclamelor au început să adopte melodiile cu priză la public şi sloganurile. Evoluţia reclamelor de atunci încoace ar putea constitui un studiu interesant, însă chiar şi un observator ocazional ar putea observa lipsa aproape totală a conţinutului din reclamele moderne. Din ce în ce mai mult, reclamele moderne nu au aproape nici o legătură cu produsul promovat. Nu valoarea produsului este vândută, ci imaginea. Ce ne spune acest lucru despre noi? Ne spune că am devenit nişte oameni care nu mai gândim şi analizăm, ci răspundem la manipularea inteligentă a emoţiilor noastre.

„Reclamele de televiziune au făcut din discursul lingvistic ceva demodat, ca bază pentru decizia în legătură cu un produs. Înlocuind afirmaţiile cu imagini, reclama a înlocuit testarea adevărului cu apelul emoţional ca bază pentru decizia cumpărătorului” (ibid. p. 127). Implicaţiile acestui fapt pentru biserică ar trebui să fie evidente. Postman arată că „Declinul epistemologiei bazată pe cuvântul scris, însoţit de ascensiunea unei epistemologii bazată pe televiziune, a avut consecinţe grave asupra vieţii publice; devenim mai tâmpiţi cu fiecare minut ce trece” (ibid. p. 24). „Divertismentul ne ajunge oriunde ne-am găsi, ne aşează în mijlocul spectacolului şi apoi ne lasă cum eram, poate ceva mai săraci în timp şi bani. El nu ne oferă (şi de obicei nici nu pretinde că ne oferă) vreo nouă perspectivă asupra vieţilor noastre” (All God’s Children and Blue Suede Shoes [Toţi copiii lui Dumnezeu şi pantofi din piele albastră de căprioară], de Don Myers, citat în Family-Based Youth Ministry [Lucrare de tineret bazată pe familie], p. 144).

Desigur, nici creştinismul nu a rămas prea în urmă. Neal Gabler, care nu are nici un interes în acest domeniu, nepretinzând că e creştin, a observat: „Protestantismul evanghelic, care a început ca un fel de divertisment spiritual în secolul al 19-lea, doar şi-a rafinat tehnicile în secolul 20, în special odată cu apariţia televiziunii. Televanghelişti precum Oral Roberts şi Jimmy Swaggart retransmit vechile întâlniri de trezire spirituală sub forma unui spectacol televizat de varietăţi, iar Clubul 700 al lui Pat Robertson a fost modelat după spectacolul „Astă-seară”, cu deosebirea că invitaţii săi nu încearcă să promoveze un film nou sau un nou album muzical; ei promovează mântuirea” (Life the Movie [Filmul vieţii], p. 120). Creştinismul la televizor, în mod necesar, a fost prezentat întotdeauna sub formă de divertisment. Teologia, ritualurile, închinarea sacră, rugăciunea, ca şi aproape toate celelalte componente autentice ale credinţei creştine, pur şi simplu nu „merg” în televiziune.

După cum era de aşteptat, biserica locală a înţeles şi ea beneficiile acestei mişcări. Dacă vrea să atragă masele, poate face acest lucru cel mai bine împachetând credinţa în ambalajul divertismentului – pentru ca oamenii, obişnuiţi de-acum să fie consumatori, au fost învăţaţi că păcatul suprem este plictiseala. Aşa s-a născut biserica condusă de cerinţele pieţei, hrănind apetitul veşnic nesătul după distracţie al societăţii în general.

În ansamblu, a avut loc o schimbare radicală a valorilor culturii noastre. Un istoric remarca: „Vechea cultură puritană, orientată spre producţie, pretindea şi onora ceea ce ea numea caracterul, o funcţie a esenţei morale a unei persoane. Pe de altă parte, noua cultură, orientată spre consum, pretinde şi onorează ceea ce ea numeşte personalitatea, o funcţie a imaginii pe care o persoană o proiectează asupra altora. Deci, cultura puritană punea accentul pe valori precum munca, integritatea şi curajul. Noua cultură a personalităţii pune accentul pe farmec, fascinaţie şi atracţie” (Life the Movie [Filmul vieţii], p. 197). Steven Covey, în cartea lui foarte populară, The Seven Habits of Highly Effective People [Cele şapte obiceiuri ale oamenilor foarte eficienţi], în care prezintă multe idei cu care eu nu sunt de acord, observă acelaşi lucru într-un studiu aprofundat asupra literaturii despre „succes” publicată în Statele Unite după 1776. El scrie că, „aproape întreaga literatură din primii aproximativ 150 de ani s-a concentrat asupra a ceea ce poate fi numit Morala Caracterului ca fundament al succesului – lucruri precum integritatea, smerenia, fidelitatea, cumpătarea, curajul, dreptatea, răbdarea, sârguinţa, simplitatea, modestia, şi Regula de Aur… La scurt timp însă după Primul Război Mondial, perspectiva de bază asupra succesului a trecut de la Morala Caracterului la ceea ce am putea numi Etica Personalităţii. Succesul a devenit mai mult o funcţie a personalităţii, a imaginii publice, a atitudinilor şi comportamentului, a abilităţilor şi tehnicilor, care facilitează procesele interacţiunii umane… Direcţia în care s-a mers a fost adoptarea tehnicilor de influenţare eficiente, a strategiilor de putere, a abilităţilor de comunicare şi a atitudinilor pozitive” (The Seven   Habits of Highly Effective People [Cele şapte obiceiuri ale oamenilor foarte eficienţi], de Steven Covey, pp.   18-19).

Trăim într-o societate care se îndreaptă din ce în ce mai mult spre formă în locul substanţei, care îmbrăţişează superficialul, care trăieşte ca să se distreze, care e gata să plătească orice sumă de bani ca să se poată amuza, care consideră distracţia drept scopul suprem al vieţii. Convingerea a fost înlocuită de emoţie, şi puţin par să observe acest lucru. Nu putem să nu ne gândim la Pinocchio şi prietenii lui pe Insula Plăcerilor. În mijlocul întregii distracţii fără noimă, doar Pinocchio parea să înţeleagă ca erau cu toţii transformaţi în măgari, până a fost prea târziu.

Am fi sperat ca situaţia să fie diferită printre creştinii evanghelici, însă se pare că nu e cazul. Biserica pare să fie în pas cu lumea. Problema e următoarea – creştinii au fost seduşi şi instruiţi de aceleaşi forţe care au ademenit societatea în ansamblul ei. Prea mulţi creştini, la fel ca vecinii lor nemântuiţi, sunt impresionaţi de formă, nu de substanţă; urmăresc senzaţiile şi emoţiile; sunt mai predispuşi să răspundă la manipularea emoţională decât la discursul raţional. Cum poate biserica să fie competitivă într-o piaţă atât de aglomerată? Dacă divertismentul a devenit valoarea primordială a felului de viaţă american (după cum sugerează unii), atunci cum poate biserica să rămână competitivă fără să devină un bastion al divertismentului? Însă, dacă cedează acestei puternice ispite, oare nu cumva biserica s-a transformat în altceva? Postman, care nu pretinde că e creştin, recunoaşte totuşi că „creştinismul este o religie serioasă, care cere mult efort şi atenţie. Atunci când este prezentată ca uşoară şi distractivă, devine o religie total diferită… În alte cuvinte, nu există nici o îndoială că religia poate fi făcută distractivă. Întrebarea e dacă, făcând-o astfel, nu cumva o distrugem” (Postman, p. 121, 124). Problema e că scopul principal al industriei de divertisment este să facă pe plac mulţimii, însă scopul principal al creştinismului   autentic este să-i fie plăcut Domnului. Atât Scriptura cât şi istoria au arătat în mod repetat că rareori le poţi   face pe amândouă, şi asta pentru scurt timp.

Un antidot?

Există oare vreun antidot pentru o cultură secată de râs? Nu cred. Când totul, de la politică la educaţie şi la religie se defineşte prin valoarea divertismentului, cultura în ansamblul ei pare prea trivializată ca să mai poată fi recuperată. Există totuşi o infimă speranţă ca poporul lui Dumnezeu (cel puţin o parte a lui) să privească prin fum şi să ajungă la concluzii diferite, la un mod de viaţă diferit. Cheia să găseşte în sfera discernământului. Autorul cărţii Evrei, vorbind despre cu totul alte lucruri, care au făcut din ascultătorii lui creştini nişte oameni imaturi şi ineficace, făcea apel la aceasta spunând: „Dar hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuinţare, să deosebească binele şi răul” (Evrei 5:14). Nu există nici o scurtătură atunci, cum nu există nici astăzi, către maturitate şi discernământ – e nevoie de hrană tare, sub forma unui studiu aprofundat şi a unei aplicări a Cuvântului lui Dumnezeu.

Când Aldous Huxley a scris Brave New World [Minunata Lume Nouă], cu siguranţă nu s-a gândit la   discernământul biblic ca remediu pentru bolile societăţii pe care le anticipa. Dar a spus ceva ce merită luat în   considerare: „Până la urmă, el încercă să ne spună că ceea ce i-a nenorocit pe cei din Minunata Lume Nouă nu   era că râdeau în loc să gândească, ci faptul că nu ştiau de ce râd şi nici de ce au încetat să mai gândească”   (ibid. p. 163).

Creştinismul a fost conceput de Dumnezeu să fie o credinţă „care gândeşte”. Dumnezeu doreşte ca poporul lui să gândească, să raţioneze, să analizeze şi să studieze. El ne-a dat Cuvântul Său într-o formă declarativă; un cuvânt care trebuie analizat cu atenţie dacă vrem să îl înţelegem (2 Timotei 2:15). E o pierdere îngrozitoare atunci când ne lăsăm modelaţi în tiparul lumii de divertisment, fără să reflectăm cu atenţie, bazaţi pe Scriptură. Dumnezeu nu Îşi cheamă poporul la o viaţă morocănoasă, dar cu siguranţă că, dacă noi, la fel ca sfinţii din vremurile biblice, vom privi la cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu (Evrei 11:10), acest lucru ne va modela felul în care trăim şi ne va face să ne bucurăm de timpul nostru pe acest pământ. Despre legătura dintre acest subiect şi biserică vom vorbi mai mult data viitoare.

PARTEA 2

Divertismentul a devenit un mod de viaţă, el s-a răspândit în toate aspectele societăţii şi culturii. Dacă o măsură atât de mare din ceea ce spun şi fac americanii este în realitate determinată de divertisment (aşa cum am argumentat în articolul anterior), atunci nu suntem surprinşi să constatăm că şi bisericile au fost invadate de divertisment. În definitiv, chiar şi cele mai bune biserici sunt alcătuite tot din păcătoşi răscumpăraţi care au fost prea mult modelaţi de lumea în care trăim. Deşi Scriptura ne avertizează în mod clar să nu ne potrivim tiparului lumii (Romani 12:2), din păcate această bătălie nu se câştigă prea uşor. Motivul, cel puţin în parte, este că adesea definim nepotrivirea cu lumea doar în ce priveşte aspectul exterior – felul în care ne îmbrăcăm, ce mâncăm sau ce bem, unde mergem – ignorând filosofia sistemului lumii care încearcă să se strecoare în minţile şi în inimile noastre. Mulţi credincioşi, cărora nici nu le-ar trece prin minte să consume alcool sau să se îmbrace indecent, cu toate acestea sunt foarte lumeşti în filosofia lor. Altfel spus, au luat o pagină din manualul lumii şi şi-au format stiluri de viaţă corespunzătoare acestuia. În alte cuvinte, ei gândesc la fel ca necredincioşii. Abordează problemele vieţii la fel ca necredincioşii. Îşi rezolvă problemele la fel ca necredincioşii. Iau decizii la fel ca necredincioşii, şi de obicei nu-şi dau seama că acesta e felul în care trăiesc. Niciunde nu e acest lucru mai evident decât în sfera divertismentului. Dacă aşa stau lucrurile, poate că s-a ajuns aici pentru că puţini creştini s-au gândit vreodată ceva mai profund la acest subiect al divertismentului şi puţini înţeleg pericolul.

Deşi, aşa cum am demonstrat în articolul precedent, divertismentul şi-a format rădăcinile cu mulţi ani în urmă, de curând el s-a transformat într-o formă de artă. Ceva alimentează acest motor şi-l face să câştige viteză. Cred că acest „ceva” este filosofia relativ recentă a împlinirii de sine care a apărut în anii 1960. „Generaţia Baby Boomers [generaţia anilor 1946-1964, născută în perioada de după Al Doilea Război Mondial, o perioadă de creştere economică în multe ţări, cu o rată a natalităţii ridicată] ne-a reorientat societatea către anturaj, către persoanele cu acelaşi statut ca al nostru, făcându-ne să ne îndepărtăm de familie. Ei au îndepărtat centrul psihic al familiei de la obligaţiile faţă de ceilalţi, îndreptându-l către împlinirea de sine” (Christianity Today [Creştinismul Azi], 12 iulie 1999, „The Triumph of the Praise Songs, How Guitars Beat Out the Organ în the Worship Wars [Triumful cântărilor de lăudă; cum chitarele au învins orga în războaiele de închinare]”, de Michael S. Hamilton). Eu sunt convins că ceea ce propulsează această generaţie este aşa numita „nevoie” de împlinire   personală. Oamenii urmăresc această împlinire personală, tânjesc după ea şi vor să o obţină. Divertismentul este   doar una din fântânile în care ei şi-au coborât găleata în căutarea după împlinire.

Nu ar trebui să ne surprindă să descoperim că o astfel de societate a remodelat biserica după chipul ei. „O generaţie atât de în dezacord cu tradiţiile pe care le-a moştenit va schimba imaginea bisericii… Generaţia care a aglomerat maternităţile, şcolile elementare şi concertele rock se îngrămădeşte acum în mega-biserici (numai o generaţie care a iubit festivalul rock Woodstock din 1969 poate iubi mega-biserica Willow Creek). Generaţia care a reorganizat familia în jurul idealului împlinirii personale a făcut acelaşi lucru cu religia. Sondajele arată constant că generaţia Baby Boomers – fie ei evanghelici sau liberali, protestanţi sau catolici – frecventează biserica nu din loialitate, datorie, obligaţie sau recunoştinţă, ci doar dacă biserica le împlineşte ‘nevoile’” (ibid., p. 30).

Împlinirea

Unul din domeniile în care această generaţie crede că îşi satisface nevoia de împlinire este divertismentul. Biserica sensibilă la căutători (vezi articolele noastre despre „Biserica condusă de piaţă”) a urmat mult prea bine această direcţie. Ea înţelege că această generaţie urmăreşte împlinirea, şi adesea o caută sub forma divertismentului. Bisericile au fost proiectate să împlinească această „nevoie”, lucru care explică în mare măsură creşterea lor fenomenală. Însă în asta constă şi cea mai mare slăbiciune a lor. Os Guinness recunoaşte acest lucru atunci când scrie „[Luaţi de exemplu] subordonarea închinării şi ucenicizării din mega biserici faţă de evanghelizare, toate trei fiind subordonate divertismentului, problema care reprezintă deja călcâiul lui Ahile, punctul vulnerabil al evanghelicilor” (Dining with the Devil [Prânzind cu Diavolul], de Os Guinnes, p. 27).

Trebuie să înţelegem în acest punct că divertismentul din biserică vine împachetat într-o mulţime de forme, cu cât mai subtil este ambalajul, cu atât mai periculos e conţinutul. De exemplu, atunci când mă distrez, fie într-un cadru secular, fie într-unul eclesiastic, dar ştiu că e vorba de distracţie, acest lucru nu are o importanţă prea mare. Dacă mă duc la un aşa-numit eveniment creştin, care este în cea mai mare parte un loc în care uit de griji, în care se râde şi se ascultă muzică, m-am dus acolo ca să mă distrez. Nu particip la o adunare în care lumea se închină lui Dumnezeu sau învăţă din Cuvântul Lui. Sunt acolo ca să mă distrez. Ştiu că atâta vreme cât divertismentul nu e în dezacord cu caracterul creştin şi adevărul biblic, nu e nimic grav. Problema apare în momentul în care încep să cred că această activitate este de fapt închinare sau că acesta e ambalajul în care ar trebui împachetată închinarea. Câtă vreme fac distincţia dintre amuzament şi închinare, le pot aprecia pe amândouă în cadrul lor specific. Nu e nimic greşit atunci când un creştin se distrează; e greşit atunci când confunzi distracţia, sau îi permiţi acesteia să înlocuiască adevărata închinare şi instruirea biblică. „Scopul închinării este în mod clar acela să exprime măreţia lui Dumnezeu, nu acela de a ne exterioriza pur şi simplu sentimentele sau, şi mai puţin, acela de a ne distra” (Losing Our Virtue [Pierderea virtuţii], de David Wells, p. 40).

Aici apare una din cele mai subtile forme de divertisment în ce priveşte creştinul şi biserica. Strigătul care răzbate din pustie, strigătul unei generaţii care îşi caută împlinirea personală, este nevoia de a experimenta, de a simţi prezenţa lui Dumnezeu (a nu se confunda cu pasiunea autentica de a-L cunoaşte şi a I te închina Dumnezeului Prea Sfânt). Din ce în ce mai mult creştinii spun că frecventează biserica pentru a-L experimenta pe Dumnezeu, pentru a veni în prezenţa Lui, pentru a avea o întâlnire cu Divinitatea. Ei vor să meargă într-o biserică în care Îl pot „simţi pe Dumnezeu”. Sunt câteva capcane iminente în această dorinţă, cea mai evidentă fiind aceea că o astfel de dorinţă nu e biblică. Unde ni se spune în Scriptură să căutăm prezenţa lui Dumnezeu ca o experienţă ce poate fi simţită? Ca şi credincioşi nou-testamentari noi suntem deja în prezenţa lui Dumnezeu, pentru că El locuieşte în trupurile noastre (1 Corinteni 6:19). Din moment ce Cristos este Marele nostru Preot, ni se spune „să ne apropiem, deci, cu deplină încredere de scaunul harului” (Evrei 4:16). Însă niciunde în Scriptură nu ni se spune să căutam o experienţă în care să simţim prezenţa lui Dumnezeu. Îi întreb adesea pe oamenii care sunt prinşi în acest curent al „experimentării lui Dumnezeu”: „Ce simţi atunci când eşti în prezenţa lui Dumnezeu?” După ce ei se încurcă puţin în explicaţii încercând să mă lămurească, următoarea mea întrebare este: „De unde ştii că ce simţi e Dumnezeu şi nu diavolul, sau propria ta imaginaţie, sau pizza de aseară?” La această întrebare nu mai îmi pot oferi un răspuns argumentat, în afară de un „pur şi simplu ştiu”. Însă acesta nu e suficient. Dacă Dumnezeu nu a găsit potrivit nici să ne ceară să căutăm o astfel de experienţă divină, nici să ne descrie ce fel de sentimente încercăm într-o astfel de experienţă, cine suntem noi să facem din aceasta punctul culminant al vieţii creştine de închinare? Fiecare lider creştin, în special în această eră a cvasi-misticismului, ar trebui să citească vechea lucrare clasica a lui William James, The Varieties of Christian Experience [Diversitatea experienţelor creştine], care, deşi nu e o carte creştină, ne oferă o privire pătrunzătoare în experienţele pe care pretind că le au toate formele de religie. Această carte ar trebui să ne facă să ne oprim şi să ne gândim puţin înainte de a caracteriza cu atâta uşurinţă atât de multe sentimente şi experienţe ca fiind întâlniri cu Dumnezeu.

Însă mai relevantă pentru subiectul nostru este realitatea vie că această mişcare a „experimentării prezenţei lui Dumnezeu” este de fapt o formă de divertisment acoperită cu un strat subţire de închinare. Foamea recentă după întâlniri cu Divinitatea este provocată de un apetit pentru împlinirea personală. O cultură care preţuieşte atât de mult împlinirea personală a descoperit că una din metodele prin care o poate obţine este prin ceea ce cred ei că înseamnă experimentarea lui Dumnezeu. Mulţi caută prezenţa lui Dumnezeu pur şi simplu pentru că acest lucru îi face să se simtă mai bine. „Evanghelicii moderni” scrie Donald Bloesch „s-au adaptat într-un mod dezonorant societăţii terapeutice, care face din împlinirea personală cel mai important element al existenţei umane” (Donald G. Bloesch, Christianity Today [Creştinismul Azi], 5 februarie 2000; „Whatever Happened to God [Ce s-a întâmplat cu Dumnezeu?]”, p. 55). Asta înseamnă de fapt divertisment (o concentrare asupra satisfacerii şi plăcerii personale), nu închinare (o concentrare asupra măreţiei lui Dumnezeu). E o formă dezonorantă de divertisment pentru că încearcă să facă din Dumnezeu un servitor pentru plăcerile mele.

Faptul că aceasta devine rapid starea de fapt în rândurile evanghelicilor reiese din numărul creştinilor care aleg acum o biserică ţinând cont de stilul muzical sau alte caracteristici superficiale, în loc să aleagă pe baza adevărului care se învaţă în acea biserică. Bisericile care cresc, susţine Christian A. Schwarz, un expert în industria de creştere a bisericii, sunt caracterizate de o închinare care te inspira, te înalţă. Pentru a defini o astfel de închinare, el scrie: „Cei ce frecventează serviciile de închinare care îi inspiră declară în unanimitate că slujba de la biserică este – pentru unii creştini acesta e un cuvânt aproape eretic – ‘distractivă’” (Christian A. Schwarz, The ABC’s of Natural Church Development [ABC-ul Dezvoltării Naturale a Bisericii], p. 14). Distracţia (divertismentul) a devenit criteriul după care oamenii aleg o biserică. Mulţi sunt gata să sacrifice doctrina pentru un timp petrecut într-un mod plăcut. Mulţi vor suporta erezii făţişe pentru a se bucura de o experienţă plăcută sau pentru a „simţi prezenţa lui Dumnezeu”, chiar dacă acel sentiment e generat prin metode de modificare a stării de spirit, mai asemănătoare cu manipularea decât cu închinarea. Într-adevăr, este cât se poate de probabil că unii se lasă manipulaţi cu bună-ştiinţă pentru că le place acest „creştinism diluat”. Michael Horton înţelege încotro se îndreaptă turma creştină şi explică această deosebire dintre inspiraţie şi divertisment:……….

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/divertismentul/

Casele creștinilor jefuite de ocupanții Statului Islamic în Irak

Externe, Persecuții, Rugăciune

O investigație efectuată de o rețea de televiziune din Irak a descoperit furtul a cel puțin 350 de case deținute de creștini în Irak. Acest lucru se adaugă la confiscarea a numeroase proprietăți creștine de către teroriști ai Statului Islamic atunci când au intrat în Mosul și în câmpiile din Ninive, în 2014.

Ancheta recentă a arătat că proprietățile abandonate ale sutelor de creștini care au părăsit țara au fost ocupate sau confiscate. Problema este deosebit de gravă în centrul istoric al creștinătății din câmpia Ninive, din jurul orașului Mosul, nordul Irakului.

Organizațiile bisericești au încercat să intervină, dar un lider creștin din Bagdad a declarat în fața jurnaliștilor: „În unele cazuri, intervenția noastră a dus la restituire; în altele nu se putea face nimic. Am luptat împotriva unor oameni puternici.” Proprietățile au fost trecute pe nume false și vândute.

Aduceți înaintea Domnului creștinii irakieni ale căror case au fost furate sau confiscate în ultimii patru ani, credincioșii strămutați sau refugiați fiind acum fără un loc unde să se întoarcă, chiar dacă au simțit că este un moment prielnic să revină acasă. Rugați-vă ca autoritățile să ia măsuri clare pentru urmărirea penală a persoanelor responsabile pentru furturi și pentru returnarea proprietății proprietarilor de drept. Fie ca creștinii irakieni să țină minte promisiunea Tatălui că orice s-ar întâmpla cu ei, au „o clădire în cer de la Dumnezeu, o casă… veșnică” (2 Corinteni 5:1).

Sursa: Fondul Barnabas

https://www.stiricrestine.ro/2019/01/27/casele-crestinilor-jefuite-de-ocupantii-statului-islamic-in-irak/?

20 de morţi într-un atac cu bombă într-o biserică din Filipine

Două bombe au explodat la distanţă de câteva minute, distrugând o catedrală catolică în partea de sud a unei insule din arhipelagul Filipenelor, unde extremiştii musulmani sunt activi, ucigând 20 de oameni şi rănind alţi 111 în timpul slujbei de duminică, conform oficialilor.

Martorii spun că prima explozie din catedrala din oraşul Jolo, capitala provinciei, i-a făcut pe credincioşii care se aflau înăuntru, mulţi dintre ei răniţi de suflul exploziei, să alerge înspre ieşire, călcându-se în picioare. Trupe armate şi forţele de poliţie care se găseau la intrarea în biserică, au intrat în biserică, moment în care o a doua bombă a explodat în apropierea intrării principale, cauzând şi mai mulți morţi şi răniţi. Forţele de ordine investigau o informaţie conform căreia un al doilea dispozitiv exploziv ar putea fi ataşat de o motocicletă parcată.

Explozia iniţială a împrăştiat toate băncile de lemn din interiorul bisericii şi a spart geamurile, în timp ce a doua bombă a aruncat corpurile celor ucişi precum şi resturi din clădirea distrusă în parcul care se află în fața catedralei „Fecioara de la Muntele Carmel”, conform martorilor.

Trupe de soldaţi au sosit în maşini blindate, blocând drumul principal ce trecea prin faţa bisericii, iar ambulanțele au început să transporte răniţii la spital.

„Vom merge până la marginile pământului în căutarea criminalilor care au comis acest act atroce, şi nu ne vom odihni până şi ultimul ucigaş este prins şi aruncat după gratii. Legea nu le va arăta nici o milă,” a declarat preşedintele Rodrigo Duterte la Manila.

Insula Jojo a fost îndelung tulburată de prezenţa militanţilor islamişti Abu Sayyaf, care sunt considerat terorişti de către Filipine şi Statele Unite, din cauza numeroaselor atentate cu bombă, răpiri şi decapitări. Un episcop catolic, Benjamin de Jesus, a fost împuşcat şi ucis în fața acestei catedrale în 1997.

Atacul nu a fost încă revendicat. El vine la o interval de o săptămână după ce minoritatea musulmană din această ţară predominant catolică, a aprobat o nouă regiune autonomă din sudul Filipinelor, cu speranţa încheierii a cinci decade de revoltă separatista, care a dus la uciderea a peste 150.000 de oameni. Deşi cei mai mulţi musulmani au aprobat pactul privind autonomia, votanţii din provincia Sulu, unde este localizat şi Jojo, l-au respins. În această provincie îşi are sediul şi o facţiune rivală rebelă, care s-a opus pactului, şi există şi mai multe celule militante independente care nu au fost implicate în nici un fel în procesul de pace.

Guvernele ţărilor din Occident au salutat pactul privind autonomia. Există îngrijorare că grupuri mici de militanţi ce au legătură cu Statul Islamic din Orientul Mijlociu şi Asia de Sud-Est, ar putea sosi în zonă şi forma alianţe cu insurgenţii din Filipine, transformând zona într-un teren fertil pentru extremişti.

Sursa: CBN News

https://www.stiricrestine.ro/2019/01/27/20-de-morti-intr-un-atac-cu-bomba-intr-o-biserica-din-filipine/

Organizația Mondială a Sănătății recomandă femeilor să își provoace singure avortul

 Știri pentru viață 28.01.2019

libertate de conștiință

Organizația Mondială a Sănății a publicat noul ghid al avortului, care reflectă ultimele evoluții în domeniu, în cea mai mare parte de ordin cultural și mai puțin medical.

Raportul începe prin a explica faptul că nu doar femeile pot deveni gravide, ci și „persoanele cu diferite identități de gen”, iar avorturile trebuie efectuate într-o manieră care promovează sănătatea și drepturile omului, inclusiv egalitatea de sex și gen (cu distincție clară între cele două).

În contradicție cu afirmația din introducere potrivit căreia „cuplurile și persoanele” decid numărul de copii și momentul în care să îi aibă, în cele 72 de pagini ale raportului nu se mai face nicio referire cu privire la cuplu, iar mamele sunt numite „persoane însărcinate”. În cazul adolescentelor, raportul consideră părinții mai mult ca o barieră în calea avortului, care trebuie evitată.

În raport femeile sunt încurajate să își provoace singure avortul în condiții de siguranță, ceea ce ar duce la o mai bună utilizare a resurselor de asistență medicală. Ghidul din 2012 era mai precaut în această privință și considera avortul autoprovocat ca riscant, cu probabilitate mare de a produce complicații și reacții adverse. În mod cert, noul raport ONU va fi bine primit de către cei care vând on line pastile care produc avort, practică care s-a răspândit la nivel internațional și este, în prezent, promovată în SUA.

Sursă: lifesitenews.com

http://stiripentruviata.ro/organizatia-mondiala-a-sanatatii-recomanda-femeilor-sa-isi-provoace-singure-avortul/?

Un sfert din decesele din Olanda sunt provocate de medici prin eutanasie

Adaptare după Wesley J. Smith, LifeSiteNews

The Guardian a publicat un tablou al eutanasiei în Olanda, care relevă că aproximativ 25% din decesele din această țară sunt provocate de către medici. Pe lângă eutanasia prin injecție letală, în Olanda se practică așa-numita sedare terminală, un fel de eutanasie lentă, unde pacienților li se administrează medicamente care le induc coma, iar apoi sunt lăsați să moară prin suprimarea oricărei nutriții.

Fenomenul a luat amploare în ultimii 10 ani. De la sub 2.000 de decese prin eutanasiere în 2007, s-a ajuns la 6,600 în 2017, un număr la fel de mare de cereri pentru eutanasiere fiind respinse, deoarece nu întruneau cerințele legale. Acestora li se adaugă 32,000 de decese prin sedare terminală.

De la legalizarea eutanasiei în Olanda, medicii au parcurs o cale întunecată. De la bolnavi în stare terminală, moartea indusă la cerere s-a extins la bolnavi cronici, la cei cu dizabilități, la persoane în vârstă, la bolnavi psihic (83 în 2017) sau suferind de demență, precum și la copii născuți cu dizabilități sau boli incurabile.

În 2015 statisticile olandeze au relevat un număr de 431 de persoane ucise de medici, fără să fi cerut euatanasierea, în dreptul acestora fiind mențiunea „terminare fără solicitare sau consimțământ”, iar autoritățile nu au luat nicio măsură, deși, potrivit legii, acestea se încadrau la omucideri.

http://stiripentruviata.ro/un-sfert-din-decesele-din-olanda-sunt-provocate-de-medici-prin-eutanasie

Aceasta a fost ultima rugăciunea a lui Billy Graham pentru întreaga lume

În cea de-a 99-a aniversare din luna noiembrie, evanghelistul faimos, Billy Graham, a lansat un videoclip care îi încurajează pe oameni să-l caute pe Dumnezeu cu întreaga lor viață. S-a dovedit a fi rugăciunea sa publică pentru întreaga lume.

„M-am rugat să avem o trezire spirituală”, a spus Graham. „Cred că devine posibil numai ca oamenii trebuie să-și predea din nou viețile și din nou lui Hristos”.
Graham a împărtășit de asemenea sfaturi despre modul în care oamenii pot trăi cu adevărat viața creștină.

„În primul rând, trebuie să facem tot ce putem pentru a câlca pe urmele lui Isus. Să trăim o viață în care să ne iubim unii pe alții, să ne ajutăm unii pe alții și să trăim după Cuvântul Său așa cum a trăit Isus”.

„Duhul Sfânt este cel care ne ajută să trăim acel fel de viață nou. Este vorba de dragoste, blândețe și răbdare și toate aceste lucruri care sunt roadele Duhului”, a adăugat el. Graham a subliniat importanța citirii Bibliei în fiecare zi.

„Ai citit Cuvântul Lui în fiecare zi … Biblia … Știu că este foarte dificil, dar trebuie să începi de undeva și îți sugerez să începi cu Evanghelia lui Luca din Noul Testament și începutul Vechiului Testament, Geneza, cu primul verset – „La Început, Dumnezeu.”
Graham a subliniat că intimitatea cu Dumnezeu este esențială, iar acest lucru trebuie realiz at prin rugăciune.

„Puneți-vă pe genunchi și rugați-vă până când voi și Dumnezeu ați devenit prieteni intimi”, a spus el. „Nu vă pot descrie bucuria și pacea pe care le oferă ca rezultat zilnic.” Sursa CBN

Reportaj din casa lui Billy Graham

Când celebrat a 96-a aniversare…
Mulți spun că nu vor nicio schimbare în viața lor. Scriptura spune că fără schimbarea pe care Dumnezeu o cere nu vom ajunge în cer, afirmat Billy Graham, evanghelist.

Evanghelistul Billy Graham a transmis câteva gânduri în filmulețul intitulat Cerul: un mesaj nou al fratelui Billy Graham.”În anii pe care i-am trăit, când am fost bolnav și am fost în spital, am descoperit că există o pace în mine pe care nu o pot explica. Toți cei care Îl primesc ca Mântuitor pe Hristos pot să aibă această pace”, spunea Billy Graham, evanghelist.Mesajul a fost înregistrat acasă la Billy Graham în Carolina de Nord.

Citeste și Bill Grahame a fost in Romania

Conține și fragmente din lucrarea sa de evanghelizare și povestea despre cum a început relația lui personală cu Cristos.
”Eram membru al bisericii, dar nu-L cunoșteam cu adevărat pe Hristos. Am crescut într-un mediu creștin. Părinții mei erau creștini. În perioada adolescenței a venit în oraș evanghelistul Mordecai Ham.

Îmi amintesc de seara în care am fost convins de păcatul meu și când s-a făcut chemarea la altar m-am dus. Am luat în serios relația mea cu Dumnezeu. Am venit înaintea Lui așa cum eram, cu toate păcatele mele, cu toate greșelile mele și Domnul m-a primit și m-a schimbat. El m-a schimbat în fiecare zi a vieții și nu am mai fost la fel”, a afirmat Billy Graham, evanghelist.

În mesajul său Billy Graham îi încuraja pe oameni să-și pună întrebarea: Ce se întâmplă cu adevărat când murim? ”Știu că o să merg în cer. Sunt nerăbdător să ajung acolo datorită a ceea ce a făcut Isus pe cruce. El a murit pe cruce pentru noi, dar a fost înviat de Dumnezeu”, spunea Billy Graham, evanghelist.

Mesajul se încheie cu chemarea de a-L primi pe Isus ca Mântuitor personal: ”Datorită speranței pe care o avem în Isus toți vom fi într-o zi împreună în cer, dar mai întâi trebuie să luăm o decizie: acum, aici, în viața aceasta.

Westmont Drive, drumul care duce spre Charlotte, Nord Carolina, intri spre Graham Library, adică Muzeul Memorial Billy Graham, cel mai mare evanghelist al lumii în secolul trecut. După ce ajungi în parcare, te întâmpina strălucitoare, casa natală din cărămidă – Graham Familly Homeplace, înțarcuită cu bârne vechi de lemn, ca gardurile noastre din Transilvania.

Casa natală a marelui evanghelist american a fost construită în anul 1927, când Billy avea deja 9 ani. Acesta s-a născut la vechea fermă Park Road, adică la vreo 4 mile sud-est de complexul Graham Familly de azi, la 7 Noiembrie 1918. Adică e cu câteva zile mai în vârstă decât România întregită!

După 1981, când mama lui Billy, Morris Coffey Graham, a plecat în veșnicie, evanghelistul și-a reamenajat casa de cca 2400 picioare pătrate, iar în 2006 Billy Graham Evangelistic Association (BGEA) a construit Muzeul Memorial.

Printul Kuweitului Abdullah Al Sabah decide să se închine celui mai mare Print al Pacii, lui ISUS HRISTOS: Daca voi fi omorat sa stiti de ce, dar macar il voi cunoaste pe ISUS CRISTOS

adminianuarie 27, 2019

Printul Kuweitului Abdullah AL Sabah s-a convertit la crestinism intr-o tara musulmana in care apostazia (renuntarea la credinta nativa) poate fi pedepsita cu moartea.

De altfel printul a declarat ca daca va fi omorat macar il va ajunge sa-l cunoasca pe Isus: ,,Voi accepta orice imi vor face, pentru ca Biblia m-a ghidat catre calea dreapta.”

„În primul rând, sunt total de acord cu distribuirea acestui fișier audio și declar acum că dacă mă omoară din cauza asta, atunci eu va apărea în fața lui Isus Hristos și voi putea fi cu el pentru eternitate.”

In acelasi fisier audio printul vorbeste si despre evenimentele recente din Egipt si de grupurile islamiste care vor castiga alegerile: „Comunitățile islamice au dorit întotdeauna să atace în diferite părți ale lumii, dar Dumnezeu a protejat lumea și încă o protejează.

Acesta este motivul pentru care am văzut recent neînțelegeri care apar în rândul grupurilor islamice, care sunt în prezent in luptă unul cu celălalt. Acestea sunt pe cale să se împartă în continuare în diferite grupuri. ”

Declaratia a facut-o intr-un material audio difuzat pe canalul de televiziune Al-Haqiqa , un canal care transmite emisiuni crestine.

Musulmanii au reactionat deja la auzul acestei vesti : “nu este membru al familiei regale” sau “Rușine pe canalul Al-Haqiqa!”

Mohabat News , un site creștin iranian care a urmarit soarta minorităților creștine din Orientul Mijlociu îndeaproape și care a monitorizat declarația lui Abdullah , confirmă că această veste a fost publicata pentru scurt timp de către agenții de știri arabe și , de asemenea, de către agenția de știri de stat iraniană .

Unele site-uri independente cu înclinații șiite, au negat rapoartele și il citeaza pe un alt prinț kuweitian , AZBI al- Sabah , care a spus:,,Nu e nimeni cu acest nume în familia regală din Kuweit.”

De fapt, numele de Abdullah nu apare pe lista din cei 15 membri ai familiei regale, care conduc această țară mică , extrem de bogata în diferite resurse. Totusi surse sub anonimat au afirmat ca in fapt printul isi ascunde numele oficial din acte pentru a nu aduce prejudicii familiei regale.

In Kuweit majoritatea populatiei este musulmana iar cealalta religie (crestinismul) reprezinta doar 4% din populatie. De altfel in constituitie , legea fundamentala a statului sta scris: „Islamul este religia oficială a țării și Sharia este principala sursă de legislație.”

CATEGORII

Credinta

 

http://logosul.ro/printul-kuweitului-abdullah-al-sabah-decide-sa-se-inchine-celui-mai-mare-print-al-pacii-lui-isus-hristos-daca-voi-fi-omorat-sa-stiti-de-ce-dar-macar-il-voi-cunoaste-pe-isus-cristos