ISPĂŞIREA – MOARTEA ŞI ÎNVIEREA LUI ISUS CRISTOS Matei 27: 45-56 , Evrei 4:15-16, 5:1-14, Mat 28 :1-15

download

ISPĂŞIREA – MOARTEA ŞI ÎNVIEREA LUI ISUS CRISTOS

Matei 27: 45-56 , Evrei 4:15-16, 5:1-14 Mat 28 :1-15

 1). INTRODUCERE.  Evanghelia după Matei [1] stă asemenea unei ferestre  între cele două testamente. Se leagănă între Vechiul Testament de unde culege profeţiile împlinite despre prima venire a lui Hristos şi apoi “se leagănă” în Noul Testament şi vorbeşte despre noua creaţie  a lui Dumnezeu, copii Născuţi din Nou, fii lui Dumnezeu.  Autorul este  Matei a fost un vameş convertit (Matei 9:9), care a fost ales să scrie evreilor despre  Mesia. În limba greacă[2] numele este Malthias, este un nume semit şi însemnă „ Darul lui Iahve”. A fost şeful vameşilor, devine ucenicul lui Isus, iar tradiţia spune că după ce a predicat Evanghelia în Palestina, a mers la păgâni şi a murit de moarte bună în Macedonia sau Etiopia. Ideea principală din carte.  Matei prezintă programul lui Dumnezeu. Expresia Împărăţia cerurilor este caracteristică acestei Evangheli.  Împărăţia era aproape şi în persoana Regelui. Venirea împărăţiei nu fusese amânată, pentru că Dumnezeu încă mai dorea să ducă la bun sfârşit scopul Său terestru conform planului Său. Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu, pe Sion, muntele Meu cel Sfânt” (Psalmul 2:6). Numele Bisericii nu este sinonim cu Împărăţia Cerurilor, cu toate că Biserica face parte din Împărăţia Cerurilor (Matei13). Expresia  Împărăţia lui Dumnezeu nu este sinonimă cu Împărăţia cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este un termen mai larg care cuprinde toată creaţia lui Dumnezeu, inclusiv îngerii. Capitolul 1 înregistrează genealogia şi înregistrarea naşterii miraculoase a lui Isus, în anul 4 B.C. numit ori   „Anno Domini”  sau  în anul Domnului”, s-a născut Isus în Betleem. Patru sute de ani a fost un moment de tăcere din partea lui Dumnezeu între Vechiul Testament  şi Noul Testament.   Cu toate că această perioadă este marcată de tăcerea lui Dumnezeu, este fără îndoială evident că Dumnezeu pregătea lumea pentru venirea lui Hristos. Poporul evreu, civilizaţia greacă, Imperiul roman[3] şi mulţimea clarvăzătorilor orientului, toţi erau  pregătiţi pentru venirea unui mântuitor, în aşa fel încât aceste evenimente au întregit scena pe care Pavel a descris-o ca fiind „împlinirea timpurilor” (Gal.4:4).  Isus Cristos[4] împarte istoria omenirii în două : B.C. şi D.C, El fiind punctul central. Evenimente necomutabile în istorie sunt :  Revelaţia Generală, Revelaţia Specială,apoi urmează: Canonizarea, Păstrarea, Traducerea Observarea, Insuflare,  Inspirare,  Iluminare,   Interpretare şi Aplicare. Cu privire la Mesia,    Isus Cristos, evenimentele înseamnă Întruparea,   viaţa şi învăţăturile lui Isus,   Moartea  lui Hristos, pe Cruce, Învierea  Înălţarea la cer şi poziţia pe care o are astăzi sus în cere la dreapta Tatălui de autoritate şi putere. În ceea ce priveşte  Biserica  se poate afirma că  naşterea Biserici s-a făcut, la Rusalii, apoi urmează mărturia Bisericii şi viaţa   Bisericii care este deja istorie  trecută, prezentă şi va fi în viitor. Evenimente nerepetabile în istorie sunt :  vorbirea directă al lui Dumnezeu cu omul,  vorbirea prin profeţi, scrierea Vechiului Testament, Întruparea,  ucenicii,   apostolul Pavel, scrierea Noului Testament, Canonul. Legătura dintre Vechiul şi Noul Testament[5]. Între cele două Testamente există o perioadă de 400 de ani în care Dumnezeu nu mai vorbeşte prin proroci ultimul fiind Maleahi. Se poate spune că a existat o „ prăpastie de linişte” în care evreii aveau doar Legea lui Dumnezeu dată prin Moise, în plus tradiţia care deja se suprapunea peste Legea dată de Dumnezeu. Condiţiile Regatului lui Iuda erau transformate, exista o cultură nouă, instituţii şi organizaţii diferite. Dacă la încheierea Vechiului Testament sa afla la putere Imperiul Medo – Persan, la începutul evangheliilor Imperiul Roman era noul conducător. Facem o scurtă prezentare[6] a istorie dintre cele două Testamente. În „480 Î.C. Xerxes, persanul, iese victorios împotriva grecilor la Termopile, dar a fost înfrânt în bătălia de la Salamis. Aceasta a fost ultima încercare a estului de a domina lumea. – 333, Î.C. Alexandru cel Mare conduce forţele armate unite ale Greciei la victorie împotriva persanilor la Issus. – 332 Î.C. Alexandru cel Mare vizitează Ierusalimul. I s-a arătat profeţia lui Daniel în care se vorbeşte despre el, de aceea a cruţat Ierusalimul. – 323 Î.C. Alexandru moare, iar imperiul său din est şi vest a fost împărţit între cei patru generali ai săi. 320 Î.C. – Iudeea este anexată Egiptului de către Ptolemeu Soter. – 312 Î. C. Selucius fondează Împărăţia selucizilor. Iudea devine teren de bătaie între Egipt şi Siria, ca stat tampon. – 203 Î.C. Antioch cel Mare cucereşte Ierusalimul şi spurcă Templul. El este menţionat în cartea Daniel ca fiind cornul cel mic (Daniel 8:9). A fost numit şi Nero al istoriei evreieşti. – 166 Î.C. Preotul Iudeii, Matatia stârneşte o revoltă împotriva Siriei. Acesta este începutul perioadei macabeilor. Evreii nu au suferit niciodată mai mult decât în această perioadă şi nu s-au comportat mai eroic decât în acest interval. Iuda macabeul, supranumit ciocanul, a fost cel care a organizat revolta. – 63 Î.C. Pompei, romanul, cucereşte Ierusalimul, iar poporul intră sub legile unei noi puteri mondiale, care se găseşte în acelaşi loc în timpul naşterii lui Isus. – 40 Î.C. Senatul roman îl numeşte rege în Iudea pe Irod. – 37 D. C. Irod ia Ierusalimul şi-l măcelăreşte pe Antigon, ultimul rege preot macabean. – 31 Î.C. Cezar Augustus devine împăratul Romei. – 19 Î.C. Începe construirea templului lui Irod. 4 Î.C. Anno Domini – în anul Domnului, an în care s-a născut Isus în Betleem”. În locul limbii ebraice se foloseşte aramaica. Partidele din vremea   Domnului Isus sunt : „1. Fariseii s-au ridicat pentru a apăra stilul de viaţă evreiesc împotriva influenţelor străine. Ei erau legalişti stricţi, credeau în Vechiul Testament şi erau naţionalişti în politică. 2. Saducheii erau dintre cei bogaţi, gânditori sociali, care doreau să scape de tradiţie. Ei respingeau supranaturalul şi se aflau în conflict cu fariseii care acceptau supranaturalul. Saducheii erau înrudiţi îndeaproape cu epicurienii greci. 3. Cărturarii erau un grup de copiatori profesionişti ai Legii care provin din zilele lui Ezra. Ei au devenit despicători ai firului în patru care se preocupau mai mult de litera legii decât de spiritul legii. 4. Irodianii erau un partid din zilele lui Isus, care a apărut ca un grup de oportunişti politici, care a încercat să-l menţină pe Irod pe tron”. Mai existau Esenienii, Zeloţii, şi altele mai puţin importante. Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă în Alxandria din Egipt (285 – 247), de şase membrii din fiecare trib a lui Israel, iar de acolo vine numele de Septuaginta, adică şaptezeci, XVII. Pe timpul lui Isus ca loc de închinare erau Templul şi sinagogile, iar ca for conducător în domeniu social şi religios era Soborul. Redactarea cărţi[7] a fost făcută cam prin anii 50, iar Matei s-a aplecat asupra perspectivei înţelegerii evreilor ca ei peiceapă Evanghelia lui Isus Hristos. Scopul cărţii este de a dovedii că evreilor faptul că Isus Hristos este Mesia cel promis de Dumnezeu prin proroci. Pentru acest lucru el se foloseşte de genealogia lui Isus din linia genealogică a lui David, descrisă în detaliu. Versete Cheie în Evanghelia după Matei din care redăm câteva sunt : Matei 4:17  „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 5:17  Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. (Matei 5:43-44). Rugăciunea Tatăl Nostru ( Matei 6:9-13), Matei 16:26  Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?, Cele două porunci (Matei 22.37-40), Matei 27.31: „După ce și-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui și L-au dus să-L răstignească.” (Matei 28.5-6) „Matei 28.19-20: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Puncte de repere[8] în Evanghelia după Matei avem două mari secţiuni: primul este când Isus învăţa norodul Matei 4:17  De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”, iar al doilea marchează o altă etapă din viaţa lui Isus. Matei 16:21  De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învieze. În această postură Isus era deja Mesia, Hristosul sau Robul din Isaia 53. În evanghelia după Matei avem 8 pilde ca : Pilda smănătorului, Grâul şi neghina, Sămânţa de muştar, Aluatul, Comoara, Mărgăritarul, Năvodul, Pilda gospodarului.   Legături[9] în Evanghelia după Matei au fost făcute în vederea scopului de a-l prezenta pe Isus Hristos ca fiind Mesia. În sensul acesta el se foloseşte de linia genealogică a lui Isus, David respectiv Avram. De asemenea el citează profeţii Vechiului Testament care fac referire cu privire la Naşterea din fecioară a lui Isus (Isaia7;14), locul în care se naşte fiind Betleem (Mica5:2), întoarcerea Lui din Egipt (Osea 11.1), lucrarea lui Isus printre neamuri (Isaia 9:1-2, 60:1-3), vindecările miraculoase ale sufletului (Isaia 53), vorbirea lui în pilde (Ps. 78:2) şi intrarea triumfală în Ierusalim (Zaharia 9:9)” Aplicaţia practică a Evangheliei după Matei este că ne învaţă principalele elemente de studiu, şcoală, învăţături, şi ucenicie, ale creştinismului. Isus a avut ca şi ascultători, ucenicii, mulţimea, între care se aflau cărturarii, iudeii, fariseii şi saducheii, au refuzat în mod categoric învăţătura Sa. Ei nu au recunoscut în Persoana lui Isus pe Mesia cel aşteptat (Ioan 5:38-40). Ei doreau un Mesia în termenii lor pământeşti, care să îi scape de jugul roman. În această greşeală poate să cadă şi credicioşii care vor să experimenteze, dragostea, mila Harul Domnului, în timp ce respingem alte calităţi ca şi urgia, justiţia, mânia lui Dumnezeu, doar pentru a ne simţii bine, şi concepem un Hristos, după standardele omului, iar un   asemenea Dumnezeu, nu este altceva decât un idol creat de propria noastră minte. Evanghelia după Matei[10] ne prezintă în capitolele 5-7, portretul cetăţeanului care va face parte din Împărăţia Cerurilor, etica Împărăţiei. Isus trece dincolo de Litera Legii, în adâncul inimi, la motivaţii. El repetă sintagma „Aţi auzit dar eu vă spun” de şase ori, şi se situează deasupra Legii lui Moise. De fapt în Evanghelia lui Isus găsim cinci discursuri dintre care primul este discursul etic. Dar pentru a înţelege promisiunea din Geneza 3:15  Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. 15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul,” trebuie să ne uităm la felul în care Dumnezeu se descopere oamenilor şi îşi duce planul la îndeplinire tot printr-o femeie. Acest verset are o dublă semnificaţie care cuprinde o promisiune dar şi o atenţionare pentru credincioşi.

2). PAŞTELE ÎN IUDAISM ŞI CREŞTINISM[11]. Termenul folosit este în limba latină, greacă şi aramaică este „latină paschaebraică פסח,, pronunţat pessach pentru, paştele, evreiesc, ebraică פסחא, în forma arameică, pronunţată pascha pentru Paştele sau Paştele creştine, greacă Πάσχα”, are o semnificaţie deosebită în creştinism faţă de iudaism. De asemenea există şi diferenţe de ordin cultural, cu particularităţi diferite şi în funcţie de tradiţie. În religia evreilor se comemorează ieşirea din Egipt, şi corespunde cu sărbătoarea libertăţii, a azimilor, sărbătorită anual cu privire la evenimente din Biblie, ca eliberare de sub robia egipteană, trecere mării roşii, sărbătoare se ţine în 14 Nisan, care coincide „cu prima lună plină de după echinocţiul de primăvară” Termenul în formă aramaică este Paskha, פסחא, care în religia creştină comemorează patimile, Moartea şi Învierea lui Isus Cristos. Au fost şi alte interpretări asupra termenilor în religia creştină „pascha – passione, de la passione – suferinţă (în greacă πάσχω (páscho – sufăr), πάσχει (páschei – suferă), termeni care arată suferinţa lui Isus Cristos. Paştele evreilor, este o sărbătoarea naţională care are ca şi semnificaţie în primul rând ieşirea poporului din robia egipteană ( vezi cele 10 urgii), sub conducerea lui Moise descrisă în cartea Exod. Acolo se regăsesc peripeţiile spre ţara făgăduinţei, nemulţumirile şi cârtirile, poporului evreu dar şi intervenţia miraculoasă a lui Dumnezeu. Data la care se ţine sărbătoarea în calendarul iudaic începe în ziua de 14 Nisan şi poate să cadă în orice zi din săptămână. Nisan este luna a şaptea în calendarul evreiesc actual şi durează de la luna nou din Martie până la luna nouă din aprilie. Luna aceasta va fi pentru voi cea dintâi lună; ea va fi pentru voi cea dintâi lună a anului. (Exodul 12:2). Acest calendar nu corespunde cu calendarul civil universal. Potrivit tradiţiei sărbătoare trebuie să cadă primăvara, calendarul ebraic fiind un calendar lunar. Pentru acest lucru se adaugă o lună suplimentară (Adar II), la un ciclu de nouăsprezece ani. Acest calendar devine stabil, a fost introdus în secolul IV şi este folosit şi astăzi. Paştele se celebrează timp de opt zile 15-22 Nisan, iar la evreii din diaspora se impun reguli stricte, dar la cei din Israel aceste reguli se aplică doar în prima şi ultima zi de sărbătoare din Pesah. Intrarea evreilor în sărbătoare se face printr-o cină pascală (Sender), în ebraică înseamnă şi ordine, prilej prin care credincioşii citesc din cartea Hagada, centrată pe semnificaţia ieşirii poporului Israel din Egipt. Această cină a fost sărbătorită şi de Isus Cristos, apostoli şi primii creştini. La iudei Paştele[12] purta numele de PESAH care era una dintre cele trei sărbători de pelerinaj (Şavuot şi Sucot), care erau şi o poruncă (Ex. 23:14). Ca şi semnificaţia în agricultură este celebrarea primăverii, şi începutul secerişului la orz. Sărbătoarea are şi alte denumiri „Hag ha-maţot, “sărbătoarea azimelor” (Ex. 12 :15), timp în care nici un aliment nu era aluat dospit ci făcut în grabă. Hag ha-Pesah “sărbătoarea de Paşte”, evoca momentul biblic când îngerul biblic a lovit cu moartea pe primii născuţi dintre copiii Egiptului, cuvânt care era şi pentru jertfa pascală (korban Pesah) mielul care a fost sacrificat şi a cărui sânge a fost folosit. Acest ritual a fost celebrat şi în deşert (Num. 9 1-5) şi în perioada Templului ca şi masă de jertfă în ajun de Paşti. Alţi termeni sunt „Zeman herutenu, “vremea libertăţii noastre” şi Hag ha-aviv, “sărbătoarea primăverii”. Existau diferite pregătiri riguroase de Paşti, cu alimente de bază, curăţenie, Iar în legea talmudică (Pes. 35a), sunt interzise o serie de alimente, cereale, care în contact cu apa pot fermenta. De asemenea sunt interzise folosirea diferitelor unelte, oale cuţite, iar cele din metal sunt obligatoriu curăţate, etc. La timpul de astăzi situaţia este mai complexă diferitelor materiale de tip nou. „Sederul reprezintă ordinea ceremoniei casnice care are loc în primele două seri de Paşte în diaspora sau doar în prima noapte în Israel şi la evreii reformaţi” un ritual respectat de popor în mod simbolic. Se comemorează robia, exodul, prin simboluri, lecturi şi imnuri în mod solemn (vezi Hagada). Liturghia de Paşti[13] cuprinde Halel şi slujba suplimentară, se citeşte din Exod, ieşirea din Egipt, trecerea mării Roşii, iar în ultima zi „în sinagogile aşchenaze, se citeşte Izkor” (slujba de pomenire). Se mai citeşte din Cântarea Cântărilor fiindcă în ea se găseşte descrierea o primăverii legată de Pesah. În contextul sărbătorii se mai făcea numărătoarea Omerului (sfirat ha-Omer), iar Pesah Şeni (al “Doilea Pesah”) era pentru cei care nu avea posibilitatea de a participa la ceremonie şi erau autorizaţi să o facă mai târziu la 14 Iyar. Existau fonduri de caritate, se făcea Maot hitim (“cheltuielile de grâu”) sărbătoarea se ţinea în „Ereţ Israel samaritenii celebrează ritualurile de Paşte pe muntele Garizim care domină Sihemul (Nablus)” De asemenea „în Caucaz cu trei zile înaintea sărbătorii, evreii din Etiopia (Beta Israel) încetează să mai mănânce pâine dospită, consumând numai mazăre şi fasole uscată până în ajunul Paştelui”. Evreii din diaspora care sunt clandestini în „Spania şi Portugalia, aşa-numiţii marani, ţineau Paştele pe 16 Nisan pentru a înşela suspiciunile celor din jur”. La fel făceau şi „Maranii din Mexic ungeau tocul uşii cu sângele mielului ca vechii israeliţi şi loveau apele fluviului cu ramuri de salcie pentru a simboliza trecerea Mării Roşii”. Alte denumiri pentru sărbătoarea Paştelui sunt „Hag ha-Pesah (“sărbătoarea Paştelui) Hag ha-maţot (“sărbătoarea azimelor”) Hag ha-aviv (“sărbătoarea primăverii”) Zeman herutenu (“vremea libertăţii noastre”). Sărbătoarea se făcea conform calendarului religios, care era diferit de cel laic. Paştile creştine prezintă o altă semnificaţie şi este o sărbătoare anuală prin care se comemorează evenimentul fundamental al creştinismului şi anume Învierea lui Isus Cristos, care a murit pe Cruce şi în a treia zi după răstignire a Înviat din morţi fiind considerat Fiul lui Dumnezeu. Ca şi dată Paştele marchează începutul anului ecleziastic creştin. Unele culte nu sărbătoresc Paştele şi implicit ele nu cred în Învierea lui Isus Cristos ca Martorii lui Iehova şi Adventiştii de Ziua a Şaptea, etc. Tot ca şi dată Paştele are ca şi referinţă fenomene astronomice şi anume „echinocţiul de primăvară şi mişcarea de rotaţie a Lunii în jurul Pământului”. Paştele se serbează Duminica „imediat următoare primei luni pline după echinocţiul de primăvară” Paştele creştine durează timp de 40 de zile între prima Duminică de Paşti şi sărbătoarea Înălţării Domnului Isus la cer. Ziua de paşte se sărbătoreşte timp de trei zile. Înainte de Paşti se sărbătoreşte intrarea lui Isus în Ierusalim, Duminica Floriilor, după care urmează Săptămâna Mare, prin post şi rugăciune prin care sunt celebrate patimile lui Cristos. Pe lângă aspectul religios există şi multe obiceiuri de Paşti, din care enumerăm doar câteva ca ouă roşii, sau alte culori, mâncăruri tradiţionale ca pască, cozonac, drob, şi altele, în funcţie de loc şi tradiţie. O caracteristică tradiţională este Lumina Sfântă adusă de la Ierusalim la sărbătoare Învierii, practicată de bisericile tradiţionale.

3). ISPĂŞIREA[14] este ideea sau conceptul care străbate ca un fir roşu paginile Bibliei. În vechiul Testament cuvântul corespunde unor familii de cuvinte krp, iar în Noul Testament este folosit termenul de katallage, care înseamnă împăcare sau reconciliere. Folosirea termenului este legată de lucrarea lui Isus Cristos, Jertfa de pe Cruce, prin care omul are posibilitatea să se împace cu Dumnezeu. Termenul ne indică suferinţă, răscumpărarea unei vine, a plăti o greşeală, în cazul acesta este vorba de umanitatea întreagă, pentru păcatele omenirii. Există o nevoie necesară pentru ispăşirea păcatelor, datorită gravităţii păcatului, universalităţii păcatului şi incapacitatea omului de e rezolva această stare care îl desparte de Dumnezeu. Atunci când face referire la universalitatea păcatului avem texte care ne arată în mod clar acest lucru. „Nu este om care să nu păcătuiască” (2 Împăraţi 8:46), „Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar” (Psalmul 14:3), iar Isus Cristos afirmă „Nimeni nu este bun decât Unul singur, Dumnezeu” (Marcu 10:18), la fel face apostolul Pavel afirmă mai târziu „Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). Textele care pot fi citata sunt mult mai multe. Gravitatea păcatului este şi ea evidentă prin reacţia lui Dumnezeu, în momentul în care Adam şi Eva au păcătuit, a urmat blestemul şi despărţirea omului de Dumnezeu. „Ochii Tăi sunt aşa de curaţi că nu pot să vadă răul şi nu poţi să priveşti nelegiuirea” (Habacuc 1:13). Păcatul a despărţit pe om de Dumnezeu la propriu, aspect afirmat de prorocii (Isaia 59:2; Proverbe 15:29). Isus Cristos face referire la Hula împotriva Duhului Sfânt, păcat care nu se iartă (Marcu 3:29), iar despre Iuda vânzătorul afirmă faptul că „Mai bine ar fi fost pentru el să nu se fi născut” (Marcu 14:21). Înainte ca oamenii să fie mântuiţi ei au avut o poziţie de ne-invidiat faţă de Dumnezeu fiind „străini, vrăjmaşi prin gândurile şi faptele lor rele” (Coloseni 1:21). Pentru oamenii care nu se pocăiesc nu rămâne decât pedeapsa şi mânia lui Dumnezeu „o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi văpaia unui foc, care va mistui pe cei răzvrătiţi” (Evrei 10:27). Omul nu are capacitatea de a rezolva această problemă spirituală şi nu o poate soluţiona. Modalitatea de rezolvare este doar în puterea lui Dumnezeu şi a realizat acest lucru prin moartea Fiului pe Cruce ca o ispăşire a păcatelor umanităţii. De asemenea omul nu are posibilitatea să-şi ascundă păcatul faţă de Dumnezeu, Numeri 32:23  „Dar dacă nu faceţi aşa, păcătuiţi împotriva Domnului, şi să ştiţi că păcatul vostru vă va ajunge” şi nu are puterea să-şi curăţească păcatele de unul singur (Proverbe 20:9). Prin faptele Legii omul nu are cum să stea curat în faţa lui Dumnezeu şi să fie justificat Romani 3:20, Galateni 2:16  „Totuş, fiindcă ştim că omul nu este socotit neprihănit, prin faptele Legii, ci numai prin credinţa în Isus Hristos, am crezut şi noi în Hristos Isus, ca să fim socotiţi neprihăniţi prin credinţa în Hristos, iar nu prin faptele Legii; pentru că nimeni nu va fi socotit neprihănit prin faptele Legii”. Chiar şi prin jertfele evreilor din Vechiul Testament, aduse pentru păcate, credinciosul era ierta în contul Jertfei lui Cristos care urma să vină. Prin faptul că Isus Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ să mântuie pe om, ne arată gravitatea păcatului. Ispăşirea în Vechiul Testament[15]. În relaţia dintre poporul evreu şi Dumnezeu, în cadrul Legământului mozaic făcut la muntele Sinai, ne indică aspecte importante cu privire la iertarea păcatului. Omul nu avea o cale de reabilitare cu privire la păcatul personal sau colectiv, dar Dumnezeu este acela care oferă mijlocul respectiv, în termeni lui Dumnezeu şi nu a omului. Iertare se obţinea prin jertfe, dar Dumnezeu aminteşte despre „ sângele ispăşitor”. Vi l-am dat ca să-l puneţi pe altar, ca să slujească de ispăşire pentru sufletele voastre” (Levitic 17:11). Acesta este calea hotărâtă de Dumnezeu, care ne indică termenii şi adevărurile cu privire la ispăşire. Obiectul ispăşirii, victima trebuia să fie fără pată, fapt care ne indică desăvârşirea, iar mielul sau iedul au un preţ pentru că ispăşirea nu este ieftină, iar păcatul nu poate fi privit în mod superficial. Acest aspect este scos în evidenţă prin ritualul de jertfă şi sângele ca parte a ritualului. Există şi căi extreme, sau alte moduri prin care este privită ispăşirea. Moise îi cere lui Dumnezeu să îl şteargă din cartea în care este scris pentru ca poporul să fie iertat. (Exod 32:30-32). De asemenea şi Fineas a făcut ispăşire pentru că a omorât mai mulţi oameni care au păcătuit (Numeri 25:6-8,13). Reiese în mod clară faptul că moartea este plata pentru păcat Ezechiel 18:20  „Sufletul care păcătuieşte, acela va muri. Fiul nu va purta nelegiuirea tatălui său, şi tatăl nu va purta nelegiuirea fiului său! Neprihănirea celui neprihănit va fi peste el, şi răutatea celui rău va fi peste el”, dar Dumnezeu a permis până la Jertfa de pe Calvar moartea unui animal ca substituire, aspect reliefat şi de Pavel „Fără vărsare de sânge nu este iertare” (Evrei 9:22). Ispăşirea în Noul Testament ne arată că jertfele din Vechiul Testament, nu a înlăturat în mod efectiv păcatele, iar păcatele din Vechiul Legământ, se rezolvă numai prin moartea lui Isus Cristos. Evrei 9:15  „Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită”. Crucea lui Cristos are un loc central în Biblie, iar toate aspectele, sau învăţăturile despre ispăşire ne conduc la Crucea lui Cristos. Prin Ispăşirea, 1. Dumnezeu îşi arată Dragostea faţă de oameni „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu…” (Ioan 3:16). În relaţia cu omul dintre atributele comunicabile ale lui Dumnezeu dragostea iese cel mai mult în evidenţă. Prin actul Jertfei lui Isus Cristos,   se vede atât dragostea Fiului cât şi a Tatălui faţă de umanitatea căzută în păcat. Moartea lui Isus Cristos nu a fost un accident, ci îşi are o origine divină, iar Cristos nu a fost o victimă moartea Lui fiind una voluntară. Fiul lui Dumnezeu trebuia să sufere (Marcu 8:31…etc), iar Fiul acceptă voia Tatălui vezi rugăciune din grădina Gestimane (Matei 26:42). Acest lucru s-a făcut prin Harul lui Dumnezeu. Evrei 2:9  „Dar pe Acela care a fost făcut „pentru puţină vreme mai pe jos decât îngerii” adică pe Isus, Îl vedem „încununat cu slavă şi cu cinste” din pricina morţii pe care a suferit-o; pentruca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi”. Aceste aspecte sunt prezente în Noul Testament[16] atunci când se analizează procedeul şi maniera prin care s-a făcut ispăşirea păcatelor. 2. În Scriptură ne este prezentat Aspectul de jertfă a morţii pentru păcat. Au fost sunt şi există oameni răi, duşmani l-a care în mod paradoxal Cristos nu s-a putut împotrivii, pentru că El a venit în mod special să moară pentru noi. El „a fost dat morţii din pricina fărădelegilor noastre” (Romani 4:25). De asemenea Sângele Lui a făcut curăţirea păcatelor, a purtat păcatele noastre în Trupul său pe lemn, şi este Cristos „este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 Ioan 2:2). Aspectul ispăşiri nu poate fi înţeles decât prin credinţă la picioarele Crucii lui Cristos, care a rezolvat păcatele umanităţii. Un aspect al Jertfei lui Cristos îl găsim în ritualul Cinei Domnului Isus, legat de Jertfa de pe Cruce. 1 Corinteni 11:24  „Şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, a frînt-o şi a zis: „Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu, care se frânge pentru voi; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea.” 1 Corinteni 11:25  „Tot astfel, după cină, a luat paharul şi a zis: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, oridecâte ori veţi bea din el.” În alte pasaje din Scriptură referinţa este la modul concret 1 Corinteni 5:7: „Căci Cristos, Paştele nostru, a fost jertfit„. Petru ne vorbeşte despre Mielul fără cusur, iar Ioan afirmă „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Scriitorii Noului Testament au folosit terminologia jertfelor din Vechiul Testament pentru a se înţelege Jertfa lui Cristos care era o împlinire a lor, şi ce a realizat Cristos pentru oameni. 3. Jertfa lui Cristos a avut şi un caracter Reprezentativ, aspect pe care o mare majoritate a teologilor nu îl acceptă, dar termenul de „a reprezenta” poate să aibă semantici diferite. Acest aspect poate să fie adevărat fiindcă „El a fost reprezentantul nostru când a atârnat pe cruce”, iar în alte pasaje se afirmă acest lucru 2 Corinteni 5:14: „Dacă unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit„. La fel Cristos este „mijlocitorul nostru la Tatăl” (1 Ioan 2:1). Tema cărţii Evrei este Isus Cristos, Marele Preot, care mijloceşte şi îi reprezintă pe oameni, iar ideea de reprezentare, poate nu este cel mai potrivit cuvânt, este accentuată în Epistola către Evrei. 4. La fel şi termenul de Substituţie este prezent în Scriptură, cuvânt la care unii dintre teologii moderni au o reacţie negativă, dar această învăţătură există din abundenţă în Nou Testament. Faptul că Isus Cristos a murit în locul nostru indică tocmai ideea de substituire. Numeroase pasaje ne spun despre   Cristos ca Robul care sufere (Marcu 10:45). Isaia 53 este cel mai relevant „El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre; pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi… Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:5 ……). În Grădina Ghestimane când Isus s-a rugat a fost într-o stare care precede moartea, nelinişte puternică, zbucium, agonie. „A ajuns într-un chin ca de moarte şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge care cădeau pe pământ”. (Luca 22:44). Dumnezeu l-a făcut păcat pentru noi şi strigătul lui Isus de pe Cruce indică tocmai acest lucru. „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M- ai părăsit?” (Marcu 15:34). Şi alte pasaje din Scriptură ne indică ideea se substituire, ele fiind numeroase. Isus Cristos „ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi” (Galateni 3:13), şi a luat blestemul Legii asupra Lui. Acest aspect[17] este prezentat şi în cartea Romani care ne prezintă modul în care suntem iertaţi de păcate şi justifică pe cei credincioşi. Ispăşirea nu înseamnă a trece cu vederea păcatul ci ne arată că justiţia şi dreptatea lui Dumnezeu au fost satisfăcute, prin Moartea lui Isus Cristos care a plătit pentru păcatele noastre. Şi textele din Evrei 9:28, 1Petru 2:24, ne vorbesc despre purtarea păcatului nostru de către Cristos şi cum a fost pedepsit pentru noi. Şi în 1 Timotei 2:6 „S-a dat pe Sine Însuşi ca „preţ de răscumpărare pentru toţi”, termenul antilytron este tradus ca „preţ de răscumpărare” sau „înlocuitor de răscumpărare”. În aceste condiţii ne este imposibil să nu ţinem cont de ideea de substituţie. Caiafa prinde şi el ideea, chiar dacă într-o altă percepţie. „Este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod şi să nu piară tot neamul” (Ioan 11:50), iar Ioan extinde ideea mai departe. 5. Există şi alte aspecte ale ispăşirii în Noul Testament, dar este vorba mai mult de o clasificare a adevărurilor din Scriptură cu privire la subiectul respectiv, şi nu înseamnă că sunt mai puţin importante. Apostolul Pavel vede în realitatea Crucii o cale de eliberare de sub jugul păcatului, şi de salvare de mânia lui Dumnezeu, fiind îndreptăţiţi prin Sângele lui Cristos. A privi Legea dată de Dumnezeu ca ceva mântuitor este o tragedie fiindcă omul nu este capabil să îndeplinească poruncile lui Dumnezeu, de aceea a trebuit să vină şi să moară Cristos pe cruce, este necesar Harul lui Dumnezeu, Legea fiind cea care arată omului păcatul. Galateni 3:13  „Hristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi, fiindcă este scris: „Blestemat e oricine este atârnat pe lemn”. Pavel vede în Isus Cristos un salvator şi mântuitor.   Efectele pozitive ale izbăvirii sunt „răscumpărarea, împăcarea, justificarea, adoptarea şi jertfa”, care sunt concepte majore în creştinism. În cartea Evrei, Cristos este prezentat ca Mare Preot, şi se face comparaţie între jertfele din Vechiul Testament şi preoţii din familia lui Aron, inclusiv Marele Preot, prin care se arată superioritatea Jertfei lui Cristos şi superioritatea funcţiei de Mare Preot sus în cer. Ioan ne spune despre obiectivul şi ţelul lui Dumnezeu prin Cristos, care prin Cruce, un obiect al umilinţei supreme a făcut o lucrare măreaţă mântuitoare. Locul pe care îl ocupă Jertfa lui Cristos pentru înlăturarea păcatului este deosebit de important. El deschide omului cale spre o viaţă nouă care duce la mântuire.

4). TEORII DESPRE ISPĂŞIRE[18], sau puncte de vedere diferite, care sunt faţete ale aceluiaşi eveniment unele false, iar altele adevărate. Motivele sunt de ordin confesional şi diferite perspective cu privitoare la Vechiul Testament cât şi la Noul Testament, fără să se ajungă la o înţelegere singulară a conceptului de ispăşire. Ispăşirea trebuie să fie înţeleasă din perspectiva poporului evreu şi a sistemului sacrifical al jertfelor din Vechiul Testament şi din perspectiva lui Dumnezeu în Noul Legământ împlinit prin Cristos. Deşi se foloseşte termenul de „teorie”, evenimentul are un corespondent în adevăr. 1. Teoria Substituţiei Penale, vede Ispăşirea lui Cristos ca şi o Jertfă substitutivă şi înlocuitoare, care a satisfăcut cerinţele lui Dumnezeu cu privire la păcat. Sacrificiul lui Isus Cristos, a realizat plata pentru păcatul omului, a oferit iertarea, neprihănire şi a împăcat omul cu Dumnezeu. Această perspectivă este cea mai aproape de adevărul din Scriptură, condiţia fiind ca omul să creadă în Jertfa lui Isus. Romani 1:17  „deoarece în ea este descoperită o neprihănire pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă şi care duce la credinţă, după cum este scris: „Cel neprihănit va trăi prin credinţă.” 2. Teoria Guvernamentală, interpretează Ispăşirea[19] ca şi o demonstraţie ca şi o părere înaltă a lui Dumnezeu despre Legea Sa şi atitudinea faţă de păcat. În primul rând Dumnezeu nu ne datorează nimic, iar în al doilea rând Ispăşirea lui Cristos, din această perspectivă nu a fost făcută din dragoste pentru omenire ci Cristos a făcut acest lucru pentru Dumnezeu şi Legile Sale, concepţie care este greşită. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. (Ioan 3:16). 2. Teoria Recapitulării, susţine că Ispăşirea lui Cristos, a răsturnat mersul omenirii de la revoltă faţă de Dumnezeu, la ascultare. Acest lucru este doar parţial adevărat pentru că nu toţi oamenii au devenit creştini. Teoria mai susţine că Isus a „retrăit” toate stadiile de vieţii umane şi a inversat cale neascultării făcută de Adam. Acest punct de vedere nu are suport biblic. 3.Teoria Comercială, percepe Ispăşirea lui Isus Cristos, ca ceva ce aduce glorie şi onoare lui Dumnezeu, care a oferit o răsplată lui Isus pentru Ispăşire, dar Cristos nu a avut nevoie de ea şi a dat-o omului. Teoria „neagă starea spirituală reală a păcătoșilor neregenerați” şi necesitatea unei făpturi noi realizată doar în Cristos Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. (2 Corinteni 5:17). În mod implicit se neagă şi relaţiile dintre Persoanele care compun Trinitatea. 4. Teoria Mistică, vede în Ispăşirea lui Isus Cristos o victorie pentru propria Sa natură păcătoasă prin puterea Duhului Sfânt. Această victorie şi cunoaştere prin „gândirea mistică” se va răsfrânge şi asupra gânditorilor şi îi va influenţa şi va trezi „conștiința dumnezeiască” Scriptura afirmă în mod clar că Isus a fost şi om şi Dumnezeu în acelaşi timp, fără păcat. „Căci n-avem un Mare Preot care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre, ci Unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat. (Evrei 4:15). Nimic nu este mistic aici. 5. Teoria Dramatică este perspectiva asupra Ispăşirii care vede un conflict divin între bine şi rău, în care Cristos câştigă, eliberează omul de sub robia lui Satana şi oferă omului un mijloc de eliberare din lumea răului. Teoria este prea simplistă şi lasă multe aspecte importante ne-elucidate. 6. Răscumpărare de la Satan, percepe Ispăşirea ca şi o răscumpărare plătită lui Satana. Condiţia omului este de rob al Satanei, iar Ispăşiea lui Cristos este preţul plătit. Teoria nu are suport biblic nici mulţi susţinători în Istoria Creştinismului pentru că nu este biblică fiindcă Dumnezeu cere o plată pentru păcat şi nu Satana. De asemenea se ignoră dreptatea şi justiţia lui Dumnezeu cum este prezentată în Biblie. În plus îi conferă o poziţie lui Satana mai înaltă decât se cuvine şi nu avem un suport în Scriptură care să afirme că datorăm ceva Diavolului, ci Dumnezeu cere o plată pentru păcat. Romani 5:10  „Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când Suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui”. 6. Teoria Exemplului perspectivă care spune că moartea lui Isus a fost doar un exemplu de credinţă, ca inspiraţie ca omul să asculte de Dumnezeu. Ea neagă dreptatea lui Dumnezeu care cere o plată pentru păcat, în plus neagă şi faptul că Jertfa lui Isus Cristos pe Cruce a fost fără pată. Este adevărat că Persoana lui Isus a fost un exemplu pentru noi, dar numai acest lucru rezolvă problema sub aspect mântuitor. 7. Teoria Influenței Morale este credinţa că Ispăşirea este o demonstraţie a dragostei divine pentru ca inima omului să se înduioșeze și să se pocăiască. Omul este doar bolnav spiritual şi acceptă iertarea când vede dragostea lui Dumnezeu, şi semnificaţia morţii lui Isus Cristos este de a ne arăta dragostea lui Dumnezeu. Teoria nu este biblică pentru că noi suntem morţi în greşeli şi păcate (Efeseni 2:1), neagă faptul că Dumnezeu cere plata păcatului şi nici pe departe nu încearcă să ne înduioşeze. Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; (Faptele apostolilor 17:30)

 5). CRISTOLOGIE – despre Isus Cristos[20]. El este o Persoană care face parte din Trinitate (Ioan 1:1), fiind egal cu Dumnezeu Tatăl şi cu Dumnezeu Duhul Sfânt din veşnicie egali în esenţa Lor (Ioan 1:1). A intra în lume prin naştere din fecioară fiind pe deplin Dumnezeu şi om în acelaşi timp (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5), cele două naturi, divinitate şi om fiind absolut necesare într-o singură Persoană (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8). A fost ispitit de Satana dar a fost imposibil să păcătuiască (Evrei 4:15; Iacov 1:13).  Întruparea a fost necesară pentru a avea calitatea de Mântuitor, ca Dumnezeu divin, nu putea să moară,, iar moartea unui simplu om nu avea valoare. Astfel ca om Cristos a putut să moară iar ca Dumnezeu moartea lui, Ispăşirea a avut un caracter universal şi infinit. Isus Cristos a murit pentru păcatele oamenilor (1Ioan 1:2), moartea a fot ceva real cu rol de Ispăşire a păcatelor (Ioan 19:30). De asemenea ea a fost în planul lui Dumnezeu Fapte 2:23). „Moartea lui este răscumpărătoare (Matei 20:28), ispăşitoare (1 Ioan 2:22),  de împăcare (2 Cor. 5:18) şi înlocuitoare (Is. 53:6)”.  Isus Cristos a Înviat a treia zi din morţi (Luca 24:39), validând sacrificiul pentru păcat, fiind şi o nădejde a credinciosului. Învierea a fost un act al Trinităţii. Fapte 2:24  „Dar Dumnezeu L-a înviat, deslegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea” 1 Pet 3:18, Ioan 2:19). Învierea reprezintă „cele dintâi roade ale învierii credincioşilor” (1 Cor. 15:23), ea dă valoare predicării Evangheliei, credinţei şi a mântuirii (1 Cor. 15:14-17). După Înviere Isus s-a arăta ucenicilor şi altor credincioşi, apoi s-a înălţat la cer şi acum stă la dreapta Tatălui cu autoritate şi putere ca Mare Preot (Evrei 4:14-16), Avocat (1 Ioan 2:2), si Mijlocitor (Evrei 7:25; 4:15). El urmează să revină în viitor, parousia „a doua venire” şi să-şi ia Biserica sus în cer stabilind Împărăţia Cerurilor (Apoc. 19:11).

PROFEŢII MESIANICE ÎMPLINITE ÎN ISUS HRISTOS[21]. Au fost multe profeţii despre Naşterea, viaţa Moartea şi Învierea lui Isus Cristos din care selectăm cele mai importante cu privire la Moartea şi Învierea lui Isus. Prima o găsim în cartea Geneza. „Sămânţa femeii care va zdrobi capul şarpelui Geneza 3:15, El este Uns şi Veşnic, Psalm 45:6,7;102:25-27, este Numit Fiul lui Dumnezeu Psalm 2:7, va fi respins de ai Săi, de evrei Isaia 53:3, va fi Profetul Deut.18:15, este Preot după rânduiala lui Melhisedec Psalm 110:4, nu este crezut Isaia 53:1, va fi vândut pe treizeci de arginţi Zaharia 11:12, va fi acuzat de martori mincinoşi Psalm 35:11, este tăcut în faţa acuzaţiilor Isaia 53:7, va fi scuipat şi bătut Isaia 50:6, este urât fără temei Psalm 35:19, Moare în locul…pedepsit în locul… nostru Isaia 53:5, va fi Răstignit împreună cu răufăcători Isaia 53:12, îi vor fi străpunse mâinile şi picioarele Zaharia 12:10; Psalm 22:1,7,8,16,18, Este chinuit de sete Psalm 22:15, va fi dispreţuit / hulit şi batjocorit Psalm 22:7,8, îi este dat vin/oţet să bea Psalm 69:21, va fi ocărât Psalm 69:9, Se roagă pentru duşmani Psalm 109:4, este părăsit de Dumnezeu Psalm 22:1, nu va avea nici un os sfărâmat / zdrobit Psalm 34:20, va fi străpuns în coastă Zaharia 12:10, este înmormântat în mormântul unor bogaţi Isaia 53:9, Înviază dintre morţi Psalm 16:10, 49:15, Se va înălţa la dreapta lui Dumnezeu Psalm 68:18”. Toate aceste prorocii au o corespondenţă reală în viaţa lui Isus Cristos, şi pot fi verificate prin citate biblice din Noul Testament.

NUMELE ŞI TITLURILE LUI ISUS CRISTOS.[22] Aşa cum Dumnezeu s-a descoperit şi prin Numele Său tot aşa a făcu şi Isus Cristos prin numele şi titlurile Sale, prin care El îşi arată caracterul şi natura Sa. Cei care au cercetat Scriptura au descoperit între 200 şi 700 de nume sau titluri ale lui Isus Cristos. Dintre ele vom selecta câteva care se referă la subiectul de faţă. „Isus[23], Matei 4:3  Ispititorul s-a apropiat de El, şi i-a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pîini.” Fiul Omului,  Matei 9:6  Dar, ca să ştiţi că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele, „Scoală-te” a zis El slăbănogului „ridică-ţi patul, şi du-te acasă.” Hristosul,   Matei 16:20  Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul. Profetul, Preot,  Evrei 5:10  căci a fost numit de Dumnezeu: Mare Preot „după rânduiala lui Melhisedec.” ROBUL  Matei 12:18  „Iată Robul Meu pe care L-am ales, Prea iubitul Meu, în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El, şi va vesti Neamurilor judecata. Yehve, DOMNUL  care mântuiește”, Matei 24:42  Vegheaţi, deci, pentru că nu ştiţi în ce zi va veni Domnul vostru, Unsul, – Psalmi 2:7  „Eu voi vesti Hotărârea Lui” -zice Unsul -„Domnul Mi-a zis: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut, Leul Apocalipsa 5:5  Şi unul din bătrâni mi-a zis: „Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea, şi cele şapte peceţi ale ei. Isus este numit Dumnezeu in câteva pasaje din Biblie. Luate împreuna, viata Sa fără păcat, minunile si învierea Sa din morţi dovedesc şi confirmă pretenţia Lui de a fi Dumnezeu (Ioan 20:28). Mesia – Mult asteptatul, “Unsul” care va elibera pe Israel. Isus a venit sa izbaveasca omenirea de pacat si moarte (Ioan 4:25-26), Mântuitor  Fapte 5:31  Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor. Isus este persoana care mântuieşte omenirea de veşnicia in iad, Răscumpărător “Unul care elibereaza sau izbaveste pe cineva din necaz, pericol, robie, de obicei platind un anumit pret” În Noul Testament Isus este văzut ca Răscumpărătorul final care Si-a dat viata ca preţ de răscumpărare (Marcu 10:45; Tit 2:1). Mijlocitor .Pentru ca Isus este Dumnezeu adevărat, El îl poate reprezenta pe Dumnezeu înaintea oamenilor. Fiindcă este om adevărat, El îl poate reprezenta pe om înaintea lui Dumnezeu şi împăcarea este posibila (1 Timotei 2:5). Cuvânt , acest titlu a fost folosit de apostolul Ioan pentru a descrie misiunea lui Isus. Titlul afirma Divinitatea lui Isus si dumnezeirea Sa veşnica si absoluta  Ioan 1:14  Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Alfa si Omega – Aceste doua caracteristici erau prima si ultima litera din alfabetul grecesc. Acest titlu descriptiv exprima natura veşnica a lui Dumnezeu – începutul si sfârşitul (Apocalipsa  22:13).  Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic”. Mai există şi alte nume şi titluri[24] ale lui sus Cristos, ca Cel Sfânt (Fapte 3.14, Psalmul 16.10), prin natura Sa divină, cât şi umană, El fiind un izvor al sfinţeniei pentru credincioşi, aspect realizat prin Moartea Lui. Se mai numeşte şi Fiul lui Dumnezeu: (Luca 1.35, Ioan 1.49), Isus este „singurul născut din Tatăl” (Ioan 1.14), Cuvântul lui Dumnezeu, (Apocalipsa 19.12-13), prin care se arată tainicul Persoanei Sale divine.(Ioan 1:1 1 Ioan 5.7-8). Cuvântul, ne indică faptul că face parte din Trinitate şi prin El au fost create toate lucrurile. Cuvântul vieții (1 Ioan 1:1), prin care omul are viaţă veşnică prin El. Alfa și Omega (Apocalipsa 1.8, 22.13) prin care Isus Cristos se decalară începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor, fiind Dumnezeu adevărat, şi ne indică poziţia Sa din Trinitate, cu un caracter etern. Eu sunt (Ioan 8.58, Exodul 3.14), prin care se identifică cu Tatăl, Iehova din Vechiul Testament. Dumnezeul adevărat (1 Ioan 5.20) prin care Isus îşi declară divinitatea, şi ne indică un Dumnezeu Trinitar, Izbăvitor (Romani 11.26), din robia păcatului, Mare Preot, (Evrei 2.17), în contras cu Marele preot din Vechiul Testament, Jertfa Sa fiind eternă. Mielul lui Dumnezeu (Ioan 1.29), prin care şi-a arătat supunerea faţă de voia Tatălui şi disponibilitatea de a muri pentru noi prin suferinţă, Jertfa Lui fiind fără cusur. Învierea și Viața, (Ioan 11.25), credincioşii fiind întrupaţi în El, păcatul este îngropat cu El şi suntem înviaţi tot prin Învierea Lui. Calea, adevărul, Viața (Ioan 14.6), Isus fiind singura posibilitate prin care omul se poate împăca cu Dumnezeu, şi să aibă viaţă veşnică în sens temporal cât şi atemporal. Isus este şi Judecător (Fapte 10.42, 2 Timotei 4.8)”, fiindcă Dumnezeu a delegat judecata finală Fiului Său pentru a judeca lumea uni să primească binecuvântări veşnice sau pedeapsă eternă „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”. (Matei 25:34),   şi „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! „ (Matei 25:41).

6). ISUS MIELUL LUI DUMNEZEU[25]. Ioan 1:29  A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” Dintre titlurile enumerate anterior, Domnul Isus este prezentat ca şi Mielul lui Dumnezeu, care face Ispăşirea păcatelor lumii întregi. Titlu de Isus Mielul lui Dumnezeu ne arată sacrificiul suprem al lui Isus pentru păcatele umanităţii, iar pentru a fi înţeles, trebuie să ne reamintim profeţiile cu privire la venirea lui Cristos ca şi „ jertfă pentru păcat” (Isaia 53:10), şi faptul că întregul ritual al jertfelor aduse pentru păcat adus de evrei, a pregătit terenul pentru înţelegerea şi venirea lui Isus Cristos ca Jertfă şi Sacrificiu pentru păcat, oferit de Dumnezeu pentru a răscumpăra poporul Său (Romani 8:3, Evrei:10). Evreii sacrificau miei cu ocazia sărbătoriri Paştelui. Sărbătoarea amintea de sacrificarea mielului de Paşti şi stropirea tocurilor uşilor cu sânge (în afară de prag, Exod 12:11-13), care acum ne arată o imagine a lucrării de Ispăşire pe care Cristos a realizat-o pe Cruce. Cei care sunt al lui Cristos sunt acoperiţi de Sângele Lui, şi sunt protejaţi sub aspect spiritual de moarte. La poporul evreu exista şi un alt ritual era sacrificiu zilnic al unui miel pentru păcatele poporului (Exod 29:38-42), care în final arăta tot spre Ispăşirea făcută de Cristos. Isus a murit pe Cruce în perioada care a corespuns cu sacrificiul de seară adus în Templu. Poporul evreu era familiarizat cu sacrificiile pentru păcat, iar Isaia şi Ieremia le-au prorocit dinainte despre Cel care va veni şi va fi adus „ca un miel dus la tăiere” (Ieremia 11:19; Isaia 53:7) şi care a aduce răscumpărarea poporului Israel, acesta fiind Isus Cristos, dar în fapt s-a realizat Ispăşirea pentru întreaga lume. Din Noul Testament ştim că plata pentru păcat este moartea (Romani 6:23) şi că el ne desparte de Dumnezeu, singura speranţă este în Ispăşirea de pe Cruce realizată de Cristos, prin care cei care cred în El se pot împăca cu Dumnezeu. Acesta este Vestea Bună a Evangheliei care trebuie dusă tuturor oamenilor fiind o poruncă (Matei 28:18-20), iar Petru defineşte clar Ispăşirea făcută de Isus Cristos. „căci ştiţi că nu cu lucruri pieritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. El a fost cunoscut mai înainte de întemeierea lumii şi a fost arătat la sfârşitul vremurilor pentru voi care prin El sunteţi credincioşi în Dumnezeu care L-a înviat din morţi şi I-a dat slavă, pentru ca credinţa şi nădejdea voastră să fie în Dumnezeu” (1 Petru 1:18-21). Pentru a realiza Ispăşirea Isus trebuia să aibă calitatea de Rob care sufere[26]. Acest aspect este prorocit de Isaia, robul lui Dumnezeu are un rol important pentru că va vesti lumii adevărul şi dreptatea în care sunt prinse toate popoarele, evreii şi neamurile care vor da slavă lui Dumnezeu ( Isaia 55: 1-6). Cel mai bine Robul care sufere este descris în Isaia capitolul 53, în care se arată atât suferinţa dar se vesteşte şi biruinţa. Acest mesaj a influenţat poporul evreu. Noţiunea de Rob[27] care sufere din Isaia este ce mai mare profeţie din „Tanah (Scripturile evreiești, Vechiul Testament) privind venirea lui Mesia al evreilor se găsește în capitolul 53 al profetului Isaia”. Profeţia a fost înţeleasă ca şi Răscumpărătorul care va veni în Sion, iar exemplu iudaismul tradiţional are diferite perspective asupra identităţii Robului. În Talmudul babilonian se afirmă : „Mesia, care este numele Lui? Rabinii spun Învățatul lepros, și se spune «totuși El suferințele noastre le-a purtat și durerile noastre le-a luat asupra Lui, și noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu și smerit…»” (Sanhedrin 98b). La fel se întâmplă şi în alte scrieri ca Midraș Rut Raba care spune : „O altă explicație (a versetului din Rut 2.14), El vorbește de Împăratul Mesia, «Vino aici», apropie-Te de tron, «și mănâncă pâine», care este pâinea Împărăției, «și înmoaie-Ţi bucata în oțet», aceasta referindu-se la pedepsele Sale, după cum este spus, «Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre”. Targum Jonathan este mai aproape de adevăr: „Iată Robul Meu Mesia va propăși; va fi înălțat, Se va ridica, și va fi extrem de puternic”. O altă sursă Zoharul spune că El a fost rănit pentru fărădelegile noastre» etc. … În Grădina Eden există un palat numit Palatul fiilor bolilor, în acest palat intră Mesia și convoacă toate bolile, toate durerile şi toate pedepsele Israelului, ele toate vin și se așează asupra Lui. Și dacă nu le-ar fi ușurat astfel de deasupra Israelului, luându-le asupra Sa, nu ar fi existat niciun om care să poată purta pedepsele Israelului pentru încălcările Legii, şi aceasta este ceea ce e scris: „Într-adevăr, El a luat asupra Lui bolile noastre.” Rabinul Moise Maimonide (RaMBaM) afirmă cum sau „Care este modul în care va apărea Mesia… se va ridica unul despre care nimeni nu a știut mai dinainte și semnele și minunile pe care vor vedea că le face vor fi dovezi ale originii Sale adevărate; pentru că Cel Atotputernic[28], acolo unde ne spune părerea Lui cu privire la această chestiune, zice: «Iată că un om al cărui nume este Odrasla va odrăsli din locul lui…» (Zaharia 6.12) Și Isaia vorbește în mod similar despre timpul în care va apărea: fără tată sau mamă sau familie cunoscută, a venit ca un lăstar înaintea Lui, ca o rădăcină care iese dintr-un pământ uscat etc. … în cuvintele lui Isaia, când descrie felul în care împărații Îl vor asculta. În fața Lui împărații își vor închide gura; pentru că vor vedea ce nu li se mai istorisise și vor auzi ce nu mai auziseră.” Din păcate Rabinii moderni din iudaism văd în persoana Robului care sufere întreg poporul Israel, pe Isaia însuşi, sau de unul dintre profeţii iudei. Dar Isaia ne vorbeşte despre Mesia aşa cum au înţeles şi rabinii de mai demult. Acest lucru este confirmat de sursa internă din Isaia 53. „El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă”. (Isaia 53:2) De asemenea deşi dinastia lui David va fi tăiată, din „butuc”, rămăşiţă, va răsări un lăstar nou care va fi Mesia cel promis. El a făcut o Ispăşire irevocabilă, absolută şi categorică. Textul ne vorbeşte despre o Persoană, nu mai multe care „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. (Isaia 53:4). El va fi zdrobit prin suferinţă, va muri şi va învia „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lu”i. (Isaia 53:10) Corespunzător cu afirmaţiile apostolilor iudei „Isus a murit pentru păcatele noastre, a înviat, s-a înălțat la dreapta Tatălui și acum slujește ca Marele Nostru Preot care ne curăță de păcat (Evrei 2.17, 8.1). Isus, Mesia al evreilor, este Cel pe care L-a prevestit Isaia”. Rabinul Moshe Kohen Ibn Crispin afirmă nu este de acord cu alţi rabini şi spune. „Această profeție a fost rostită de Isaia, la poruncă divină, cu scopul de a ne face cunoscut ceva despre natura viitorului Mesia, care va veni să elibereze Israelul, și despre viața Lui, la discreție, din ziua în care va veni, până la apariția Lui ca salvator, pentru ca, dacă se va ridica cineva pretinzând că este Mesia, să putem cugeta și căuta să vedem dacă observăm în el vreo asemănare cu trăsăturile descrise aici; dacă există vreo astfel se trăsătură, atunci putem crede că El este Mesia, neprihănirea noastră; dar dacă nu, nu putem crede acest lucru.” Referinţele interne ale textului sunt clare. Isaia 53:11  „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor”. Din păcate există un atunci şi un acum, credinţă şi necredinţă” Cine a crezut în ceea ce ni se vestise? Cine a cunoscut braţul Domnului?” (Isaia 53:1)

7). ISUS CRISTOS MARE PREOT.[29] Evrei4:15-16, 5:1-14. Cele patru evanghelii de descriu viaţa şi lucrarea pe care Isus Cristos a făcut-o aici pe pământ. Cartea Evrei ne descrie lucrarea pe care Isus Cristos în face în cer. Isus Cristos în cer îndeplineşte trei mari funcţii ca Mare Preot, Rege şi Mijlocitor. În secţiunea de faţă vom privi pe Isus Cristos ca Mare Preot. Fiind sinceri cu noi înşine nu pute trăi o viaţă de credinţă prin forţe proprii ci dor împreună cu Cristos. Ştim că prin Întrupate Isus Cristos a fost om ca şi noi şi a fost ispitit de Satana. Presiunea ispitei a fost pe măsură, deci mai mare, dar Isus a făcut afirmaţia că „……..El n-are nimic în Mine”,   Ioan 14:30, nu a cedat în faţa ispitei „ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. În schimb nu acelaşi lucru se poate spune şi despre noi, în care Satana mai are multe lucruri. Tocmai prin faptul că Isus nu a păcătuit este necesar să ne apropiem de Domnul având curaj şi fără de frică, de Tronul Harului, cu reverenţă respect şi închinare. Tronul Harului[30] a fost unul de judecată, iar acum este de îndurare de care avem nevoie fiecare dintre noi. Avem nevoie de Harul lui pentru că suntem nevrednici Tit 3:5: „El ne-a mântuit, nu pentru faptele, făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt,” Isus Cristos este Mare Preot, în acelaşi timp Capul Bisericii, dar şi Păstorul meu, aşa cum a afirmat şi David. Preoţia lui Cristos este superioară preoţiei leviţilor, aspect pe care poporul evreu îl cunoştea bine. Cristos are o slujbă întreită cuprinzând profet, preot şi rege în viitor. Aşa cum fiecare evreu trebuia să fie preot în casa lui tot aşa fiecare creştin trebuie să aibă acelaşi rol. Lauda şi rugăciunea este o parte din lucrarea unui preot, una ţine de ritual, cealaltă de latura emoţională, iar în faţa Lui trebuie să vii cu sinceritate. Numai aşa vom primi Harulu Lui pe care Cristos ni le poate oferii în calitate de Mare preot. În Evrei 5:1 ne este dată definiţia de Mare Preot, care trebuie să fie dintre oameni ca reprezentant înaintea lui Dumnezeu şi să fie acceptat de Domnul. Această slujbă nimeni nu o poate lua de unul singur ci este chemat şi rânduit de Dumnezeu (Evrei 5:4). Diferenţa dintre profet şi preot, este că Preotul este reprezentantul oamenilor pe când Profetul este reprezentantul lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Acum Isus Cristos este singurul Preot care ne reprezintă înaintea lui Dumnezeu. el mai îndeplineşte şi funcţia de Mijlocitor, Avocat (Paraclet, 1 Ioan 2:1). Cristos este răbdător bun, indulgent cu creştinii fiindcă ştie că avem păcate şi din ignoranţă (Lev 4:1-2), sau din absenţa discernământului Prov 14:12 „ Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte.”(Isaia 53:6). Isus Cristos înţelege problemele noastre pentru că a fost om, a fost ispitit, dar nu a cedat în faţa ispitei. „Aaron era atins de o neputinţă a lui, pe când Hristos este atins de neputinţa noastră”, de aceea El, când facem un păcat ne ajută prin puterea Sa să ieşim din starea respectivă. Păcatul trebuie să fie mărturisit la modul concret „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire. (1 Ioan 1:9). Contrastul dintre preoţia lui Aron şi a lui Cristos este evidentă. Aron trebuia să aducă un taur ca şi jertfă pentru păcatele sale când intra în Sfânta Sfintelor, şi abia apoi avea posibilitatea să reprezinte poporul înaintea lui Dumnezeu, iar în cazul lui Isus Cristos acest lucru nu mai este necesar, El fiind Jertfa fără păcat. Nimeni nu îşi ia singur cinstea de a fi Preot ci este chemat de Dumnezeu. Tot aşa este şi cu Isus Cristos care „nu Şi-a luat singur slava de a fi Mare Preot, ci o are de la Cel ce I-a zis: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut” dar şi mai mult El era în planul lui Dumnezeu „Atunci am zis: „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:7). Cristos a fost Preot după rânduiala lui Melhisedec, care era „preot al Dumnezeului preaînalt” Gen 14:19-20: „ Melhisedec a binecuvântat pe Avram şi a zis: „Binecuvântat să fie Avram de Dumnezeul Cel Prea Înalt, Ziditorul cerului şi al pământului. 20 Binecuvântat să fie Dumnezeul Cel Prea Înalt, care a dat pe vrăjmaşii tăi în mâinile tale!” Şi Avram i-a dat zeciuială din toate..”. Melhisedec este antetipul lui Cristos, a fost rege al Salemului, nu ştim de unde vine, ori începutul şi sfârşitul zilelor, fiindcă nu are linie genealogică, pe când Isus este Alfa şi Omega. Crucea lui Isus a început de fapt din momentul în care realitatea Crucii a devenit clară pentru misiunea Sa de Ispăşire şi iese în evidenţă latura umană a lui Isus în momentul în care se ruga în Grădina Ghestimane. Mai există momente când se vede latura umană, a plâns, la mormântul lui Lazăr, pentru Ierusalim, şi înainte de a fi prins a rostit cuvintele „Facă­se nu voia mea ci voia ta.” După aceste lucruri şi prin ele, Ispăşirea pe Cruce Moartea şi Învierea „…… a fost făcut desăvârşit”, iar mântuirea oferită oamenilor este veşnică. Aici se ajunge în în situaţia în care a fost numit d Dumnezeu „Mare Preot „după rânduiala lui Melhisedec.” Aceste   aspecte nu sunt uşor de înţeles, iar cei la care le scrie Pavel sunt greoi la pricepere, aşa cum sunt mulţi dintre creştinii de astăzi. Uneori trebuie să se ia „ abecedarul” credinţei, priceperii şi vieţii creştine de la început, şi se reîncepe cu lapte, pentru a se ajunge la maturitate spirituală. Statutul de copil în credinţă, nu este de dorit, mai ales ca şi o stare îndelungată fiind o ofensă la adresa numelui de creştin sau copil al lui Dumnezeu. Doar credincioşii maturi au capacitatea de a deosebii binele de rău în viaţa de credinţă, în momentul când se iau decizii sau se fac acţiuni, care în mod categoric sunt urmate de consecinţe bune sau rele în spaţiu spiritual.

8). RĂSTIGNIREA LUI ISUS[31] Matei 27:45-56. Evenimentul Răstignirii lui Isus Cristos a afectat întregul Univers, fără a se exagera ceastă afirmaţie. A fost o acţiune unică, ne-repetabilă şi nimeni nu este capabil de o asemenea Jertfă de ispăşire şi asemenea efecte în plan universal. Sus pe Cruce Domnul a făcut totul pentru mântuirea noastră, iar din acest punct de vedere Jertfa este exhaustivă, completă în întregimea Ei, nimic în plus şi nimic în minus. Şi astăzi sunt oameni care consideră pe Isus Cristos un impostor şi nimic nu face ca inimile necredincioşilor să vadă altceva. La Cruce aceea care trebuiau să recunoască identitatea lui Isus ca fiind Mesia, din contră îl batjocoresc cu excepţia de moment a tâlharului de pe cruce, care a beneficiat primul de mântuirea lui Cristos. În persoana tâlharului se vede un model de pocăinţă. (Luca 23: 39-43) În fapt şi fiind sinceri cu noi înşine toţi oamenii au nevoie de mântuire pentru că Pavel spune Romani 3:23 „Căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Pocăinţa înseamnă recunoaşterea păcatului personal faţă de Jerfa lui Isus Cristos şi a recunoaşte faptul că Jertfa este mijlocul de mântuite. Aşa a făcut şi tâlharul de pe cruce, apoi îi cere lui Cristos să-şi amintească de el când va ajunge în Împărăţia Sa, acesta fiind o dovadă de pocăinţă. Ne întoarcem la momentul[32] în care ostaşii l-au adus pe Isus să-l răstignească, Isus fiind obligat să-şi poarte Crucea de lemn, dar după o parte din drum a căzut, (loan 19:17), iar soldaţii au obligat pe Simon din Cirena să o ducă mai departe, un privilegiu pe care nu suntem sigur că a fost înţeles de Simion. Femeile plângeau în uram lui Isus dar El le spune Luca 23:28  „Isus S-a întors spre ele şi a zis: Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine; ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri”. El a fost dezbrăcat de haina lui, „Iată ce spune Denney în această privinţă: „Singura viaţă perfectă care a fost trăită pe acest pământ a fost viaţa şi hainele pe care le-a purtat.” Acelui care nu a avut nici o avere, care nu a lăsat nimic decât pentru cămaşa fără cusătură. Aceasta era toată averea Lui”. Locul răstignirii, „Golgota „craniu – în aramaică, Calvar- kranion în greacă”, nu a fost identificat ca şi loc precis până acum. Lui Isus i s-a oferit vin acru, amestecat cu fiere, care atenuează durerile, dar El a refuzat acest lucru. În momentul Răstignirii ucenicii nu erau prezenţi, Petru undeva pe aproape dar ştim că s-a lepădat, şi era prezent doar Ioan ucenicul preaiubit şi femeile. Nu avem o descriere a suferinţei lui Isus Cristos relatată de evanghelişti, dar o găsim relatată de Isaia cu 700 de ani înainte „Dispreţuit şi părăsit de oameni, Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa, era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El, şi noi nu L-am băgat în seamă. (Isaia 53:3). Nu credem că soldaţii au fost conştienţi de ceea ce făceau, nu era prima răstignire efectuată, dar Isus se roagă pentru ei şi pentru mulţime „Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”… Soldaţii împlinesc o prorocie… Ei şi-au împărţit hainele Lui între ei, trăgând la sorţi. (Luca 23:34). Pe Crucea lui Isus s-a scris ACESTA ESTE ISUS, REGELE IUDEILOR ,cu versiuni diferite în evanghelii, preoţii s-au împotrivit dar Pilat nu a fost de acord şi aşa a rămas scrisă în trei limbi de circulaţie în ebraică, latină şi greacă (loan 19:19-22). Şi aceia care treceau pe acolo îşi bătea joc de el „Tu, care distrugi templul şi îl zideşti Ia loc în trei zile, mântuieşte-Te pe Tine însuţi! Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!”, acesta fiind un limbaj al necredincioşilor.” E pertinent aici comentariul lui William Booth: „Ei au susţinut că ar fi crezut, dacă El s-ar fi coborât de pe cruce, în schimb, noi am crezut pentru că El a rămas pe cruce.” Preoţii spun un adevăr fără să realizeze adevărata menire a lui Isus Cristos „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui!”. Liderii religioşi, tâlharii, mulţimea s-au unit împreună şi au hulit pe Dumnezeu. „De la ceasul al şaselea (adică amiază) până la ceasul al nouălea (ora 15) s-a făcut întuneric peste toată ţara Palestinei, dar şi în sufletul Său”. În cele 3 ore de întuneric, se rezolva problema dintre Tată şi Fiu, aspect ascuns oamenilor. Isus strigă cu glas tare „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit” moment în care Dumnezeu şi-a retras dragostea faţă de Fiu li l-a pedepsit pentru păcatele întregii umanităţi. El nu a venit să fie mântuit ci să mântuiască. „Isus a strigat iarăş cu glas tare, şi Şi-a dat duhul”, mai precis El şi-a încredinţa Duhul în mâinile Tatălui. Atunci perdeaua dinăuntru Templului s-a rupt de sus în jos, fapt care indică că fiecare credincios are intrare directă şi liberă la Dumnezeu, situaţie diferită de cea a credincioşilor din Vechiul Testament. Au mai fost şi alte evenimente, „mormintele s-au deschis şi multe trupuri ale sfinţilor care muriseră, au înviat” şi s-au arătat în cetate. La fel sunt şi cele trei ore de întuneric, în care Dumnezeu a ascuns acţiunile Sale de ochii oamenilor pentru că era ceva (o rezolvare) între Tată şi Fiu. De asemenea acolo era şi sutaşul care probabil conducea execuţia şi văzând evenimentele a exclamat „„Cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!”. Femeile îl plângeau pe Domnul Isus. Nici mulţimea nu rămâne indiferentă la moartea lui Isus Luca 23:48  „Şi tot norodul, care venise la priveliştea aceea, când a văzut cele întâmplate, s-a întors, bătându-se în piept”. Ucenicii s-au înspăimântat de Moartea lui Isus dar mai târziu s-au bucurat. Ca să nu rămână Trupul lui Isus pe Cruce în timpul Sabatului, iudeii au cerut ca să fie zdrobite fluierele picioarelor, şi trupurile să fie luate de pe cruce. Când ostaşii ajung la Crucea lui Isus constată că El a Murit, iar un soldat roman îi străpunge coasta cu suliţa şi „a ieşit sânge şi apă”, împlinind prorocia din Psalmul 34:20, de asemenea în escaton oamenii îl vor vedea. Apocalipsa 1:7  „Iată că El vine pe nori. Şi orice ochi Îl va vedea; şi cei ce L-au străpuns. Şi toate seminţiile pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin”. În viaţa de credinţă Pavel afirmă un lucru esenţial „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dar pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2:20). Urmează îngroparea lui Isus de către Iosiv din Arimateea, şi Nicodim cu acordul lui Pilat păzirea mormântului de către ostaşi la cerere liderilor religioşi evrei care se temeau că va Învia eveniment care s-a şi întâmplat.

9). ÎNVIEREA LUI ISUS[33] Matei 28: 1-15. 6  Nu este aici; a înviat, după cum zisese. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul. Primii creştini în vestirea Evangheliei au pus un mare accent pe Învierea Domnului Isus Cristos. În mitologie au existat   şi alte feluri de înviere, dar nici una nu se compară cu Învierea Domnului Isus Cristos. Creştinismul afirmă despre Isus Cristos ca a murit cu adevărat şi a biruit Moartea prin Înviere, care nu se aseamănă cu nimic dintre religiile păgâne şi diferă în mod radical. Ideea creştină despre înviere se deosebea de credinţa iudeilor şi a grecilor, de aceea au râs de Pavel în Atena (Fapte 17:32). Evreii credeau că   valoarea trupului nu avea să se piardă prin moarte şi la înviere vor avea acelaşi trup (Apocalipsa lui Baruh 1:2). Creştinii credeau că după   moartea la înviere trupul avea să vie transformat şi diferit în lumea viitoare. (1 Corinteni 15:42 şi mai departe). Învierea în Vechiul Testament, este un subiect[34] puţin abordat şi există puţine lucruri care spun despre înviere. Credincioşii din Vechiul Testament se gândeau în general prea puţin la viaţa viitoare, erau preocupaţi de lucruri de moment şi puţini dintre ei percepeau cu adevărat dimensiunea spirituală a vieţii dincolo de moarte. În unele cazuri ei foloseau termenul de înviere cu referinţă la renaşterea naţională a poporului evreu (Ezechiel 37). O referinţă clară despre înviere o găsim în cartea lui Daniel 12:2  „Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică”. Sunt şi alte locuri în care se vorbeşte despre înviere în Psalmul 16:10…, 49:14…, în Isaia 26:19  „Să învie, deci, morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă, şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi.”. În general avem puţine date despre înviere, iar popoarele păgâne ca egiptenii şi babilonienii aveau o doctrină despere înviere, iar sincretismul religios a descurajat evreii să formuleze o învăţătură în sensul acesta. În perioada dintre cele două Testamente, ideea despre înviere s-a conturat mai mult. În timpul Domnului Isus încă nu s-a ajuns la un consens despre înviere, saducheii nu credeau aşa ceva, dar poporul evreu accepta deja ideea de înviere aşa cum am menţionat mai sus. Învierea în Noul Testament, se concretizează prin Învierea lui Isus Cristos. Avem trei cazuri de înviere menţionate în Noul Testament, acestea fiind, fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain şi învierea lui Lazăr. Pe de altă parte Pavel spune despre Domnul Isus că este „pârga”, Cel dintâi care a Înviat. 1 Corinteni 15:20  „Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pîrga celor adormiţi”. Acest lucru ne arată pe Isus Cristos ca şi stăpân asupra morţii, el profeţind Învierea Sa, după Răstignire şi Moartea pe Cruce. (Marcu 8:31, 9:31, 10:34), etc. Învierea fiind de o are importanţă pentru că implică adevărul spus de Isus   Cristos. În evanghelii se relatează Învierea lui Isus Cristos, mormântul gol şi arătările de după înviere. Speculaţiile de altă natură cad pentru că au existat martori la Înviere 1 Corinteni 15:3  „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; 4  că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi; 5  şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece”. Să nu uităm că predicare Evangheliei şi a Învierii lui Isus a avut repercusiuni asupra creştinilor, care au persecutaţi de către iudei şi romani în temniţe, sau alte forme iar   Ştefan, Iacov au fost executaţi, şi nimeni nu moare pentru o minciună. Iudeii ar fi făcut tot ce este posibil să găsească Trupul lui Isus, dar nu au reuşit pentru că a Înviat, acest fapt fiind o dovadă a Învierii. De la câţiva martori a Învierii, s-a ajuns la 500 de persoane care susţin acest lucru. De asemenea trebuie să ţinem seama şi de transformarea credincioşilor, după evenimentul învierii, care înainte erau descurajaţi, ar apoi au fost gata să sufere închisoarea, să moară pentru Isus. Nici un om nu-şi asumă asemenea risc dacă nu este sigur pe ceva în cazul nostru pe evenimentul Învierii. Ei au fost gata să sufere persecuţia eklesială, naţională şi politică pentru Isus Cristos. Un alt aspect este închinarea în Biserica primară, au schimbat ziua de închinare în prima zi din săptămână, Duminica ţi celebrau Cina Domnului, ca o comemorare a morţii şi Învierii lui Isus Cristos, la fel ca şi Botezul care semnifică şi acest aspect Coloseni 2:12 „fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi”. Astfel învierea[35] a dat semnificaţi a tot ceea ce făceau credincioşii. Teoria leşinului sau a halucinaţiilor, cad pentru că halucinaţii se manifestă sub formă individuală, (nu 500 de persoane) şi continuă, dar ele au încetat când Isus s-a înălţat la cer. De asemenea miracolul în plan fizic nu se poate înlocui cu miracol în plan spiritual. De asemenea teologi moderni neagă realitatea Învierii fizice, dar schimbarea din inima ucenicilor îi contrazice. Oamenii l-au cunoscut pe Isus, au trăit experienţe amare şi bucurie, în plus primele Scrieri arată că Isus a Murit a fost îngropat şi a Înviat a treia zi după Scriptură. O dificultate este de ordin moral, fiindcă dacă Isus nu a Înviat Dumnezeu a clădit Biserica pe o minciună, ceva ce nu se poate concepe şi este împotriva naturii Sale. Mormântul gol este o realitate care nu se schimbă, deşii şi atunci deja au existat credincioşi care nu credeau în Înviere (2 Timotei 2:17), dar ei sunt percepuţi ca şi oameni „care s-au abătut de la adevăr”. Învierea este un fapt real Ioan 2:22  „Tocmai de aceea, când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea; şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Isus”. Învierea credincioşilor, se datorează tocmai faptului că Isus   Înviat din morţi. Prin faptul că Isus a Înviat, credinţa şi poziţia credincioşilor este că că acest eveniment atrage după el şi învierea credincioşilor Ioan 11:25  „Isus i-a zis: „Eu Sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.” El face referire la acest lucru şi în alte pasaje din Scriptură cu privire la învierea credincioşilor în escaton. (Ioan 6:39-40, 44, 54). La fel şi apostolii au predica despre învierea din morţi Faptele Apostolilor 4:2  „foarte necăjiţi că învăţau pe norod, şi vesteau în Isus învierea din morţi”. Se fac şi alte referiri   de genul „ toţi mor în Adam tot aşa toţi vor învia în Cristos (1Corinteni 15:21……, 1Tesaloniceni 4:14). Şi Petru abordează problema învierii credincioşilor „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie (1Petru 1:3). Deci învierea credincioşilor îşi are izvorul în Învierea lui Isus Cristos, pe care l-a Înviat Dumnezeu, Învierea fiind un act al Trinităţii. Isus spune despre credincioşii care vor învia că „….. vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii (Luca 20:36). Învierea va fi un eveniment care se va aplica tuturor oamenilor dar pentru unii va fi binecuvântare, iar pentru alţii blestem veşnic „Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele. Cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă; iar cei ce au făcut răul vor învia pentru judecată. (Ioan 5:28-29). De asemenea Scriptura ne vorbeşte despre învierea trupului ca şi în cazul lui Isus Cristos Apocalipsa 20:13  „Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele……”,iar Pavel face referire la un „trup duhovnicesc” (1Corinteni 15:44), deci un trup nou care va corespunde şi unui trup spiritual. Va fi o diferenţă mare între trupul fizic de acum, şi trupul pe care credincioşii îl vor avea după înviere. Trupul spiritual nu va putrezi, va fi glorios şi plin de putere (1 Corinteni 15:42 ….) şi de asemenea nu va exista căsătorie în Cer. Pavel afirmă faptul că trupurile noastre vor fi ca Trupul lui Isus Cristos după înviere „El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile” (Filipeni 3:21) şi este suficient să ne gândim la Trupul lui Isus Cristos după Înviere şi felul în care s-a manifestat, s-a arăta şi a acţionat. Isus Cristos S-a putut limita la legile fizice din univers dar în acelaşi timp, fiind în acelaşi timp un Trup spiritual, care avea posibilitatea să stea în prezenţa lui Dumnezeu. Învierea lui Isus Cristos. Isus s-a prezentat în Evanghelia după Matei ca şi Rege peste Împărăţia cerurilor, fapt care le spunea evreilor că este Mesia Acela care urma să vină şi pe care evreii îl aşteptau. Pavel defineşte Evanghelia cu privire la Cristos, că a Murit pentru păcate şi a Înviat 1 Corinteni 15:3  V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; 4  că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Acesta este esenţa Evangheliei şi stâlpii creştinismului, care înseamnă mântuirea omului. Prin Înviere Isus Cristos[36] a demonstra că este Fiul lui Dumnezeu. Nici o altă religie nu revendică acest lucru şi se arată moartea liderului care a întemeiat-o, iar zeităţile false se aseamănă izbitor cu caracterul oamenilor. „Scofield prezintă o cronologie a evenimentelor de după Înviere, care se apropie de adevăr chiar dacă relatărilor evangheliştilor diferă puţin. Avem trei femei care merg la mormânt Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Salome, şi alte femei pentru îmbălsămarea corpului lui Isus. Piatra de la gura mormântului este dată la o parte şi Maria Magdalena se întoarce să dea de ştire ucenicilor. (Luca 23:55-24:9 şi Ioan în primele versete din capitolul 20). Maria mama lui Iacov şi Ioan vin la mormânt şi văd pe cei doi îngeri. Petru şi Ioan anunţaţi de Învierea lui Isus ajung la mormânt, privesc şi cred şi se întorc în grabă (Ioan 20:3-10). Maria Magdalena se întoarce la mormânt şi îl confundă pe Isus cu grădinarul. Maria mama lui Iacov şi celelalte femei se întâlniseră cu îngerul (Marcu 16 şi Luca   24) pornesc mesajul şi merg să se întâlnească cu Domnul Isus (Matei în cap. 28, versetele 8-9 şi 10)”. Apariţii de după Înviere sunt: „În prima zi Domnul s-a arătat Mariei Magdalena, femeilor, lui Petru şi ucenicilor care mergeau pe drumul către Emaus, iar seara tuturor apostolilor Toma fiind absent. După opt zile s-a arătat iarăşi apostolilor dar şi Toma era cu ei. În Galileia se arată celor şapte ucenici care pescuiau la marea Tiberiadei, iar pe munte s-a arătat ucenicilor şi la alte 500 de persoane. În Ierusalim şi în Betania s-a arătat lui Iacov şi celor unsprezece. De asemenea se arată lui Saul pe drumul către Damasc, şi în Templul de câteva ori, lui Ştefan în afara Ierusalimului şi lui Ioan când era exilat în insula Patmos”, acesta fiind o perspectivă concentrată a arătărilor Donului Isus după Înviere. Cei care au rămas credincioşi Domnului Isus, l-au văzut, în primul rând femeile „La sfârşitul zilei Sabatului, când începea să se lumineze înspre ziua dintâi a săptămânii”, dis – de- dimineaţă, se grăbeau la mormântul lui Isus, pentru al „întâlni” îmbălsăma. Acolo le aşteaptă o surpriză,  o bucurie neașteptată, o plăcere, pentru că s-a făcut un cutremur mare de pământ, piatra a fost dată la o parte şi un Înger al Domnului a stat pe ea. Înfăţişarea lui era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. (Matei 28:3). După Înviere Isus nu a mai fost limitat de spaţiu şi timp, iar motivul evenimentelor descrise mai sus, înlăturarea pietrei, era pentru ca omenii să constate Învierea. Înfăţişarea îngerului şi faptul că piatra a fost dată la o parte a provocat panică între ostaşii care îl păzeau. „au tremurat de frica lui, şi au rămas ca nişte morţi. Ostaşii romani erau bine pregătiţi, disciplinaţi, neînfricaţi o armată care cucerea lumea, pe când femeile în contrast erau neajutorate, dar ele nu se tem şi vorbesc cu îngerul. Aici este vorba despre credinţă, pe care ostaşii romani nu o aveau. În conversaţie sunt încurajate de înger „ nu vă temeţi, ştiu pe cine căutaţi, nu este aici, a Înviat, veniţi să vedeţi” Ele l-au căutat pe Cristos şi nu s-au temut, iar acum sunt trimise de înger să ducă vestea Învierii mai departe, să spună ucenicilor şi le spune unde îl vor întâlni pe Isus Înviat. Îngerii vin şi spun mesajul învierii credincioşilor care la rândul lor trebuie să-l ducă mai departe. Femeile îndeplinesc porunca îngerului care le spune să nu le fie frică, dar teama lor era de altă natură. Ele nu se temeau de soldaţii romani ci era frica în faţa unui fapt măreţ care este Învierea lui Isus Cristos, era teama că nu este ceva real, că poate fi un vis şi se trezesc la realitate, dar primesc asigurări din partea îngerului că totul este adevărat. Sentimentele femeilor erau amestecate frică şi bucurie, ele merg să dea de veste ucenicilor. Sunt întâmpinate de Isus care le spune „Bucuraţi-vă!” iar ele i s-au închinat. Isus le spune femeilor să meargă în Galilea unde se va întâlni cu ucenicii. Practic toţi au avut emoţii multiple la vestea Învierii Domnului Isus Cristos. Urmează un episod ruşinos din partea iudeilor şi a romanilor care anunţaţi de străjeri care mituiesc soldaţii care l-au păzit să spună o minciună, şi anume că trupul lui Isus a fost furat de către ucenici, credinţă care se păstrează şi astăzi la poporul evreu. Pentru ucenici Învierea Domnului Isus a fost un prilej de bucurie, dar pentru iudei minciuna trebuia adusă mai departe şi s-a concretizat mai târziu prin prigonirea creştinilor. Dacă Isus ar fi rămas în mormânt evreii s-au fi simţit în siguranţă, dar starea lumii este de nesiguranţă tocmai prin faptul căci că credinţa sau credinţele lor se bazează pe minciună.

10). CONCLUZII. După neascultarea lui Adam şi Eva de porunca Domnului, ei sunt alungaţi din prezenţa lui Dumnezeu şi din grădina Eden, fiind în acelaşi timp blestemaţi pentru răzvrătirea lor. O componentă a blestemului era moartea atât fizică cât şi spirituală, iar pe ce trecea timpul oamenii s-au înmulţit pe faţa pământului timpul trecea, iar ei ştiind despre blestem ”…… căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce,” (Geneza 3:19) s-au gândit când vor murii. În perioada aceea este cel mai probabil că a apărut primul calendar.   Biblia ne vorbeşte despre descendenţii lui Cai, care s-au abătut de la Calea Domnului şi urmaşii lui Set care au început să cheme pe Domnul Geneza 4:26  „Lui Set i s-a născut şi lui un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului”. Dar trebuie să ne aducem aminte de promisiunea din Geneza 3:15 „Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul”, şi de atunci Satana a dus o luptă acerbă împotriva a tot ce se naşte din femeie, ştiind că din ea se va naşte cel care îl va învinge. Şi pe linia lui Cain, deşii oamenii nu credeau în Dumnezeu, nu se împăcau cu gândul că dincolo de moarte nu mai este nimic pentru că Dumnezeu a lăsat în om „gândul veşniciei” (Eclesiastul 3:11) şi au căuta surogate, zeităţi false, etc.   Istoria se derulează mai departe, Dumnezeu alege un om pe Avram din care descinde poporul ales, evreii care îl aduc pe scena istoriei pe Unsul, Mesia Cristosul, promis de către Dumnezeu prin proroci. Evanghelistul Matei îl prezintă pe Isus Cristos ca şi Mesia cel promis evreilor. Astfel el foloseşte arborele genealogic de la Isus la David, la Avraam. Dar evreii din timpul lui Isus doreau un „Mesia” în termeni umani, şi îl resping pe Isus ca fiind adevăratul Mesia şi îl ucid pe Cruce fără să-şi dea seama că acest fapt este şi în planul lui Dumnezeu, pentru ca şi neamurile să primească mântuire. În Evanghelia după Matei Isus Cristos este prezentat ca şi Rege, iar în capitolele 5-7, ne este prezentat cum trebuie să fie cel care face parte din Împărăţia Cerurilor. Bineînţeles sunt şi alte aspecte prezentate în această Evanghelie. Creştinii sărbătoresc Învierea Domnului Isus Cristos, la sărbătoarea Paştelui prin care se comemorează Moartea şi Învierea Domnului Isus Cristos. Semnificaţia Paştelui iudaic diferă de   semnificaţia pe care o dau creştinii aceluiaşi cuvânt. În iudaism Paştele semnifică o sărbătoare naţională a raportată la ieşirea poporul evreu din Egipt, purta numele de PESAH, începea în 14 Nisan, iar ca şi ritual religios el diferă puţin la evrei din Israel faţă de evreii din diaspora. Esenţa sărbătorii este eliberare şi se ţinea conform calendarului religios care diferea de cel civil. Oricum sărbătoare se ţinea într-o   atmosferă de bucurie, în care se cântau imnuri, se citea din Tora, se stătea la masa de Paşti, iar evreul nu intra oricum în bucuria sărbătorii ci de făcea un ritual de curăţire. Sărbătoarea ţinea mai multe zile şi era una din cele trei sărbători care implica venirea fiecărui evreu la Ierusalim. În creştinism se comemorează Moartea şi Înviere lui Isus Cristos, ca Fiu al lui Dumnezeu, Moartea pe Cruce şi Înviere lui Isus Cristos sunt stâlpii credinţei creştine. Creştinii au mutat ziua de sărbătoare în prima zi din săptămână care este Duminica, în cinstea acestui eveniment. Înainte de Paşti se sărbătoreşte Intrarea lui Isus în Ierusalim în duminica Floriilor, apoi urmează Săptămâna Mare, şi se intră Duminica în ziua de sărbătoare a Învieri Domnului Isus. Paştele creştin ţine de la momentul Învierii până la Înălţarea la Cer. În afara evenimentelor comemorate cu suport biblic, mai există şi tradiţia bisericii, cu precădere accentuată la bisericile tradiţionale, dar parţial şi la bisericile Protestante şi Neoprotestante, care se manifestă prin mese îmbelşugate, „lumina sfântă” ouă roşii, mâncăruri tradiţionale, pască, cozonac, drob, etc care diferă de la o zonă la alta, sau în funcţie de confesiune. Datorită păcatului făcut de om cineva trebuia să plătească un preţ de sânge, acest lucru fiind decretat de Dumnezeu. Acest fapt ne arată gravitatea păcatului, incapacitatea omului de a se salva singur din faţa mâniei lui Dumnezeu, dar şi preţul foarte mare prin care am fost răscumpăraţi Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Încă înainte de Sinai au fost oameni care au adus jertfe de animale lui Dumnezeu, un exemplu fiind Iov. Ispăşirea devine şi mai clară după poruncile pe care le dă Dumnezeu poporului evreu în cadrul Legământului de la Sinai prin jertfele de ispăşire aduse pentru păcate de poporul evreu prin întreg sistemul preoţesc şi sacrifical poruncit de Dumnezeu poporului Său în cărţile Exod Levetic, Numeri şi Deuteronom. Toate aceste jertfe erau aduse în contul Jertfei care urma să vină, Unsul, Cristosul, Mesia, Mielul pentru Jertfă. Ispăşirea în Noul Testament este realizată efectiv de Cristos care este bine punctat de Ioan „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Există câteva aspecte care ies în evidenţă, ca dragostea lui Dumnezeu faţă de lume, Jertfa care a fost necesară pentru plăti preţul păcatului, faptul că Jertfa lui Cristos a fost reprezentativă pentru întreaga rasă umană în faţa lui Dumnezeu, având şi efectul scontat, şi a avut un rol de substituţie, fiindcă în mod efectiv Isus Cristos a murit în locul nostru. Dacă în Vechiul Testament animalele aduse ca şi jertfă erau victime, nu aşa a fost în cazul lui Isus Cristos, care a acceptat să facă această Jertfă pentru păcatele omenirii. De la Lege, s-a trecut la Harul lui Dumnezeu Efeseni 2:8  „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu”, dar de fapt şi Legea a fost dată tot prin Har. În cartea Evrei Cristos ne este prezentat mai presus ca şi superior profeţilor, al îngerilor, lui Moise, preoţiei levitice, Marelui Preot, Cristos fiind Marele nostru Preot veşnic, după rânduiala lui Melhisedec, fiind superior Templului printru-un legământ mai bun, fiind bazat pe făgăduinţe mai bune. Noul Legământ este superior Vechiului Legământ, Jertfa era mai bună, eternă şi avea un caracter universal. Prin El avem intrare liberă la Tatăl. Există diferite teorii despre Ispăşire, dintre care Teoria Substituţiei Penale, este cea mai aproape de adevăr, având cel mai bun suport biblic. Nu trebuie că uităm faptul că Dumnezeu este Duh, dar se prezintă în Scriptură şi ca o Persoană, El se descopere pe paginile Bibliei şi nu poţi fragmenta adevărul biblic după propria dorinţă, fiindcă o Persoană este un tot, care nu se poate diviza, greşeală în care cad multe confesiuni sau credincioşi, care cad în aceste capcane doctrinale. Noi ştim din Biblie căci Isus Cristos este o Persoană care face parte din Trinitate, fiind egal cu Dumnezeu şi cu Duhul Sfânt în esenţa Lor. El a intrat în lume prin naşterea din fecioară de bună voie, s-a Supus Tatălui şi în unele cazuri Duhului Sfânt. El a fost om şi Dumnezeu în acelaşi timp, cele două naturi, umană şi divină fiind absolut necesare pentru salvarea omenirii din păcat. O divinitate nu avea posibilitatea să moară şi a trebuit să fie Întrupat ca să poată muri, pe de altă pateu moartea unui simplu om nu are nici o valoare din punct de vedere al Ispăşirii sub aspect mântuitor. Astfel Moartea lui Isus Cristos a fost reală şi a plătit preţul păcatului, fiind în planul lui Dumnezeu. Moartea Lui a fost ispăşitoare, de împăcare, răscumpărătoare şi înlocuitoare. Învierea a fost un act al Trinităţii. Fapte 2:24  „Dar Dumnezeu L-a înviat, deslegându-I legăturile morţii, pentru că nu era cu putinţă să fie ţinut de ea. Prin Înviere Cristos a validat sacrificiul pentru păcat, se dă valoarea predicării Evangheliei, a credinţei şi a mântuirii. După Înviere Isus s-a arătat credincioşilor, apoi s-a înălţat la cer şi acum stă la dreapta Tatălui, având funcţie de Rege, Mare Preot şi Mijlocitor. Au fost numeroase profeţii mesianice despre Isus Cristos, care s-au împlinit în El, dintre care reamintim faptul că El este Uns şi Veşnic, Fiul lui Dumnezeu, moare în locul nostru, va fi Răstignit, Înviază dintre morţi, şi Se va înălţa la dreapta lui Dumnezeu. De asemenea dintre Numele şi Titlurile Isus Cristos se pot reaminti Fiul Omului, Hristosul, Preot, ROBUL Unsul, Leul, Mielul lui Dumnezeu   Mesia, Răscumpărător, Mijlocitor,  Mare Preot, Alfa si Omega Calea, adevărul, Viața etc, nume şi titluri care definesc caracterul şi natura lui Isus Cristos. Isus Cristos a venit ca Miel pe acest pământ   „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). El este descris cel mai bine de Isaia în cap 53   şi ne prezintă imaginea lui Isus Cristos pe Cruce. Cei care sunt ai lui Cristos sunt spălaţi şi curăţiţi de păcate prin Sângele care a curs pe Cruce, şi scăpaţi de moarte spirituală. Dumnezeu a decretat că „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru. (Romani 6:23), noi avem salvare prin Jertfa lui Cristos. Pentru îndeplinirea acestei condiţii Cristos trebuia să fie şi Robul care sufere prezentat tot de prorocul Isaia „El a crescut înaintea Lui ca o odraslă slabă, ca un lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire ca să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă”.(Isaia 53:2). Tot în Isaia ca sursa internă se afirmă „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat, şi durerile noastre le-a luat asupra Lui, şi noi am crezut că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. (Isaia 53:4) El va fi zdrobit prin suferinţă, va muri şi va învia „Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă…” Isaia 53:10). În cartea evrei Pavel face corespondenţa necesară Evrei 9:13  „Căci dacă sângele taurilor şi al ţapilor şi cenuşa unei vaci, stropită peste cei întinaţi, îi sfinţeşte şi le aduce curăţirea trupului, 14  cu cât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus pe Sine însuşi jertfă fără pată lui Dumnezeu, vă va curăţi cugetul vostru de faptele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului cel viu”! Ne întoarcem la Isaia care continuă   53:11  „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor”. În acest caz situaţia creştinului este complet schimbată „Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică” (Romani 6:22) şi nu există cale de mijloc. Din nefericire omul fiind o fiinţă liberă, există un atunci, şi un acum, credinţă şi necredinţă, iar cei mai mulţi oameni merg la pierzare veşnică. Isus îndeamnă omenirea spre calea mântuirii. Matei 7:13 „Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea”. În calitate de Mântuitor reţinem dintre titlurile lui Cristos acelea de Împărat, Mare preot şi Mijlocitor. Unul dintre atribuţiile lui Cristos este acela de Mare Preot, care face o slujbă sus în cer înainte făcând lucrarea pe pământ prezentată de evanghelişti. Noi nu avem posibilitatea de a ne trăi credinţa prin forţe proprii şi chiar Isus afirmă acest lucru Ioan 15:5  „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”. Din această cauză avem nevoie de un Mare Preot sus în cer care să mijlocească pentru noi. Este necesar să ne apropiem de Tronul Harului, ca să primim îndurare, având curaj dar în acelaşi timp cu respect şi smerenie fiindcă „El ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii, (2 Timotei 1:9). Isus Cristos este Capul Bisericii, dar în acelaşi timp, mântuitorul meu personal, dar şi Păstorul meu, afirmaţie făcută de David, astfel că Preoţia lui Cristos se desface ca şi o umbrelă, atemporală peste întreaga omenire. Statutul de Mare Preot este dat de Dumnezeu şi nimeni nu şi-l poate lua singur Evrei 5:4  „Nimeni nu-şi ia cinstea aceasta singur, ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu, cum a fost Aaron”. Acelaşi lucru îl afirmă Biblia despre Isus Cristos „Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:7). Isus ne înţelege problemele pentru că a fost om ca şi noi, dar nu a cedat în faţa ispite, dar trebuie să ne mărturisim păcatele la modul concret. Numai atunci se poate aplica următorul verset „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne cureţe de orice nelegiuire” (1 Ioan 1:9). Azi de multe ori şi în dreptul multor credincioşi trebuie să reia abecedarul credinţei să bea lapte şi după aceea se poate ajunge matur spiritual. Acest lucru se vede în viaţa noastră de credinţă. Un moment crucial a fost Răstignirea, lui Isus pe Cruce, un eveniment care a afectat universul întreg. A fost o acţiune unică şi irepetabilă în istorie, Cristos a împărţit istoria umanităţii în două, B.C şi D.C. Jertfa a fost unică şi suficientă, şi este exaustivă. Deşi la cruce ar fi trebuit să fie recunoscută identitatea lui Mesia Isus Cristos, necredincioşii îl percep ca şi pe un impostor cu puţine excepţii. Tâlharul de pe cruce „Şi a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ţi aminte de mine, când vei veni în Împărăţia Ta!” (Luca 23:42) şi sutaşul roman, „cu adevărat, omul acesta era Fiul lui Dumnezeu!”, îi recunosc identitatea, şi mulţimea în momentul morţii lui Isus, dar ceilalţi îl batjocoresc, haina Sa este trasă la sorţi de ostaşii romani, a avut pe cap o coroană de spini, i s-a oferit în loc de apă un amestec de vin acru şi fiere trecătorii au râs de El. Ucenici au fugit, Petru s-a lepădat, şi doar Ioan şi femeile au asistat la răstignire. Descrierea suferinţei lui Cristos nu o fac evangheliştii ci prorocul Isaia în capitolul 53, „îţi întorceai faţa de la El”, moarte lui în nici un caz nu a fost una glorioasă. Liderii religioşi din timpul acela, mulţimea însetată de sânge, ostaşii, trecătorii au hulit pe Dumnezeu. Pe cruce au scris INRI, în trei limbi de circulaţie internaţională. Isus Cristos înainte de moarte strigă „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit”, apoi „Isus a strigat iarăş cu glas tare, şi Şi-a dat duhul”. În acel moment s-au petrecut câteva evenimente dintre care amintim un mare cutremur de pământ, cele trei ceasuri de întuneric, şi perdeaua din Templu din Sfânta Sfintelor, s-a rupt de sus în jos. Pământul, creaţia s-a cutremurat, în momentul în care Creatorul, cel care susţine viaţa a murit, iar prin faptul că s-a rupt perdeaua din Sfânta Sfintelor, din acel moment fiecare om care crede şi se pocăieşte   are intrare liberă la Tatăl. În cele trei ore de întuneric era o rezolvare între Tată şi Fiu, şi Dumnezeu a ascuns acest lucru de ochii oamenilor. La început ucenicii s-au temut prin faptul că Isus Cristos murit dar după Înviere s-au bucurat. Mai târziu Pavel într-un anume mod, la nivel uman se identifică cu Isus Cristos „Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dar pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2:20) Tot prin Pavel   care este iluminat de Duhul Sfânt se reaminteşte faptul că Romani 3:23 „Căci toţi au păcătuit, şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu” sau Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi. (Romani 11:32). Astfel toţi oamenii au nevoie de Jertfa de Ispăşire a lui Cristos, iar cei care cred recunosc starea de păcat şi faptul că doar prin Sângele Mielului pot fi mântuiţi pentru a intra în Împărăţia Cerurilor. După Moartea lui Isus Iosiv din Arimateea cere voie lui Pilat şi Isus Cristos este îngropat, iar iudeii cer ca mormântul să fie păzit. După trei zile Isus este Înviat din morţi aşa cum au spus Scripturile „Nu este aici; a înviat, după cum zisese. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul”. Creştinismul primar în vestirea Evangheliei punea un mare accent pe Înviere lui Isus Cristos. Nimic de religiile păgâne nu se compară cu Învierea lui Isus. Credinţa în înviere în Vechiul Testament era un subiect mai puţin abordat, fiind preocupaţi mai multe de timpul prezent, fără o învăţătură clară despre înviere, ea fiind de multe ori raportată la renaştere naţională. Există o referinţă clară despre învierea morţilor în cartea lui Daniel, mai puţin în Psalmi şi în Isaia, unde versetele sunt interpretabile. Pe timpul lui Isus ideea de înviere era acceptată cu excepţia saducheilor, dat fără o claritate a conceptului. În Noul Testament lucrurile se schimbă radical prin lucrarea şi Învierea lui Isus Cristos. El este Cel dintâi care a Înviat. 1 Corinteni 15:20  „Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pîrga celor adormiţi”, Cristos fiind stăpân şi peste moarte. În evanghelii se arată mormântul gol, apoi Isus se arată ucenicilor după Înviere timp de 40 de zile până la Înălţarea la cer. Credibilitatea Învieri se datorează martorilor oculari care l-au întâlnit pe Isus după Înviere dar şi transformarea care s-a produs în inimile lor, fiind gata să sufere prigoană şi să moară pentru El fapt care s-a şi întâmplat. De asemenea în închinarea din Biserica primară, dintre ritualurile de închinare Cina şi Botezul comemorează Moartea şi Învierea lui Isus Cristos. Învierea a dat sens predicări Evangheliei şi semnificaţie în viaţa credinciosului. Teorii de genul leşinului, sau halucinaţii, nu au un suport real. Avem şi o dificultate de ordin moral fiindcă dacă Cristos nu a Înviat, Dumnezeu a clădit Biserica pe un neadevăr, ceea ce este împotriva naturii Sale. Învierea este un fapt real „când a înviat din morţi, ucenicii Lui şi-au adus aminte că le spusese vorbele acestea; şi au crezut Scriptura şi cuvintele pe care le spusese Isus”. Am afirmat conform Scripturii că Isus este „pârga celor adormiţi”, iar învierea credincioşilor este posibilă datorita faptului că Isus a Înviat din morţi. Ioan 11:25  „Isus i-a zis: „Eu Sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi.”. aceeaşi poziţie o au ucenicii apostolii Pavel şi Petru, care percep învierea credincioşilor în escaton într-un trup fizic dar şi într-o dimensiune spirituală un trup ca al lui Cristos. Trupul spiritual nu va putrezi, va fi glorios şi plin de putere şi se va manifesta în primul rând sub aspect spiritual, iar cei care vor învia pentru viaţă veşnică „vor fi fiii lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii”. Evenimentul învierii se aplică la toţi oameni, dar după judecată vor primi destine diferite, moarte sau viaţă veşnică. Prin Înviere Isus Cristos a primit confirmarea că este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu şi că a fost fără păcat. Esenţa Evangheliei, stâlpii religiei creştine sunt Moartea şi Învierea lui Isus Cristos. După Înviere   se poate prezenta ca şi o cronologie evenimentelor şi a arătărilor lui Isus. Avem trei femei care merg la mormânt Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacov şi Salome, şi alte femei pentru îmbălsămarea corpului lui Isus. Piatra de la gura mormântului era dată la o parte şi Maria Magdalena se întoarce să dea de ştire ucenicilor, Maria mama lui Iacov şi Ioan vin la mormânt şi văd pe cei doi îngeri. Petru şi Ioan anunţaţi de Învierea lui Isus ajung la mormânt, privesc şi cred şi se întorc în grabă. Maria Magdalena se întoarce la mormânt şi îl confundă pe Isus cu grădinarul. Maria mama lui Iacov şi celelalte femei se întâlniseră cu îngerul primesc mesajul de la îngeri şi merg să se întâlnească cu Domnul Isus. El se arată în prima zi Mariei Magdalena, femeilor, lui Petru, celor doi ucenici pe drumul către Emaus, iar seara apostolilor Toma fiind absent. La o altă întâlnire se arată din nou fiind şi Toma prezent moment în care o mărturisire de credinţă. Ioan 20:28  „Drept răspuns, Toma I-a zis: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” În Galileia se arată la şapte ucenici care se aflau la pescuit, iar pe munte se arată ucenicilor şi altor 500 de persoane. În Ierusalim şi în Betania s-a arătat lui Iacov şi celor unsprezece. Se arată lui Saul pe drumul către Damasc, şi lui Ştefan în momentul când este martirizat, de asemenea lui Ioan când este exilat în insula Patmos. Femeile nu s-au temut de ostaşii romani care „au tremurat de frica lui, şi au rămas ca nişte morţi.” ci de evenimentul în sine, care era măreţ, neaşteptat, producea şi teamă sfântă dar şi bucurie. Cristos nu mai era limitat de timp sau spaţiu şi ele se duc să spună ucenicilor. Pe drum Isus se întâlneşte cu ele şi le îndeamnă la o stare de bucurie, iar femeile i se închină. Iudeii mituiesc pe străjeri pentru a spune că Trupul lui Isus a fost furat de ucenici lucru crezut de către evrei şi astăzi. Prin faptul că nu i-u găsit Trupul, minciuna s-a propagat mai departe creştinii fiind prigoniţi. Pavel defineşte Evanghelia şi în termenii Învierii lui Isus Cristos „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi; (1Corinteni 15:3-4), şi Evanghelia este prezentată şi în alte versete. Sentimentele ucenicilor sunt de confuzie, ei erau uimiţi, nu le venea să creadă, ei  au fost zdrobiţi de evenimentul Răstignirii  şi  au fost surprinşi de Înviere. De asemenea nu au înţeles deplin, nu s-au aşteptat la moartea şi învierea lui Cristos. Există implicaţii ale doctrinei despre Înviere cu semnificaţia Cristologică. Dacă Cristos nu a înviat credinţa este zadarnică. Evanghelia este o veste bună prin faptul că Dumnezeu şi-a trimis Fiul să moară pentru noi şi să fie Mântuitorul nostru, iar dacă nu a Înviat se pierde garanţia mântuirii şi ea nu a fost realizată. Învierea lui Cristos este asociată cu mântuirea oamenilor şi prin El suntem socotiţi neprihăniţi. Pavel doreşte să cunoască pe Cristos şi „puterea învierii Lui”, el vede că aceiaşi putere care l-a Înviat pe Cristos din morţi va lucra la învierea şi puterea credincioşilor. Învierea este importantă[37] pentru că ne arată puterea lui Dumnezeu,   este o dovadă şi o mărturie pentru învierea oamenilor, dacă nu ar fi Înviat Cristos tot ceea ce înseamnă viaţă cretină este golită de sensul ei, dar Cuvântul lui Dumnezeu este o garanţie a adevărului, iar credincioşii adevăraţi au fost martiri în toate timpurile. Dumnezeu este Duh şi cine se închină lui trebuie să o facă în Duh şi Adevăr, dincolo de aspectul confesional sau religios Pe de altă parte Învierea lui Isus Cristos este un triumf glorios asupra morţii, iar cei care cred în Isus Cristos, urmează să aibă viaţă veşnică.

 11). BIBLIOGRAFIE:

Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

SCURĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

Tenney,   C.   Merrlill   STUDIU AL   NOULUI TESTAMENT ,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA   MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Paști

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

 Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/ispasire.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/teorii-legate-de-ispasire.html

O scurtă mărturisire de credinţă scrisă de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

Saithttp://www.allaboutjesuschrist.org/romanian/numele-lui isus.htm#sthash.ZeB3mejJ.dpuf

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Isus-numele.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Iisus-Mielul-Dumnezeu.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/robul-care-sufera.html

Comentariu biblic la Noul Testament William Mac Donald

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/inviere.html

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/importanta-invierii-Hristos.html

 Ardelean Viorel

[1] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

[2] SCURĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 129

[3] n. b. informaţie nesigură

[4] Ardelean Viorel

[5] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[6] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[7] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

[8] Tenney,   C. Merrlill     STUDIU AL   NOULUI   TESTAMENT pag 129-132

[9] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

[10] Dicţionar Biblic pag 814-815

[11] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Paști

[12] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[13] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Paști

[14] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/ispasire.html

[15] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/ispasire.html

[16] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/ispasire.html

[17] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/ispasire.html

[18] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/teorii-legate-de-ispasire.html

[19] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/teorii-legate-de-ispasire.html

[20] O scurtă mărturisire de credinţă scrisă de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[21] Sait ROBOAM http://www.roboam.com/

[22]Saithttp://www.allaboutjesuschrist.org/romanian/numele-lui-isus.htm#sthash.ZeB3mejJ.dpuf

[23]Saithttp://www.allaboutjesuschrist.org/romanian/numele-lui-isus.htm#sthash.ZeB3mejJ.dpuf

[24] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Isus-numele.html

[25] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/Iisus-Mielul-Dumnezeu.html

[26] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[27] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/robul-care-sufera.html

[28] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[29] Sait Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[30] Sait Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[31] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[32] Comentariu biblic la Noul Testament William Mac Donald

[33] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/inviere.html

[34] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/inviere.html

[35] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/inviere.html

[36] [36] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[37] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/importanta-invierii-Hristos.html

SALMANASAR

download

SALMANASAR. (Ebr. salman’eser; gr. Salmennasar; asir. Sulmanu-asaridu, „dumnezeul Sulman este căpetenia”). Cuvântul în ebr. poate fi citit slmn‘sr (JSS 21, 1976, p. 8).

Salmanasa a fost numele mai multor domnitori asirieni. Împăratul *Asiriei căruia Osea i s-a supus (2 Împăraţi 17:3) s-a numit Salmanasar al V-lea (727-722 î.Cr.) fiul lui Tiglat-Pileser III. Când Osea a încetat să mai plătească tribut în al 7-lea an de domnie, Salmanasar a început un asediu de trei ani al *Samariei, capitala Israelului. În analele rămase până azi nu există menţionat numele acestui împărat, dar Lista eponimelor asiriene menţionează asediul Samariei şi în cronicile Babilonului se spune că Salmanasar „a zdrobit rezistenţa cetăţii Samaria”. Este posibil ca „împăratul Asiriei” în mâinile căruia a căzut cetatea să fi fost acelaşi Salmanasar, deşi capturarea finală a oraşului este revendicată de succesorul său, Sargon al II-lea în 722/1 î.Cr. Este foarte posibil ca Sargon să fi uzurpat tronul imperiului tocmai în timpul asediului Samariei şi apoi să fi continuat campania (POTT, p. 58-63).

Salmanasar al III-lea, împăratul Asiriei 859-824 î.Cr., a întreprins adeseori raiduri împotriva teritoriilor din vest, iar prima atestare documentară asiriană a contactului cu Israelul este cea din analele sale. În anul 853 î.Cr. înfruntă coaliţia formată din regii sirieni sub conducerea lui Irhuleni al Hamatului şi Hadadezer al Damascului, la Qarqar. Printre ei a fost şi „Ahab israelitul”, care, potrivit asirienilor va furnizat 2.000 de care de luptă şi 10.000 de oameni. Înaintarea asiriană a fost temporară şi Salmanasar nu s-a reîntors decât după 3 ani (1 Împăraţi 16:29; 20:20; 22:1).

În scrierile sale referitoare la operaţiunile militare împotriva Siriei care au avut loc în anul 841 î.Cr., Salmanasar al III-lea pretinde că l-a înfrânt pe Hazael al Damascului (vezi 1 Împăraţi 19:15). Totuşi, el n-a cucerit cetatea ci a trecut în Liban prin Hauran, unde a primit tribut de la „Iehu fiul lui Omri”, eveniment ce nu este menţionat în VT, aşa cum apare descris pe obeliscul negru de la Nimrod (*Calah).

BIBLIOGRAFIE

CAH, 3, 1978.

D.J.W.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/salmanasar.html

Despre idolatrie de Tertulian din Cartagina (cca. 160-225 d.Cr.)

download

Cuprins:

Rezumat

Capitolul 1 – Sfera extinsă a cuvântului idolatrie

Capitolul 2 – Idolatria în sensul cel mai limitat

Capitolul 3 – Idolatria: originea şi însemnătatea numelui

Capitolul 4 – Idolii ce nu trebuiesc făcuţi

Capitolul 5 – Obiecţii felurite sau scuze întâlnite

Capitolul 6 – Idolatria condamnată prin botez

Capitolul 7 – Mâhnirea celor credincioşi

Capitolul 8 – Alte arte făcute folositoare idolatriei

Capitolul 9 – Profesii de anumit fel care se aliază idolatriei

Capitolul 10 – Despre directorii de şcoli şi dificultăţile lor

Capitolul 11 – Conecţia între invidie şi idolatrie

Capitolul 12 – Răspunsuri ulterioare la această scuză

Capitolul 13 – Despre ţinerea zilelor ce au legătură cu idolatria

Capitolul 14 – Despre blasfemie

Capitolul 15 – Referitor la festivalurile în onoarea împăraţilor

Capitolul 16 – Referitor la festivalurile particulare

Capitolul 17 – Cazul slujitorilor şi a altor oficiali

Capitolul 18 – Îmbrăcămintea în legătură cu idolatria

Capitolul 19 – Referitor la serviciul militar

Capitolul 20 – Referitor la idolatria din cuvinte

Capitolul 21 – Despre încuviinţarea tăcută din formulările păgânilor

Capitolul 22 – Despre acceptarea binecuvântării în numele idolilor

Capitolul 23 – Contracte scrise în numele idolilor

Capitolul 24 – Concluzia generală

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro

Rezumat

Quintus Septimus Florens Tertullianus s-a născut în Cartagina, din părinţi păgâni, dar a devenit creştin cândva, înainte de anul 197 d.Cr. Potrivit lui Ieronim şi Eusebiu, a fost fiul unui centurion şi s-a pregătit la Roma pentru avocatură. După convertire, a devenit prezbiter în biserica din Cartagina, dar s-a disociat de Biserică după ce prezbiterul Romei a respins „Noua profeţie” a mişcării montaniste. Însă „…nici Eusebiu, nici Ieronim nu sunt martori demni de încredere cu privire la aceasta şi ceea ce se poate cunoaşte despre viaţa lui Tertullian cules din propriile lui scrieri; din păcate, caracterul lor extrem de retoric face ca tragerea de concluzii să nu fie sigură.”)] Din dovezile fragmentare de care dispunem se poate ajunge la concluzii foarte diferite.

De-a lungul istoriei bisericii, Tertullian a fost condamnat pentru două motive principale: asocierea lui cu mişcarea montanistă şi presupusul său anti-intelectualism. Totuşi, cea mai mare parte a învăţaţilor sunt de acord că montaniştii erau, doctrinar vorbind, ortodocşi, aşadar respingerea contribuţiei lui Tertullian în domeniul teologiei, din pricina asocierii cu ei, este neîntemeiată. Roger Forster şi Paul Marston, de exemplu, se referă la Minucius Felix (sfârşitul secolului al II-lea – secolul al III-lea), ca fiind contemporanul „mai ortodox” al lui Tertullian. Totuşi, este de remarcat faptul că în lucrarea lui Minucius Felix, „Octavius”, creştinismul este tratat din punct de vedere filozofic, Scriptura nu este citată şi nici învăţăturile biblice majore nu sunt prea mult discutate. De aceea, este greu de acceptat părerea lui Forster şi Marston pe baza argumentelor tăcerii. A existat o dezbatere îndelungată, care a încercat să lămurească dacă Tertullian a folosit „Octavius” ca sursă pe Apologia lui sau viceversa. Opinia actuală este în favoarea priorităţii Apologiei. Aceasta nu este prima oară când ortodoxia lui Tertullian a fost atacată pentru a-i submina credibilitatea ca martor al credinţelor şi practicilor bisericii din vremea lui. William Wall a folosit acelaşi truc în anii 1940, pentru a-şi susţine punctul de vedere legat de botezul copiilor. Wall a scris că Tertullian „…a fost prins de erezia montaniştilor, care susţineau blasfemia că un oarecare Montanus a fost Paracletul sau Mângâietorul pe care Mântuitorul nostru a promis că Îl va trimite şi că, prin acesta, voia lui Dumnezeu s-a revelat mai bine şi mai deplin decât prin apostoli, care au profeţit numai în parte.” Paul K. Jewett răspunde celor de mai sus astfel: „Dar reputaţia de creştin şi teolog a nobilului african de-abia dacă are nevoie de apărare în faţa unei asemenea ofense jalnice.”

Tertullian este considerat părintele bisericii care, mai mult decât oricare altul, a rezumat anti-intelectualismul bisericii primare. Tertullian a scris:

Căci filozofia este materialul înţelepciunii lumii, interpretul nechibzuit al naturii şi al dispensaţiei lui Dumnezeu. Într-adevăr, însăşi ereziile sunt instigate de filozofie… Ce are de-a face Atena cu Ierusalimul? Sau Academia cu Biserica? Ce au de-a face ereticii cu creştinii? Instrucţiunile noastre vin din pridvorul lui Solomon, care ne-a învăţat că Domnul trebuie căutat în simplitatea inimii. La o parte cu toate încercările de a produce un creştinism stoic, platonian şi dialectic! Nu vrem dezbateri minuţioase cu privire la ce înseamnă a-L avea pe Cristos Isus, nici anchete după primirea Evangheliei! Atunci când credem, nu dorim nici o altă credinţă. Căci acesta este primul nostru articol de credinţă, că nu este nimic altceva în care trebuie să credem.

Există trei adevăruri în spatele retoricii lui Tertullian, care sunt rareori luate în considerare:

1) Filozofia greacă era „un amalgam de concepţii rivale cu privire la lume, bazate pe premise foarte diferite de revelaţia biblică.” Eşecul lor în stabilirea vreunor mijloace de tragere la răspundere, care să permită rezolvarea disputelor, a fost observat şi de Diodor (cca .90-21 î. Cr.), de Galen (cca.130-200 d.Cr.) şi de Claudius Ptolemeu (secolul al II-lea d.Cr.) şi de alţi gânditori de frunte din secolul al II-lea.

2) Tertullian a crezut că „însăşi ereziile sunt instigate de filozofie” şi că Platon şi Aristotel sunt responsabili pentru gnosticismul valentinian. David Lindberg arată că, „prin urmare, el nu s-a opus filozofiei în general, ci ereziei sau filozofiei care i-a dat naştere.”

3) Tertullian însuşi a folosit în scrierile sale idei filozofice (în special stoice). Era de acord cu Platon cu privire la problema nemuririi sufletului. El chiar a pretins (aşa cum o făcuseră înaintea lui şi Philo şi Iustin martirul) că filozofii au împrumutat unele lucruri din Scripturile evreieşti. Ca toţi scriitorii, Tertullian a presupus că putea scrie teologie fără a încorpora în ea propriile presupuneri.

Declaraţia citată mai sus trebuie văzută în contextul celorlalte lucrări ale sale.

În altă parte, Tertullian nu vorbeşte întotdeauna în termeni atât de puternici despre prăpastia de netrecut care separă Atena şi Ierusalimul. Tertullian era la fel de educat ca oricare altul din vremea lui: era un avocat competent, capabil să-şi publice lucrările cu egală uşurinţă în greacă şi latină, cunoscător al argumentelor existente în şcolile platoniene, stoice şi aristoteliene şi posedând deopotrivă unele cunoştinţe de medicină.

În cele din urmă, s-a arătat că argumentul lui Tertullian: „Cred pentru că este absurd” era un citat greşit, dar, mai important, el reprezintă o formă de argumentare aparţinând standardului aristotelian. Mai simplu, Tertullian spune de fapt: …cu cât este mai improbabil un eveniment, cu atât este mai puţin probabil ca cineva să creadă că s-a petrecut, dacă nu există dovezi care să îl constrângă să o facă. De aceea, chiar improbabilitatea unui pretins eveniment, precum învierea lui Cristos, reprezintă o dovadă în favoarea lui. Ajungând până aici în încercarea de a aboli raţiunea, Tertullian îşi însuşeşte tehnicile raţionale aristoteliene şi le foloseşte în scop apologetic.

Într-adevăr, în Apologia lui, Tertullian a demonstrat că este familiar cu cel puţin treizeci de autorităţi în materie literară, pe care probabil le citise de la sursă şi nu făcând referire la un manual de citate.

Metoda exegetică a lui Tertullian a variat în funcţie de scopul fiecăreia dintre lucrările sale. Atunci când a scris împotriva gnosticului Marcion (care respingea Vechiul Testament şi întreaga folosire a alegoriei) Tertullian a apărat utilizarea ei, observând că şi Pavel o întrebuinţase în scrisorile lui. Deşi a admis că folosirea alegoriei era uneori legitimă, el a arătat clar că el însuşi prefera sensul literal. Pentru identificarea prezenţei alegoriei, el folosea următorul principiu: dacă sensul literal nu avea nici un înţeles, atunci era prezentă alegoria; aceasta lipsea atunci când textul putea fi înţeles pe baza sensului literal. Sub acest aspect, Tertullian nu se deosebea în mod semnificativ de principiul lui Origene. În celelalte lucrări ale sale, folosirea alegoriei este restrânsă. Urmându-i pe alţi scriitori (precum Iustin şi Irineu), Tertullian a folosit în mod extins tipologia, pentru a demonstra unitatea Testamentelor, dar simbolurile găsite în Vechiul Testament se bazau pe personaje istorice, locuri şi evenimente, fiind folosite cu consecvenţă. După cum O’Malley reliefează: „Evident, el nu se simte în stare să folosească alegoria la modul general, din pricina cuvintelor lui Pavel din Galateni 4:24.”

Rob Bradshaw

 Capitolul 1  Sfera extinsă a cuvântului idolatrie

Crima principală a rasei umane, cea mai mare vină adresată lumii, întreaga cauză de procură a judecăţii, este idolatria. Deşi greşeala fiecăruia îşi atrage propria caracteristică, cu toate că este destinată judecăţii sub propriul ei nume, acestea este totuşi delimitată sub relatarea generală despre idolatrie. Puneţi deoparte nume, examinaţi fapte, însă un idolatru este la fel ca un criminal. Vă mai întrebaţi pe cine a ucis? Dacă aceasta contribuie la fapte, în mod probabil o face spre agravarea rechizitoriului, nu pentru un străin sau vreun duşman personal, ci pentru sine. Prin ce surse? Prin cele ale erorii sale. Pin ce armă? Prin insulta adresată lui Dumnezeu. Prin câte lovituri? Atât de multe cât sunt şi idolatriile lui. Cel care afirmă că cel idolatru nu va pieri va afirma de fapt că idolatrul nu a comis nici o crimă. În plus, vei putea recunoaşte în aceeaşi crimă atât adulterul cât şi curvia, căci cel ce slujeşte unor dumnezei falşi este fără îndoială un adulter al adevărului, pentru că tot neadevărul este adulter. Deci şi o astfel de persoană este înecată în curvie. Căci cel care este un slujitor împreună cu spiritele necurate oare nu maschează în general poluarea şi curviile? Şi astfel aceasta este ceea ce foloseşte Sfânta Scriptură pentru a desemna adulterul în idolatria lor reproşabilă. Esenţa fraudei, ca de exemplu, este ceea ce cineva pretinde că este al altuia, sau refuză în favoarea altuia datoria sa; şi desigur, frauda comisă faţă de om este un nume al celei mai mari crime. Ei bine, idolatria îl înşeală pe Dumnezeu prin a-L refuza şi a conferi altora onoarea Lui; aceasta se îmbină cu frauda în mod insolent. Dacă frauda, la fel de mult ca şi adulterul şi curvia, atrage după sine moartea, atunci, în aceste cazuri, egal cu cel anterior, idolatria rămâne neechitată de acuzarea de crimă. După astfel de crime aşa de periculoase şi de devoratoare de mântuire, toate celelalte crime, într-o oarecare manieră, aranjate în ordine separată, îşi găsesc esenţa proprie reprezentată în idolatrie. În aceasta se găseşte şi concupiscenţele lumii. Ce solemnitate mai are atunci idolatria fără circumstanţa îmbrăcăminţii şi a podoabei? În aceasta se include şi lascivitatea şi beţia, din moment ce aceste gravităţi sunt frecvente în mare parte de dragul stomacului, a apetitului şi a hrănirii. În aceasta se găseşte nelegiuirea. Ce poate fi mai nelegiuit decât aceea de a nu-L cunoaşte pe Tatăl neprihănirii? În idolatrie este de asemenea şi vanitate, din moment ce întregul ei sistem este zadarnic. Tot în ea este falsitatea, căci întreaga ei substanţă este falsă. În plus, aşa ceva se întâmplă, ca în idolatrie să se detecteze toate crimele şi în toate crimele idolatria. Din moment ce toate greşelile condimentează din opoziţia faţă de Dumnezeu şi nu este nimic din această categoria care să nu fie atribuită demonilor şi duhurilor necurate, în a căror proprietate sunt idolii; fără îndoială că oricine comite o greşeală este acuzat de idolatrie pentru că face ceea ce aparţine proprietarilor idolilor.

 Capitolul 2  Idolatria în sensul cel mai limitat. Prolixitatea ei

Fie ca numele universale ale crimelor să se retragă în schimbul propriilor lor fapte; fie ca idolatria să rămână în ceea ce este ea însăşi. Îi este suficient un astfel de nume aşa de duşmănos lui Dumnezeu, o substanţă a crimei aşa de copioasă, care se întinde cu multe braţe, difuză aşa de multe vene încât din acest nume, în mare parte, se trage materialul tuturor modurilor în care expansiunea idolatriei fată de care trebuie să ne păzim, din moment ce aceasta subminează în moduri variate pe slujitorii lui Dumnezeu; aceasta se întâmplă nu doar atunci când nu se distinge, ci şi când se ascunde. Majoritatea oamenilor privesc idolatria ca spre a fi interpretată doar în aceste sensuri şi anume: cineva care arde tămâie, sau jertfeşte o victimă, sau dă o petrecere de sacrificiu, sau este legat de anumite funcţii sacre sau de preoţii; la fel este şi cu cineva care priveşte adulterul ca fiind în sărutări şi în îmbrăţişări, şi în contactul fizic în sine; sau crima să fie socotită doar când are loc vreo vărsare de sânge şi în luarea unei vieţi. Însă la ce extindere le atribuie Domnul acelor crime ştim sigur: atunci când El defineşte adulterul ca fiind egal cu senzualitatea, „dacă cineva priveşte cu un ochi ci pofteşte”, şi când îşi agită sufletul cu tulburări indecente; când El judecă crima ca fiind egală cu un cuvânt de blestem sau de reproş şi cu fiecare impuls de mânie, şi în neglijenţa iubirii faţă de un frate, aşa cum ne învaţă Ioan, că cel ce-şi urăşte fratele este un ucigaş. Altfel, atât candoarea diavolului în răutate şi Domnul Dumnezeu în Disciplina prin care El ne fortifică împotriva adâncimilor diavolului, nu ar avea decât un scop limitat, dacă am fi fost judecaţi doar în acele greşeli pe care chiar şi naţiunile păgâne le-au declarat a fi vrednice de pedeapsă. Oare cum „va întrece neprihănirea noastră pe cea a cărturarilor şi a fariseilor”, după cum a spus Domnul, dacă nu am văzut acea abundentă calitate a adversarului care este nelegiuirea? Însă dacă capul nelegiuirii este idolatria, primul punct este că noi trebuie să fim pre-fortificaţi împotriva abundenţei idolatriei, în timp ce o recunoaştem nu doar în manifestările ei palpabile.

Capitolul 3  Idolatria: originea şi însemnătatea numelui

În vremurile antice idolul nu reprezenta nimic. Înainte ca inventarea acestei monstruozităţi să apară, templele au stat în solidaritate şi monumentele erau goale, la fel ca şi până în prezent în unele locuri mai există urme de practici antice care rămân permanent. Cu toate acestea se practica idolatria, dar nu sub acest nume, ci sub această funcţie, căci până şi în ziua de azi se poate practica aşa ceva în afara unui templu şi chiar fără nici un idol. Dar atunci când diavolul a introdus în lume invenţiile de statui şi de imagini, şi a tot felul de arătări, această preocupare rudimentară anterioară a dezastrului uman a preluat de la idoli atât un nume cât şi o amploare. Aşadar fiecare artă care produce în orice fel un idol în mod instant, devine o sursă de idolatrie. Căci nu este nici o diferenţă dacă produsul unui olar, sau a unui sculptor de morminte, sau a unui brodator pune la cale idolul; în cele din urmă nu mai contează materialul, fie că un idol este din ipsos, sau din culori, sau din piatră, sau din bronz, sau din argint, ori din aţă. Din moment ce chiar în lipsa unui idol se comite idolatria, atunci când este prezent idolul nu mai contează de ce fel este acesta, sau din ce material este sau forma sa, ca nu cumva cineva să creadă cineva că aceasta are loc doar atunci când cineva tine un idol care să mai fie şi consacrat în formă umană. Pentru a stabili acest punct, este necesară interpretarea cuvântului. Cuvântul ’eidos’ din limba greacă semnifică ’forma’; cuvântul ’eidolon’ a derivat din diminutivul acestuia, care în limba noastră ar fi echivalentul cuvântului ’formare’. Orice formă sau formare prin urmare tinde să se numească un idol. De aici idolatria este „toată îngrijirea şi serviciul referitor la fiecare idol”. De aici derivă şi faptul că fiecare făcător al vreunui idol este vinovat de una şi aceeaşi crimă, doar dacă oamenii care au consacrat acestui lucru asemănarea cu un viţel, şi cu nu a unui om, nu-şi atrag asupra lor vina de idolatrie.

 Capitolul 4  Idolii ce nu trebuiesc făcuţi şi nici la care să fie adusă închinare. Idolii şi făcătorii de idoli în aceeaşi categorie

Dumnezeu interzice existenţa unui idol pe cât de mult interzice facerea sau închinarea la unul. Pe cât este de real faptul că a face ceva la care să te închini este un fapt în prealabil, pe atât este de real interzicerea de a face interzicerea în prealabil (dacă închinarea este ilicită). Pentru acest motiv în special, eradicarea materialului de idolatrie, se proclamă legea divină: „Să nu-ţi faci nici un idol”, iar prin îmbinarea „Şi nici vreo înfăţişare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau cele din ape” s-a interzis slujitorilor lui Dumnezeu să facă astfel de lucruri din întregul univers. Enoh a prevestit înainte că „demonii şi îngerii apostaţi ar preface în idolatrie toate elementele, toată garnitura universului, toate lucrurile conţinute în cer, în mare, pe pământ, ca acestea să fie consacrata ca Dumnezeu, în opoziţie cu Dumnezeu.” Prin urmare, la toate lucrurile se închină eroarea umană, cu excepţia Fondatorului a toate lucrurilor. Imaginile acelor lucruri sunt idoli; consacrarea acestor lucruri este idolatrie. Indiferent de ce fel de vină îşi atrage asupra sa idolatria, aceasta trebuie atribuită fiecărui făcător de orice fel de idol. Pe scurt, acelaşi Enoh pre-condamnă în general ca fiind o ameninţare atât închinătorii la idoli cât şi făcătorii de idoli laolaltă. Din nou afirmă: „Vă jur vouă, păcătoşilor, că împotriva zilei de pierzanie de sânge se pregăteşte pocăinţa. Voi cei care slujiţi pietrelor, şi voi care faceţi imagini din aur, argint, lemn, paie şi pietre şi slujiţi fantomelor şi demonilor şi spiritelor din altare şi toate erorile nu după conştiinţă, nu veţi găsi nici un ajutor de la acestea.” Isaia însă spune: „Îmi sunteţi martori dacă mai este Dumnezeu în afară de Mine.” „Şi cei care modelează şi sculptează nu mai erau în acel timp: toate în zadar! Cine face ceea ce-i place cuiva, care mai apoi să nu-i fie de folos!” Acest întreg discurs prezintă o interdicţie atât pe făcători cât şi pe închinători: cea apropiată este următoarea: „Să băgaţi de seamă că inima lor este doar cenuşă şi pământ, şi că nimeni nu-şi poate elibera propriul său suflet.” În această propoziţie David îi include şi pe făcători. El zice: „Să devină ei ceea ce au făcut ei.” Şi cu ce scop eu, un om cu memorie limitată, să mai sugerez altceva? De ce să-mi mai amintesc multe altele din Scripturi? De parcă vocea Duhului Sfânt nu ar fi suficientă, căci astfel orice altă dezbatere ar fi de folos, fie că Domnul a blestemat şi condamnat în primul rând pe făcătorii acestor lucruri, a căror închinători El îi condamnă şi îi blestemă!

Capitolul 5  Obiecţii felurite sau scuze întâlnite

Vom suferi cu siguranţă de mai multe dureri în a răspunde scuzelor făcătorilor de astfel de lucruri, care nu ar trebui să fie niciodată admişi în casa lui Dumnezeu, dacă are cineva vreo cunoştinţă a acestei Disciplinări. Să începem cu obişnuita vorbire aruncată în dinţii noştri: „Nu am din ce să trăiesc” ar fi mai sever ripostată cu „Ai, atunci cum să trăieşti?” După propriile tale legi, ce ai tu de a face cu Dumnezeu?” Apoi, pentru acest argument ei au tenacitatea de a scoate chiar din Scripturi că „apostolii au spus că ’Fiecare să fie lăsat aşa cum a fost găsit’.” De aceea, noi putem să rămânem în păcate, ca rezultat al acestei interpretări! Căci nu este nici unul dintre noi care să nu fi fost găsit ca păcătos, căci din nici o altă cauză nu a provenit ridicarea lui Cristos la cer pentru a face pe păcătoşi liberi. Tot ei afirmă că acelaşi apostol a lăsat un precept, conform exemplului său propriu, „Fiecare să lucreze cu mâinile lui ca să aibă din ce trăi”. Dacă acest precept se menţine în respectul tuturor mâinilor, personal cred că şi hoţii de băi trăiesc din munca mâinilor lor, şi jefuitorii la fel; falsificatorii, din nou, îşi fac relele lor scrieri de mână, nu cu picioarele lor ci cu mâinile; actorii, totuşi, nu îşi obţin un trai decent doar prin ajutorul mâinilor, ci cu toate mădularele lor. De aceea Biserica să fie deschisă către toţi acei care sunt susţinuţi (sau care trăiesc) din munca mâinilor lor, şi aceasta doar dacă nu există vreo excepţie a artelor care să nu primească Disciplinarea lui Dumnezeu. Cineva va spune, opus cu cele afirmate de noi despre „comparaţiile care sunt interzise”, „De ce a făcut atunci Moise în deşert asemănarea unui şarpe de bronz?” Indivizii care obişnuiau să fie puşi drept temelie pentru anumite dispensaţii viitoare secrete, dar nu din punctul de vedere al abrogării legii, ci ca un fel al cauzei lor finale, stau într-o categorie a lor proprie. Altfel, dacă ar fi să interpretăm aceste lucruri la fel cum fac şi cei ce se opun legii, şi noi, ca şi marcioniţii, îi atribuim celui Atotputernic inconsistenţă, pe care ei îl consideră în această manieră ca fiind schimbător, de ce în unele locuri El interzice iau în altele doar porunceşte? Dar dacă cineva simulează ignoranţa faptului că acel model al şarpelui din bronz, care a fost atârnat pe un lemn, a indicat forma crucii Domnului, „care era pentru a ne elibera de şerpi, adică de îngerii diavolului, în timp ce, prin ea însăşi, a atârnat uciderea diavolului” (sau orice altă expunere ar fi fost atribuită acelei imagini care să fie vreo revelaţie oamenilor fără de valoare); trebuie să ne amintim că apostolul afirmă că toate lucrurile care au avut loc în trecut sunt simbolice pentru popor. Este de ajuns că acelaşi Dumnezeu, care prin lege a interzis facerea de lucruri asemănătoare, a interzis asemănările prin intermediul preceptului din cazul şarpelui. Dacă îl venerezi pe acelaşi Dumnezeu, atunci ai legea Sa: „Să nu-ţi faci nici o asemănare”. Dacă priveşti şi tu înapoi, la preceptul care se bucură de asemănarea ulterioară, îl imiţi pe Moise: să nu-ţi faci nici o asemănare ca opusă legii, doar dacă nu cumva, şi ţie, ţi-a oferit-o Dumnezeu.

Capitolul 6  Idolatria condamnată prin botez. A-ţi face un idol înseamnă de fapt a te închina acestuia

Dacă nici o lege a lui Dumnezeu nu ar fi interzis facerea idolilor pentru noi, dacă vocea Duhului Sfânt nu ar fi rostit ameninţare cu atât mai puţin împotriva făcătorilor faţă de cei ce se închină lor, din propriul nostru sacrament am deduce interpretarea că artele de acest gen sunt opuse credinţei. Căci cum am fi renunţat noi la diavol şi la îngerii lui dacă tot îi facem? În ce fel de divorţ de la acestea, nu spun cu cine, ci de cine depindem, trăim noi? În ce dezacord am intrat cu acei către care suntem sub obligaţii de dragul traiului nostru? Poţi să negi cu limba ceea ce de fapt mărturiseşti cu mâna, sau să distrugi cu cuvântul ceea ce ai făcut prin faptă? Sau să-L predici pe Dumnezeu, tu care îţi faci aşa de mulţi dumnezei? Să-L predici pe adevăratul Dumnezeu, tu care faci alţi dumnezei falşi? „Eu îi fac”, spun unii, „dar nu mă închin lor”, ca şi când ar exista vreo cază pentru care ar îndrăzni să nu se închine, în afară de faptul că nici nu trebuie să-i facă – ceea ce este o ofensă la adresa lui Dumnezeu în ambele cazuri. Ba mai mult, voi care îi faceţi că să se poată închina la ei, vă închinaţi; şi vă închinaţi nu cu spiritul vreunui parfum fără valoare, ci cu cea proprie, nu pe costul sufletului vreunui animal, ci cel propriu. Pentru ei îţi sacrifici ingeniozitatea, pentru ei (idoli) faci din transpiraţia ta o libaţie, lor le aprinzi lumânarea chibzuirii. Pentru ei eşti mai mult decât un preot, din moment ce prin mijloacele tale ei au un preot, sârguinţa ta este divinitatea lor. Mai afirmi că nu te închini la ceea ce faci? Aha, dar ei (idolii) nu afirmă aceasta, pentru care tu jertfeşti ceva mult mai gras, mai preţios şi o victimă mai mare, mântuirea ta.

Capitolul 7  Mâhnirea celor credincioşi în admiterea în Biserică a făcătorilor de idoli, ba mai mult în lucrare

Pentru o zi întreagă zelul credinţei îşi va direcţiona pledoariile spre acest sfert: deplângerea că un creştin ar trebui să vină de la idoli în biserică; dintr-un atelier adversar în casa lui Dumnezeu; să ridice spre Dumnezeu Tatăl mâini care sunt mame ale idolilor; să se roage lui Dumnezeu cu mâini care, în afara uşilor, se roagă la ceva opus faţă de Dumnezeu; să ceară să facă parte din trupul Domnului aceste mâini care conferă trupuri demonilor, Nici nu este suficient aceste lucruri spuse. Să presupunem că sunt o mică materie şi dacă sunt din alte mâini, ele primesc ceea ce contaminează ele, însă chiar aceste mâini dau altora ceea ce au contaminat ele la rândul lor. Făcătorii de idoli sunt aleşi chiar şi în succesiunea clerică. Oh, răutate! Odată l-au înroşit evreii pe Cristos, aceasta ciopârţeşte zilnic din trupul Său. Oh, de s-ar tăia aceste mâini! Fie ca spusele „Dacă mâna ta te duce la rău, tai-o” să se vadă dacă au fost rostite doar prin cuvinte referitoare la asemănare. Oare ce alte mâini ar trebui amputate mai degrabă decât acelea care produc scandal în trupul lui Cristos?

Capitolul 8  Alte arte făcute folositoare idolatriei. Mijloace legale de câştigare a unui trai abundent

Există de asemenea alte specii de foarte multe arte care, deşi nu se extind la facerea de idoli, totuşi, cu aceeaşi criminalitate, oferă lucruri adjuncte fără de care idolii nu au nici o putere. Nu contează dacă ridici sau echipezi ceva: dacă i-ai înfrumuseţat templul, altarul sau nişa; dacă l-ai poleit cu aur, sau i-ai forjat insigna, sau chiar casa cuiva, lucruri de acest gen, care nu conferă nici o formă, ci autoritate, este mult mai important. Dacă necesitatea tenacităţii este îndemnată aşa de mult, artele au totodată alte specii cărora să le acorde mijlocul de trai, fără să evite cărarea disciplinei, adică fără conflictul cu vreun idol. Tencuitorul ştie atât să repare rădăcinile, să pună stuc, să lustruiască un rezervor, să traseze linii, şi să facă pe pereţi elemente de relief cât şi alte ornamente pe lângă toate acestea. Vopsitorul la fel, lucrătorul în marmură, lucrătorul în bronz, şi orice sculptor de oricare fel ar fi el, ştie expansiunile propriei sale arte, cu mult mai uşor executarea ei. Cu atât este însă mai uşor pentru cel care schiţează o statuie pe un bufet! Cu cât mai curând va termina unul care sculptează Marte într-un lemn de tei să lege laolaltă o ladă! Fiecare arte este ori mama ori rudenia vreunei alte vecine: nimic nu este independent de vecinul său. Venele artei sunt multe la fel cum sunt de multe concupiscenţele oamenilor. „Există diferenţă între plăţi şi răsplăţi ale meşteşugului”; există însă diferenţă şi în munca cerută. Plăţile mai mici sunt compensate de câştigurile mai frecvente. Câte ziduri comune au nevoie de statui? Câte temple şi altare sunt construite idolilor? Însă casele şi rezidenţele oficiale, şi băile şi arendările, câte sunt ele? Facerea papucilor şi a saboţilor este o muncă zilnică nu ca cea a alunecării lui Mercur şi Serapis. Fie aceasta destul pentru câştigul din meşteşugit. Luxul şi ostentaţia au mai mulţi adoratori decât toată superstiţia. Ostentaţia va cere vase şi pahare mult mai uşor decât superstiţia. Luxul se ocupă de ghirlande, mai mult decât ceremonia în sine. Prin urmare, noi recomandăm pe oameni la astfel de meşteşuguri care nu vin în contact de fapt cu un idol şi cu cele apropiate de un idol; ba mai mult, din moment ce lucrurile ce sunt obişnuite pentru idoli sunt de obicei obişnuite şi oamenilor; de aceste lucruri trebuie să fim conştienţi ca nimic că nu fie – prin cunoaşterea noastră – cerut de vreo persoană din cadrul serviciului nostru de idoli. Căci dacă am făcut această concesiune care să nu aibă nici un refugiu faţă de remediile aşa de des folosite, personal cred că nu suntem eliberaţi de contagiunea de idolatrie, noi a căror mâini (nu fără voie) sunt găsite a fi preocupate cu tendinţa sau în onoarea şi slujba demonilor.

Capitolul 9  Profesii de anumit fel care se aliază idolatriei. Despre astrologie în particular

Observăm printre arte şi unele profesii care sunt răspunzătoare sau au o legătură cu idolatria. Despre astrologi nici nu ar trebui să mai vorbim; însă din moment ce una din aceste zile ne-a provocat prin justificarea proprie din perseverenţa în această profesie, voi folosi câteva cuvinte. Nu afirm că el onorează idolii, a căror nume el le-a înscris în cer şi cărora le-a atribuit toată puterea lui Dumnezeu; oamenii care presupun că noi suntem aşezaţi prin imuabilul arbitraj al stelelor cred din acestea că Dumnezeu nu mai trebuie căutat. O propoziţie pe care vreau să o aliniez aici este: acei îngeri, dezertori de Dumnezeu, iubitorii de femei, au fost de asemenea descoperitorii acestei arte curioase, care de fapt este condamnată de Dumnezeu. O, afirmaţie divină care atinge chiar şi pământul în vigoarea sa, încotro se dă mărturia ta involuntară! Astrologii sunt excluşi la fel cum sunt îngerii lor. Oraşul şi Italia sunt interzise astrologilor la fel cum cerul le este interzis îngerilor lor. Există aceeaşi pedeapsă de excludere pentru ucenici şi stăpâni. „Dar magii şi astrologii au venit de la răsărit.” Cunoaştem care este alianţa reciprocă dintre magie şi astrologie. Cei care citesc în stele au fost atunci cei care au anunţat naşterea lui Cristos şi au fost primii care I-au adus „daruri”. Prin această legătură [trebuie] să-mi imaginez oare că l-au pus ei sub o oarecare obligaţie faţă de ei? Păi cum aşa? Oare religia acelor magi să acţioneze acum ca patroană pentru astrologi acum? Astrologia din prezent, într-adevăr, este o ameninţare pentru Cristos – este ştiinţa stelelor lui Cristos, nu ale lui Saturn, sau Marte, şi oare cine altcineva din aceeaşi clasă de morţi le dă atenţie şi le predică? Totuşi, această ştiinţă a fost permisă până la Evanghelii, pentru ca după naşterea lui Cristos nimeni de atunci înainte să nu mai interpreteze naşterea cuiva după cer. Căci ei (magii) au oferit atunci Domnului prunc acea tămâie, smirnă şi aur ca fiind cea mai apropiată jertfă de sacrificiu şi glorie lumească, pe care Cristos avea să o înlăture. Ce vom zice atunci? Visul – trimis, fără îndoială, din voia lui Dumnezeu a sugerat că magii respectivi trebuiau să se întoarcă acasă, dar pe un alt drum, nu pe cel pe care veniseră. Aceasta înseamnă următoarele: ei nu ar trebui să mai păşească pe calea lor veche. Nu ca Irod să nu-i urmărească, care de fapt nu i-a urmat; în mod involuntar chiar dacă au mers pe alt drum, din moment ce a fost tot involuntară calea pe care ei au venit. La fel trebuie să înţelegem prin aceasta care este adevărata Cale spre Disciplină. Prin urmare preceptul a fost mai degrabă ca ei să meargă altfel. Deci, şi alte specii de magie care operează pe baza miracolelor, râvnitoare în opoziţie cu Moise, au încercat răbdarea lui Dumnezeu până la Evanghelie. Căci din clipa când Simon Magul, care tocmai devenise un credincios (în timp ce tot se mai gândea la secta lui de înşelătorie, că printre toate miracolele profesiei sale el ar fi vrut să cumpere chiar şi darul Duhului Sfânt prin punerea mâinilor), a fost blestemat de către apostoli şi respins de la credinţă. Atât el cât şi celălalt magician, care era cu Sergius Paulus (din moment ce şi acesta se opunea aceluiaşi apostol), au fost sortiţi să îşi piardă ochii. Aceeaşi soartă, cred, au întâlnit-o şi astrologii, dacă ajungea cineva pe mâinile apostolilor. Totuşi, magia este pedepsită, din a cărei categorie face parte şi astrologia, desigur că fiecare este condamnată pe soiul ei. După Evanghelii nu vei mai găsi nicăieri nici sofişti, caldeeni, vrăjitori, ghicitori, sau magicieni decât atunci când sunt în mod clar pedepsiţi. „Unde este înţeleptul? Unde este cărturarul? Unde este vorbăreţul veacului acestuia? N-a prostit Dumnezeu înţelepciunea lumii acesteia?” Tu nu ştii nimic, astrologule, dacă nu ştii că ar trebui să fii un creştin. Dacă ai fi ştiut aceasta, ar fi trebui să mai ştii că nu mai trebuie să mai ai de a face deloc cu profesia ta în care prevesteai climatul altora şi te-ai fi instruit pe tine însuţi de pericolul ei. Nu există parte şi nici vreun lot în acel sistem al tău. O astfel de persoană să nu-şi facă speranţă la împărăţia cerurilor, el cu al cărui deget sau baghetă îl abuzează.

Capitolul 10  Despre directorii de şcoli şi dificultăţile lor

Pe lângă toate acestea, trebuie să-i analizăm în acelaşi fel şi pe directorii de şcoli, nu doar pe ei, ci şi pe profesorii de literatură. Ba mai mult, în contradictoriu, nu trebuie să ne îndoim că ei sunt într-o afinitate cu variata idolatrie: în primul rând, că le este necesar să predice dumnezeii naţiunilor, să le exprime numele acestora, genealogiile, distincţiile onorabile, toate şi în mod neobişnuit; apoi, să constate solemnităţile şi festivalurile acestora, de parcă din acestea ei şi-ar calcula veniturile. Care director de şcoală, fără un tabel ai celor şapte idoli, va frecventa Quinquatria? Fiecare plată a fiecărui elev acesta îl consacră atât onorii cât şi numelui Minerva; deci, chiar dacă nu îi este spus „să nu mănânce din ceea ce a fost jertfit idolilor” nominal (sau că nu este dedicat în mod particular vreunui idol), acesta este respins ca un idolatru. Cât de puţină pângărire îi revine acest domeniu produs de preocuparea sa, atât nominală cât şi virtuală, care este consacrată în mod public vreunui idol? Minervalia este atât de mult a lui Minerva pe cât Saturnalia este a lui Saturn, acesta din urmă este cel care trebuieşte sărbătorit chiar şi de micii sclavi în vremea Saturnaliei. Darurile de Anul nou trebuiesc în acelaşi fel prinse şi trebuie sărbătorit şi Septimontiumul, iar darurile de Mijlocul iernii şi sărbătoarea Dragului Neam trebuie să fie în acelaşi timp; şcolile trebuiesc încununate cu flori, iar soţiile flamenilor şi edilele sacrificate; şcoala este sărbătorită în zilele de sărbătoare stabilite. Acelaşi lucru se întâmplă la ziua de naştere a unui idol; fiecare fast al diavolului este frecventat. Cine consideră că aceste lucruri sunt potrivite unui director creştin, doar dacă nu este acesta cel care crede că ar fi potrivite şi unuia care nu este un director ca el? Ştim că se poate zice că „Dacă predarea literaturii nu este permisă servitorilor lui Dumnezeu atunci nici învăţătura nu va fi permisă”; şi „Cum poate fi cineva pregăti în domeniul inteligenţei umane, sau în oricare alt sens sau acţiune, din moment ce literatura este mijlocul de pregătire pentru întreagă viaţă? Cum repudiem noi studiile seculare, fără de care nu se pot urma studiile divine?” Să vedem, dar, necesitatea erudiţiei literaturii; să reflectăm la faptul că aceasta nu poate fi admisă parţial şi nici nu poate fi evitată parţial. Literatura pentru învăţătură este permisă credincioşilor, mai degrabă decât predarea; principiul învăţării şi cel al predării este diferit. Dacă un credincios predă literatura, în timp ce predă fără îndoială că şi porunceşte, în timp ce remite acesta şi afirmă, în timp ce-şi aduce aminte acesta aduce şi mărturie, laude ale idolilor combinate.

Capitolul 11  Conecţia între invidie şi idolatrie. Negoţuri oarecare pline de câştig ce trebuiesc evitate

Dacă ne gândim la restul greşelilor, trasându-le din generaţiile lor, să începem cu invidia, „rădăcina tuturor relelor”, cu care unii au fost într-adevăr momiţi, „au suferit naufragii din cauza credinţei”. Cu toate acestea, apostolul denumeşte invidia ca fiind idolatrie. Pe următorul loc care purcede falsitatea, ministrul de invidie (al falsei juruinţe de care nu spun nimic din moment ce nici măcar juruinţa nu este legiuită) este oare o meserie adaptată pentru un slujitor al lui Dumnezeu? Aparte de invidie, care este de fapt motivul pentru câştig? Atunci când motivul pentru câştig încetează, nu va mai fi nevoie de comerţ. Să presupunem că într-o afacere sunt şi câţiva neprihăniţi, care sunt în siguranţă faţă de invidie şi falsitate; eu consider că acel negoţ care aparţine chiar sufletului şi duhului idolilor, care răsfaţă fiecare demon, cade sub acuzaţia de idolatrie. Mai degrabă, nu este aceasta principala idolatrie? Dacă acelaşi mărfuri – vreau să spun tămâia şi toate celelalte produse străine – s-au folosit ca sacrificii pentru idoli, mai sunt acestea de folos atât oamenilor pentru unsori medicale cât şi creştinilor, pe sub şi deasupra, pentru consolările de înmormântare, să răspundă ei. La toate evenimentele, în timp ce fastele, preoţiile, jertfele pentru idoli sunt oferite prin pericole, prin pierderi, prin inconvenienţe, prin cugetări, prin alergări încoace şi încolo, sau negoţ, ce altceva se mai poate demonstra că este acesta decât un agent al idolilor? Să nu se lupte nimeni cu ideea că, în acest fel, se poate face vreo excepţie tuturor negoţurilor. Toate grijile celui ce face un mormânt se extind în sfera silinţei pentru o proporţionalitate vigilentă a magnitudinii pericolului; toate acestea sunt ca noi să luăm exemplu nu doar din greşeli, ci şi din mijloacele prin care aceştia trăiesc. Deşi greşeala este făcută de alţii, nu este nici o diferenţă dacă aceasta este din intenţiile mele. În nici un caz eu nu ar trebui să-i fiu necesar cuiva atâta timp cât acesta face ceea ce pentru mine este nelegiuit. De aici ar trebui să înţeleg că eu trebuie să am grijă ca nu cumva să se facă ceva prin mijloacele mele. Pe scurt, într-o altă cauză de vină nu prea uşoară observ acea pre-judecată. În aceasta eu am interdicţie de la adulter, nu furnizez nimic de ajutor sau de încuviinţare altora pentru acest scop; în acest fel mi-am separat propria fire de fierbere, admit că nu pot exercita negoţul stârnirii, sau să ţin pentru vecinul meu astfel de lucruri. Deci şi interdicţia de a ucide îmi arată că un pregătitor de gladiatori este de asemenea exclus din Biserică, la fel cum nu va fi admis nici unul care doreşte să fie mijlocul de a face ceea ce-l supune pe altul că facă. Iată că aici este o pre-judecată înrudită: dacă un furnizor de victime publice ar fi venit la credinţă, i-ai mai da voie să rămână permanent în acel negoţ? Sau unul care este deja un credincios să-şi asume această preocupare, crezi că acesta trebuie reţinut în Biserică? Răspunsul meu este nu; doar dacă cineva nu se preface că este vânzător de tămâie. În realitate, intermediul de sânge aparţine unora la fel cum mireasma aparţine altora. Dacă, înainte ca idolii să existe în lume, idolatria ar fi fost până acum fără formă şi ar fi fost tratată în acest fel; dacă chiar acum lucrarea idolatriei este comisă, aceasta ar fi în mare parte fără idol, prin arderea de miresme; vânzătorul de tămâie este de un serviciu şi mai mare chiar şi demonilor, căci idolatria este mult mai uşor perpetuată fără idol, aceasta fără articolul acestui vânzător. Să interogăm minuţios însăşi conştiinţa credinţei. Dacă un vânzător creştin de tămâie trece printr-un templu, va scuipa el cu gura lui şi va stinge altarele fumegânde pentru care el a făcut proviziile? Cu ce consistenţă va descânta el proprii săi copii la care le-a oferit casa sa drept depozit? Într-adevăr, dacă el ar scoate vreun demon, să nu se felicite pentru credinţa sa, pentru că el nu a scos afară un duşman; el ar fi trebuit să aibă dreptul de rugăciune a unuia pe care îl hrăneşte zilnic. Prin urmare, nici o artă, nici o profesie, nici un negoţ, care conduce ori spre echiparea ori spre formarea idolilor nu poate fi eliberată de titlul de idolatrie; aceasta doar dacă nu interpretăm idolatria ca fiind total altceva decât serviciul unei tendinţe spre idolatrie.

Capitolul 12  Răspunsuri ulterioare la această scuză, cum trebuie să trăiesc eu?

Noi ne flatăm în zadar când e vorba de necesităţile susţinerii umane, dacă, după ce suntem sigilaţi în credinţă spunem „N-am nici un mijloc de trai?” Aici nu voi răspunde mai bine acestei bruşte propoziţii. A fost înaintată prea târziu. După asemănarea acelui constructor cel mai prudent, care mai întâi îşi face socoteala muncii lui, împreună cu toate mijloacele sale, ca nu cumva, după ce a început, să fi cheltuit mai apoi totul, dezbaterea trebuia făcută înainte. Chiar şi în acest caz avem spusele Domnului, în timp ce exemplele îţi iau toate scuzele. Ce mai ai de spus? „Voi fi în lipsuri.” Dar Domul îl numeşte pe cel cu lipsuri „ferice”. „nu o să am ce mânca”. Dar „nu vă gândiţi,” spune El, „la ce veţi manca”; şi drept exemplu pentru îmbrăcăminte ni se oferă crinii. „Munca mea era subzistenţa mea”. Ba mai mult, „toate trebuie să le vinzi şi să dai săracilor”. „Trebuie să îngrijesc de copiii mei şi de cei din posteritate”. „Nimeni, care pune mâna pe plug şi se uită înapoi nu este vrednic pentru muncă.” „Dar aveam un contract”. „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni.” Dacă vrei să fi ucenicul Domnului, este necesar să-ţi „iei crucea şi să-l urmezi pe Domnul”: crucea ta, adică îngustimile şi torturile tale, sau doar trupul tău, care este sub forma unei cruci. Părinţi, soţii, copii, vor trebui lăsaţi în urmă de dragul lui Dumnezeu. Ai ezitări cu privire la arte şi negoţuri, şi despre profesii asemănătoare, de dragul copiilor şi al părinţilor? Ni s-a arătat că atât „dragele promisiuni” cât şi meşteşugitul şi negoţurile trebuiesc lăsate neapărat în urmă de dragul Domnului. În timp ce Iacov şi Ioan au fost chemaţi de Domnul au lăsat în urmă atât pe tatăl lor cât şi bărcile, Matei a fost ridicat de la cabina de vamă, iar pentru unul a-şi îngropa tatăl era o preocupare prea întârziată pentru credinţă. Nici unul dintre cei pe care Domnul i-a chemat la El nu au spus „Nu am din ce trăi”. Credinţei nu-i este teamă de foamete, ci cunoaşte de asemenea faptul că foamea nu trebuie condamnată mai puţin de dragul lui Dumnezeu decât orice fel de moarte. Aceasta a învăţat să nu respecte viaţa, dar mâncare. [Te întrebi] „Câţi au împlinit aceste condiţii?” Ce este cu neputinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu. Să ne mângâiem deci cu privire la blândeţea şi indurarea lui Dumnezeu cu o asemenea înţelepciune încât să nu facem pe plac „necesităţilor” noastre până la punctul afinităţii cu idolatria, ci să evităm orice respiraţie a ei ca şi când ar fi o ciumă. [Şi aceasta] nu doar în cazurile menţionate deja, ci în seriile universale ale superstiţiei omenirii, fie că se referă la dumnezeii ei, sau la decesul acestora, sau la regi ca şi când ar face referire exact la duhuri necurate, uneori prin intermediul jertfelor şi al preoţiilor, alteori prin spectacole şi lucruri asemănătoare, sau uneori prin sărbători.

apasă linc pt mai departe……………

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/despre-idolatrie/

Eşti născut din nou? J. C. Ryle

download

Eşti născut din nou?
J. C. Ryle

Aceasta este una dintre cele mai importante întrebări. Isus a spus, „Dacă un om nu este născut din nou, nu poate vedea împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3:3).

Nu este destul să răspundem că „Aparţin unei biserici şi presupun că sunt un creştin”. Mii de „creştini” nominali nu arată nici unul din semnele naşterii din nou pe care ni le-a oferit Scripturile – multe dintre ele fiind listate în cadrul primei epistole către Ioan.

Primul dintre el, despre care a scris Ioan este, „Oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul” (1 Ioan 3:9). „Cine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte” (1 Ioan 5:18). O persoană care a fost născută din nou, sau regenerată, nu comite păcat în mod obişnuit. Acesta nu mai păcătuieşte cu inima, voinţa şi întreaga sa dispoziţie. A existat în mod probabil un timp în care acesta nu se gândea dacă acţiunile sale erau sau nu păcătoase, şi nu se simţea adesea mâhnit după ce făcea răul. Nu exista nici o ceartă între el şi păcat, ei erau prieteni. Însă creştinul adevărat urăşte păcatul, fuge de acesta, îl consideră a fi cea mai mare epidemie a lui, îl ofensează povara prezenţei acestuia, plânge după ce cade sub influenţa lui, şi tânjeşte să fie complet eliberat de el. Păcatul nu-l mai încântă, ba mai mult, acesta este o chestiune de indiferenţă pentru el; acesta a devenit un lucru oribil pe care îl urăşte. Cu toate acestea, el nu îi poate elimina prezenţa acestuia din el.

Dacă spune că nu are păcat, ar minte (1 Ioan 1:8). Dar el poate spună că urăşte păcatul şi că marea dorinţă a sufletului său este să nu comită deloc păcat. El nu poate preveni ca gândurile rele sa îi între în mintea sa, sau neajunsurile, omisiunile şi defectele care apar atât în cuvintele cât şi în faptele sale. El ştie că „Toţi greşim în multe feluri” (Iacov 3:2). Însă el ar putea într-adevăr să spună, înaintea lui Dumnezeu, că acele lucruri îi produc întristare şi necaz şi că întreaga sa natură nu le consimte. Ce ar spune apostolul despre tine? Eşti născut din nou?

Al doilea, Ioan a scris, „Oricine crede că Isus este Hristosul este născut din Dumnezeu” (1 Ioan 5:1). Un om care este născut din nou, sau regenerat, crede că Isus Hristos este singurul Mântuitor care îi poate ierta sufletul, că El este persoana divină rânduită de Dumnezeu Tatăl pentru acest scop, şi că în afară de El nu există un alt Mântuitor. În sine el nu vede nimic altceva decât nevrednicie. Însă el are încredere în Hristos şi prin a se baza pe El, cu o adevărată pocăinţă, el crede că toate păcatele lui au fost iertate. El crede că, datorită faptului că a acceptat lucrarea terminată a lui Hristos precum şi moartea Sa pe cruce, el este considerat neprihănit înaintea lui Dumnezeu, şi poate privi înainte la judecată şi moarte fără nici o panică.

El poate avea temeri şi îndoieli. Uneori s-ar putea să-ţi spună că se simte de parcă nu ar mai avea deloc credinţă. Tu însă cere-i dacă este doritor mai degrabă să se încreadă în orice altceva în schimbul lui Hristos şi vezi ce-ţi va spune. Întreabă-l dacă îşi va baza speranţa vieţii veşnice pe bunătatea sa, pe faptele lui, pe rugăciunile lui, pe pastorul sau pe biserica sa, şi ascultă la replica sa. Ce ar spune apostolul despre tine? Eşti născut din nou?

Al treilea, Ioan scrie, „Oricine practică dreptatea este născut din El” (1 Ioan 2:29). Omul care este născut din nou, sau, din nou, cel regenerat, este un om sfânt. El se străduie să trăiască conform voii lui Dumnezeu, să facă lucrurile care îi sunt pe placul lui Dumnezeu şi să evite acele lucruri pe care le urăşte Dumnezeu. El doreşte să privească continuu la Hristos ca exemplu al său precum ca şi Mântuitor al său şi să se dovedească pe sine a fi prietenul lui Hristos prin a face ceea ce îi porunceşte El. El ştie că nu este perfect. El este foarte conştient de corupţia care există în sine. El descoperă un principiu rău în sine care este în mod constant într-o luptă împotriva harului şi care încearcă să-l despartă de Dumnezeu. Însă el nu consimte cu acesta, deşi nu îi poate preveni prezenţa lui.

Chiar dacă s-ar simţi uneori aşa de jos încât să pună la îndoială faptul dacă mai este un creştin, el va putea spune împreună cu John Newton, „Nu sunt ceea ce trebuie să fiu, nu sunt ceea ce vreau să fiu, nu sunt ceea ce sper să fiu într-o altă lume; dar tot sunt ceea ce obişnuiam să fiu, şi prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt”. Ce ar spune apostolul despre tine însă? Eşti tu născut din nou?

Al patrulea, Ioan a scris: „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi” (1 Ioan 3:14). Un om care este născut din nou are o dragoste specială pentru toţi ucenicii lui Hristos. Ca şi Tatăl său din ceruri, el îi iubeşte pe toţi oamenii cu o mare dragoste generală, însă are o dragoste specială pentru aceia care împărtăşesc credinţa lui în Hristos. Asemenea Domnului şi Mântuitorului său, el îi iubeşte pe cei mai răi păcătoşi şi ar putea plânge pentru ei; însă are o dragoste specifică pentru cei care sunt credincioşi. El nu se simte ca acasă ca atunci când se află în compania lor.

El simte că ei sunt membrii aceleiaşi familii. Ei sunt tovarăşii lui soldaţi, luptând împotriva aceluiaşi duşman. Ei sunt tovarăşii lui de călătorii, mergând alături de ei pe acelaşi drum. El îi înţelege şi ei îl înţeleg. Ei ar putea să fie diferiţi de el în multe feluri – în rang, în statură şi în bogăţie – însă aceasta nu contează. Ei sunt fiii şi fiicele Tatălui său şi el nu poate face nimic decât să-i iubească. Ce ar spune însă apostolul despre tine? Eşti născut din nou?

Al cincilea, Ioan a scris, „Oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea” (1 Ioan 5:4). Un om care este născut din nou nu foloseşte opinia lumii ca standard pentru ceea ce este corect şi greşit. El nu se supără să meargă împotriva căilor lumii, sau a ideilor şi a obiceiurilor ei. Ceea ce spun oamenii sau ar gândi despre el nu-l mai preocupă. El învinge iubirea şi poftele lumii. El nu găseşte nici o plăcere în lucrurile care par să aducă fericire la majoritatea oamenilor, sau care nu oferă laudă în mod absolut lui Dumnezeu. Pentru el, ei par o nebunie şi nevrednici faţă de o fiinţă nemuritoare.

El iubeşte lauda lui Dumnezeu mai mult decât lauda oamenilor. El se teme să-l ofenseze pe Dumnezeu mai mult decât ofensarea omului. Pentru el este neimportant dacă este blamat sau lăudat; primul său ţel este de a fi pe placul lui Dumnezeu. Oare ce ar spune apostolul despre tine? Eşti născut din nou?

Al şaselea, Ioan scria, „Cel care este născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine însuşi” (1 Ioan 5:18). Un om care este născut din nou este atent cu sufletul său. El încearcă nu numai să evite păcatul, ci să evite tot ceea ce ar putea duce la acesta. El este atent cu privire la asocierile pe care le are. El ştie că reaua comunicare corupe inima şi că răul este mult mai atractiv decât binele, la fel cum o boală este mai infecţioasă decât sănătatea. El este atent la felul în care îşi petrece timpul sau, dorinţa sa principală este să-l petreacă în mod profitabil.

El doreşte să trăiască ca un soldat într-o ţară a duşmanului – să-şi poarte continuu armura şi să fie pregătit faţă de ispită. El este sârguincios în a fi vigilent, smerit, un om al rugăciunii. Dar ce ar spune apostolul despre tine, eşti tu născut din nou?

Acestea sunt cele şase mari semne ale unui creştin născut din nou. Este o diferenţă vastă în adâncimea şi distincţia acestor semene în oameni diferiţi. În unii acestea sunt sleite şi greu de remarcat. În alţii sunt îndrăzneţe, clare şi de negreşit, încât oricine le-ar putea citi. Unele din aceste semne sunt mult mai vizibile decât altele în fiecare individ. Rareori sunt acestea egal de evidente în oricare persoană. Totuşi, după fiecare stipendiu, aici găsim şase semne pictate îndrăzneţ despre a fi născut din Dumnezeu.

Cum ar trebui să reacţionăm noi faţă de aceste lucruri? Din punct de vedere logic am putea ajunge la o singură concluzie – doar cei care sunt născuţi din nou pot avea aceste şase caracteristici, iar aceia care nu au aceste semne nu sunt într-un fel sau altul născuţi din nou. Aceasta se pare că este concluzia la care apostolul a intenţionat ca noi să ajungem. Dar tu ai aceste caracteristici? Eşti născut din nou?

http://www.voxdeibaptist.org/are_you_born_again_trd.htm

Augustin influenţează Creştinismul

Augustin influenţează Creştinismul Augustin şi căderea Romei Aurelius Augustinius cunoscut lumii ca Sfântul Augustin, avea vârsta de 50 de ani şi era episcop de Hippo, în Numidia, atunci când vizigoţii au cucerit Italia şi au devastat Roma – veste care a exagerat extinderea violenţei vizigotă. Augustin i-a văzut pe refugiaţi care fugeau înspre nordul Africii, […]

Ipocrizie, Omucidere și Oroare: Noul „Permis pentru a ucide” copii capabili să supraviețuiască în afara uterului declanșează o profundă indignare

Știri pentru viață 25.01.2019 O undă șoc s-a propagat în comunitatea pro-viață, după ce democrații, majoritari în legislativul statului New York, au decis să adopte legea prin care avortul devine legal până în momentul nașterii. Peste un milion de susținători pro-viață și-au exprimat indignarea și perplexitatea față de decizia de a permite uciderea copiilor care ar […]