Foto: CONCERT SATANIST in CATEDRALA CATOLICA din Viena. Cardinalului Christoph Schönborn, ce a invitat trupa, i-a fost conferit titlul de doctor honoris causa in 2012 în prezența Mitropolitului Teofan

 

Conform https://www.traditioninaction.org/RevolutionPhotos/A811-Wien.htm

Un bărbat se află în vârful altarului din Catedrala Sfântul Ștefan, cu haina deschisă care îi arătă burta și ține o sticlă de bere. El merge ca un bețiv, cântă ca un nebun, se comportă ca un posedat. Pe același suport sunt cranii, lumânări și borcane, dând impresia unei orgii satanice. În timpul spectacolului, în scenă intră și alți actori și actrițe, arătând înfricoșător și delirant. Apoi, diavolii apar pe scenă și își flutură cozile lor seducatoare.

Suntem martorii unui cult satanic, care are loc în interiorul Catedralei din Viena? Toate aparențele indică în această direcție. Cu toate acestea, pentru a organiza evenimentul, s-a dat un pretext corect din punct de vedere politic: a fost un concert pentru strângere de fonduri, pentru un spital al bolnavilor de SIDA din Africa de Sud. Aceasta a fost motivația folosită de cardinalul Christoph Schönborn, ca să invite o trupă rock, pentru a concerta în catedrală.

Artistul principal – Phillip Hochmair – a jucat diverse roluri nud pe scenă, precum și roluri homosexuale în diferite filme pro-LGBT. Cardinalul Schönborn repetă scandalul pe care l-a oferit anul trecut, când sub același pretext i-a permis travestitului Conchita Wurst să vorbească de la amvonul catedralei.

Se pare că nu suntem departe de ziua în care diavolul va fi adorat în bisericile progresiste, în ceremonii aprobate și conduse de autoritățile religioase superioare…

Conform https://ro.wikipedia.org/wiki/Christoph_Sch%C3%B6nborn

Cardinalul Christoph Schönborn este expert în teologie răsăriteană, membru al Congregației pentru Bisericile Orientale și al Congregației pentru Doctrina Credinței de la Vatican. De asemenea membru al Comisiei Mixte de Dialog Teologic Catolic-Ortodox, din anul 2005.

Pe 29 ianuarie 2006 președintele României i-a înmânat la Palatul Cotroceni ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Cruce, acordat în anul 2005. Pe 16 mai 2006 cardinalul Schönborn l-a vizitat pe președintele Traian Băsescu în spitalul din Viena, unde acesta se afla internat.

În ziua de 29 octombrie 2007 i-a fost acordat titlul de doctor honoris causa al Universității Lucian Blaga din Sibiu, iar pe 30 octombrie 2007 i-a fost decernat titlul de doctor honoris causa al Universității Babeș-Bolyai din Cluj.[1]

În data de 21 mai 2012 i-a fost conferit titlul de doctor honoris causa din partea Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași, în prezența mitropolitului Teofan Savu.[2]

În anul 2014 a fost trimisul special al papei Francisc la Kiev, la ceremoniile organizate cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la legalizarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina.[3] În data de 10 decembrie 2014 a avut o întrevedere cu premierul Arseni Iațeniuk, care i-a mulțumit pentru sprijinul acordat Ucrainei.[4]

Iata si ce putem citi la Cardinalul Christoph Schönborn, Doctor Honoris Causa al UAIC de pe Lumina din 22 mai 2012:

Christoph Schönborn, arhiepiscop de Viena şi cardinal al Bisericii Romano-Catolice, a primit ieri titlul de Doctor Honoris Causa din partea Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) din Iaşi. Evenimentul a avut loc în Aula Magna „Mihai Eminescu” a UAIC din Iaşi. Textul „Laudatio” a fost citit de PS Petru Gherghel care a evidenţiat motivele pentru care se acordă această distincţie. Preasfinţia Sa a subliniat prietenia Cardinalului Christoph Schönborn cu Biserica Ortodoxă Română. În după-amiaza zilei de ieri, Christoph Schönborn a fost primit la Reşedinţa mitropolitană din Iaşi de Înalt Preasfinţitul Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei. La acest moment au mai participat prof. univ. dr. Vasile Işan, rectorul UAIC, pr. prof. univ. dr. Gheorghe Popa, prorectorul UAIC, pr. prof. dr. Ion Vicovan, decanul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iaşi, şi protos. Hrisostom Rădăşanu, consilier al Sectorului Învăţământ al Arhiepiscopiei Iaşilor. Cardinalul Christoph Schönborn a fost însoţit de PS Petru Gherghel, Episcopul Romano-Catolic de Iaşi, şi de pr. Benone Lucaci, rectorul Institutului Teologic din Iaşi. (C. Ciofu)

 

https://wordpress.com/read/feeds/142905/posts/2145708199

GRĂRDINA GHESTIMANE   Matei 26 : 36-46 ARDELEAN VIOREL

download

GRĂRDINA GHESTIMANE   Matei 26 : 36-46  ARDELEAN VIOREL

1). INTRODUCERE  Această Evanghelie[1] stă asemenea unei ferestre  între cele două testamente. Se leagănă în Vechiul Testament de unde culege profeţiile împlinite despre prima venire a lui Hristos şi apoi “se leagănă” în Noul Testament şi vorbeşte despre noua creaţie  a lui Dumnezeu, copii Născuţi din Nou, fii lui Dumnezeu.  Autorul este  Matei a fost un vameş convertit (Matei 9:9), care a fost ales să scrie evreilor despre  Mesia. În limba greacă[2] numele este Malthias, este un nume semit şi însemnă „Darul lui Iahve”. A fost şeful vameşilor, devine ucenicul lui Isus, iar tradiţia spune că după ce a predicat Evanghelia în Palestina, a mers la păgâni şi a murit de moarte bună în Macedonia sau Etiopia Ideea principală din carte ne  este  prezentat programul lui Dumnezeu. Expresia Împărăţia cerurilor este caracteristică acestei Evanghelii.  Împărăţia era aproape în persoana Regelui. Venirea împărăţiei nu fusese amânată, pentru că Dumnezeu încă mai dorea să ducă la bun sfârşit scopul Său terestru conform planului Său. Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu, pe Sion, muntele Meu cel Sfânt” (Psalmul 2:6). Numele bisericii nu este sinonim cu Împărăţia Cerurilor, cu toate că biserica face parte din Împărăţia Cerurilor (Matei 13). Expresia Împărăţia lui Dumnezeu nu este sinonimă cu Împărăţia cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este un termen mai larg care cuprinde toată creaţia lui Dumnezeu, inclusiv îngerii. Capitolul 1 înregistrează genealogia şi înregistrarea naşterii miraculoase a lui Isus În anul 4 B.C. numit şi   „Anno Domini”  sau  în anul Domnului”, născut în Betleem. Patru sute de ani a fost un moment de tăcere din partea lui Dumnezeu între Vechiul Testament  şi Noul Testament.   Cu toate că această perioadă este marcată de tăcerea lui Dumnezeu, este fără îndoială evident că Dumnezeu pregătea lumea pentru venirea lui Hristos. Poporul evreu, civilizaţia greacă, Imperiul roman[3] şi mulţimea clarvăzătorilor orientului, toţi erau  pregătiţi pentru venirea unui mântuitor, în aşa fel încât aceste evenimente au întregit scena pe care Pavel a descris-o ca fiind „împlinirea timpurilor” (Gal.4:4).  Isus Cristos[4] împarte istoria omenirii în două : B.C. şi D.C, El fiind punctul central. Evenimente necomutabile în istorie sunt :  Revelaţia Generală, Revelaţia Specială, în Cristos şi Scriptură. apoi urmează: Canonizarea, Păstrarea  Traducerea Observarea, Insuflare, Inspirare,  Iluminare,   Interpretare şi Aplicare. Cu privire la Mesia,  Unsul   Isus Cristos, evenimentele înseamnă Întruparea,   viaţa şi învăţăturile lui Isus,   Moartea  lui Hristos, pe Cruce, Învierea, arătările de după înviere  Înălţarea la cer şi poziţia pe care o are astăzi sus în cere la dreapta Tatălui de autoritate şi putere ca Rege, Mare Preot şi Mijlocitor. În ceea ce priveşte  Biserica  se poate afirma  naşterea Biserici, la Rusalii, urmează mărturia Bisericii şi viaţa   Bisericii care este deja istorie  trecută, prezentă şi viitoare. Evenimente ne-repetabile în istorie sunt :  vorbirea directă al lui Dumnezeu cu omul,  vorbirea prin profeţi, scrierea Vechiului Testament, Întruparea,  ucenicii,   apostolul Pavel, scrierea Noului Testament, Canonul. Legătura dintre Vechiul şi Noul Testament[5]. Între cele două Testamente există o perioadă de 400 de ani în care Dumnezeu nu mai vorbeşte prin proroci ultimul fiind Maleahi. Evreii aveau doar Legea lui Dumnezeu dată prin Moise şi prorocii, în plus tradiţia rabinică care deja se suprapunea peste Legea dată de Dumnezeu. Condiţiile Regatului lui Iuda erau transformate, exista o cultură nouă, instituţii şi organizaţii diferite. Dacă la încheierea Vechiului Testament sa afla la putere Imperiul Medo – Persan, la începutul evangheliilor Imperiul Roman era noul conducător,   Cezar Augustus devine împăratul Romei.   – 19 Î.C. Începe construirea templului lui Irod. 4 Î.C. Anno Domini – în anul Domnului, s-a născut Isus în Betleem”. În locul limbii ebraice se foloseşte aramaica. Partidele din vremea Domnului Isus sunt : „1. Fariseii s-au ridicat pentru a apăra stilul de viaţă evreiesc împotriva influenţelor străine. Ei erau legalişti stricţi, credeau în Vechiul Testament şi erau naţionalişti în politică. 2. Saducheii – erau dintre cei bogaţi; gânditori sociali, care doreau să scape de tradiţie. Ei respingeau supranaturalul şi se aflau în conflict cu fariseii care acceptau supranaturalul. Saducheii erau înrudiţi îndeaproape cu epicurienii greci. 3. Cărturarii –   erau un grup de copiatori profesionişti ai Legii care provin din zilele lui Ezra. Ei au devenit despicători ai firului în patru care se preocupau mai mult de litera legii decât de spiritul legii. 4. Irodianii – erau un partid din zilele lui Isus, care a apărut ca un grup de oportunişti politici, care a încercat să-l menţină pe Irod pe tron”. Mai existau Esenienii, Zeloţii, şi alte partide mai puţin mai puţin importante. Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă în Alexandria din Egipt (285 – 247), de şase membrii din fiecare trib a lui Israel, iar de acolo vine numele de Septuaginta, adică şaptezeci. Pe timpul lui Isus ca loc de închinare erau Templul şi sinagogile, iar ca for conducător în domeniu social şi religios era Soborul.   Redactarea cărţi[6] a fost făcută cam prin anii 50, iar Matei s-a aplecat asupra perspectivei înţelegerii evreilor ca ei înţeleagă Evanghelia lui Isus Hristos. Scopul cărţii este de a dovedii că evreilor faptul că Isus Hristos este Mesia cel promis de Dumnezeu prin proroci. Pentru acest lucru el se foloseşte de genealogia lui Isus din linia genealogică a lui David, descrisă în detaliu. Versete Cheie, în Evanghelia după Matei din care redăm câteva sunt : Matei 4:17  „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 5:17  „Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc”. (Matei 5:43-44). Rugăciunea Tatăl Nostru ( Matei 6:9-13), Matei 16:26  „Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?,” Cele două porunci : (Matei 22.37-40), Matei 27.31: „După ce și-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui și L-au dus să-L răstignească.” (Matei 28.5-6) „Matei 28.19-20: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Puncte de repere[7] în Evanghelia după Matei avem două mari secţiuni : primul este când Isus învăţa norodul Matei 4:17  „!De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”, popularitatea lucării și Persoanei lui Isus iar al doilea marchează o altă etapă din viaţa lui Isus. Matei 16:21  „De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învieze”, în care Isus pierde reputația și este în declin. În această postură Isus era deja Mesia, Hristosul sau Robul din Isaia 53. În evanghelia după Matei avem 8 pilde, Pilda sămănătorului, Grâul şi neghina, Sămânţa de muştar, Aluatul, Comoara, Mărgăritarul, Năvodul, Pilda gospodarului. Legăturile[8] în Evanghelia după Matei au fost făcute în vederea scopului de a-l prezenta pe Isus Hristos ca fiind Mesia. În sensul acesta el se foloseşte de linia genealogică a lui Isus, David respectiv Avram. De asemenea el citează profeţii Vechiului Testament care fac referire cu privire la Naşterea din fecioară a lui Isus (Isaia7;14), locul în care se naşte fiind Betleem (Mica5:2), întoarcerea Lui din Egipt (Osea 11.1), lucrarea lui Isus printre neamuri (Isaia 9:1-2, 60 :1-3), vindecările miraculoase ale sufletului (Isaia 53), vorbirea lui în pilde (Ps. 78:2) şi intrarea triumfală în Ierusalim (Zaharia 9:9)” Aplicaţia practică a Evangheliei După Matei este că ne învaţă principalele elemente de studiu, şcoală, învăţături, şi ucenicie, ale creştinismului. Isus a avut ca şi ascultători, ucenicii, mulţimea, între care cărturarii, iudeii şi fariseii, ce au refuzat în mod categoric învăţătura Sa. Ei nu au recunoscut în Persoana lui Isus pe Mesia cel aşteptat (Ioan 5:38-40) doreau un Mesia în termeni umani , care să îi scape de jugul roman pierzând dimensiune spirituală. În această greşeală poate să cadă şi credincioşii care vor să experimenteze, dragostea, mila Harul Domnului, în timp ce respingem alte calităţi ca şi urgia, justiţia, mânia lui Dumnezeu, doar pentru a ne simţii bine, şi concepem un Hristos, după standardele omului, iar un   asemenea dumnezeu, nu este altceva decât un idol creat de propria noastră minte. Evanghelia după Matei[9] ne prezintă în capitolele 5-7, portretul cetăţeanului care va face parte din Împărăţia Cerurilor şi etica Împărăţiei. Isus trece dincolo de Litera Legii, în adâncul inimi, la motivaţii. El repetă sintagma de şase ori „Aţi auzit dar eu vă spun”, El se situează deasupra Legii lui Moise. De fapt în Evanghelia lui Isus găsim cinci discursuri dintre care primul este discursul etic. Dar pentru a înţelege promisiunea din Geneza 3:15  „Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. 15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul,” trebuie să ne uităm la felul în care Dumnezeu se descopere oamenilor şi îşi duce planul la îndeplinire tot printr-o femeie. Acest verset are o dublă semnificaţie este o promisiune a răscumpărării dar şi o închinare falsă care curge în paralel în istorie cu o închinare adevărată faţă de Dumnezeu. Aici avem nevoie de cenzura minţii prin prisma Scripturii, o gândire ancorată în Biblie. De multe ori noi nu ne dăm seama bine de gravitatea păcatului. Gen.1:26 “ Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” Gen.3:17 „Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el” blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale”. Biblia ne spune că plata păcatului este moartea. (Rom.6:23) o problema ce trebuia rezolvată. Noi ştim că   Persoanele Sfintei Treimi se iubesc, se dăruiesc pe Sine celorlalte prin dragoste relaţia lor este desăvârşită.   Isus Cristos are titluri ca Fiul Omului, Mare Preot, Miel de jertfă şi Leu, am enumerat doar o parte dintre ele.   Pentru ca omul să aibă posibilitatea să refacă relaţia cu Dumnezeu, Isus Cristos a devenit om (ca noi), să facă ispăşirea pe Cruce, pentru ca noi să devenim ca EL. Ispăşirea nu a fost direcţionată nu numai spre oameni, ci şi spre Dumnezeu, pentru a potolii mânia lui Dumnezeu.(Rom.3:24-25) „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte sã fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfã de ispãşire, ca sã-Şi arate neprihãnirea Lui; cãci trecuse cu vederea pãcatele dinainte, în vremea în delungei rãbdãri a lui Dumnezeu…..”. Esenţa Evangheliei este faptul că Creatorul de care ne-am despărţit datorită păcatului, oferă   calea răscumpărării noastre prin Isus Cristos   şi NU se poate prin altceva sau altcineva.

2). GRĂDINA EDEN[10] denumită și Grădina Domnului, Grădina lui Dumnezeu, Paradis,   ca fiind un loc plăcut și încântător”, şi „delectare, ’eden, sunt traduse paradeisos de LXX” (în ebraică Hebrew גַּן עֵדֶן, Gan Eden; arabicul: جنة عدن, Jannat ‘Adn)”, este descrisă în cartea Genezei, locul unde Dumnezeu a așezat pe Adam și Eva după ce au fost creiați, Geneza 2:8 şi ia dat un scop. Geneza 1:26  „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.”. Grădina şi prima pereche de oameni sunt o parte din creație și explică originea păcatului și greșelile oamenilor. Locul unde a fost grădina Eden este un subiect controversat și incert. Ca loc geografic grădina Eden a fost între ”patru râuri Phison, Gosen, TigruEufrat, (din care se cunoaşte doar două, Tigru şi Eufrat) și trei regiuni Havila, Asiria și Cuș (deseori tradus ca Etiopia)”. Alte surse indică Africa sau golful Piersic, Mesopotamia, sudul Sumeriei, sau Iran ori Orientul Mijlociu. Un[11] alt grup de teorii „consideră că „braţe” înseamnă râuri care se împart dintr-un izvor comun şi aceste teorii caută să localizeze grădina în regiunea Armeniei, de unde izvorăsc atât Tigru, cât şi Eufratul. Pison şi Ghihon sunt identificate cu diferite râuri mai mici din Armenia şi Trans-Caucazia” . Deşi în Geneza 2:6 se spune că „un abur (‘ed) se ridica de pe pământ şi uda toată faţa pământului”, uni sugerează un râu care uda grădina, deci se afla în interiorul grădinii, totuşi în se pare că există şi altă variantă ce reprezintă un timp anterior creării omului. Geneza 2:5  „În ziua când a făcut Domnul Dumnezeu un pământ şi ceruri, nu era încă pe pământ nici un copăcel de câmp şi nici o iarbă de pe câmp nu încolţea încă: fiindcă Domnul Dumnezeu nu dăduse încă ploaie pe pământ şi nu era nici un om ca să lucreze pământul”. Grădina era un teren arabil   (sadeh, „câmp”), care putea fi lucrat de Adam. Acolo creşteau plante (siah) şi ierburi (‘eseb), posibil cereale, arbuşti şi tot felul pomi roditori (Geneza 2:9). În mijlocul grădinii se afla pomul vieţii (Geneza 3:22), şi pomul „cunoştinţa binelui şi răului”, din care Dumnezeu le-a interzis să mănânce. Există diferite teorii cu privire a ce înseamnă a   cunoaşte ce este bine şi rău modul în care lui Adam ia fost interzis acest lucru, este greu să afirmăm dacă Adam poseda această capacitate, dar Adam avea raţiune şi era inteligent pentru că el a pus nume tuturor animalelor. Geneza 2:19  „Domnul Dumnezeu a făcut din pământ toate fiarele câmpului şi toate păsările cerului; şi le-a adus la om, ca să vadă cum are să le numească; şi orice nume pe care-l dădea omul fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele”. Alte asocieri se referă la o cunoaştere lumească, unii percep binele şi răul ca o figură de stil, iar în acest context ar însemna o cunoaştere universală. Dar după ce Adam şi Eva au mâncat din pom nu au dobândit mai mult decât o cunoaştere la nivel uman. „O altă teorie susţine că acesta a fost un pom obişnuit, care a fost ales de Dumnezeu pentru a-l supune pe om unui test etic ca „să dobândească o cunoaştere din experienţă a binelui şi răului, după cum avea să persiste în ascultare sau avea să cadă în neascultare” (NBC p. 78 ….). (*CĂDERE, *ISPITĂ).”. În Grădina Eden erau şi animale „vite (behema, *FIARE)”, şi animale de câmp (Geneza 2:19-20) şi păsări. Ca şi teritorii vecine datorită râurilor menţionate „Tigru curge „la răsărit de Asiria” (qidmat ‘assur, literal, „în faţa lui ‘assur; Geneza 2:14), se pare că era Siria de astăzi, râul „Ghihon înconjoară (sabab) „toată ţara Cuş” kus, (Geneza 2:13). În Biblie *Cuş desemnează de obicei Etiopia”, de azi. Apoi „În al treilea rând se spune că Pison ocoleşte toată ţara *Havila (Geneza 2:11), unde sunt produse ca „aur, *bedelion şi piatră soham (Geneza 2:11-12), caracteristici ala Arabiei actuale. Numele Havila corespund tot unor teritorii din peninsula Arabia. Din alte surse sumeriene este descris un loc numit Dilmun, (după locul în care au fost descoperite manuscrisele), în Sudul Babilonului, loc în care nu există boală sau moarte denumit şi „ţara celor vii”, loc în care au trăit nemuritorii. Dumnezeu creează pe om (Geneza 1:26) Dumnezeu îi dă poruncă lui să nu mănânce din Copacul Cunoașterii Binelui și Răului. Acolo mai erau o mulţime de pomi din care se putea mânca.  Satan prin şarpe ispiteşte pe Eva, aruncă o îndoială cu privire la porunca Domnului de a nu mânca din el Geneza 3:1 „ … El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: „Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină?”. Ea cochetează cu porunca lui Dumnezeu. Geneza 3:6  „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat, deci, din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el.” Ei devin conştienţi de goliciunea lor, li se face frică şi se ascund de Dumnezeu dar El îi cheamă ştie că au călcat porunca data, şi aruncă blestemul asupra lor. (Geneza 3.14-19). Astfel este blestemat Şarpele, femeia, omul, care va muri „căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” dar a blestemat şi pământul. Omul se desparte de Dumnezeu este mort spiritual şi fizic. Păcatul neascultării lui Adam se răsfrânge asupra întregii rase umane care descinde din El. Geneza 5:3  „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set”. Prima pereche de oameni sunt alungaţi din Grădina Eden, iar Dumnezeu le interzis accesul în grădină Geneza 3:24  „Astfel a izgonit El pe Adam; şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul care duce la pomul vieţi”. Grădina Eden[12] este desemna ca locul în care Adam şi Eva ar fi trebuit să locuiască, dar din cauza călcării poruncii au fost alungaţi după căderea în păcat. Este primul Legământ divin făcut între Dumnezeu şi om care era un legământ condiţionat în care omul îşi avea parte de responsabilitate. Există similarităţi între acest paradis pământesc şi Grădina Eden numită şi Paradis.[13] Cuvântul este împrumutat din limba iraniană veche „pairidaeza” şi înseamnă o grădină împrejmuită cu un zid”, termen folosit de Xenofon pentru grădinile din Persia, iar mai târziu în LXX ce traduce „gan ‘eden din Geneza 2:8 prin paradeisos”. În Vechiul Testament paradis (în ebr. pardes) se găseşte în Neemia 2:8; Eclesiastul 2:5; Cântarea Cântărilor 4:13. În alte versiuni găsim termeni ca „pădurea regelui” în Neemia, „parc” în Eclesiastul şi „livadă” în Cântarea Cântărilor, cuvânt ce nu are un sens escatologic. El în general indică timpuri foarte vechi privitor la fericirea acelor zile. Ea va   fi identică cu slava şi fericirea unui paradis mesianic din viitor. În iudaism exista credinţa că paradisul exista dar era ascuns, acolo erau aduse sufletele „patriarhilor, a celor aleşi şi a celor drepţi”. Paradisul trecut, prezent şi viitor erau considerate identice, iudeii ne-fiind departe de adevăr. În Noul Testament (în gr. paradeisos), găsim termenul în Luca 23:43; 2 Corinteni 12:2-3 Apocalipsa 2:7, contextul în care apar indică unde ajung sufletele imediat după moarte, idee prezentată şi în pilda bogatului şi a săracului Lazăr (Luca 16:19-31) ca şi în gândirea iudaică tot un loc ascuns. Pavel afirmă că a fost răpit în paradis şi a văzut ce nu se poate descrie în cuvinte 2 Corinteni 12:4  „a fost răpit în rai, şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune, şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească” . Dimensiunea şi realitatea escatologică a paradisului se găseşte scrisă în ultima carte din Biblie. Apocalipsa 2:7  „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu.” Cristos face promisiunea că cel care va fi biruitor va intra în rai. „Ideea că în lumea viitoare va exista o grădină a lui Dumnezeu este puternic subliniată în ultimele capitole ale Apocalipsei. Simbolul pomului vieţii, al apei dătătoare de viaţă şi ale celor douăsprezece feluri de roade mărturisesc toate despre slava paradisului care va veni (Apocalipsa 22). Acum[14] ne pune o întrebare firească de ce a aşezat Dumnezeu în Grădina Eden pus pomul cunoştinţei binelui şi răului. Geneza 2:17  „dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” Dumnezeu nu a creat roboţi ci fiinţe umane, pe Adam şi Eva şi le-a oferit posibilitatea de alegere să asculte de Dumnezeu sau să calce porunca dată de El. Prima pereche de oameni erau fiinţe libere şi aveau capacitatea de a lua decizii, de a alege între bine şi rău. Adam şi Eva erau cu adevărat liberi doar dacă aveau posibilitatea de a lua decizii şi de a alege. La creaţie viaţa şi moartea, erau acolo, făceau parte din planul lui Dumnezeu şi din nefericire pentru întreaga umanitate Adam şi Eva au ales să moară. Sub[15] diferite forme acest păcat al neascultării de Dumnezeu „se află şi astăzi printre noi”. Puţin[16] probabil că fructul în sine să le ofere mai multă cunoştinţă (este doar un punct de vedere), ci mai degrabă este un act de nesupunere a omului faţă de Dumnezeu. Acest păcat al neascultării omului faţă de Dumnezeu a deschis ochii lui Adam şi Eva spre ce este rău şi a adus răul în lume, fiindcă omul în neascultare de Dumnezeu nu este capabil să facă ce este bine. Geneza 3:6-7 “Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit, şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele”. Dumnezeu a creat omeni liberi, nu roboţi, care să dorească de avea părtăşie cu El, şi nu a dorit ca Adam şi Eva în grădina Eden ca să păcătuiască fiindcă ştia consecinţele păcatului, care va însemna răul suferinţa şi moartea fizică şi spirituală. Dumnezeu este omniştient şi ştia ce va face Adam şi Eva, dar a pregătit şi un plan de salvare. Dumnezeu i-a permis lui Satan să îi ispitească pe Adam şi Eva pentru a-i forţa să facă alegerea lor. Adam şi Eva au ales, liberi fiind, să nu se supună lui Dumnezeu şi astfel au mâncat din fructul interzis. Rezultatul   este răul, păcatul, suferinţa, boala şi moartea au atins lumea de atunci încoace”. O altă întrebare este de ce Dumnezeu a permis lui Satan să ispitească pe Adam şi Eva. Ei cad în ispită prin decizia lor antrenând întreaga rasă în blestem şi moarte, dar ca urmare Isus Cristos a hotărât să moară pe Cruce ca prin Sângele Lui întreaga umanitate prin credinţa în El să primească mântuire Doar prin credinţa în Cristos noi suntem eliberaţi de consecinţele păcatului. Pavel punctează acest aspect important, care era în planul lui Dumnezeu. Romani 3:25  „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu”. Isus Cristos Mesia era în planul soteorologic a lui Dumnezeu.

 3). BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU, Marcu 10:18  „Pentru ce Mă numeşti bun?” i-a zis Isus.„Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” Deşi Isus face parte din Sfânta Treime, egale în esență vine din veşnicii cu Dumnezeu, El vrea să facă voia Tatălui Său, dar în cele momente este subordonat în lucrare,   și se manifesta umanitatea din El. Ne vom ocupa de câteva aspecte ale bunătăţi lui Dumnezeu, faţă de oameni, îndemnuri din Noul Testament dar şi oameni creştini care au dat dovadă de bunătate, făcând precizarea că nimeni nu este mântuit doar prin fapte bune. Efeseni 2:8  „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu”. Dumnezeu ne arată cât de decăzută este rasa umană prin exemplu lui Iuda vânzătorul.   Dumnezeu ne arată păcatele înfricoşătoare ale omenirii, dar îl aduce pe Domnul Isus în lume pentru ca noi să fim răscumpăraţi „Domnul Isus care este fără păcat a venit să se identifice cu păcatele omenirii, a venit să le ia asupra Lui.” Bunătatea lui Dumnezeu faţă de IOSIV[17] Geneza 39:21  „Domnul a fost cu Iosif şi Şi-a întins bunătatea peste el. L-a făcut să capete trecere înaintea mai marelui temniţei”. În Geneza capitolul 39, se relatează despre Iosiv şi fraţii lui, din care se pare că el şi Beniamin au fost copiii favoriţi a lui Isac. Iosiv a fost vândut la 17 ani rob în Egipt, dar Dumnezeu nu l-a abandonat şi avea un scop precis şi este călăuzit de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Iosiv vândut de fraţii lui În Egip la un   demnitari şi era „o marfă bună”. El a locuit în casa lui Potifar, Domnul era cu el şi avea succes de orice lucru pe care îl făcea, iar faima lui Iosiv a crescut. Potifar a văzut acest lucru „a căpătat mare trecere înaintea stăpînului său, care l-a luat în slujba lui”, peste toate lucrurile în casă şi pe câmp. Dumnezeu are şi alte planuri cu Iosiv, era un tânăr plăcut la vedere, dar sclav, iar soţia lui Potifar pune ochii pe el, dar este refuzată „v.9 El nu este mai mare decît mine în casa aceasta, şi nu mi-a oprit nimic, afară de tine, pentrucă eşti nevasta lui. Cum aş putea să fac eu un rău atît de mare şi să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?„ . El nu a păcătuit în primul rând înaintea lui Dumnezeu făcând o mărturiei a credinţei lui. Ea se simte umilită şi doreşte răzbunare, joacă teatru şi îl face vinovat pe Iosiv, v.16 „ Şi a pus haina lui Iosif lângă ea pînă s’a întors acasă stăpînul lui, şi în continuare v.18 Şi cum am ridicat glasul şi am ţipat, şi-a lăsat haina lîngă mine, şi a fugit afară.”. Astfel Iosiv este o victimă în încercare, iar soţia lui Potifar o maiestră a înscenării şi Iosiv este aruncat în temniţă. Domnul a fost cu Iosiv şi acolo şi „….Şi-a întins bunătatea peste el. L-a făcut să capete trecere înaintea mai marelui temniţei”. El a fost pus supraveghetor peste cei întemniţaţi. Acolo tălmăceşte două vise, ulterior este scos din închisoare şi dus înaintea lui Faraon pentru desluşi visele lui Faraon, vacile grase și slabe, şi foametea ce va uram, în urma deslușiri visului este pus căpetenie imediat după Faraon „Geneza 41:38-40  „Şi Faraon a zis slujitorilor săi: „Am putea noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu?”….. 41  Faraon i-a zis lui Iosif: „Uite, îţi dau stăpânire peste toată ţara Egiptului.” Foametea se întinde şi spre alte ţinuturi şi peste fii lui Isarel care se duc în Egipt pentru a cumpăra bucate. După trei întâlniri cu fraţii săi Iosiv li se descopere. Geneza 45:3  Iosif a zis fraţilor săi: „Eu Sunt Iosif! Mai trăieşte tatăl meu?” Dar fraţii lui nu i-au putut răspunde, aşa de încremeniţi rămăseseră înaintea lui. Mai departe Iosiv spune : v.20 Voi, negreşit, v-aţi gîndit să-mi faceţi rău: dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceeace se vede azi, şi anume, să scape viaţa unui popor în mare număr. Toată familia lui Isac vine în Egipt şi locuieşte în ţinutul Gosen, care era un loc bun de păşunat. Dumnezeu şi-a îndeplinit planul, iar   acest lucru îl prezintă şi în Noul Testament de către apostolul Pavel. Romani 8:28 „ De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său. „Dragi prieteni şi noi trebuie să recunoaştem că „… Domnul pedepseşte pe cine-l iubeşte, şi bate cu nuiaua pe orice fiu pe care-l primeşte.”. Noi nu ştim problema suferinţei creștinilor indiferent de natura ei dar o ştie Dumnezeu fiindcă este Omniștent. Iosiv[18] este unul dintre cele mai frumoase simboluri ale Domnului Isus din Vechiul Testament, deşi nu este etichetata ca tip, găsim similarităţi între Isosiv şi Isus (A.W.PINK numără 100), şi se pot reaminti câteva. Iosiv era favoritul tatălui său, a fost certat de fraţii lui, a fost urât şi vândut duşmanilor. La moartea lui Iosiv au plâns chiar şi egiptenii. Cartea Genezei descrie creaţia lui Dumnezeu şi se încheie cu un sicriu. Geneza este cartea începuturilor, Creaţie Căderea, şi continuă cu Istoria răscumpărării chemarea lui Avram, formarea unui popor care să-l ducă pe scena istoriei pe Mesia. Istoria curge mai departe şi Iosiv îşi arată bunătatea faţă de fraţii lui. Geneza 50:19  „Iosif le-a zis: „Fiţi fără teamă; căci Sunt eu oare în locul lui Dumnezeu?” BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE DAVID[19] 2 Samuel 22:36  „Tu îmi dai scutul mântuirii Tale, şi ajung mare prin bunătatea Ta. David” Noi ştim că David a păcătuit, dar prin faptul ca a avut puterea să se pocăiască a fost iertat de Domnul. Psalmi 32:3  „câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. 4  Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. 5  Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu”. Dar după o privire unde nu trebuia, o faptă necugetată, nimic nu a mai fost ca şi înainte şi David se confruntă cu revoltă, răzbunare foamete în ţară şi război cu filistenii[20]. De asemenea Dumnezeu îl avertizează de faptul că sabia nu se va depărta de casa lui, iar David acceptă următoarele evenimente cu stoicism. REVOLTA. Capitolul 20 din 2 Samuel descrie scena unei răzvrătiri împotriva lui David. Răzvrătirea este condusă de Şeba, un om de nimic din seminţia lui Beniamin. „Fiecare la cortul său, Israele!„, bărbaţii din Israel l-au urmat dar bărbaţii din Iuda au rămas credincioşi lui David. Lucrurile nu stau mai bine nici astăzi, omul este o fiinţă schimbătoare, ne schimbăm opiniile şi părerile şi migrăm de la o biserică la alta sau chiar schimbăm confesiuni, dacă nu şi mai rău. Omul este o fiinţă muabilă şi Biblia afirmă a est lucru Ieremia 17:9, El spune: “Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?”. Pavel recunoaşte şi el acest lucru. “Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac.” (Romani 7:18). Ioab conduce oştirea pentru a înăbuşi revolta împreună cu vitejii lui David. El ucide pe Amasa şi merge după Şeba care s-a ascuns în cetatea Abel- Bet-Maaca. Ei se pregătesc să asedieze cetatea dar există o femeie înţeleaptă care intervine, iar oamenii din cetate îl ucid pe Şeba şi îi dau capul lui Ioab, ia v.22 „Ioab a sunat din trîmbiţă; s’au împrăştiat de lîngă cetate, şi fiecare s’a dus în cortul lui. Şi Ioab s’a întors la Ierusalim, la împărat”. Necazurile lui David nu se opresc şi el ştie că aceste evenimente sunt plata păcatului său, şi urmează o FOAMETE, care ţine trei ani amintită în capitolul 21 din 2 Samuel. Foametea era şi din pricină că Saul a ucis gabaoniţi. v.5 Ei au răspuns împăratului: ,,Fiindcă omul acela ne-a slăbit şi îşi pusese de gînd să ne nimicească pentru ca să ne facă să perim din tot ţinutul lui Israel, v.6 să ni se dea şapte bărbaţi din fiii lui, şi-i vom spînzura înaintea Domnului, la Ghibea lui Saul, alesul Domnului.„ RĂZBUNARE. Şi împăratul a zis: ,,Vi-i voi da.”. David a cruţat pe „Mefiboşet, fiul lui Ionatan, fiul lui Saul, pentru jurămîntul pe care-l făcuseră între ei, înaintea Domnului, David şi Ionatan, fiul lui Saul” În cartea lui Iosua acesta face un legământ cu ei care nu putea să fie călcat dar Saul calcă tratatul, iar David încearcă să repare greşeala lui Saul, iar cei trei ani de foamete au venit ca şi o judecată a lui Dumnezeu. El este acela care a judecat Egiptul, Babilonul, Grecia şi Roma, şi ne judecă şi pe noi ca om şi naţiune în funcţie de credincioşia sau ne-credincioşia noastră faţă de Dumnezeu. Conflictele sunt numeroase, nu avem oameni mari în fruntea statului, nici atunci şi nici acum. Isaia 3:12: “Poporul meu este asuprit de nişte copii şi-l stăpânesc nişte femei! Poporul meu, cârmuitorii tăi te duc în rătăcire, şi pustiesc calea pe care umbli!”. Şi România este vinovată de imoralitate crasă, ateism, secularism, materialism obiceiuri păgâne, identitate de gen etc, aspecte pe care Dumnezeu nu le lasă ne-pedepsite. Istoria îşi urmează cursul şi David se confruntă cu RĂZBOI CU FILISTENII. 2 Sam. cap 21. În acele momente şi David se luptă cu filistenii dar textul ne spune că era bătrân şi obosit „Atunci oamenii lui David, i-au jurat, zicînd: ,,Să nu mai ieşi cu noi la luptă, ca să nu stingi lumina lui Israel”. Are loc lupta şi Domnul dă victoria lui Israel. David s-a luptata cândva cu Goliat l-a învins, dar el mai avea fraţi care doreau să se răzbune v.22 „Aceşti patru oameni erau copiii lui Rafa născuţi la Gat. Au perit ucişi de mîna lui David şi de mîna slujitorilor lui. „În engleză, copiii lui Rafa este tradus prin “copiii uriaşului din Gat”. Cariera de războinic se încheie pentru David, care este scăpat de Dumnezeu de vrăşmaşii lui în mod magnefic dumnezeiesc. Privind în urmă David face o cântare spre Slava Domnului v.2 „El a zis: ,,Domnul este stînca mea, cetăţuia mea, Izbăvitorul meu”. sau v.36 „Tu îmi dai scutul mântuirii Tale, şi ajung mare prin bunătatea Ta.” De asemenea   în Psalmul 23[21] David recunoaşte mâna lui Dumnezeu care l-a ocrotit Psalmi 23:4  „Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângîie”. Privind la cântarea lui David[22] observăm asemănări mesianice ca se aduce laudă lui Dumnezeu ca şi răspuns la rugăciune, moartea era de jur împrejur, Dumnezeu se luptă cu oştirile Diavolului care vor să împiedice Învierea, se arată motivul pentru care Dumnezeu l-a Înviat din morţi, a doua venire a lui Mesia când îşi va distruge duşmanii, şi se arată Împărăţia Slăvită a lui Isus. În Psalmii de pocăinţă 32 şi 51 se redă zbuciumul sufletesc a lui David. El recunoaşte afirmă şi crede că “Domnul este Păstorul meu”. Dar noi ?… doar dacă avem o relaţie adevărată cu Dumnezeu avem posibilitatea de a spune acest lucru. BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE SOLOMON[23]. Proverbe 3:3:9 – 4:6  „Să nu te părăsească bunătatea şi credincioşia: leagă-ţi-le la gât, scrie-le pe tăbliţa inimii tale”. Noi cunoaştem din Biblie faptul că Solomon a cerut înţelepciune, dar a primit cu mul mai mult, bogăţie şi faimă, dar spre sfârşitul vieţii femeile străine au întors inima lui Solomon de la Domnul spre idoli păgâni. Totuşi el a avut pace şi linişte în ţară şi o bogată activitate literară. Se poate afirma că „ Regele Solomon[24] este scriitorul principal al Proverbelor. Numele lui apare în Proverbe 1:1, 10:1 şi în 25:1. Putem presupune de asemenea că Solomon a adunat şi a editat alte proverbe decât ale sale, pentru că Eclesiastul 12.9 spune: „Pe lângă că Eclesiastul a fost înţelept, el l-a mai învăţat şi ştiinţa pe popor, a cercetat, a adâncit şi a întocmit un mare număr de zicători.” Într-adevăr, titlul ebraic Mishle Shelomoh se traduce cu „Proverbele lui Solomon”.  De asemenea „Proverbele lui Solomon au fost scrise în jurul anului 900 î.Cr. În timpul domniei lui ca împărat, ori naţiunea lui Israel a atins apogeul spiritual, politic, cultural şi economic sub domnia lui David şi Solomon. Odată cu creşterea rapidă a reputaţiei lui Israel a crescut şi reputaţia împăratului Solomon. Demnitari străini din colţuri îndepărtate ale lumii cunoscute au călătorit distanţe mari pentru a auzi vorbirea înţeleaptă a monarhului (1Împăraţi 4.34)”. Solomon dă sfaturi înţelepte. „Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul, şi abate-te de la rău! Aceasta va aduce sănătate trupului tău, şi răcorire oaselor tale”. Acest aspect este valabil în toate dimensiunile vieţii, deşi noi tindem spre materialism putere, influenţă, etc. Înţelepciune din cartea proverbe este personificată sub forma unui glas de femeie care strigă la poarta cetăţii pusă în contrast cu o femeie străină. Cuvântul ne spune să cinstim pe Domnul. Proverbe 3:9 Cinsteşte pe Domnul cu averile tale, şi cu cele dintâi roade din tot venitul tău: v.10 căci atunci grînarele îţi vor fi pline de belşug, şi teascurile tale vor geme de must. De fapt nici cei bogaţi nici cei săraci nu au nimic pentru că toate sunt ale Domnului, care îngăduie să le avem sau să nu le avem. Psalmi 50:11  „Eu cunosc toate păsările de pe munţi, şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu.„ Dumnezeu promite binecuvântare tuturor acelora care-L onorează cu averile lor.” De asemenea   Dumnezeu[25] pune la încercare şi mustră pe cel care îl iubeşte, iar inima noastră nu trebuie să se simtă tristă Proverbe 3:11 „ Fiule, nu dispreţui mustrarea Domnului, şi nu te mîhni de pedepsele Lui”. Iov a trecut prin cea mai cumplită experienţă dar se mângâie prim cuvintele,   „Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atot Puternic.18 El face rana, şi tot El o leagă; El răneşte, şi mîna Lui tămăduieşte”. (Iov 5:17:18). Nu trebuie confruntată mustrarea cu pedeapsa, criminalii trebuie pedepsiţi dar copiii trebuie corectaţi.   De asemenea înţelepciunea şi priceperea trebuie să ne conducă viaţa şi atunci gustăm din fericire chiar şi aici pe pământ Proverbe 3:13 „Ferice de omul care găseşte înţelepciunea, şi de omul care capătă pricepere!”. Fericirea însemnă pentru noi să îl găsim pe Cristos. Romani 4:7  „Ferice” zice el „de aceia ale căror fără de legi Sunt iertate, şi ale căror păcate Sunt acoperite! „ Înţelepciune are mai mare preţ decât mărgăritarele sau toate comorile „În Vechiul Testament, Dumnezeu promitea viaţă lungă celor care Îl slujeau”. În Noul Testament accentul se mută iar Isus spune. Marcu 8:36  Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Pentru ca căile plăcute ale Domnului, Voia lui Dumnezeu să fie cunoscute acest lucru nu prin comoditate se face acest lucru, ci este necesar efort studiu şi timp, dar comoditatea şi lenea multor creştini îi împiedică să realizeze acest lucru şi se ascund în spatele unor cuvinte pioase dar sunt goi pe dinăuntru. Doar prin înţelepciune vom cunoaşte pe Domnul, Creaţia lui şi ce a făcut pentru noi v.19 „Prin înţelepciune a întemeiat Domnul pămîntul, şi prin pricepere a întărit El cerurile”. Universul nostru este ordonat, există legi date de Dumnezeu, iar omul le descopere, le foloseşte, dar mulţi rămân în mod paradoxal necredincioşi. La ei totul se face de la sine, singur şi la întâmplare. Înţelepciunea dată de Dumnezeu trebuie păstrată fiindcă vin de la Domnul, liniştea şi pacea te însoţesc chiar şi în somn. De asemenea faptele bune trebuie să facă parte din viaţa credinciosului. Prov. v.27 „Nu opri o binefacere celui ce are nevoie de ea, cînd poţi s’o faci”. Şi în Noul Testament suntem îndemnaţi la fapte bune. Tit 2:7  „şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie”. La fel nu trebuie să fim datori faţă de aproapele nostru Proverbe 3:28 „Nu zice aproapelui tău: ,,Du-te şi vino iarăş; îţi voi da mîne!„ cînd ai de unde să dai”. Acest aspect trebuie să facă parte din viaţa practică a credinciosului. În viaţa socială nu avem dreptul să gândim în aspecte negative, lucruri rele faţă aproapele nostru. Credinciosul trebuie să evite cearta, nici când ai motive pentru acest lucru. Prea iubiţilor, nu vă răzbunaţi singuri; ci lăsaţi să se răzbune mînia lui Dumnezeu; căci este scris: ,,Răzbunarea este a Mea; Eu voi răsplăti„, zice Domnul. (Rom.12:19). Cel bine este să spui Domnului în rugăciune problema ta. Alte roade ale firii ca pizma chiar atunci când şti îndreptăţit nu trebuie să le ai în inimă, pentru că. Proverbe 3:32 Căci Domnul urăşte pe oamenii stricaţi, dar este prieten cu cei fără prihană. Un exemplu este regele Ahab, pe care Dumnezeu a judecat casa lui cu dreptate. În lume exisă oameni batjocoritor şi aroganţi dar Dumnezeu dă Har celor care se smeresc Proverbe 3:35  Înţelepţii vor moşteni slava, dar partea celor nebuni este ruşinea. Dumnezeu judecă pe cei bogaţi şi îi face de ruşine. Copiii trebuie să asculte   de bătrâni, Ascultaţi, fiilor, învăţătura unui tată, şi luaţi aminte, ca să pricepeţi (Proverbe 4:1). Aceste învăţături au un caracter general care cuprinde tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, fiindcă sunt poveţe bune, în toate timpurile. La urcarea pe tron a lui Solomon David ia dat multe sfaturi în primul rând să asculte de Dumnezeu Proverbe 4:4  „el mă învăţa atunci, şi-mi zicea: ,,Păstrează bine în inima ta cuvintele mele, păzeşte învăţăturile mele, şi vei trăi!”. Solomon a avut ocazia să cunoască viaţa   lui David, care la rândul lui dă sfaturi altora cum să asculte de Domnul. Din păcate şi atunci şi acum la mulţi credincioşi primează interesul personal şi umblă după o slavă deşartă Proverbe 4:5 „Dobîndeşte înţelepciune, dobîndeşte pricepere; nu uita cuvintele gurii mele, şi nu te abate dela ele. v.6 N’o părăsi, şi ea te va păzi; iubeşte-o, şi te va ocroti!”. Înţelepciunea[26] este prezentată ca şi o femeie, este o figură de stil, care doreşte să înveţe pe copiii. Aici este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu, care trebuie să fie iubit pentru na fi înţeles. Doar prin dragoste faţă de Dumnezeu se primeşte o înţelepciune din cer prin Duhul Sfânt. Trecem în Noul Testament şi ne uităm la apostolul Pavel care se vede în postura de rob şi apostol. Noi cunoaştem viaţa lui Pavel, la început prigonitor a creştinismului,   întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului, şi convertirea sa. BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU FAŢĂ DE PAVEL[27].   ROMANI 2 1-16. 2:4 „Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?”. Pavel ne arată că oamenii vor fi judecaţi după „neprihănire”, şi care cred că religia lor duce la mântuire, se înşeală, de aceea există un îndeamnă la pocăinţă. Există principii după care Dumnezeu îi va judeca pe aceia care se consideră „sfinţi”, deci   Romani 2: 1 „Aşa dar, omule, oricine ai fi tu, care, judeci pe altul, nu te poţi desvinovăţi; căci prin faptul că judeci pe altul, te osîndeşti singur; fiindcă tu, care judeci pe altul, faci aceleaşi lucruri”. Aici Pavel nu vorbeşte despre mântuire, ci ne arată pe ce bază Dumnezeu va judeca lumea şi anume pentru păcat. Respingerea lui Isus Cristos ca şi Mântuitor ne va duca la judecata lui Dumnezeu, dar acceptarea Lui înseamnă să trecem din moarte la viaţă veşnică. Apostolul Ioan spune în Evanghelia sa Ioan 15 :12 „Cine are pe Fiul, are viaţa; cine n’are pe Fiul lui Dumnezeu, n’are viaţa.”. Însuşi Domnul Isus afirmă tot în Evanghelia după Ioan 5:24 „ Adevărat, adevărat vă spun, că cine ascultă cuvintele Mele, şi crede în Celce M’a trimes, are viaţa vecinică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.”, sau versetul cunoscut aproape de toţi creştinii Ioan 3.16   „Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentruca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică”, iar cine crede în El nu va fi judecat. (Ioan 3.36). Versetele care afirmă acest lucru sunt din abundenţă. „Când Pavel spune, aşadar omule, el foloseşte termenul anthrope, termen generic care se referă atât la bărbaţi cât şi la femei. De asemenea include atât iudei cât şi evrei, se referă deci la toţi oamenii”. De la aspectul general Apostolul Pavel trece la cel particular, la cei care judecă pe alţii „oricine ai fi tu care judeci”. Oricât de dreaptă ar fi judecata oamenilor, cu privire la păcate ca homosexualitate, lăcomie, minciună, etc, există şi alte păcate, roade ale firii care aduc ofensă lui Dumnezeu. „Tu care judeci pe alţii faci aceleaşi lucruri…” „Am auzit un om spunând că iadul nu poate fi suficient de mult încălzit pentru oameni de teapa lui Hitler sau alţii asemenea lui care au adus atâta durere pe pământ”. Acest fel de gândire al unui om se pune să judece în locul lui Dumnezeu şi alege pedeapsa ce se cuvine altei persoane şi nu avem acest drept. Sunt biserici în care roadele firi ca minciuna, bârfa şi altele sunt tolerate în biserică dar cineva care fumează este disciplinată. Dar măsura judecăţii lui Dumnezeu este alta „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.”, şi „5 Făţarnicule, scoate întîi bîrna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. (Predica de pe Munte cap 7). Domnul Isus ne spune că judecata noastră nu este corectă, dar şi mai mult ea   poate să fie o reflectare a problemelor noastre. Doar judecata lui Dumnezeu este conform adevărului. În versetul următor se afirmă. Romani 2: „Ştim, în adevăr, că judecata lui Dumnezeu împotriva celor ce săvîrşesc astfel de lucruri, este potrivită cu adevărul”. Deci numai Dumnezeu judecă pe oameni conform adevărului, dar de fapt judecata a dat-o Fiului. „   pentrucă a rînduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rînduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Fapte.17:31). Majoritatea creştinilor pretind că le place studiul biblic, binecuvântările lui Dumnezeu, dar nu le convine judecata Lui. Oameni[28] ştiu că vor fi judecaţi de Dumnezeu, care este o autoritate supremă, dar neagă acest lucru şi se tem de El. Nici oamenii din Atena, nici Felix cărora le-a predicat Pavel nu au mai vrut să asculte ce spune apostolul. Judecata lui Dumnezeu este diferită de judecata oamenilor. Aşa s-a întâmplat cu Samuel când a vrut să-l ungă împărat pe unul din fiii lui Işai, dar Dumnezeu l-a ales pe David pentru că omul se uită la aparenţe pe când Dumnezeu se uită la inima omului şi o cunoaşte. Pavel ne arată că nu se poate scăpa de judecata lui Dumnezeu Romani 2:3 „Şi crezi tu, omule, care judeci pe cei ce săvârşesc astfel de lucruri, şi pe cari le faci şi tu, că vei scăpa de judecata lui Dumnezeu?” El atrage atenţia asupra a patru moduri în care omul poate să calce legea şi să scape. „ 1.Fărădelegea lui nu este descoperită. 2.Va ajunge în afara jurisdicţiei curţii respective. 3. După arestare, se poate găsi o interpretare tehnică a legi care să-l facă scăpat. 4. După condamnare reuşeşte să evadeze,” ca şi azi, dar acestea sunt legi umane dar nu divine fiindcă Dumnezeu judecă cu dreptate și pedepsește. În cartea Evrei Cuvântul spune Evrei 2:3 „cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mîntuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întîi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o…”. Bunătatea lui Dumnezeu îndeamnă omul la pocăinţă. Romani 2:4 Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungei Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?. Din păcate sunt mulţi orbi în această lume, sau nu vor să vadă, dar o categorie aparte sunt acei oameni pe care bunătatea lui Dumnezeu îi face să se depărteze de El. David dă un exemplu în acest sens fiind deranjat de bunăstarea şi belşugul celor răi. Psalmi 73:3  „Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi. 4  Într-adevăr, nimic nu-i turbură până la moarte, şi trupul le este încărcat de grăsime. 5  N-au parte de suferinţele omeneşti, şi nu Sunt loviţi ca ceilalţi oameni. 6  De aceea mândria le slujeşte ca salbă, şi asuprirea este haina care-i înveleşte…..” Dar mântuirea sau sărăcia nu sunt o cale spre mântuire ci inima omului care este sau nu este după voia lui Dumnezeu. Versetul următor clarifică acest aspect Romani 2:6 care va răsplăti fiecăruia după faptele lui. În principiu suntem de acord cu acest lucru, una dintre dorinţele noastre este dă fim judecaţi cu dreptate, dar de cele mai multe ori acest lucru nu este în avantajul nostru. Dacă este să fim judecaţi după faptele noastre nici un om nu se ridică la standardele impuse de Dumnezeu, exemplu fiind Corneliu, care deşi era un om bun avea nevoie de mântuire. Modul de viaţă creştină sau ne-creştină este baza judecăţii lui Dumnezeu Ioan spune : Apocalipsa 20:12  „Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea”, iar Apocalipsa 20:15  „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc”. Numele noastre sunt scrise în ceruri nu prin ce face noi ci prin acceptarea a cea ce a făcut Isus Cristos pentru noi. Dumnezeu ne priveşte în mod specific. Romani 2:11   „Căci înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului”. Acest principiu îl găsim şi în cartea Deuteronom 10:17, Dumnezeu nu are favoriţi, iar mântuirea este pentru toţi oamenii. Nu contează numărul icoanelor din biserică, sau o frecvenţă de 100 % 100 în biserică ci o relaţie corectă cu divinitatea.   Dumnezeu este categoric în privinţa păcatului. Romani 2:12   „Toţi ceice au păcătuit fără lege, vor pieri fără lege; şi toţi ceice au păcătuit avînd lege, vor fi judecaţi după lege. v.13 Pentrucă nu cei ce aud Legea, sînt neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea aceasta, vor fi socotiţi neprihăniţi.” Oamenii care nu au auzit despre Isus Cristos vor fi pedepsiţi , nu că nu au auzit ci pentru că sunt păcătoşi. Romani 1:19  „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu”. Din păcate acesta este condiţia noastră de oameni în păcat, dar dacă trăim în Lumina lui Cristos vom fi mântuiţi, acest aspect este prins şi în versetul următor Romani 2:15 „şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gîndurile lor, cari sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele”. Şi păgânii au primit lumina adevărului prin conştiinţa pe care Dumnezeu a pus-o în ei. La judecată cele mai ascunse lucruri şi fapte ale oamenilor vor fi descoperite Romani 2:16 „Şi faptul acesta se va vedea în ziua cînd, după Evanghelia mea, Dumnezeu va judeca, prin Isus Hristos, lucrurile ascunse ale oamenilor.” Citatul se încheie cu un avertisment Romani 11:22  „Uită-te, deci, la bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut, şi bunătate faţă de tine, dacă nu încetezi să rămâi în bunătatea aceasta; altmintrelea, vei fi tăiat şi tu”. Este inutil să ne amăgim singuri. GALATENI[29] 5: 17-23, 5:22  Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,. În viaţa de credinţă Cuvântul ne îndeamnă “Umblaţi cârmuiţi de Duhul Sfânt!”, ne spune Pavel, pentru că Galateni 5 :17 „Căci firea pămîntească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul împotriva firii pămînteşti: sînt lucruri protivnice unele altora, aşa că nu puteţi face tot ce voiţi”. Transliterarea acestui verset pentru a înţelege mai bine este „“Căci firea pământească se războieşte cu Duhul şi Duhul se războieşte cu firea pământească, acest lucruri fiind în contradicţie una cu alta, deci avem de a face cu un război spiritul în fiinţa noastră.   Domnul Isus afirmă că (Matei 15:19) “Căci din inimă ies gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile, furtişagurile, mărturiile mincinoase, hulele.” De asemenea Isus spune Ioan 3:6  „Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh”. Ori aici apare problema firi pământeşti care şi dacă suntem mântuiţi totuşi avem de luptat 1 Ioan 1:8  „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi”. Deci avem cele două naturi care se luptă între ele despre care Pavel vorbeşte în Romani. Pe de o parte sunt faptele firi pământeşti. Galateni 5:19  „Şi faptele firii pământeşti Sunt cunoscute, şi Sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, 20  închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, 21  pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”. Dar noi suntem copiii ai   Harului şi trebuie să se vadă Roada Duhului Galateni 5:22  „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23  blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. 24  Cei ce Sunt ai lui Hristos Isus, şi-au răstignit firea pământească împreună cu patimile şi poftele ei”. În lista de păcate enumerate de Pavel avem păcate ale senzualităţii, adulterul, prostituţia sadismul etc, păcate religioase care iau locul lui Dumnezeu ca idolatria vrăjitoria, sectarismul şi păcate de ordin social ca gelozia, crimele, spiritul dominator, vrăjitoria care afectează semenii. Aceste păcate nu sunt accidente iar apostolul Pavel punctează “Cei ce fac!”, adică cei care au un mod de viaţă fiind robi ai păcatului. Noi singuri nu avem puterea să facem roade ale Duhului Sfânt, avem nevoie de Isus Cristos. „Roadele, dragii mei sunt produse prin renunţare, prin renunţare la acea natură veche, prin renunţarea la eu-l nostru”. Pavel ne îndeamnă Romani 12:1  „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească”. Pavel afirmă la o biserică cu probleme 1 Corinteni 13:1  „Chiar dacă aş vorbi în limbi omeneşti şi îngereşti, şi n-aş avea dragoste, Sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor”. Deci elementul liant este dragostea, de fapt porunca a doua dată de Isus Cristos care nu poate funcţiona decât legată de prima poruncă (Matei 22:37-40), care trebuie să fie ceva practic. Dragostea este foarte importantă pentru că “Dragostea nu caută folosul său”!. Ea trebuie[30] să fie în inima credinciosului pentru ca „vă scriem aceste lucruri pentru ca bucuria voastră să fie deplină”. O   altă stare a credinciosului este pacea lui Dumnezeu din inima noastră, chiar în necazuri (Ioan 14:27) „Vă las pacea vă dau Pacea Mea. Nu v’o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimînte”.   Există şi alte aspecte ca bunătatea smerenia, îndelunga răbdare, credinţa, blândeţea, etc, care sunt credincioşia noastră faţă de Dumnezeu. El ne face o promisiune extraordinară: 1 Ioan 1:9   „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. De la exemplele biblice trecem în domeniul prezent.   BUNĂTATEA LUI DUMNEZEU ASTĂZI. şi luă, două exemple. Marile efecte ale micilor acte de bunătate/ Corneliu Lău[31] 23. Noembrie 2018-12-01. De multe ori un mic act de bunătate ne schimbă ziua în bine şi inspiră şi alte persoane. „În 2016, într-o dimineaţă rece, un bărbat a legat un fular de un felinar din orașul Bristol, adăugând un bilet în care se preciza că nu era vorba de un articol pierdut.” Oamenii care au văzut gestul au înţeles despre ce este vorba şi au îmbrăcat copacii cu tot felul de haine, căciuli fulare, pături, pentru ca oamenii străzi să poată lua ce era necesar.   Oamenii din alte oraşe au imitata acest gest de bunătate şi s-a trecut frontiera ţării şi în alte ţări, din Europa. Azi situaţia s-a schimbat, sunt agăţate de copaci sticle cu apă caldă dar sunt mau mult pentru reclama firmelor. „Proiectul pare a fi un gest mărunt în ecuaţia unei nevoi de proporţii, dar iniţiatorul proiectului, Pete Wentland, care a fost cândva o persoană fără adăpost, spune că o simplă sticlă cu apă fierbinte poate face diferenţa dintre viaţă și moarte”. Aceste gesturi mici de bunătate este un beneficiu în primul rând celui care le face. „© Simon Taylor | Dreamstime.com”. Studiile care se fac în legătură cu bunătatea şi fericirea de către japonezi au ca rezulta faptul că bunătatea îi fac mai fericiţi pe oamenii care le practică, dar nu au un sens unic. „În cartea sa Cinci efecte secundare ale generozităţii, biochimistul David Hamilton” prezintă faptul că practicarea actelor de bunătate produc schimbări la nivelul creierului, este un antidot pentru depresie şi încetineşte procesul de îmbătrânire. Pe de altă parte „Inflamaţia cronică stă la baza multor boli moderne, inclusiv cele degenerative”. Şi aici s-au făcut studii în 2013 în care s-a arătata că subiecţii cu înclinaţii hedoniste au o sănătate precară „Am descoperit că orice fel de act pare să aibă aceleași beneficii, chiar și micile gesturi, cum ar fi să deschizi ușa cuiva sau să mulţumești șoferului autobuzului“, a subliniat profesorul Lynn Alden, care a coordonat studiul”.   Bunătatea are rezultate bune şi în cadrul familiei. De fapt actele de bunătate sunt „O picătură într-un ocean”, dar ele contează. Sunt site-uri şi bloguri   în care se prezintă acte de bunătate şi pe cei implicaţi, uneori cu rezerve faţă de persoanele implicate, dar „societatea se mișcă pe șinele ei, fără a fi perturbată de ocazionale acte de caritate” înspre răutate și egoism. Cei necredincioşi (Christie Watson, care a lucrat 20 de ani ca asistentă medicală Limbajul bunătăţii, arată diferite moduri prin care se poate face da la donarea de organe, sau simpla spălare a unui pacient spune că în” meseria ei e mai puţin o combinaţie de chimie, fizică, anatomie și farmacologie, și mai mult una de artă, etică și psihologie” Creştinii sunt îndemnaţi la fapte bune care trebuie să vină din natura lor de copiii ai lui Dumnezeu. Evrei 10:24  Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Actele de bunătate contează pentru mulţi atunci când este o sărbătoare, crăciun sau anul nou „este concluzia finală a scriitoarei Chibundu Onuzo, după ce contribuie la distribuirea a 2.000 de cutii pentru nevoiași în preajma Crăciunului” când de fapt ele ar trebuii să făcute tot anul. Pe de altă parte „Onuzu a văzut, în interacţiunile cu oamenii, cât de mult conta pentru ei faptul că a existat cineva care să-și amintească de ei”. Maşina egoismului este în funcţiune şi ea, dar „remediul propus este acumularea progresivă de bunătate, fie ea dozată și în acte abia observabile – pentru că lumea nu se construiește și nu se dărâmă la o simplă atingere a unei baghete magice”. Deşi pare puţin „Soarta și calitatea ei se sprijină pe cărămizile pe care le adăugăm sau le înlocuim zilnic, chiar și atunci când nimeni nu observă ce facem”. Şi alte persoane remarcă acest aspect atât de mic „Fostul senator american Bob Kerrey spune, „bunătatea neașteptată este cel mai puternic, mai puţin costisitor și mai subevaluat agent al schimbării umane“. Al doilea exemplu este luat din mediul creştin în care Persoanele fără adăpost pot dormi pe băncile unei biserici din San Francisco[32]( Augustinov Gabriela  12-11-2018  Credit: David Levene). În urmă cu 15 ani biserica Sf Bonufaciu din San Francisco şi-a deschis uşile pentru oamenii fără adăpost, astfel părintele bisericii Louis Vitale şi Shelly Roder, care era activist comunitar au iniţiat un   proiect numit Proiectul Gubbio în 2004, astfel sute de oameni intră zilnic prin biserică, primesc pături şi pot să doarmă pe băncile bisericii. Oamenilor nu li se pun întrebări, nu sunt afişe de înscriere sau formulare de admitere. (pe site-ul Proiectului Gubbio). Oamenii nu sunt refuzaţi şi sunt trataţi cu o atitudine demnă. Unul dintre reprezentanţii proiectului a afirmat că şi oamenii străzii fac parte din comunitatea lor, ei nu trebuie să plece când are loc serviciul de închinare, ei pot să fie obosiţi,, săraci, cu probleme mintale, haine ude, şi murdare etc. În alte centre de primire oamenii fără adăpost se simt de cele mai mute ori în pericol, iar adăposturile seamănă cu nişte închisori. Cei intervievaţi care frecventează biserica respectivă ( Proiectul Gubbio), în proporţie de 95 %, au spus că se simt în siguranţă. Dar în alte locuri situaţia este diferită în 2017 Seattle intenționa să construiască garduri de sârmă, pentru a împiedica oamenii străzii să stea acolo, San Francisco a folosit roboţi împotriva lor, pentru ai raporta poliţiei. Activiştii pro au fost arestaţi în februarie 2018 Wells Park în El Cajon, California, pentru că au ajutat oamenii fără adăpost. A fost arestat chiar şi un copil de 14 ani pentru că a dat de mâncare unui om al străzii. „Autoritățile susțin că legile în vigoare legate de oamenii străzii au scopul de a preveni răspândirea diferitelor boli”. Dar potrivit activiştilor „legea criminalizează persoanele fără adăpost”, ei fiind considerați din start oameni împotriva legii[33]. „Cei fără adăpost sunt considerați automat și criminali. Sunt legi împotriva lor: Campingul este interzis, nu este permis să dormi în mașină, cerșitul este interzis și nu ai voie să hrănești oamenii fără adăpost”, a spus Mark Lane”. Ne aducem aminte de „ O picătură într-un ocean” (Sursa: The Mind Unleashed). Domnul Isus a spus un adevăr universal valabil Matei 26:11  „Pentru că pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi,…” şi faptele noastre bune rămân „O picătură într-un ocean”.

 4). PROBLEMA RĂULUI ÎN LUME. Noi ştim din cartea Genezei, despre prima crimă de pe pământ săvârşită de Cain şi de amplificare a răului. Geneza 4:23  „Lameh a zis nevestelor sale: „Ada şi Ţila, ascultaţi glasul meu! Nevestele lui Lameh, ascultaţi cuvântul meu! Am omorât un om pentru rana mea şi un tânăr pentru vânătăile mele”. Termenul[34] (în ebr. ra’; gr. kakos, poneros, phaulos), are o semnificaţia mai largă, termenul ebraic înseamnă „a se strica, a se desface în bucăţi”, ceva ce nu are nici o valoare. Cuvântul are o calitatea negativă de a fi neplăcut şi supărător, ce înseamnă o faptă rea cu consecinţele de rigoare. În Noul Testament termenul „kakos şi poneros” înseamnă însușirea şi natura răului în caracterul lui esenţial   cu influieţele şi rezultatele dăunătoare, iar între ele există o relaţie strânsă. O mare parte a răului fizic[35] se datorează răului moral, doar egoismul şi păcatul uman pot să explice multe din relele acestei lumi, care în final vor fi pedepsite. Deşi răul fizic din lume este înţeles de proroci ca fiind cauzat de Dumnezeu (cauza supremă), exprimat prin durere şi suferinţă, dezastre naturale, etc, nu este adevărat pentru că. Dumnezeu ca şi suveran doar tolerează răul din univers, dar domină şi îl foloseşte pentru conducere a lumii. Prin rău Dumnezeu pedepseşte umanitatea la nivel de individ sau naţiune. Isaia 45:7  „Eu întocmesc lumina, şi fac întunericul, Eu dau propăşirea, şi aduc restriştea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri”. (Plângerile 3:38, Amos 3:6). Fără legi şi ordine divină lumea ar cădea în abis şi haos, iar când oameni calcă legile date de Dumnezeu, ei experimentează pedeapsa lui Dumnezeu, iar acţiunile oamenilor sunt grăit în limbaj modern ca și pedeapsă, „ei experimentează repercusiunile acţiunilor lor, care pot fi într-un conflict penal sau retributiv (Matei 23:33 Ioan 5:14; Faptele Apostolilor 5:5-6). Atunci când vorbim de răzbunarea divină, ea nu implică „pasiuni rele în Dumnezeu” ci din contră intenția prin suferinţa trebuie să-l trezească la realitate pe cel în cauză, „până atunci este închis într-o iluzie” (C.S. Lewis, The Problem of Pain, p. 83). Să nu uităm că pământul se află sub blestem (Geneza 3:17-18), iar suferinţa creştinilor este îngăduită de Dumnezeu pentru scopuri prin care se urmăreşte primirea unor binecuvântări spirituale (Iacov 1:2-4; 1 Petru 1:7; etc.). Suferinţa şi răul din lume poate să aibă   rol de mustrare, dar nu are intenția să-l despartă pe om de Dumnezeu (Romani 8:38- 39), şi îl pregăteşte pentru glorie (Rom 8:18; 2 Corinteni 4:16-18; Efeseni 3:13; Apocalipsa 7:14). Aici poate să intervină orgoliul uman care refuză pe Dumnezeu. Romani 1:22 ”S-au fălit că Sunt înţelepţi, şi au înebunit”  ce este un semn şi o realitate al răului pe pământ. În   contrast „Suferinţa şi durerea creează compasiune şi bunătate în oameni, aducându-i la părtăşie cu scopul lui Dumnezeu de a învinge răul”.   Prin răul moral omul este despărţit de Dumnezeu, şi se naşte din natura păcătoasă a omului Iacov 1:13-15. 13  „Nimeni, când este ispitit, să nu zică: „Sunt ispitit de Dumnezeu”. Căci Dumnezeu nu poate fi ispitit ca să facă rău, şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. 14  Ci fiecare este ispitit, când este atras de pofta lui însuşi şi momit. 15  Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului; şi păcatul odată făptuit, aduce moartea”. Poporul Israel a călcat Legile date de Dumnezeu şi a suferit consecinţele pentru acest lucru (Judecători 2:11, 2 Împăraţi 11:6, etc.). În spatele scenei istoriei există un conflict spiritual cu forţele răului generate de Satan, demoni , îngeri răi şi de oameni care se împotrivesc lui Dumnezeu. (Efes 6:10-17, Apocalipsa 12:7-12), „cel rău” Satana fiind tocmai întruchiparea răutăţii (Matei 5:37, Ioan 17:15, Efeseni 6:16, 2 Tesaloniceni 3:3, 1 Ioan 2:13-14). Dar puterea lui Satana este sub dominaţie divină ( Iov cap 1 și 2), şi va fi înfrântă în Escaton (Evrei 2:14, Apocalipsa 20:10  „Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor”. Dumnezeu nu doreşte răul, este împotriva lui şi de multe ori răul este un obstacol în calea credinţei omului cu privire la dragoste şi bunătatea lui Dumnezeu. Răul este atribuit abuzului fiinţelor create îngeri şi oameni. Activitatea lui Dumnezeu este îndreptată împotriva răului prin lucrarea Duhului Sfânt. „Lucrările Duhului Sfânt[36] sunt numeroase.  In legătura cu lumea, El a fost activ in creaţie (Gen. 1:2), îl înalţă pe Hristos (Ioan 16:14), convinge oameni că sunt păcătoși (Ioan 16:7-11), si opreşte păcatul spre a nu se manifesta in toata forţa lui (2 Tes. 2:6-7)”.  Isus Cristos[37] a luptat împotriva răului şi a suferinţei dar Crucea este răspunsul final al lui Dumnezeu la problema răului din lume şi univers. La Cruce Dumnezeu şi-a manifestat dragostea Sa față de oameni. (Romani 5:8, 8:32 ”El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?), Isus Cristos se identifică cu răul, suferinţa şi păcatele lumii pe care le-a luat asupra Sa pe Cruce. Oamenii se schimbă prin Evanghelia lui Cristos, care este o mărturie a biruinţei lui Cristos asupra puterilor răului 1 Ioan 3:8, Coloseni 2:15  A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce, asigurând în acest fel victoria finală. Răul va fi eliminat din univers atât cel fizic cât şi cel moral pentru întreaga veşnicie (Apocalipsa 21:1-8). Părinţii Biserici[38] au avut şi ei un cuvânt de spus şi o viziune cu privire la răul şi suferinţa din lume. Augustin intră în profunzimea conceptului de rău din perspectiva creştină. În perioada aceea era două concepţii despre răi fatalismul monist şi fatalismul dualist. În gândirea lui Augustin originea răului începutul păcatului, el ne-fiind o realitate ontologică. Răul nu își are originea în Dumnezeu nefiind coetern cu Creatorul. Teologia lui Augustin este susţinută împotriva maniheilor astfel el tratează câteva premize despre rău.” a) corpul este bun, deoarece este creat de Dumnezeu şi orice lucru care vine din mâna Creatorului este bun, indiferent cât de mic ar fi, b) corpul este un instrument al sufletului şi i se supune acestuia, c) în ciuda faptului că toţi oameni posedă trup de carne, nu toţi păcătuiesc, d) existenţa sfinţilor este evidenta clară că nu carnea este cauza păcatului, ci voinţa liberă”. El face o paralelă între păcatul omului şi cel al lui Satana, astfel apărând ca element a răului voinţa liberă. Dacă omul se lipeşte de Satan acest va fi pentru om prin analogie ca o patimă „devine un supliciu care îl îndrăgeşte, îl face părtaş pedepselor şi-l torturează cu plăcerile înşelătoare, care nu pot să îl satisfacă”. Augustin face afirmaţia că nu trupul este origine a răului deşi în (Geneza 5:3) se afirmă altceva, Augustin se împotriveşte și pelagianismului, care afirmă că trupul este bun iar oamenii au primit un mandat de la Domnul. Geneza 1:22  Dumnezeu le-a binecuvântat şi a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă şi umpleţi apele mărilor; să se înmulţească şi păsările pe pământ”. Augustin percepe originea răului prin voinţa liberă a omului, care degenerează în rău în exces. Augustin se opune și gnosticismului afirmând că materia este bună, cauza răului fiind alta. „Şi materia este creaţia lui Dumnezeu, deci – prin definiţie – este bună”. Pe timpul lui Augstin era populară ideea că nici măcar Satana nu este autorul răului idee îmbrăţişată   de neoplatonişti, esenieni, etc, deşi răul fizic era o pedeapsă pentru păcat. Era un gen de gândire dualist în care Dumnezeu era bun iar Diavolul era rău. Al socoti pe om rob a lui Satana însemna că acel om era lipsit de libertate. Astfel se ajunge în mod paradoxal la Dumnezeu ca şi autor al răului fiindcă El a creat toate lucrurile. Augustin pune câteva întrebări sub formă de reproş la adresa lui Dumnezeu ca : „a) dacă este atotputernic, de ce nu face să dispară răul şi b) dacă este Binele Suprem, de ce nu îngăduie ca lumea să fie izbăvită de rău. Augustin trece de partea lui Dumnezeu şi susţine ideea că Dumnezeu nu este autorul răului dar că El prevede răul, aceasta nefiind tot una cu a-l produce. El este, în orice caz, nu cauza creatoare a răului, ci cea permisivă. Augustin menţionează cauzele posibile ale răului ca fiind următoarele: ”a) Dumnezeu, qui facit nec fit, b) sufletul creat, qui facit et fit şi c) creatura fără raţiune, qui magis fit, quam facit.” Astfel este scos în evidenţă liber arbitru al omului, iar omul poate să facă binele sau răul, dar balanţa omului este înclinată spre rău spre păcat, dar Dumnezeu înclină balanţa spre bine. Aşa deci originea păcatului lui Adam nu este percepută ca o nesupunere ci se află în libertatea şi orgoliul lui Adam care a dorit un rang superior şi independent. Augustin aduce ca şi argument faptul că ispita Diavolului nu a constata în a lăuda fructul în sine ci puterile magice deţinute ascunse în el. Astfel „Voinţa liberă este, deci, după Augustin, cauza ultimă şi responsabilă a păcatului, originea primară a răului”.   Un alt părinte al bisericii. Grigore de Nyssa[39], studiază şi dezvoltă şi prezintă mai pragmatic lucrurile ca să le dea o rezolvare. Din punct de vedere teologic Grigore porneşte de la caracteristicile creaţiei, muabilitatea. El este de acord cu răul care există vine prin păcatul protopărinţilor noştri, dar el exista înainte de păcatul omenesc. În gândirea Sa Grigore de Nyssa este influenţat de filozofia lui Platon şi Plotin în care binele era Fiinţa iar răul   era identificat cu neantul. Absenţa Binelui duce la rău în concluzie răul este o inexistenţă a Binelui. Grigore de Nyssa respinge dualismul şi accentuează realitate răului, care are ca şi bază de pornire ca origine a răului, aceste nu poate exista în afara voinţei libere. Această realitatea a răului nu poate fi Dumnezeu care este Binele Absolut, deci răul este absenţa Fiinţei. Răul ca şi ceva etern este combătut, Dumnezeu a creat „doar fiinţa, nu şi nefiinţa, şi aceasta este bună, nu rea.” În felul acesta se ajunge la întrebarea evidentă dacă răul este legat de activitatea lui Satana şi a îngerilor lui. ”Libera alegere este percepută după o analiză a căderii la o filozofie profană în care apariţia răului este o mişcare de ordin spiritual, iar depărtarea de Dumnezeu se produce prin mutaţii calitative negative la persoanele în cauză.” Dumnezeu nu poate fi prezent în locul în care este refuzat de oameni sau de îngeri, de ordin personal, dar şi naţional. Apariţia răului este legată de absenţa virtuţii, invidia, şi dorinţa de independenţă. Aceste aspect îşi au din punct de vedere ontologic la fiinţele inferioare Fiinţei care refuză o comuniune cu Binele. „Grigore de Nyssa face o diferenţă faţă de originea răului în planul spiritual cadrul fiind puţin altfel: răul exista deja. Diavolul, ca purtător al răului, este primul care a căzut în mod liber – împreună cu îngerii săi – dar omul, în căderea sa, a fost influenţat de spiritualitatea demonică.” Căderea îngerilor devine doar o ocazie indirectă pentru căderea omului în păcat şi a produceri răului. Grigore de Nyssa afirmă că răul a intrat în viaţa omului pentru că nu avea discernământ şi experienţă. Ca şi Augustin şi alţi teologi, prin crearea voinţei libere Dumnezeu este autorul indirect al răului. ”Grigore de Nyssa înclină balanţa alegeri în favoarea lui Dumnezeu „- dar fără să oblige – şi anume dorinţa: a) datorită statutului de creatură şi b) datorită înclinaţiei de rudenie cu Dumnezeu”. Vasile cel Mare, în dezbaterile sale[40] cu privire la răul din lume, porneşte de la premiza că Dumnezeu este Binele Absolut, din această poziţie nu există posibilitatea de a crea ceva opus adică răul. Astfel în gândirea lui Vasile cel Mare, răul este o dispoziţie sufletească, ceva opus virtuţii, stare în care se găsesc oameni laşi care au părăsit calea binelui. Cauza răului nu se găseşte în creaţie, sau natura umană ci se află în liber arbitru, pe care îl posedă fiecare individ. Din cauza libertăţii Diavolul s-a separat de Dumnezeu, din aceeaşi cauză omul a devenit corupt şi este subjugat păcatului şi morţii. Răul nu este o substanţă proprie, nu perversitate şi nu este o creatură vie ci este o absenţă a Binelui. Cauza ultimă a Răului este tot „voinţa liberă – atât în cazul diavolului, care a căzut primul, cât şi în cazul omului, răsfrângându-se asupra întregii umanităţii”. Şi Ioan Damaschin susţine prezenţa răului în lume, dar la început totul a fost Bun. Şi Diavolul, prin natura lui nu a fost rău dar având voinţă liberă s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu şi despărţindu-se de ce era Bun a devenit rău. Nici Damaschin nu acceptă dualismul, iar răul este doar un parazit în creaţie. Cu privire la om Damaschin spune că   „Dumnezeu l-a făcut pe om fără păcat; aceasta nu înseamnă că ar fi incapabil de a păcătui – căci numai dumnezeirea este incapabilă de a nu păcătui – ci pentru că are în firea sa facultatea de a nu păcătui, libertatea voinţei”. Omul îşi exprimă prin libera alegere să facă ce este rău. Damaschin nu acceptă că Dumnezeu este autorul răului, fiecare fiinţă fiind bună sau rea în mod deliberat, iar Diavolul, nu poate forţa pe nimeni să facă rău, „nu este un principiu rău veşnic şi nici cauza ultimă a păcatului uman”, ci doar poate să ispitească pe om a face rău. Diavolul şi îngerii lui din momentul căderii, nu au posibilitatea să se pocăiască ca şi oamenii. În gândirea lui   Ioan Damaschin ies în evidenţă două aspecte, el afirmă inexistenţa ontologică a răului, cauza răului fiind legată de libera voinţă a omului şi scoate în relief aberaţia dualismului. Şi Dionisie Areopagitul[41] este influenţat de sisteme filozofice ale timpului respectiv cu privire la originea răului. El identifică pe Dumnezeu cu Binele suprem (neoplatonism), astfel concluzia sa este că răul nu este esenţă ci doar umbra de esenţă. Un rău radical nu poate să existe, el este în „accepţiunea acestui teolog răul este o privare, o lipsă de formă, ordine şi scop”. Răul nu stă într-un principiu rău nici în Dumnezeu. În mod curios Dionisie Areopagitul susţine faptul că „răul nu este nici de natură sufletească sau corporală, ci este defectul, lipsa binelui.” Astfel răul a venit în lume „prin libera voinţă a spiritelor libere” dar cu permisiunea lui Dumnezeu. Dionisie Areopagitul   consideră   că răul este „păcatul şi pedeapsa pentru păcat, dar – cel din urmă este un rău cu mult mai mic decât primul”. Dar aici sunt absente personajele care nu sunt spuse pe nume şi anume Satana, Adam şi Eva care au comis păcat. Origen continuă ideile lui Clement de Alexandria, aduce contribuţii suplimentare, dar şi el este influenţat de filozofia neplatonică, iar gândirea este mai mult filozofică decât teologică. El vede creaţia în două etape distincte, întâi crearea unor minţi raţionale, iar a doua o reformare nu o creaţie în sine. Motivul pentru a reforma creaţia este faptul că după cădere minţile raţionale nu l-au mai contemplat pe Dumnezeu, au folosit în mod greşit libera alegere şi au căzut din poziţia anterioară, Dumnezeu este perfect dar prin cădere minţile raţionale s-au înstrăinat de Dumnezeu şi nu au mai contemplat Binele Absolut. Dumnezeu a acţionat şi a oferit acestor minţi raţionale, spirite, un trup, iar spiritele căzute mai adânc au devenit demoni. „Origen este de părere că în faza iniţială de căderea minţilor raţionale a existat şi o minte care nu a căzut din comuniunea cu Dumnezeu, Isus, cel de care Dumnezeu se foloseşte mai târziu pentru a-l birui pe Satana şi pentru a elibera suflete umane din captivitatea răului.” În filozofia lui Origen se tinde spre universalism „reabilitarea minţilor raţionale nefiind limitată la viaţa aceasta”, ori în cazul acest rolul lui Isus Cristos este cu mult prea mult diminuat. Şi IOAN CRISOSTOM, este interesat de problema răului din lume, dar se axează pe partea practică şi spre rezolvarea aplicativă în dezbatere. El doreşte să dea o explicaţie rezonabilă răului şi a suferinţei din lume. Din perspectiva lui răul este rodul păcatului, ce a însemnat nesupunere în faţa lui Dumnezeu, Şi Cristosom, respinge dualismul, Dumnezeu nu este autor al răului şi se concentrează pe libera voinţă a omului. IRAENEU DE LYON, tot aşa ca şi ceilalţi cugetători din perioada patristică, porneşte în discuţiile despre rău şi suferinţa în lume din momentul în care lumea a fost creată. Omul a fost creat cu voinţă liberă dar era imatur spiritual. Îngerii au fost numiţi   cu drept, autoritate de tutelă asupra oamenilor, dar un înger din gelozie pe viitorul rasei umane l-a făcut pe om să păcătuiască,   omul nu a mai crescut spiritual şi oamenii au înclinat balanţa spre rău. Soluţia propusă de Irenreu pentru rezolvarea păcatului este Întruparea lui Cristos, diavolul fiind înfrânt, făcând posibilă iertarea păcatelor, Cristos fiind cel de al doilea Adam, pentru că prin El s-a creat o nouă umanitate astfel ce a fost stricat de păcat a fost îndreptat. În teologia lui Irenaeu răul are ca şi cauză libertatea de alegere a omului şi poate fi rezolvat prin Harul lui Dumnezeu. TERTULIAN, dezvoltă concepţiile sale despre rău în disputele sale cu Hermogene şi cu marcionitii. Abordarea dualistă despre lume este respinsă şi Tertulian îi consideră eretici. El declară că dacă materia este eternă însemnă să se introducă doi zei în care materia este egală cu Dumnezeu. Dacă materia este coeternă cu Dumnezeu, înseamnă că ea este superioară lui Dumnezeu pentru că ea dă elementele pentru crearea lumii deci Dumnezeu este supus materiei care este indispensabilă în creaţiei. În definirea răului şi suferinţei umane el nu concepe că Dumnezeu este autor al răului, nici materia ca autor al binelui. Originea răului se află în abuzul libertăţii, dar perspectiva sa asupra răului şi natura lui este mai mult în „domeniul metafizicului decât de domeniul moralului sau fizicului”. Ca şi ceilalţi scriitori patristici pune accentul pe libera voinţă şi respinge dualismul eretic. Dacă venim în TIMPURILE NOASTRE şi ateii[42] încearcă o explicare şi o rezolvare a răului din lume care este o realitate crudă dea lungul istorie, care a făcut un aşa mare număr de victime. Începând de la dezastre naturale, cutremure inundaţii, foc, la războaie gulagurile şi lagărele de concentrare naziste, adolescenţi care intră în campusurile universitare şi deschid focul asupra colegilor şi profesorilor, sau alte forme care provoacă suferinţă umană sau moartea, se încearcă a se da un răspuns a răului din lume. Steve Pinker pune această dilemă sub formai ei clasică. „Dacă istoria lumii se desfăşoară după un plan înţelept şi îndurător, de ce există în lume atât de multă suferinţă” și se pune o întrebare : Dacă Dumnezeu există de ce permite aşa de multe rele? (Pinker şi Weinberg). Astfel prin prezenţa răului în lume mulţi oameni consideră că răul este un argument împotriva existenţei lui Dumnezeu Atotputernic. Alte religii ca exemplu hinduşii consideră răul din această viaţă ca o consecinţă a răului dintr-o viaţă anterioară (reîncarnarea), iar budismul spun că răul este rezultatul unor dorinţe egocentrice şi poate fi învinsă prin anihilare. Suferinţa nu este doar o problemă intelectuală şi morală ci şi emoţională, ea ne distruge inimile. Ateismul nu asigură nici o mângăiere pentru suferinţă în schimb teismul oferă oamenilor o modalitate mai bună de a face faţă suferinţei prin credinţa într-o lume mai bună dincolo de moarte. În aprilie 2017 când un student a deschis focul la o universitate din Virginia săvârşind un măcel, ulterior în campusurile seculare nu mai găseai nici o urmă de ateism. La ceremoniile memoriale, întâlniri publice se vorbea despre Dumnezeu milă şi vindecare spirituală, în rândul studenţilor profesorilor şi rudele victimelor. Şi ateii şi credincioşii sufereau la fel dar problema era ateismul care nu a reuşit să dea un răspuns la ce s-a întâmplat. Pentru ateişti materialişti era o groază fundamentală ideologică, pentru că totul era întunecat şi nu avea nici o semnificaţie. Religia şi credinţa în Dumnezeu oferă mângâiere creştinilor pe când ateismul rămâne mut. Şi creştinii trebuie să îndure frigul, foamea, sau alte suferinţe umane, inclusiv moartea, dar credinţa îi ajută mul în suferinţă. James spune că „ Religia uşurează ceea ce este în orice caz necesar” Cu privire la moartea, creştinul are cel puţin perspectiva unei vieţi viitoare şi şansa mântuirii, pe când ateii nu au aşa ceva. Din punct de vedere logic dacă răul este ceva real (şi este) şi binele este ceva real, iar posibilitatea noastră de a face diferenţa dintre bine şi rău, înseamnă că există un standard moral în univers care ne asigură o temelie pentru a putea să facem deosebirea dintre bine şi rău, în cazul nostru este Dumnezeu. Deşi enigma răului şi a suferinţei în lume există avem ca şi referinţă cazul lui Iov, care era neprihănit şi Dumnezeu la declarat neprihănit iar când Iov îşi caută dreptatea, Dumnezeu în loc să răspundă la întrebări îl întrebă din cu ce drept creatura pune întrebări Creatorului. Cine eşti tu şi cine sunt Eu ? Iov 38:1  Domnul a răspuns lui Iov din mijlocul furtunii şi a zis: 2  „Cine este cel ce Îmi întunecă planurile, prin cuvântări fără pricepere? 3  Încinge-ţi mijlocul ca un viteaz, ca Eu să te întreb, şi tu să Mă înveţi. 4  Unde erai tu când am întemeiat pământul? Spune, dacă ai pricepere. 5  Cine i-a Hotărât măsurile, ştii? Sau cine a întins frânghia de măsurat peste el? 6  Pe ce Sunt sprijinite temeliile lui? Sau cine i-a pus piatra din capul unghiului, 7  atunci când stelele dimineţii izbucneau în cântări de bucurie, şi când toţi fiii lui Dumnezeu scoteau strigăte de veselie?…..” După ce Dumnezeu a răspuns lui Iov care de fapt avea nevoie de o relevaţie Iov răspunde. Iov 42:4  „Ascultă-Mă, şi voi vorbi; te voi întreba, şi Mă vei învăţa.” 5  „Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a văzut. 6  De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” Iov[43] devine un erou la credinţei amintit în cartea Evrei. Totuşi întrebarea rămâne, de se întâmplă lucruri rele oamenilor buni, iar unu dintre răspunsuri este voinţa liberă a omului, adică libertatea omului de a face bine sau rău. Nu Dumnezeu a omorât la Universitatea din Virginia ci a fost o persoana care a tras în profesori și colegi. Întrebarea care s-a pus este de ce nu a intervenit ca să-l oprească de ce Dumnezeu nu se manifestă când se produc tragedii, care pot fi evitate, prin intervenţii miraculoase. Din această perspectivă   Dumnezeu ar trebui să fie un „misionar cosmic”, ori este o perspectivă greşită fiindcă aceasta este şi o lucrare a Duhului Sfânt care este Suveran face parte din Trinitate, iar lucrările Duhului Sfânt sunt numeroase, în cazul acesta opreşte păcatul spre a nu se manifesta in toata forţa lui 2 Tesaloniceni 2:7  „Căci taina fărădelegii a şi început să lucreze; trebuie numai ca cel ce o opreşte acum, să fie luat din drumul ei” Nu Dumnezeu comite răul ci oamenii. Amintind de cele două atribute ale lui Dumnezeu Transcendenţa şi Imanenţa, al doilea atribut, calitate a lui Dumnezeu care ţine de natura Sa, ne arată faptul că Dumnezeu nu este indiferent faţă de păcatul şi suferinţa umană. Astfel creştini îl pot da exemplu pe Cristos că Dumnezeu a devenit om şi prin suferinţă şi moarte pe Cruce într-o măsură nemărginită a suferit pe nedrept şi a rezolvat cel mai mare rău din lume, mânia lui Dumnezeu   care se va abate asupra necredincioşilor, ateilor păgânilor, etc. Pentru un creştin suferinţa înseamnă a lua parte la patimile lui Cristos, dar pentru atei totul este fără sens. Cristos a triumfat pe Cruce şi creştinul trebuie să fie biruitor în această viaţă. Dacă ne întoarcem la întrebarea de ce se întâmplă lucruri rele oamenilor buni, răspunsul corect şi biblică este că nu există oameni buni şi fiecare dintre noi trăieşte o viaţă care este darul lui Dumnezeu. Fiecare zi din viaţa noastră ne apropie tot mai mult de moarte, chiar dacă se prelungeşte prin mijloace medicale tot va avea un final. Moartea o realitate a vieţii, iar întrebare este dacă e ultimul capitol. Cel care nu cred în Dumnezeu insistă că este finalul etern, dar nu poate şti acest lucru cu siguranţă, pe când creştinul crede că există o viaţă după moarte, iar răul şi suferinţa din această viaţă sunt ceva temporar, faţă de o binecuvântare viitoare. Un alt exemplu de persecuţi şi suferinţă este Despre drepturile omului: cazul lui Andrew Brunson[44] (articol din 10-10-2018).   Andrew pastor al biserici din Izmir, de origine din oraşul Black Mountain din Carolina de Nord, a făcut lucrare misionară în Turcia un timp de 20 de ani. El şi soţia au fost consideraţi o ameninţare la adresa securităţi naţionale ale Turciei, ca şi în toate regimurile totalitare, sau de altă orientare religioase în cazul acesta Islamul, şi au fost arestaţi. Soţia a fost eliberată după trei zile, dar Brunson a fost ţinut în arest în continuare, s-a invocat legături cu organizaţia teroristă Fetullah Gulen şi cu Partidul Muncitorilor din Kurdistan, fiind acuzaţi de o lovitură de stat împotriva preşedintelui Erdogan din Iulie 2016. Andrew a fost ţinut 63 de zile în detenţie fără o acuzare oficială, ulterior acuzele aduse au fost de spionaj, încercare de lovitură de stat, adeziuni la formaţiuni pe care Turcia le consideră „teroriste”. În prezent, Brunson se află în arest la domiciliu în aşteptarea încheierii procesului, preşedintele Eerdogan susţine că pastorul este tratat „corect” şi nu e ostatic.   Singura vină a pastorului Andrew Brunson este aceea de a fi creştin „Andrew respinge toate acuzaţiile împotriva lui[45]. El primeşte ajutor din partea mai multor organizaţii umanitare”. După lovitura de stat[46] nereuşită „peste 150.000 de persoane au fost arestate, 78.000 sunt  ţinute în detenţie, şi peste 100.000 de funcţionari de stat au fost concediaţi”. Astfel drepturile civile politice şi umane au fost puternic îngrădite. Ţara este în stare de urgenţă continuă prin care autoritatea de stat justifică ţinere în arest, fără proces orice persoană până la şapte ani. În Turcia se fac discriminări religioase la adresa minorităţilor religioase fapt care ridică îngrijorări la nivel internaţional. În Turcia sunt doar 100.000 de creştini, la o populaţie care depăşeşte 70 de milioane, procentul de creştini a scăzut de la 20% la 0,2 %, în ultimul secol, reducerea numărului de creştini s-a datorat ostilităţilor aduse împotriva lor. Blasfemia adusă Islamului este considerată infracţiune, dar insultele la adresa creştinilor, nu sunt pedepsite de lege ci chiar încurajate. Ca şi educaţie părinţii sun obligaţi să trimită copiii la cursuri pentru învăţarea Islamului. Legat de drepturile omului Andrew Brunson şi alţi creştini au drepturile călcate în picioare, odată cu demnitatea lor de oameni. Pastorul a fost elibera dor la presiunea unor foruri in ternaționale La întrebare Ce spune Biblia despre suferinţă[47] Biblia aduce răspunsuri la acuzele aduse creştinismului, cum poate un Dumnezeu Bun şi plin de dragoste să îngăduie suferinţa într-o lume creată de El. Biblia este realistă cu privire la problema suferinţei şi dedică o întreagă carte, (Iov), la această prolemă. „Iov suferă pentru că Dumnezeu Se contrazice cu Satan” Scena începe în cer şi motivul pentru care Iov este în suferinţă, este o scenă ascunsă oamenilor. Nici Iov nici prietenii lui nu au ştiut niciodată motivul suferinţe prin care trece Iov, dar ei şi Iov încearcă să explice suferinţa din perspectiva umană a cunoaşterii lor. Iov era neprihănit, chiar Dumnezeu afirmă acest lucru. Iov 1:8  Domnul a zis Satanei: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe pământ. Este un om fără prihană şi curat la suflet, care se teme de Dumnezeu şi se abate de la rău,” iar Iov care nu cunoştea motivul suferinţei dar se bazează pe credincioşia lui Dumnezeu şi speranţa răscumpărării lui. După mai multe cuvântări Iov se confruntă cu Dumnezeu iar Dumnezeu îl ia la rost din mijlocul furtunii, iar Iov rămâne fără cuvinte. Răspunsul dat prin tăcerea lui Iov, nu banalizează suferinţa şi pierderea celor dragi, dar se coate în evidenţă importanţa faptului de a te încrede în scopurile lui Dumnezeu când oamenii se află în suferinţă, chiar şi atunci când nu le cunoaştem. Suferinţa   este o experienţă umană deloc plăcută dar ea este „dirijată de înțelepciunea suverană a lui Dumnezeu”. Este posibil să nu cunoaştem niciodată motivul suferinţei dar trebuie să avem credinţă într-un Dumnezeu suveran. Acesta este răspunsul adevărat pentru suferinţa personală, sau chiar naţională. Un alt răspuns din Biblie este Iosif fiul lui Iacob, din cartea Genezei, care a fost vândut de către fraţii lui ca rob şi dus în Egipt. Acolo în urma unor acuzaţii mincinoase aduse de soţia lui Potifar este aruncat în temniţă. Prin Harul lui Dumnezeu este scos de acolo şi ajunge guvernator al Egiptului, locul doi după Faraon. El trebuia să asigure provizii pentru naţiune şi alte ţări în timp de pace dar şi foamete ajungând să scape de foamete şi pe fraţii lui care l-au vândut ca şi sclav. Mesajul acestui episod se poate rezuma în ceea ce le spune Iosiv fraţilor lui Genesa. 50.19-21: „Voi, negreșit, v-ați gândit să-mi faceți rău, dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede azi, și anume să scape viața unui popor în mare număr. Fiți dar fără teamă, căci eu vă voi hrăni pe voi și pe copiii voștri. Apostolul Pavel vine cu cuvinte de încurajare pentru cei care se găsesc în greutăţi şi suferinţă Romani 8:28  De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său. „Dumnezeu orchestrează fiecare eveniment din viața noastră, chiar și suferința, ispita și păcatul, spre beneficiul nostru temporal și veșnic”. David a avut şi el parte de suferinţă şi le regăsim scrise în cartea Psalmilor. Astfel David scrie: Psalmi 22:2  Strig ziua, Dumnezeule, şi nu-mi răspunzi: strig şi noaptea, şi tot n-am odihnă. Psalmi 22:8  „S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul, să-l izbăvească, fiindcă-l iubeşte!”. Suferinţa lui David nu un mister pentru el, a păcătuit dar în plus după secole David primeşte răspunsul în Persoana lui Cristos pe Cruce, unde a îndurat suferinţa ruşinea, batjocura, mâinile şi picioarele au fost străpunse, hainele lui au fost trase la sorţi. Pe Cruce   Cristos se identifică cu lumea întreagă dar citează şi ce spune strămoşul său David „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”, identificându-Se astfel   şi cu suferința lui David”. Isus Cristos Fiul lui Dumnezeu, venit din eternitate, în El a locuita toată plinătatea lui Dumnezeu, s-a Întrupat, a devenit   „o ființă omenească și a îndurat foamea, setea, ispita, rușinea, persecuția, absenţa îmbrăcămintei, întristarea, trădarea, batjocura, nedreptatea și moartea” pe Cruce. Isus s-a aflat şi în postura şi în postura lui Iov dorind un mijlocitor Iov 9:33  „Nici nu este vreun mijlocitor între noi, care să-şi pună mâna peste noi amândoi, Atunci voi vorbi și nu mă voi teme de El. Altfel, nu sunt stăpân pe mine.” Creştinismul este singura perspectivă corectă cu privire la rău şi suferinţă, pentru că ei slujesc unui Dumnezeu care s-a Întrupat pe pământ şi a suferit „a îndurat trauma, ispita, întristarea, tortura, foamea, setea, persecuția și chiar execuția”. Crucea lui Cristos este mai tare manifestare a justiţiei lui Dumnezeu, mânia lui Dumnezeu s-a   abătut asupra Fiului care purta toate păcatele lumii trecute prezente şi viitoare pe Cruce. Dumnezeul creştinilor cu privire la suferinţă poate arăta spre Cruce şi să afirme „Atât de mult.” Dumnezeu l-a respins pe Cristos care a experimentata despărţirea de Tatăl „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”.   Există şi o înşelăciune a inimi[48] în care suntem stupefiaţi de persecuţiile care s-a abătut asupra credincioşilor lui Dumnezeu, de „adepţii setoşi de sânge ai Romei”, care pretindeau că o fac pentru slava lui Dumnezeu. Ei s-a înşelat amarnic şi vor fi amăgiţi   şi alţii că fac o slujbă a lui Dumnezeu în timp ce vară sângele sfinţilor lui Dumnezeu. Acest aspect este o înşelătorie extremă, care este de fapt o răutate a inimi umane şi ce mai îngrozitoare dovadă de faptul că o minte stricată s-a lepădat de Dumnezeu, atribuind Cuvântului şi Duhului lui Dumnezeu „ceea ce este evident efectul propriei lor ignoranţe, nelegiuiri şi depravare”. Din păcate o mulţime de „credincioşi” se lasă şi sub acest aspect și altele înşelaţi devenind religioși fanatici în loc de credincioși.

5). GRĂDINA GHEŢIMANI. Matei 26:28-45. Ea este o grădină[49] (kepos, Ioan 18:1), la Est de Ierusalim în valea Chedron aproape de Muntele Măslinilor (Matei 26:30). Era un loc în care Isus Cristos se retrăgea pentru meditare şi rugăciune fiind în final un loc de agonie cu privire la evenimentul care ca urma și anume Crucea. Ea este pusă în contrast cu Grădina Eden unde Adam a fost înfrânt, iar în Gestimani Isus a biruit fiind denumit şi al doilea Adam. Faptul că Isus s-a rugat în genunchi (Luca 22:41), a dat ulterior exemplu sau obicieiul de ca creştinii să se roage în genunchi. „Locul latin tradiţional este la Est de drumul şi podul spre Ierihon, peste Chedron, şi conţine măslini despre care se spune că datează din secolul al 7-lea d.Cr. Este un pătrat cu latura de 50 m şi a fost împrejmuit cu un zid de către Franciscani în 1848” . Există şi alte păreri contrare care spun că „Grădina corespunde cu poziţia indicată de Eusebius şi Jerome, dar este considerată de Thomson, Robinson şi Barclay prea mică şi prea aproape de drum”. Pe de altă parte „Grecii au împrejmuit un loc învecinat mai spre Nord. La NE de Biserica Sf. Maria există un teren mai întins unde existau grădini mai izolate, puse la dispoziţia pelerinilor, şi Thomson consideră că acolo s-a aflat grădina originală. Pomii originali au fost tăiaţi de Titus (Josephus, BJ 5. 523)”. Trecem în revistă câteva evenimente importante din viaţa lui Isus ca Mirul turnat pe capul lui Isus. (Mat.26:7,) o femeie îl unge pe Isus ca Mare Preot în locul întregului popor, blestemarea smochinului, intrarea în Ierusalim Masa Pascala este transformată în Cina cea de Taină, Isus vorbeşte despre moartea Sa, necredinţa iudeilor iar Grădina Ghestimane, găsim evenimente ca, agonia lui Isus, (lupta în rugăciune); trădarea lui Iuda (cu un sărut); arestarea, Judecata, Răstignirea, Învierea, arătările de după înviere, Înălţarea la cer. Grădina Ghestimani este o grădină pe muntele Măslinilor este denumită şi o „presă de ulei”. Acolo Isus s-a rugat, pentru a putea a suportat presiunea evenimentelor viitoare. Se poate face un contrast cu Edenul care în Vulgata înseamnă un sanctuar, denumită şi Grădina lui Dumnezeu, a Domnului, tradus prin Eden   „delectare”. Cristos ca şi al doilea Adam a biruit. Sămânţa femeii urma să zdrobească capul şarpelui. Geneza 3:15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul,” iar Fiul lui Dumnezeu trebuia să învingă singur. Un alt aspect ne arată neputinţa umană, Isus luat cu El pe Petru, Iacob, Ioan pentru că nu a vrut să fie singur. O noapte petrecută în rugăciune, ultima, a fost o oportunitate pierdută, dar ucenicii au ratat, au adormit) (Matei 26:44-45) Isus îndeamnă la rugăciune (Matei 26:41), datorită naturii păcătoase a omului. Cei trei au avut experieţă cu Isus la „Schimbarea la faţă” şi făceau parte din cercul intim al lui Isus. Chemarea la rugăciune este un privilegiul deosebit, era punctul cel mai avansat până unde puteau să meargă cu El, iar de acolo Isus Cristos a rămas singur. Matei 26:45  ”Apoi a venit la ucenici, şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!.. Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor.   Domnul Isus[50] ne-a făcut o onoare deosebită făcându-ne părtaşi la Jertfa lui pentru ispăşirea păcatelor noastre. În seara respectivă Isus comemora paştele evreilor, momentul istoric al scoaterii poporului evreu de sub robia egipteană legată de sacrificarea mielului pascal şi moartea întâilor născuţi. Semnul izbăvirii era sângele de pe stâlpii   uşilor ca evreii să nu moară şi să poată pleca. Isus a dat să bea ucenicilor paharul cu rodul viţei care simboliza Sângele ce va curge pentru iertarea păcatelor. Primul Legământ era doar cu poporul evreu, al doilea Legământ prin Cristos era pentru toţi oamenii. Un aspect legat de Cină este acela al părtăşiei, şi a faptului că ucenicii s-au certat   cine va fi mai mare, iar Isus spală picioarele ucenicilor şi dă o lecţie de smerenie în cadrul relaţiilor dintre ei. În Biserică preocuparea nu trebuie să fie cine este mai   important, ori cine să fie cel mai mare ci trebuie să se pună se pune accentul pe slujire, iar Cina Domnului este o afirmare a principiilor prin care suntem mântuiţi. Părtăşia constă tocmai în faptul că ea se realizează cu Trupul şi Sângele lui Isus care s-a jertfit pentru noi şi El nea făcut părtaşi la Jertfa Lui. „Dar cina nu este numai o garanţie a vieţii, o garanţie a ispăşirii ci este şi o garanţie a viitorului”. Domnul Isus spune aşa: v.29  Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.”, prin alte cuvinte Domnul Isus vesteşte a doua Sa venire şi modul în care se primeşte mântuirea. Cina Domnului va continua în viaţa creştinilor, ca un simbol, fiind o amintire a faptului cum am primit iertarea şi am fost izbăviţi de la moarte veşnică. (Matei 26:28)  După ce au cântat cântarea, au ieşit în muntele Măslinilor, este un paradox să mergi cântând spre agonie suferinţă şi moarte ce înseamnă o acceptare anterioară Psalmi 40:7  Atunci am zis: „Iată-mă că vin! în sulul cărţii este scris despre mine” El „cântă psalmii Haesel, este vorba de psalmii de la numărul 111 până la 118”, Domnul Isus îi ia pe ucenici pentru a se ruga Isus avertizează[51] ucenicii cu privire la falimentele lor viitoare, Satana ceruse să îi cearnă ca grâul, dar cel mai important aspect este că Isus nu îi va lăsa şi relaţia lor cu El va dăinui. Domnul Isus a sărbătorit Paştele, Cina cea de taină, doar cu cei 12, Iuda aplecat ca să îl vândă, iar ulterior Isus s-a desprins grupul celor patru Isus, Petru şi fiii lui Zebedei, Isus s-a desprins şi de ei, S-a retras singur ca să se roage în Grădina Geţimane. Cei trei ucenici au avut experienţa Schimbării la Faţă, nu credeau că evenimentul era aş de aproape, au auzit cuvintele lui Isus dar totuşi au adormit. Isus se roagă, este   o rugăciune particulară în care în care Isus a văzut grozăvia păcatului care se va abătea asupra caracterului Sfânt şi mânia lui Dumnezeu şi rosteşte cuvintele din versetul 39 „…Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”. El nu s-a rugat să fie izbăvit de moartea trupească ci ştia că se va despărţi spiritual de Dumnezeu. Rugăciunea Lui a fost auzită fiindcă Dumnezeu îl întăreşte Evrei 5:7  „El este Acela care, în zilele vieţii Sale pământeşti, aducând rugăciuni şi cereri cu strigăte mari şi cu lacrămi către Cel ce putea să-L izbăvească de la moarte, şi fiind ascultat, din pricina evlaviei Lui, 8  cu toate că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit.” Sufletul lui Isus era tulburat[52] este întristare de moarte.   Isus se roagă singur dar vrea ca şi ucenicii să vegheze, pentru că îi aşteaptă timpuri grele. Lupta în rugăciune este puternică. Luca 22:44  A ajuns într-un chin ca de moarte, şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ. Întreaga viaţa al lui Isus   este într-o lume căzută în păcat implică suferinţă. Isus[53] a suferit în Grădină, ori nici ucenici, nici noi nu ne putem imagina abisul în care se afla Isus. Era repulsia faţă de păcat[54] 2 Corinteni 5:21  „Pe Cel ce n-a cunoscut nici un păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El”. Suferinţa era fizică plus una psihologică, pricinuită de purtarea păcatelor omenirii. În sfinţenia Sa perfectă i s-a revoltat caracterul și s-a opus din instinct. A avut o puternică reacţie negativă la purtarea păcatelor noastre. Isaia 53:12  „De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.” El a purtat păcatele noastre în trupul Său   ca să fim vindecaţi. 1 Petru 2:24  „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi. Isaia 53 îl prezintă pe Mesia ca om al durerii şi a suferinţei, Dumnezeu a pus efectiv păcatul lumii pe Isus Cristos. Suferinţa lui Isus Cristos va fi una fără precedent. Nu sufere nici un termen de comparaţie. Suferinţele noastre sunt o palidă analogie fiindcă El suportat vina a milioane de păcate. Chiar şi pentru o clipă era o uriaşe suferinţă, pentru un caracter Sfânt şi perfect. Isus suportat pedeapsa, mânia lui Dumnezeu. Suferinţa Lui este şi era o plată completă sub aspectul mântuitor. 1 Petru 1:18 ”căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19 ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană”. Isus a suferit abandonarea de către Dumnezeu şi era singur. (Mat. 27:46) Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Fiul era despărţit de Tatăl. Pentru prima dată, în istoria cunoscută de noi,   Trinitatea a fost ruptă sau poate că nu. 2 Corinteni 5:19  că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Isus[55] nu voia să fie singur şi avertizază v.31 Atunci Isus le-a zis: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire; căci este scris: „Voi bate Păstorul, şi oile turmei vor fi risipite.”. Din păcate acest lucru s-a întâmplat, la Cruce era doar ucenicul preaiubit şi femeile. Isus le spune că o să moară dar va învia şi v.32  Dar, după ce voi învia, voi merge înaintea voastră în Galilea.” Petru cu un temperament vulcanic se opune şi afirmă v.33  Petru a luat cuvântul, şi I-a zis: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.”. Petru[56] era prea sigur pe el iar Isus îi spune :   v.34  „Adevărat îţi spun” i-a zis Isus „că tu, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul, te vei lepăda de Mine de trei ori.” Dar Petru nu cunoaşte profunzime lucrări lui Isus şi continuă să fie curajos, ,35  Petru I-a răspuns: „Chiar dacă ar trebui să mor cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.” Şi toţi ucenicii au spus acelaşi lucru. Isus Cristos cunoştea viitorul şi spune ce se va întâmpla cu El dar şi cu ucenicii, iar ei vor înţelege doar când Duhul Sfânt va coborî peste ei. „În acel moment era dimineaţa devreme, dar seara, până să cânte cocoşul, Petru se va lepăda de trei ori de Domnul Isus”. Dacă se comprimă versetele 36-39, se pot adevăruri fundamentale v.36  Atunci Isus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani şi a zis ucenicilor: „Şedeţi aici până Mă voi duce acolo să Mă rog.” v.37  A luat cu El pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, şi a început să Se întristeze şi să se mîhnească foarte tare. v.38  Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici, şi vegheaţi împreună cu Mine.” v.39  Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.”. Isus cere să fie îndepărtat Paharul care reprezintă Cruce, El fiind neprihănit este făcut păcat pentru noi, pe Cruce păcatul întregii umanităţi a fost pus pe El. Păcatul era ceva real încât chiar Dumnezeu a trebuit să-şi întoarcă faţa de la El. Deşi Isus a avut repulsie faţă de păcat „Domnul Isus nu cere să evite crucea, ci ca voia lui Dumnezeu să fie făcută.” Pentru noi nu este posibil să înţelegem deplina semnificaţie a ce s-a petrecut în Gheţimani şi pe Cruce, dar ştim că Isus a biruit păcatul tocmai prin Jertfa de pe Calvar. Rugăciunea lui Isus[57] a fost una retorică, afirmaţia lui Isus nu solicita un răspuns dar El ne învaţă un adevăr „Tatăl Meu, dacă există o altă cale prin care păcătoşii pierduţi pot fi mântuiţi decât aceea care necesită moartea Mea pe cruce, descoperă- Mi acea cale! Dar în toate acestea Eu vreau să se ştie că nu doresc nici un lucru care să fie contrar voii Tale.” Dar nu a urmat nici un răspuns şi cerul tacea, iar prin tăcerea cerului înţelegem că nu a existat altă cale, astfel „Mântuitorul fără păcat, trebuia să moară ca înlocuitor al nostru”. Faptul[58] că Isus a ştiut ce îl aşteaptă, iar acest lucru ia dat posibilitatea și a trecut cu mai multă uşurinţă prin valea umbrei morţii. Chemarea pe care Isus a făcut-o celor trei a fost un mare privilegiu, ei au avut ocazia să meargă   cu el „o vreme”, ucenicii nu au reuşi nici măcar atât, iar după aceea Isus a rămas singur. Geneza 3:15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” Domnul Isus[59] a fost ispitit în Ghetsimani la fel cum a fost ispitit în pustie. Observaţi în versetul 42: S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!”. Domnul Isus a acceptat paharul, el a încercat să evite Crucea, se manifesta divinitatea din El, păcatul era ceva groaznic, dar numai Isus Cristos putea să facă acel act de Jertfă. v.40  Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind şi i-a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine!. Îndemnarea şi reproşul lui Isus cuprinde ambele aspecte, a veghea cu El şi a veghea supra lor, pentru a nu cădea în ispită. Diavolul era prezent acolo şi Isus se lupta în rugăciune pentru El şi pentru ei, aspect valabil şi astăzi pentru fiecare credincios. Domnul Isus a ieşit victorios şi El vrea să împartă victoria cu noi, ia fiecare credincios are biruinţa doar prin El, Ioan 15:5  „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”. Isus recunoaşte limitarea umană v.41  Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.”. A recunoaşte limitele umane şi în acelaşi timp puterea lui Dumnezeu înseamnă a fi cu adevărat credincios. „Duhurile[60] lor erau pline de râvnă, dar carnea era neputincioasă. Mult mai uşor ne este să dormim, decât să ne rugăm şi chiar când suntem treji, gândurile ne zboară adesea la altceva decât la lucrurile asupra cărora s-ar cuveni să veghem”. Isus[61] merge din nou să se roage iar un lucru important de observat este supunerea lui Isus faţă de Tatăl v.42  S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat, zicând: „Tată, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!”. Dar din nou ucenicii cad de oboseală pentru că v.43  S-a întors iarăşi la ucenici, şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn. Aspectul acesta se repetă din nou v.44  I-a lăsat din nou, S-a depărtat, şi S-a rugat a treia oară, zicând aceleaşi cuvinte. „Da, va bea paharul suferinţei[62] şi al morţii până la sfârşit. In mod necesar, în viaţa Sa pe pământ El a fost singur când S-a rugat dar, i-a învăţat pe ucenici să se roage şi S-a rugat în prezenţa lor, dar niciodată nu S-a rugat cu ei. Caracterul unic al Persoanei şi lucrării Sale a făcut imposibil ca alţii să poată lua parte la viaţa Sa de rugăciune.” Isus se roagă[63] lupta lui în rugăciune era încheiată El a câştigat împotriva Satanei, iar planul lui Dumnezeu urma să fie dus la îndeplinire. Ucenicii au dormit mereu şi prima dată şi a doua oară, iar a treia oară spune v.46  Sculaţi-vă, haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul.” Atunci[64] „le-a spus cuvintele: încă tot dormiţi şi vă odihniţi? Iată s-a apropiat ceasul, şi Fiul omului este dat în mâinile păcătoşilor.” (Verset redat după ediţia Noului Testament în limba română publicată de Christliche Literatur-Verbreitung, 1993, care e conformă cu versiunea New King James, folosită de autorul Comentariului, n.tr.)” Ocazia de a se ruga cu Domnul Isus ultima dată a fost pierdut şi paşii celui care l-a trădat se auzeau. Cred că trebuie să medităm, la zbuciumul sufletesc a lui Isus şi să-I mulţumim pentru victorie. În[65] acest segmenta de text Grădina Gheţimane, există un adevăr teologic, care a fost profeţit cu secole înainte Isaia 63:1  „Cine este acesta, care vine din Edom, din Boţra, în haine roşuii, în haine strălucitoare, şi calcă mândru, în plinătatea puterii Lui? -,Eu Sunt Cel care am făgăduit mântuirea, şi am putere să izbăvesc!” , sau Isaia 63:2  „Dar pentru ce Îţi Sunt hainele roşuii, şi veşmintele Tale ca veşmintele celui ce calcă în teasc?”   şi Isaia 63:3  „Eu singur am călcat în teasc, şi nici un om dintre popoare nu era cu Mine; i-am călcat astfel în mânia Mea, şi i-am zdrobit în urgia Mea; aşa că sângele lor a ţîşnit pe veşmintele Mele, şi Mi-am mânjit toate hainele Mele cu el. 4  Căci în inima Mea era o zi de răzbunare, şi venise anul celor răscumpăraţi ai Mei. 5  Mă uitam împrejur, şi nu era nimeni să M-ajute, şi Mă îngrozeam, dar nu era cine să Mă sprijinească; atunci braţul Meu Mi-a fost într-ajutor, şi urgia mea M-a sprijinit! 6  Am călcat astfel în picioare popoare în mânia Mea, le-am îmbătat în urgia Mea, şi le-am vărsat sângele pe pământ, ” fiind vorba de a doua venire a lui Cristos. Divinitatea lui Isus se împletea cu uman umanitatea din El, aspect prins şi   se Pavel Evrei 5:8 „cu toate că era Fiu, a învăţat să asculte prin lucrurile pe care le-a suferit..” El nu a renunţat la bătălie a luat asupra lui păcatele noastre a murit pe Cruce Dumnezeu l-a Înviat şi am primit mântuirea prin El.

 6). CONCLUZII. Fiinţa umană se fereşte şi fuge de suferinţă, din raţiune şi instinct, el o acceptă, în cazuri extreme sau obligat, dar cineva acolo sus în cer, s-a dezbrăcat de Slava cerească a luat chip de om prin Întrupare şi pe lângă moartea prin Crucificare, una dintre cele mai cumplite morţi, asupra lui Cristos s-a abătut mânia Tatălui, care îşi pedepsea Fiul pentru toate păcatele umanităţii din toate timpurile şi din orice loc, făcând Jertfa de Ispăşire, pentru ca în Sângele lui eu şi tu să avem iertarea păcatelor, împlinind astfel promisiunea din Geneza printr-o femeie. Mesia era în planul lui Dumnezeu, iar Domnul a făcut pe om după Chipul Lui și a primit un mandat Geneza 1:26  Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ, pe care nu l-a respectat. ”Biblia este categorică în privinţa păcatului şi ne arată şi calea spre mântuire „Fiindcă plata păcatului este moartea: dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” şi nu există altă cale. Astfel Grădina Ghestimane, Crucea devine „ceasul   astral al omenirii” Grădina Eden, numită şi Grădina Domnului, Grădina lui Dumnezeu, era un loc plăcut, „delectare” loc în care Dumnezeu a aşezat prima pereche de oameni. Grădina este o parte din creaţie, şi ne arată originea păcatului cu privire la rasa umană.   Locul este disputat iar locaţia incertă cu mai multe variante. Biblia ne indică ”patru râuri Phison, Gosen, TigruEufrat, (din care se cunoaşte doar două, Tigru şi Eufrat) și trei regiuni Havila, Asiria și Cuș (deseori tradus ca Etiopia)”. Alte surse Africa Golful piersic, Armenia, etc. Dumnezeu a hotărât să facă om după Chipul şi asemănarea Lui Yamgo Dey cu un mandat precis Geneza 1:28  Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” Domnul dă poruncă lui Adam să nu mănânce din Copacul Cunoașterii Binelui și Răului, Nu ştim cum era Adam înainte de cădere, dar avea raţiune şi era inteligent pentru că el a pus nume tuturor animalelor. Şarpele amăgeşte prin îndoială pe Eva şi pe Adam, ei calcă porunca lui Dumnezeu şi mănâncă din pom deşii mai erau o mulţime de copaci şi fructe bune. Devin conştienţi de goliciunea lor şi se ascund de Dumnezeu. Tot Dumnezeu caută pe om şi îi cheamă, ei nu-şi recunosc păcatul iar în urma neascultării este blestemat, Şarpele, Eva, Adam, „În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.” dar şi Pământul, deci să nu ne mirăm de încălzirea globală, cutremure, uragane, poluare etc. Domnul a mai făcut un lucru pentru că păcatul trebuie plătit. „Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam şi nevestei lui haine de piele şi i-a îmbrăcat cu ele. Păcatul lui Adam şi Eva a afecta întreaga rasă umană „La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set” Omul se desparte fizic şi spiritual, este mort faţă de Dumnezeu şi   este alungat din Grădina Eden. Un alt aspect este că Dumnezeu a făcut primul Legământ cu omul, legământ condiţionat în care omul îşi avea partea sa de responsabilitate. Omul a cunoscut ce era bine şi rău, a primit o înţelegere la nivel uman, dar nu este capabil să facă bine. Sunt similarităţi între Grădina Eden, paradisul actual şi cel din Escaton, care indică o stare de fericire trecută dar şi viitoare. În Vechiul Testament îl găsim în cartea Nemia, Eclesiastul şi Cântarea Cântărilor, care nu mai are un sens excatologic. „În iudaism exista credinţa că paradisul exista dar era ascuns, acolo erau aduse sufletele „patriarhilor, a celor aleşi şi a celor drepţi”. În Noul Testament îl găsim în Luca, în pilda bogatului şi a săracului Lazăr, în Fapte în 2 Corinteni şi Apocalipsa şi în alte pasaje sub denumirea de cer. Pavel afirmă că a fost răpit la al treilea cer a „fost răpit în rai, şi a auzit cuvinte, care nu se pot spune, şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rostească”. Noţiunea că există o lume viitoare, un Paradis, este subliniată în   Apocalipsa. Acolo vor fi pomul vieţii, aşezat pe două maluri, cu douăsprezece feluri de rod care vindecă neamurile. ”Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo,” şi „”Acolo nu va mai fi noapte. Şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina”. Dacă ne întoarcem la începuturi, se pune întrebarea de ce Dumnezeu a pus cei doi pomi în Grădina Eden şi de ce a permis Şarpelui să ispitească prima pereche de oameni, răspunsul este că Dumnezeu nu a creat roboţi ci fiinţe umane libere ca capacitatea de a alege. Ei trebuiau să fie conştienţi de faptul că sunt fiinţe create şi trebuie să asculte de Dumnezeu, dar au dorit mai mult, lucru imposibil de realizat. Adam şi Eva au putut face deosebire dintre bine şi rău, dar nu aveau putere să facă binele, aspect ce se vede mai târziu. Viaţa şi moartea erau acolo, dar Adam a ales moartea fizică şi spirituală dar mai ales despărţirea de Dumnezeu şi au antrenat întreaga rasă umană în blestem şi moarte. Ei au fost izgoniţi din Grădina Eden şi blestemaţi. Păcatul neascultării de Dumnezeu este prezent şi azi sub diferite forme chiar şi în biserici. Dumnezeu alesese deja în Omniştienţa Sa şi calea de salvare prin Isus Cristos. Apocalipsa 1:5  şi din partea lui Isus Hristos, martorul credincios, cel întâi-născut din morţi, Domnul împăraţilor pământului! A Lui, care ne iubeşte, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său, şi nu există altă cale de mântuire. Adevărul este că suferinţa Lui Isus Cristos pe Cruce nu se compară cu nimic, iar noi nu realizăm gravitatea păcatului şi nici suferinţa lui Cristos pe Cruce. Dumnezeu şi-a arătat bunătatea faţă de lume şi a trimis pe Fiul să ne răscumpere păcatele. Un om bogat doreşte să ştie ce să facă ca să moştenească viaţa vecinică şi i se adresează cu „Bunule Învăţător”, iar ca şi replică printre la alte răspunsuri, Isus afirmă „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu” ,Isus făcând parte din Trinitate, din veşnicii, egal în esenţă cu Tatăl, era subordonat în lucrare şi a vorbit umanitatea din El. Dumnezeu îşi arată bunătatea faţă de IOSIV, copilul favorit a lui Isac. Vândut de fraţii lui în Egipt, ajunge în casa lui Potifar ca şi sclav, îi încredinţează slujbă peste toate lucrurile. Soţia lui Potifar pune ochii pe El, Iosiv refuză avansurile, fiind o mărturie a credinţei în Dumnezeu, ea se răzbună, şi este aruncat în închisoare. Dumnezeu este cu el şi acolo, Iosv tălmăceşte două visuri, ca mai târziu să tâlcuiască visurile lui Faraon, prin care se anunţau 7 ani de foamete şi Faraon îl pune stăpân peste toată ţara Egiptului. Iosiv adună şi stochează bucate în hambare construite anume pentru mulţi ani. Foamete se întinde şi peste alte ţinuturi şi peste locul unde erau fiii lui Israel, care vin în Egipt după bucate. După întâlniri repetate, cu fraţii lui, toată familia se mută în Egipt şi locuieşte în ţinutul Gosen bun pentru păşunat. La moartea lui Iosiv a fost plâns chiar şi de Egipteni. Dumnezeu şi-a arătat bunătatea faţă de Iosiv, care la rândul lui îşi arată bunătatea faţă de familia lui. Dumnezeu este Imuabil iar apostolul Pavel recunoaşte faptul că de cele mai multe ori nu cunoaştem planurile lui Dumnezeu, dar trebuie să rămânem credincioşi Lui „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume, spre binele celor ce Sunt chemaţi după planul Său.„ Un alt personaj faţă   de care Dumnezeu îşi arată bunătatea   este DAVID, care deşi a păcătuit s-a căit de păcatul lui şi a fost iertat, dar disciplinat de Dumnezeu. În psalmul 32 şi 51 se arată zbuciumul lui David. Ca şi rezultat al păcatului David se confruntă cu o revoltă condusă de Şeba, care este înăbuşită de oamenii loiali a lui David, o foamete care cuprinde toată ţara, cu o răzbunare şi războiul cu filistenii. Dumnezeu îi spune că sabia nu se va depărta de casa lui, iar David acceptă pedeapsa lui Dumnezeu cu stoicism. Ieremia recunoaşte starea inimi „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” La fel şi Pavel spune „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”.   Dar şi noi astăzi cât suntem de buni ?, omul este o fiinţă schimbătoare, ne schimbăm opiniile şi părerile şi migrăm de la o biserică la alta sau chiar schimbăm confesiuni, dacă nu şi mai rău. Contează credincioşia noastră faţă de Dumnezeu chiar şi în cele mai mici lucruri. România se face vinovată de imoralitate, ateism, secularism, materialism, obiceiuri păgâne, care vor   fi pedepsite de Dumnezeu. În urma acestor încercări David face o cântare de mulţumire Domnului, El a zis: ,,Domnul este stînca mea, cetăţuia mea, Izbăvitorul meu,… Tu îmi dai scutul mântuirii Tale, şi ajung mare prin bunătatea Ta…. Ps 23 Chiar dacă ar fi să umblu prin valea umbrei morţii, nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine. Toiagul şi nuiaua Ta mă mângîie,   şi recunoaşte bunătatea lui Dumnezeu faţă   de el. „Domnul este Păstorul meu”.   Numai dacă ai o relaţie adevărată cu Dumnezeu se poate afirma aceste cuvinte atunci şi acum. Dumnezeu îşi arată bunătatea faţă de SOLOMON, domnie care a fost la apogeu,   împărăţia   atinge punctul cel mai înalt în mod spiritual, politic, cultural şi economic când Solomon era împărat. El a cerut înţelepciune de la Domnul dar a primit cu mul mai mult, din păcate spre sfârşitul domniei femeile au întors inima lui Solomon, de la Dumnezeu spre idoli păgâni şi Ierusalimul s-a umplut de zeităţi străine. El a avut o activitate literală bogată, scrie cartea Proverbele, un număr mare de zicători, Cântarea Cântărilor, şi dă sfaturi pline de înţelepciune. „Nu te socoti singur înţelept; teme-te de Domnul, şi abate-te de la rău! Aceasta va aduce sănătate trupului tău, şi răcorire oaselor tale”. Acest aspect este valabil în toate dimensiunile vieţii, deşi noi tindem spre materialism putere, influenţă, etc. Înţelepciunea şi faima lui a ajuns în colţuri îndepărtate ale lumii, şi au venit demnitari străini ca să-l cunoască, exemplu este împărăteasa din Seba. Înţelepciunea este personificată sub forma unei femei care stă la poarta cetăţii şi strigă oamenilor, „Înţelepciunea strigă pe uliţe, îşi înalţă glasul în pieţe:, strigă unde e zarva mai mare; la porţi, în cetate, îşi spune cuvintele ei: „Până când veţi iubi prostia, proştilor? Până când le va place batjocoritorilor batjocura, şi vor urî nebunii ştiinţa?. Ea este pusă în contrast cu o altă femei străină ce strigă contrariul. Dumnezeu urăşte oamenii stricaţi dar iubeşte pe cei fără prihană sunt iubiţi. Nici cei săraci nici cei bogaţi nu au de fapt nimic pentru că toate sunt ale Domnului, ”Eu cunosc toate păsările de pe munţi, şi tot ce se mişcă pe câmp este al Meu” aspect valabil şi astăzi în lumea noastră materialistă. Dumnezeu a creat totul, omul descopere creaţia şi legile ei, dar în mod pardoxal mulţi rămân necredincioşi. Dumnezeu onorează pe cei care îşi pun averile la dispoziţia Lui dar în acelaşi timp mustră şi pune la încercare pe cei pe care îi iubeşte, avem ca şi exemplu concludent cazul lui Iov. „Ferice de omul pe care-l ceartă Dumnezeu! Nu nesocoti mustrarea Celui Atot Puternic.18 El face rana, şi tot El o leagă; El răneşte, şi mîna Lui tămăduieşte”. Trebuie să facem o deosebire clară între pedeapsă şi mustrare, iar fericirea nu este întotdeauna şi aici pe pământ, având în principal o dimensiune spirituală şi escatologică. Isus spune. „Şi ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul? Este fericit omul care are păcatul iertat atunci, iar azi prin Jertfa lui Cristos. O   viaţă evlavioasă lipsită de conţinut nu are sens fiind de fapt o alergare după slavă deşartă. Faptele bune nu trebuie să fie absente din viaţa credinciosului, Biblia ne îndeamnă la acest lucru. Copiii trebuie să asculte de bătrâni, care la rândul lor trebuie să asculte de Domnul. În lume există tot timpul oameni răi dar răzbunarea este a domnului care pedepseşte pe individ, sau o naţiune întreagă Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie iubit pentru a fi înţeles „Ferice de omul care găseşte înţelepciunea, şi de omul care capătă pricepere!”. Comoditatea trebuie să fie absentă pentru că doar prin citire, studiu şi meditaţie se poate cunoaşte voia lui Dumnezeu. „el mă învăţa atunci, şi-mi zicea: ,,Păstrează bine în inima ta cuvintele mele, păzeşte învăţăturile mele, şi vei trăi”, adevăruri universal valabile în orice loc şi în toate timpurile. Trecem în Noul Testament şi ne uităm la bunătatea lui Dumnezeu faţă de PAVEL, care la început a fost prigonitor al creştinilor, pe drumul Damascului se întâlneşte cu Isus, se produce convertirea şi aici iese în evidenţă voia hotărâtoare al lui Dumnezeu.  „Dar Domnul i-a zis: „Du-te, căci el este un vas pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Nemurilor, înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel”. După convertire apostolul Pavel îndeamnă oamenii la pocăinţă . ”…. Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?. El ne arătă că Dumnezeu va judeca lumea pentru păcat, dar prin Cristos vom avea parte de o mântuire veşnică, Ioan 3.16   Fiindcă atît de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa vecinică, iar respingerea Sa va avea ca şi consecinţă o pedeapsă veşnică. Acest lucru este valabil pentru toţi oamenii, din toate timpurile şi din orice loc de pe pământ. Orice gen de păcate   ca păcate   homosexualitate, lăcomie, minciună, etc, există şi alte păcate, roade ale firii care aduc ofensă lui Dumnezeu. „Tu care judeci pe alţii faci aceleaşi lucruri…” fiindcă oricât de dreaptă este judecata oamenilor nu se ridică la standardul judecăţii lui Dumnezeu, şi nu avem dreptul să judecăm în locul lui fiindcă şi noi avem păcate, „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.”, şi „5 Făţarnicule, scoate întîi bîrna din ochiul tău, şi atunci vei vedea desluşit să scoţi paiul din ochiul fratelui tău”. De multe ori judecata noastră este o reflectare a problemelor noastre şi nu avem puterea de a fi obiectivi. Dumnezeu a dat judecata Fiului „pentrucă a rînduit o zi, în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rînduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…” La toţi ne place religia, studiul dar ne ferim de a vorbi   judecata lui Dumnezeu şi de mânia Sa, deşi sun foarte multe referinţe biblice în care se descopere dreptatea şi mânia lui Dumnezeu. Va fi o judecată supremă şi nimeni nu se va putea împotrivi. Atunci când Pavel vorbeşte la Atena sau lui Felix despre Dumnezeu, ei nu vor să asculte. Dacă pe pământ după comiterea unei infracţiuni mai există metode de a scăpa de pedeapsă, după Judecata lui Dumnezeu nu se mai poate face nimic. Tocmai de acea apostolul Pavel dă îndemnuri la pocăinţă „cum vom scăpa noi, dacă stăm nepăsători faţă de o mîntuire aşa de mare, care, după ce a fost vestită întîi de Domnul, ne-a fost adeverită de cei ce au auzit-o…”?. Corneliu care era un om bun ave nevoie de mântuire fiindcă ştachete impusă de Dumnezeu este foarte înaltă şi suntem buni doar prin Isus Cristos. Nu sărăcia sau bogăţia materială contează la judecată, David vede cum cei răi prosperă   „Căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, când vedeam fericirea celor răi,” ci credincioşia noastră faţă de Dumnezeu şi orice om este judecat după faptele lui „Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre”. Ioan în vedenia Sa vede viitorul Apocalipsa 20:12  „Şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea”, iar Apocalipsa 20:15  „Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc”. Numele noastre au fost scrise în ceruri nu prin ce am făcut noi ci prin ce a făcut Isus Cristos pentru noi, deci Dumnezeu ne priveşte prin Fiul. Dumnezeu nu are favoriţi, iar mântuirea este pentru toţi oamenii. Nu contează numărul icoanelor din biserică, sau o frecvenţă de 100 % 100 în biserică ci o relaţie corectă cu divinitatea.   Şi oamenii care nu au auzit de Cristos vor fi judecaţi fiindcă Pavel spune Romani 1:19  „Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu, le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. 20  În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi”. La judecată toate faptele ascunse ale oamenilor vor ieşi la iveală şi este păcat să ne înşelăm singuri. În Galateni Pavel enumeră roadele Duhului Sfânt „Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia,, în contrast cu roadele firi pământeşti. Galateni 5:19  Şi faptele firii pământeşti Sunt cunoscute, şi Sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, 20  închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, 21  pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. În această privinţă lucrurile sun categorice. Noi ne înşelăm de multe ori singuri şi ne minţim „Dacă zicem că n-avem păcat, ne înşelăm singuri, şi adevărul nu este în noi.” Deci există o luptă permanentă între firea pământească şi Duhul Sfânt care este în noi, tocmai de aceea avem la Tatăl un Mijlocitor. Orice păcat, ca exemplu idolatria vrăjitoria, sectarismul şi păcate de ordin social ca gelozia, crimele, spiritul dominator, vrăjitoria iau locul lui Dumnezeu şi afectează semenii. Liantul care ne legă de Cristos şi de oameni este dragoste iar Pavel ne îndeamnă la o viaţă sfântă „Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.” De fapt Isus dă două porunci „ să iubeşti”, care nu funcţionează decât împreună şi trebuie să fie practice. O caracteristică a credinciosului mântuit este pacea pe care o dă Isus Cristos, legată şi de alte aspecte cum ar fi smerenia. Avem o promisiune excepțională, „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Bunătatea lui Dumnezeu faţă de Pavel şi faţă de noi trebuie să fie un lucru practic „Tit 2:7  „şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie”, aspect valabil şi pentru noi astăzi. Se întâmplă ca să existe acte de bunătate şi la persoane necredincioase cum este cazul din Bristol când un bărbat a   legat un fular de un felinar cu menţiunea articol pierdut, localnici au înţeles gestul şi l-au imitata punând diferite articole pentru oamenii străzii. Cineva îşi amintea de ei la Crăciun, sau Paşte, iar acest lucru conta, dar în mod normal actul trebuia să aibă continuitate nu numai la sărbători. Gestul s-a extins şi în alte oraşe şi a depăşit graniţele statului. S-a realizat un proiect în acest sens, iar iniţiatorul,   proiectului care a fost cândva un om fără adăpost a supus „că o simplă sticlă cu apă fierbinte poate face diferenţa dintre viaţă și moarte”. Aceste acte de bunătate sunt benefice pentru persoana în cauză dar nu au un sens unic fiindcă există şi beneficiari, dar ele sunt mărunte ca „o picătură într-un ocean”, dar totuşi contează chiar dacă nu sunt aşa de perceptibile. Actele de bunătate pot îmbrăca diverse forme în diferite forme de la spălarea unui bolnav în spital la donarea inimi sau a unui  rinichi  Bunătatea este benefică în cadrul familiei şi în societate, iar persoanele, hedoniste, în urma unui studiu au o sănătate precară, dar nu în mod obligatoriu. Biblia ne învaţă să facem fapte bune, ele trebuie să vină din natura noastră de creştin. „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.” Egoismul este o nouă religie dar creştinul trebuie să fie sare şi lumină şi sub acest aspect. Un alt caz la biserica Sf Bonufaciu din San Francisco părintele acelei biserici a deschi uşa persoanelor fără adăpost, pot   să doarmă pe băncile din biserică ele aveau voi să participe şi la serviciile divine, şi nu conta îmbrăcămintea sau alte lucruri, ele fiind şi simţindu-se mai în siguranţă decât în alte adăposturi special amenajate pentru ei. Dar este o picătură într-un ocean fiindcă în alte părţi s-au construi garduri de sârmă, sau roboţi care să îi urmărească pentru a fi împiedecaţi şi raportaţi la poliţie. Cei fără adăpost sun catalogaţi de la început ca şi oameni împotriva legii şi nu întotdeauna este aşa. Ca şi creştini trebuie să dăm dovadă de acte de bunătate, ea fiind o radă a Duhului Sfânt Efeseni 5:9  Căci roada luminii stă în orice bunătate, în neprihănire şi în adevăr, fiindcă şi Dumnezeu este bun cu noi. Trecem la problema răului din lume care vine în contrast cu bunătatea lui Dumnezeu, iar în cartea Geneza se vede o amplificare a răului de la crima lui Cain la cuvintele lui Lameh. Răul fizic se datorează răului moral, egoismului, orgoliului şi păcatului uman care sunt pedepsite, la nivel de fiinţă umană naţiune, sau întreg pământul prin dezastre naturale ”Eu întocmesc lumina, şi fac întunericul, Eu dau propăşirea, şi aduc restriştea, Eu, Domnul, fac toate aceste lucruri”. Dumnezeu ca şi suveran tolerează răul, nu El este autorul răului ci fiinţele create Satana, îngerii lui şi oamenii. Astfel oamenii experimentează în mod retributiv pedeapsa lui Dumnezeu care a blestemat şi pământul prin tot felul de dezastre naturale. Suferinţa creştinilor este îngăduită de Dumnezeu în scopuri spirituale, poate să aibă rol de mustrare, şi îi pregăteşte pentru gloria cerească. Răul moral se naşte din despărţirea oamenilor de Dumnezeu şi natura păcătoasă a omului. Activitatea lui Satan va fi înfrântă în final, iar unul dintre rolurile Duhului Sfânt este tocmai limitarea acestui rău. Isus Cristos s-a identificat cu fiinţa umana a experimentat cea mai înaltă culme a răului Cruce, dar a biruit, iar la final Satan şi îngerii lui plus oamenii care nu cred în Cristos şi Jertfa de pa calvar vor suferii pedeapsa eternă Iadul şi o despărţire definitivă şi totală de Dumnezeu. Părinţii bisericii au avut şi ei un cuvânt de spus cu privire la răul din lume astfel AUGUSTIN a contracarat ereziile maniheilor, fatalismul monist sau dualist, pelagianismului, gnosticismului, neoplatonişti, esenieni, etc, afirmând că tot ce vine de la Dumnezeu este bun. Cauza păcatului este voinţa liberă a omului care are înclinaţii spre rău. Era la modă un curent de gândire dualist, Dumnezeu este bun iar Satan este rău, dar Augustin susţine că Dumnezeu nu este autorul răului ci doar îl tolerează. Astfel în gândirea lui Augustin de vină este liberul arbitru a omului cu înclinaţii spre rău iar Dumnezeu înclină balanţa spre bine prin Cristos. GRIGORE de NYSSA, dezvoltă în mod pragmatic problema răului, dar teologic este influenţat de di filozofia lui Platon şi Plotin, el porneşte de la caracteristicile creiaţiei,   muabilitatea, ,acceptă că răul a exista înainte de Adam şi Eva dar Binele era Fiinţa, iar răul este egal cu neantul, fiind o absenţă a binelui. Şi el pune accent pe voinţa liberă a omului, respinge dualismul, Dumnezeu este binele absolut, deci răul este o absenţă a Fiinţei. Astfel Satan deşi este autorul principal al răului, el este doar o ocazie indirectă prin care prin care omul şi-a exprimat liberul arbitru şi s-a depărtat de Dumnezeu. Grigore de Nyssa înclină balanţa alegeri în favoarea lui Dumnezeu „- dar fără să oblige   omul la ceva anume, el îşi poate exprima şi anume dorinţa datorită statutului de creatură datorită înclinaţiei de rudenie cu Dumnezeu. VASILE CEL MARE, porneşte de la raţionamentul că Dumnezeu este Binele Absolut şi din această poziţie nu a creat răul. Astfel răul este opus virtuţii, iar oamenii laşi au părăsit calea binelui, cauza răului nu este în creaţie sau natura umană ci absenţa binelui şi liber arbitru. Din această cauză omul s-a separat de Dumnezeu, a devenit corupt şi este rob al păcatului, inclusiv a morţii. „Cauza ultimă a Răului este „voinţa liberă – atât în cazul diavolului, care a căzut primul, cât şi în cazul omului, răsfrângându-se asupra întregii umanităţii”. IOAN DAMASCHIN susţine că la început totul a fost bun, şi Diavolul prin natura lui nu a fost rău dar prin libera voinţă a devenit rău. Şi omul a fost făcut fără păcat, dar a avut posibilitatea de a păcătui tot datorită liberei voinţe, Diavolul ne-având capacitatea de a forţa pe cineva să facă lucruri rele. Spre deosebire de oameni îngerii răi nu au posibilitatea să se pocăiască. Şi Damaschin respinge aberaţia dualismului şi respinge existenţa ontologică a răului. DIONISIE AREOPAGITUL este şi el influenţat de filozofie, neoplatonism, identifică pe Dumnezeu cu Binele Suprem, dar vede doar „umbră în esenţă” fără să existe un rău radical.   Răul nu este de natură sufletească sau ceva care ţine de corp, ci este văzut ca un defect , absenţa binelui, el ajungând în lume „prin libera voinţă a spiritelor libere” dar cu permisiunea lui Dumnezeu, fiind în „accepţiunea acestui teolog răul este o privare, o lipsă de formă, ordine şi scop”.   Răul este păcat şi pedeapsa pentru păcat, făcând diferenţă între ele. Personajele implicate în păcat respectiv rău Satan Adam şi Eva sunt absente. ORIGEN aduce idei suplimentare, este şi el influenţat de filozofie care îşi pune accentul mai mult ca şi teologia. El percepe creaţia în două etape separate, iar motivul fiind minţile raţionale şi libera alegere care nu l-au mai căutat pe Dumnezeu pentru contemplare, s-au înstrăinat de Dumnezeu şi au căzut din într-o poziţia anterioară. Dumnezeu a acţionat şi a oferit minţilor raţionale spirite şi trup, iar cei căzuți mai adânc au devenit demoni. Isus îl va biruii în final pe Satana Origen spune că „reabilitarea minţilor raţionale nefiind limitată la viaţa aceasta”. În cazul acesta pe lângă faptul că se contrazice cu Biblia rolul lui Isus ca şi Mântuitor este micşorat. IRAENEU DE LYON ca şi colegii lui din perioada patristică porneşte de la ideea că suferinţa răului în lume a început în momentul când lumea a fost creată. Şi aici găsim voinţa liberă, iar omul a fost creat imatur spiritual. Îngerii au avut drept de tutelă asupra oamenilor, dar un înger gelos ia făcut să păcătuiască şi a apărut răul. Soluţia este Întruparea lui Cristos, Diavolul fiind înfrânt, şi se face astfel posibilă iertarea păcatelor, Cristos fiind numit cel de al doilea Adam, se creează o nouă comunitate prin Harul lui Dumnezeu. TERTULIAN, are dispute cu Hermogene şi cu marcionitii, respinge concepţia dualistă despre lume. Dumnezeu nu este autorul răului ci al binelui şi materia este bună, iar originea răului se află în abuzul libertăţii, el operează mai mult în sfera metafizicului decât în răul moral fizic. Pune accentul pe voinţa liberă a omului. Dacă venim în timpul nostru ateii încearcă şi ei să explice realitatea crudă a istoriei cu un număr enorm de victime ale răului. Ca exemple se pot da dezastre naturale, cutremure inundaţii, foc, la războaie gulagurile şi lagărele de concentrare naziste, adolescenţi care intră în campusurile universitare şi deschid focul asupra colegilor şi profesorilor, sau alte forme care provoacă suferinţă umană sau moartea, şi pun întrebarea dacă există Dumnezeu de ce permite aşa ceva. Prezenţa răului în lume este un contragument că există Dumnezeu. Alte religii ca hinduismul vorbesc despre reâncarnare şi răul poate fi învins prin anihilare ? Suferinţa este o problemă de ordin intelectual morală şi emoţională, ea ne distruge inima. Dar în tranşee pe timp de război nu ai găsit nici un ateu, iar la comemorarea victimelor în urma masacrului din campusul universitar toţi vorbeau de Dumnezeu şi vindecare spirituală. Ateismul nu dă un răspuns satisfăcător răului, pe când creştinii au speranţă şi mângâiere într-o viaţă de dincolo în fericire prin mântuire. Răul este ceva real şi doare, el este făcut de către Satan şi oameni, ori şi binele este tot ceva real, dar ca şi creştini avem o temelie şi promisiune al lui Dumnezeu spre bine. Deşi nu înţelegem toate lucrurile, avem cazul lui Iov, totuşi ştim că una din acţiunile Duhului Sfânt este de a opri răul să se manifeste cu toată puterea lui. Dumnezeu nu este indiferent la suferinţa umană, se poate aminti o calitatea a lui Dumnezeu Imanenţa. iar ca şi exemplu îl avem pe Isus Cristos care s-a Întrupat şi suferinţa de pe Cruce cu aspect soteorologic. Moartea nu este ultimul capitol din viaţa noastră oricât de rea ar fi, răul şi suferinţa sunt ceva temporare, faţă de o binecuvântare eternă. În timpurile prezente avem unul dintre miile de cazuri, acesta este cunoscut, pastorul Andrew Brunson misionar în Turcia, arestat el şi soţia sub alte pretexte a fost eliberat doar la presiunile unor foruri internaţionale. În Turcia se fac discriminări religioase, numărul creştinilor scăzând rapid în ultimul secol, religia de bază fiind islamul. Biblia dă răspuns la problema suferinţei, amintind în primul rând că suntem sub blestem, iar răul şi suferinţa afectează şi pe creştini. Iov este un exemplu, chiar dacă nu cunoştea motivul suferinţei lui, în dialog cu Dumnezeu, se pocăieşte. Un alt exemplu biblic este Iosiv care a suferit ca rob în Egipt, pentru ca mai târziu să fie o salvare pentru familia lui. Suferinţa şi răul nu sunt ceva de dorit sau plăcute pentru om, nu întotdeauna cunoaştem motivul, dar este „dirijată de înțelepciunea suverană a lui Dumnezeu” şi trebuie să avem credinţă într-un Dumnezeu suveran. „Dumnezeu orchestrează fiecare eveniment din viața noastră – chiar și suferința, ispita și păcatul – spre beneficiul nostru temporal și veșnic”. Şi alte personaje biblice cunosc suferinţa Ieremia fiind denumit de noi astăzi profetul lacrimilor. Dar suferinţa noastră nu se poate compara cu ce a suferit Isus Cristos pe Cruce, sub aspect spiritual şi fizic dar mai ales că s-a despărţit de Tatăl şi mânia Lui s-a abătut asupra Fiului pentru ca noi să fim răscumpăraţi. Doar creştinismul dă o explicare reală a răului şi a suferinţei, Dumnezeu s-a Întrupat pământ   şi a suferit „a îndurat trauma, ispita, întristarea, tortura, foamea, setea, persecuția și chiar execuția”.   Există   şi o înşelare sub aspect religios când în numele religiei creştine, s-au făcut cruciade, inchiziţie, execuţii războaie şi s-a vărsat sângele sfinţilor, o minte stricată care s-a lepădat de Dumnezeu, o răutate a inimi ce înseamnă „şi este evident efectul propriei lor ignoranţe, nelegiuiri şi depravare”. Sub alte aspecte şi azi mulţi creştini se lasă înşelaţi, şi roada firi este ceva permanent în viaţa lor. În momentele grele din viaţă soluţia   este rugăciunea şi să aplicăm forţa cenzurii   ce însemnă raportarea   omului   la Isus Cristos şi Crucea. Mergem în GRĂDINA GHEŢIMANE, unde Isus de retrăgea de multe ori pentru rugăciune şi meditaţie, această noapte fiind ultima, una de agonie după care urma Răstignirea. În contrast cu Adam şi Grădina Eden, unde Adam a pierdut bătălia cu Satana, Isus Cristos o câştigă, fiind denumit şi al doilea Adam. Grădina Eden înseamnă delectare, pe când Grădina Ghetimane înseamnă presă de ulei. Isus s-a rugat în genunchi, iar creştinii au urma acest model. Isus Cristos, Mesia Unsul a împlinit făgăduinţa dată de Dumnezeu. (Geneza 3:15)  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul,” Sub alt aspect se arată neputinţa umană, Isus nu voia să fie singur şi ia cercul intim de ucenici, fiind o oportunitate pentru ucenici, care adorm şi ratează momentul. Isus ne îndeamnă la rugăciune datorită naturii păcătoase ale omului şi luptei spirituale pe care trebuie să o ducem. Petru, Iacob şi Ioan, au fost prezenţi la momentul Schimbării la Faţă, ar fi trebuit să meargă cu Isus în rugăciune, până la un moment, după care Isus urma să rămână singur. Isus a comemorat paştele evreilor, scoaterea poporului evreu din Egipt după ultima urgie, moartea întâilor născuţi şi jertfirea mielului pascal. El a dat ucenicilor să bea din rodul viţei care va simboliza Sângele Lui pentru iertarea păcatelor. Primul Legământ a fost făcut de Dumnezeu cu poporul evreu, iar Legământul cel Nou l-a făcut Cristos cu toţi oamenii. În cadrul relaţiilor dintre ucenici şi viitorii creştini Isus a dat o pildă de smerenie prin spălarea picioarelor ucenicilor, se certaseră cine va fi cel mai mare, aspect găsit azi în multe biserici, accentul trebuie să fie pus pe slujiri şi zidire. Paharul din care au băut se va transforma în simbolul Cinei Domnului, care este o garanţie a prezentului dar mai ales a viitorului, a doua venire, a lui Cristos „29  Vă spun că, de acum încolo nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu” Cina Domnului face parte din viaţa creştină, El ne-a făcut părtaşi la jertfa Lui, ca o comemorare a Jertfei de pe Calvar primind mântuirea şi viaţă veşnică. Au cântat cântări de laudă Isus ştiind ce va urma, El vede grozăvia păcatului care se va abate asupra lui, despărţirea De Tatăl şi mânia lui Dumnezeu care pedepseşte păcatul. „Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Fiul era despărţit de Tatăl. Pentru prima dată, în istoria cunoscută de noi, Trinitatea a fost ruptă sau poate că nu. 2 Corinteni 5:19  că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări”. Isus se roagă ca să se depărteze paharul de la El dar se supune voii Tatălui păcatul care se va abătea asupra caracterului Sfânt şi mânia lui Dumnezeu şi rosteşte cuvintele din versetul 39 „…Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” Sufletul lui Isus era tulburat este întristare de moarte. Lupta în rugăciune este puternică. „ A ajuns într-un chin ca de moarte, şi a început să Se roage şi mai fierbinte; şi sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ”. Era în primul rând repulsia faţă de păcat în contrast cu un caracter Sfânt un abis greu de imaginat. Suferinţa Lui este descrisă cel mai bine în Isaia 53 „„De aceea Îi voi da partea Lui la un loc cu cei mari, şi va împărţi prada cu cei puternici, pentru că S-a dat pe Sine însuşi la moarte, şi a fost pus în numărul celor fărădelege, pentru că a purtat păcatele multora şi S-a rugat pentru cei vinovaţi.” Păcatul, Crucea suferinţa sunt ceva reale „24  „El a purtat păcatele noastre în trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, fiind morţi faţă de păcate, să trăim pentru neprihănire; prin rănile Lui aţi fost vindecaţi.” Cruce a fost unul dintre cele două culmi ale răului din univers, al doilea fiind Iadul cel veşnic, Jertfa lui Cristos a fost una Perfectă sub aspect mântuitor. În noaptea cu pricina Isus îşi avertizează ucenici, cu privire la Persoana Sa, în care chiar şi ucenicii vor găsi un pretext de poticnire, aspect care s-a şi întâmplat, în momentul crucificării la Cruce era doar Ioan şi femeile, şi asupra faptului că Satan se va lupta ca ei să cadă, dar Isus s-a rugat pentru ei şi vor înţelege când Duhul Sfânt va coborî peste ei. Deşi Petru a făcut pe curajosul, a negat că este cu Isus nu în faţa unei instanţe superioare ci a unei slujnice. Îndemnul lui Isus era ceva real, Satana era prezent acolo şi Isus se lupta cu el în rugăciune, cum face şi azi, ca Mare Preot şi Mijlocitor pentru noi. A ne recunoaşte limitele umane este un lucru important de acea trebuie să apelăm în rugăciune la Isus. El recunoaşte neputinţa umană şi le spune Matei 26:45  Apoi a venit la ucenici, şi le-a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă!.. Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor. El nu a renunţat la bătălie a luat asupra lui păcatele noastre a murit pe Cruce Dumnezeu l-a Înviat şi am primit mântuirea prin El. Mântuirea este un proces încheiat, dar noi trebuie să ducem vestea mai departe „ Marea Trimitere” (Matei 28:18) Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. 19 Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20 Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. Avem oportunităţi nu trebuie să le ratăm şi în vestirea Evangheliei nu suntem singuri.

7). BIBLIOGRAFIE

 Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

Tenney,   C.   Merrlill   STUDIU AL   NOULUI TESTAMENT ,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Grădina_Edenului

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/gradina-eden.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/paradis.html

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/copacul-cunostintei-binelui-raului.html

Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald

MĂREŢIA CREŞTINISMULUI de DINESH D,SOUZA Editura Imago Dey, Oradea 2011

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-proverbele.html

Saithttps://semneletimpului.ro/social/psihologie/fericire/marile-efecte-ale-micilor-acte-de-bunatat

Sait https://www.stiricrestine.ro/2018/11/12/persoanele-fara-adapost-pot-dormi-pe-bancile-unei-biserici-din-san-francisco

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/raul.html

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Saithttp://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/raul.html

http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

PROBLEMA RĂULUI   în teologia patristică de Iosub Florin pag

Sait https://www.stiricrestine.ro/2018/10/10/despre-drepturile-omului-cazul-lui-andrew-brunson/?utm_sourc

Sait https://www.gotquestions.org/Romana/biblia-suferinta.html

Făţărnicia inimi ide David Black Sait http://www.voxdeibaptist.org/Fatarnicia_inimi

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/ghetsimani.html

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Beniamin, Fărăgău   Evanghelia după Matei, capitolele 24-28. Editura LOGOS   Cluj, 1998

ARDELEAN VIOREL

[1] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

[2] SCURĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 129

[3] n. b. informaţie nesigură

[4] Ardelean Viorel

[5] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[6] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

[7] Tenney,   C. Merrlill     STUDIU AL   NOULUI   TESTAMENT pag 129-132

[8] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

[9] Dicţionar Biblic pag 814-815

[10] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Grădina_Edenului

[11] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/gradina-eden.html

[12] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/gradina-eden.html

[13] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/07/paradis.html

[14] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/copacul-cunostintei-binelui-raului.html

[15] Comentari biblic al credinciosului Vechiul Testament pag 34

[16] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/copacul-cunostintei-binelui-raului.html

[17] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[18] Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald pag 70-75

[19] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[20] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[21] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[22] Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald pag 313

[23] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[24] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-proverbele.html

[25] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/cartea-proverbele.html

[26] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[27] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[28] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[29] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[30] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[31] Sait https://semneletimpului.ro/social/psihologie/fericire/marile-efecte-ale-micilor-acte-de-bunatat

[32] Sait https://www.stiricrestine.ro/2018/11/12/persoanele-fara-adapost-pot-dormi-pe-bancile-unei-biserici-din-san-francisco

[33] Sait https://www.stiricrestine.ro/2018/11/12/persoanele-fara-adapost-pot-dormi-pe-bancile-unei-biserici-din-san-francisco

[34] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/raul.html

[35] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/raul.html

[36] O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[37] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/raul.html http://www.roboam.com/predici/cecredemnoi.htm

[38] PROBLEMA RĂULUI   în teologia patristică de Iosub Florin pag 11- 17

[39] PROBLEMA RĂULUI   în teologia patristică de Iosub Florin pag 11- 17

[40] PROBLEMA RĂULUI   în teologia patristică de Iosub Florin pag 11- 17

[41] PROBLEMA RĂULUI   în teologia patristică de Iosub Florin pag 11- 17

[42] MĂREŢIA CREŞTINISMULUI de DINES D,SOUZA pag 294-300

[43] MĂREŢIA CREŞTINISMULUI de DINES D,SOUZA pag 294-300

[44] Sait https://www.stiricrestine.ro/2018/10/10/despre-drepturile-omului-cazul-lui-andrew-brunson/?utm_sourc

[45] N. A. La ora actuală pastorul Andrew Brunson a fost eliberat

[46] Sait https://www.stiricrestine.ro/2018/10/10/despre-drepturile-omului-cazul-lui-andrew-brunson/?utm_sourc

[47] Sait https://www.gotquestions.org/Romana/biblia-suferinta.html

[48] Făţărnicia inimi ide David Black Sait http://www.voxdeibaptist.org/Fatarnicia_inimi

[49] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.com/2011/11/ghetsimani.html

[50] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[51] EVANGHELIA DUPĂ MATEI de Beniamin Fărăgău pag 92-94

[52] EVANGHELIA DUPĂ MATEI de Beniamin Fărărgău pag 92-64

[53] Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald pag 121-123

[54] EVANGHELIA DUPĂ MATEI de Beniamin Fărărgău pag 92-94

[55] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[56] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[57] Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald pag 121-123

[58] EVANGHELIA DUPĂ MATEI de Beniamin Fărărgău pag 92-94

[59] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[60] Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald pag 121-123

[61] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[62] Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald pag 121-123

[63] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[64] Comentariu Biblic al credinciosului V.T de William – MacDonald pag 121-123

[65] EVANGHELIA DUPĂ MATEI de Beniamin Fărărgău pag 92-94

SADUCHEI

download

SADUCHEI. Sursele noastre sunt toate ostile şi inadecvate pentru a prezenta o imagine corectă. Ele sunt: (1) Josephus, BJ 2. 119, 164-166; Ant. 13. 171-173, 293-298; 18.11,16-17; 20.199; Vit. 10-11; (2) Mişna, ‘Erubin 6. 2, Hagigah 2.4, Makkoth 1. 6, Parah 3.3,7, Niddah 4.2,Yadaim 4.6-8; (3) NT, Matei 3:7; 16:1-12; 22:23-34; Marcu 12:18-27; Luca 20:27-38; Faptele Apostolilor 4:1-2; 5:17; 23:6-8.

Numele şi originea acestui partid sunt şi ele discutabile. Numele şi originea partidei derivă de la Ţadoc, fie contemporanul lui Solomon ai cărui descendenţi au fost priviţi ca fiind linia pur preoţească (vezi Ezechiel 44:15 ş.urm.; 48:11) sau un fondator ipotetic ori lider din primii ani ai partidului (afirmaţia din Aboth of Rabbi Nathan 5 că Antigonos din Socoh a avut doi discipoli, Ţadoc şi Boethus, care au alunecat în erezie, probabil că are puţine baze istorice). Dar familia Hasmoneilor de mari preoţi aflaţi la conducere nu făcea parte din urmaşii lui Ţadoc (1 Macabei 2:1; 14:29), şi este dificil de explicat originea dublului „d” atât din forma ebraică cât şi din cea greacă a numelui, în cazul în care numele partidului derivă din Ţadoc. T. W. Manson sugerează că ar deriva din gr. syndykoi, „controlori fiscali” ( „d”-ul dublu explicându-se prin asimilarea lui „n”). Conexiunea cu termenul saddiq „neprihănit” poate fi o analogie mai târzie.

Există patru teorii cu privire la ale originea saducheilor. M. H. Segal, urmându-l pe Wellhausen, a considerat că au fost în principal un partid politic, derivat din eleniştii iudaici. G.H. Box, urmându-l pe Geiger, crede că ei au fost o partidă religioasă, şi că unii din scribii descrişi în evanghelii au fost saduchei. L. Finkelstein crede că ei au fost un corp aristocrat rural, în opoziţie cu fariseii orăşeni. T. W. Manson crede că ei erau la origine reprezentanţi ai aparatului de stat.

În maniere saducheii erau mai degrabă grosolani, fiind obraznici cu colegii lor ca şi cu străinii de altfel, considerând că este o virtute să se contrazică cu proprii lor dascăli. Nu aveau adepţi din rândul poporului, rândurile lor fiind restrânse la cei avuţi. Ei erau mult mai severi în modul de gândire decât ceilalţi evrei. Mulţi preoţi, deşi nu toţi, erau saduchei; aproape toţi saducheii, par să fi fost preoţi, în special fâcând parte din cele mai puternice familii preoţeşti. În primii ani ai Hasmoneilor unii dintre saduchei au ocupat funcţii în gerousia („senat” sau Sinedriu). John Hyrcanus, ofensat de cererea lui Eleazar, membru al fracţiunii fariseice de deputaţi, şi-a dat demisia transferându-şi astfel loialitatea de la farisei la saduchei. Saducheii s-au bucurat de favoarea domniei Hasmoneilor până la domnia reginei Salome Alexandra (76-67) î.Cr.), care i-a preferat pe farisei. Sub Irozi şi romani saducheii au predominat în sinedriu. Partidul a murit o dată cu distrugerea Templului în 70 d.Cr. Josephus spune că până şi când deţineau puterea, saducheii erau constrânşi de popor să fie de acord cu fariseii.

În religie, saducheii sunt recunoscuţi pentru conservatorismul lor. Ei negau validitatea permanentă a scrierilor sfinte cu excepţia Pentateuhului. Ei respingeau doctrinele mai noi despre suflet şi despre viaţa sa de după moarte, învierea, răsplătirile şi pedepsele, îngerii şi demonii. Ei credeau că nu există soartă, omul având voinţa liberă de a alege între bine şi rău, prosperitatea şi adversitatea fiind rezultatul propriului curs şi acţiune al omului.

BIBLIOGRAFIE

HJP, 2, p. 404-414; M. H. Segal, Exporitor seria a 8-a, 13, 1917, p. 81 ş.urm.; G.H. Box,Expositor 15, 1918, p. 19 ş.urm. şi 16, 1918, p. 55 ş.urm.; L. Finkelstein, HTF 22, 1929, p. 185 ş.urm.; T. W. Manson, BJRL 22, 1938, p. 144 ş.urm. J. Z. Lauterbach, în Studies in Jewish Literature in honour of Prof. K. Köhler, 1913, p. 180-190; J. W. Lightley, Jewish Sects and Parties in the Time of Jesus, 1923, p. 5-178. Vezi de asemenea L. Finkelstein, The Pharisees, 1938; J. Le Moyne, Les Sadducéens, 1972; J. Lightstone, „Sadducees versus Pharisees: the Tannaitic Sources” în J. Neusner (ed.), Christianity, Judaism and other Greco-Roman Cults, 3, 1975, p. 206-217. A.G.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/saduchei.html

Planul mântuirii – Partea V (Calvinismul) Benjamin B. Warfield

download

Planul mântuirii – Partea V (Calvinismul)
Benjamin B. Warfield

În contrast cu toate încercările de a exprima operaţiile lui Dumnezeu referitoare la mântuire din punct de vedere universalist, care este direcţionată faţă de omenire în masă, Calvinismul insistă asupra faptului că operaţiile de mântuirea ale lui Dumnezeu sunt direcţionate în fiecare caz imediat indivizilor care sunt mântuiţi. Particularismul din cadrul procesului de mântuire devine astfel nota calvinismului. Aşa cum supranaturalismul este nota Creştinismului ca întreb, şi evanghelismul nota Protestantismului, în acelaşi fel particularismul este însemnul Calvinismului. Calvinist este acela care susţine cu o deplină conştiinţă că Domnul Dumnezeu, în cadrul operaţiilor Sale de mântuire, se preocupă cu omenirea nu în mod general, ci în particular cu acei indivizi care sunt de fapt mântuiţi. Astfel, şi doar astfel, el se luptă referitor la faptul dacă supranaturalismul mântuirii, care este însemnul creştinismului ca întreg şi care atribuie întreaga mântuire lui Dumnezeu, sau urgenţa operaţiilor harului salvator care este însemnul evanghelismului şi care atribuie mântuirea lucrări directe a lui Dumnezeu asupra sufletului, intră în drepturile sale şi îi este atribuit dreptatea acesteia. Particularismul din procesele de mântuire, argumentează el, este deja oferit în supranaturalismul mântuirii şi în urgenţa operaţiilor harului divin; iar negarea particularismului este în mod constructiv negarea urgenţei harului divin, adică a evanghelismului, şi a supranaturalismului mântuirii, adică a însăşi Creştinismului. Este logică respingerea totală a Creştinismului.

Particularismul operaţiilor de mântuire a lui Dumnezeu care este prin urmare nota Calvinismului, e posibil, totuşi, să se aplice mai mult sau mai puţin în întregime (sau să spunem cu mai mult sau mai puţin discernământ?) în gândirea noastră despre activităţile lui Dumnezeu relativ faţă de creaturile Sale păcătoase (sau să spunem, în linii mari, relativ faţă de creaturile Sale?). Astfel tipurile diferite de Calvinism au apărut în cadrul istoriei gândirii. Pe cât sunt ele de deosebite una de alta după locul pe care acestea îl oferă particularismului în operaţiile lui Dumnezeu, este pe atât de mult ca şi cum am spune că ele se disting una de alta prin locul pe care ele îl oferă decretului alegerii din ordinea decretelor divine.

Unii sunt aşa de zeloşi în ceea ce priveşte particularismul încât ei pun la rădăcina preocupărilor lui Dumnezeu cu creaturile Sale discriminarea. Faptul că el are creaturi ei presupun că sunt în interesul discriminării, şi tot ceea ce decretă El referitor la creaturile Sale ei presupun că El o face doar ca să le discrimineze. Ei pun prin urmare decretul „alegerii” prin care oamenii sunt făcuţi să difere, în ordinea decretelor, în mod logic anterior decretului creaţiei în sine, sau la oricare nivel anterior a tot ceea ce este decretat referitor la om ca om, adică, din moment ce istoria omului începe cu căderea, anterior decretului căderii însăşi. Ei sunt prin urmare numiţi Supralapsarieni, adică, cei ce pun decretul alegerii în ordinea de gândire anterioară decretului căderii.

Alţii, recunoscând că alegerea are de a face în mod specific cu mântuirea (adică, este priusul logic, nu cel al creaţiei sau al guvernării providenţiale al lumii, ci a mântuirii omului păcătos), concep faptul că principiul particularismului, în sensul discriminării, aparţine sferei soteriologice a lui Dumnezeu, nu de cea a creaţiei Sale cosmice. Ei se gândesc despre „alegere” ca fiind un prius logic nu al creaţiei, sau al căderii, ci al acelor operaţii ale lui Dumnezeu care au de a face cu mântuirea. Locul oferit acesteia în ordinea decretelor este în capul acelor decrete ale lui Dumnezeu care se referă la mântuire. Aceasta implică faptul că ea cade în poziţia din ordinea gândirii, în consecinţă peste decretele creaţiei şi ale căderii, care se referă la toţi oameni în mod asemănător, din moment ce toţi oamenii au fost cu siguranţă creaţi şi au căzut cu siguranţă; şi precedent faţă de decretele răscumpărării şi ale aplicării ei, din moment ce toţi oameni cu siguranţă că nu sunt răscumpăraţi şi aduşi în bucuria mântuirii. Din aceste circumstanţe ei sunt numiţi Sublapsarieni sau Infralapsarieni, adică, aceia care, în cadrul aranjării decretelor în ordine logică, concep locul decretului de alegere de a fi în mod logic după cel al căderii.

Sunt alţii care, totuşi, afectaţi fiind de ceea ce ei consideră învăţătura Scripturii despre referinţa universală a răscumpărării lui Hristos, şi doritori fiind de a nivela oferta universală a mântuirii intr-o clauză universal de egală, concep faptul că ei pot să amâne introducerea principiului particularist la un punct din cadrul a însăşi operaţiilor salvatoare a lui Dumnezeu, aşa că sunt atenţi să-l introducă la un punct suficient de timpuriu pentru a-l face determinant de chestiunea actuală a lucrării de mântuire. Ei propun prin urmare să se gândească la provizia mântuirii în Hristos ca fiind universală în scopul ei, însă a o reprezenta ca efect dat în aplicarea sa la indivizi prin Duhul Sfânt doar în mod particularist. Aceasta este pentru a spune că ei presupun că unele, nu toate, din operaţiile divine referitoare la mântuirea omului sunt universaliste în referinţa lor, în timp ce mântuirea nu este realmente experimentată decât dacă doar câteva nu toate dintre acestea sunt operative. Aşa cum şi în cadrul operaţiei particulare de mântuire la care atribuie o referinţă universalistă este răscumpărare lui Hristos, schema lor este exprimată prin a spune că ea introduce decretul alegerii, în ordinea gândirii, la un punct ulterior decretului mântuirii în Hristos. Ei ar putea fi astfel mai bine numiţi Post-răscumpăraţi, adică aceia care concep că decretul alegeri este în mod logic amânat în schimbul decretului de răscumpărare. În perspectiva lor răscumpărarea are o referinţă egală faţă de toţi oamenii, şi doar în cadrul aplicării acestei răscumpărări asupra oamenilor Dumnezeu face discriminare între oameni, şi acţionează astfel, în acest sens, în mod particularist.

Este evident că acesta este cel mai de jos punct din ordinea decretelor în care poate fi introdus şi acela al alegerii şi principiul particularist să fie stăvilit de tot. În cadrul aplicării răscumpărării lui Hristos prin Duhul Sfânt ce este făcut în mod universalist, adică, dacă introducerea principiului particularist este amânat în favoare chestiunii actuale a procesului salvator, atunci este evident că nu există nici un particularism în cadrul operaţiilor divine referitoare la mântuire. „Alegerea” cade din schema decretelor divine întru totul, doar dacă nu am prefera să spunem, aşa cum a fost exprimat în mod cinic, că Dumnezeu este atent să-i aleagă spre mântuire doar pe aceia pe care, El îi prevede, prin folosinţa propriei lor voinţe se vor alege pe ei înşişi. Toţi calviniştii trebuie să fie prin urmare ori Supralasarieni sau Sub- (sau Infra-) lapsarieni, sau, cel puţin, post-răscumpăraţi care este şi a fi Anteaplicaţionist.

Cu toate acestea, noi nu ajungem în post-răscumpărare, conceput pur din punctul de vedere al acestui element al gândirii lor, cel mai de joasă posibilă, sau cea mai de joasă actuală, varietate de calvinişti. Cei din gruparea post-răscumpărare pot diferi între ei, dacă nu în poziţie în ordinea de decrete ale alegerii (pentru a continua să-şi reducă poziţia sa în acea ordine ar fi a abandona întregul principiu al particularismului şi să cadă din categoria de calvinişti), totuşi în modul lor de concepere a naturii lucrării Duhului Sfânt în aplicarea răscumpărării, sub guvernarea decretului alegerii, precum şi în ceea ce priveşte rolul spiritului uman în primirea răscumpărării. A existat întotdeauna o partidă între calvinişti care a avut un interes atât de larg în ceea ce priveşte autonomia voinţei umane, încât aceasta nu a dorit să conceapă despre aceasta ca fiind „pasivă” referitor la operaţia lui Dumnezeu pe care noi o numim regenerare, şi a dorit cu sinceritate să privească la primirea mântuirii ca într-un adevărat sens de dependenţă de acţiunea voinţei nemişcată. Prin urmare, ei au inventat o diversitate de Calvinism care presupune că este într-adevăr Dumnezeu Cel care îi alege pe aceia care vor fi aduşi la Hristos întru mântuire, şi că Duhul Sfânt este acela care, prin harul Său, îi aduce infailibili înaintea lui Hristos (astfel păstrând principiul particularismului în aplicarea mântuirii), dar care îşi imaginează că Duhul Sfânt îi prezintă aşa de eficace lui Hristos, nu printr-o acţiune măreaţă şi creativă a sufletelor lor, prin care sunt făcuţi fiinţe noi, funcţionând astfel drept consecinţă, ci doar prin acţiunile stăruitoare, adaptate în înţelepciunea Sa infailibilă la starea precisă a minţii şi inimii acelora pe care i-a selectat pentru mântuire, astfel asigurând din propria lor liberă acţiune, o venire voluntară la Hristos şi îmbrăţişarea Sa pentru mântuire. Nu este nici un universalism aici; particularismul este expres. S-a găsit însă o soluţie practică pentru a se putea permite să se spună că oamenii vin voluntar la Hristos, şi sunt uniţi de El printr-un act liber al voinţelor lor nereînnoite, în timp ce doar aceia vin care au fost selectaţi de Dumnezeu în a-i convinge să vină (El care cunoaşte inima pe deplin) ca ei să vină cu siguranţă în exerciţiul propriei lor voinţe libere. Acest tip de gândire a primit numele adecvat de „Conformism”, deoarece principiul disputei sale este că harul îi câştigă pe aceia către care este oferit „corespunzător”, adică, motivul pentru care unii oameni sunt salvaţi şi alţii nu se bazează pe simplul fapt că Dumnezeu Duhul Sfânt operează în înduplecarea Sa graţioasă asupra unora într-un mod care este atent şi infailibil adaptat de El pentru a asigura adeziunea lor faţă de evanghelie, şi nu operează asupra altora cu aceeaşi adaptare atentă.

Trebuie totuşi adăugată o avertizare la efectul pentru care desemnarea „conformistă” este aşa de ambiguă încât mai există o altă clasă care poartă acest nume, care sunt definitiv anti-calvinişti aşa cum sunt cei pe are îi avem în minte, prin intenţie, calvinişti în concepţia lor. Învăţătura lor este că Dumnezeu Duhul Sfânt îşi acordă influenţele Sale de înduplecare faţă de toţi în mod asemănător, fără să facă vreo distincţie; dar că acest har conceput drept universalist al Duhului Sfânt doar pe cât se dovedeşte că este corespunzător sau necorespunzător minţii şi inimii acelora către care este oferit în mod egal. Aici nu este alegerea suverană a lui Dumnezeu, ci o diferenţă nativă în oameni, care determină mântuirea, iar noi suntem în mod expres pe teritoriul autosoteric. Pericolul confundării calviniştilor „conformişti” cu această partidă mai mare, în definitiv anti-calvinistă, a dus la obiceiul vorbirii despre Conformiştii Calvinişti mai degrabă prin numele celui mai distins reprezentant al lor (care, într-adevăr, a introdus acest mod de gândire în bisericile calviniste), Claude Pajon, profesor la Şcoala Teologică din Saumur, Franţa de la mijlocul secolului al şaptesprezecelea. Predecesorul şi învăţătorul său din aceeaşi şcoală, Moses Amyraut a fost acela care a formulat primul în cadrul Bisericilor Reformate schema post-răscumpărării, din care Pajonismul este o formă falsificată. Astfel şcoala din Saumur are eminenţa rea a iniţierii, şi oferită din numele profesorilor ei desemnările curente. A două dintre cele mai reduse forme de Calvinism, Amyraldianism sau Universalism Ipotetic cum mai este el numit, şi Pajonism, sau Conformism aşa cum este el desemnat conform naturii sale.

Astfel am adus în atenţia noastră patru forme de Calvinism; şi acestea, după cum credem, istovesc lista tipurilor generale posibile: Supralapsarianismul, Sub- (sau Infra-) lapsarianismul, Post-răscumpărarea (care mai este numit şi Amyraldianism, sau Universalism Ipotetic), şi Panjonismul (numit şi Conformism). Acestea sunt toate formele de Calvinism, deoarece ele oferă valabilitate principiului de particularism ca fiind cel care conduce preocupările divine cu omul în materia mântuirii; şi, aşa cum am văzut, însemnul Calvinismului este particularismul. Particularismul nu ar fi fost singurul însemn al Calvinismului dar şi substanţa acestuia, toate dintre aceste tipuri de Calvinism, care păstrează în ele insele principiul de particularism, dacă ar revendica că sunt nu doar asemenea Calvinismului, ci şi egal cu acesta, şi chiar dacă ar cere să fie aranjate în ordinea excelenţei conform locului acordat de fiecare în construcţia principiului de particularism şi de accentul pus pe acesta. Particularismul, totuşi, deşi este semnul de distingere al Calvinismului, prin care acesta poate fi identificat ca fiind în contrast cu celelalte concepte despre planul mântuirii, cu care îl comparăm, nu îi constituie substanţa sa; şi într-adevăr, deşi este afirmat cu încordare de Calvinism, acesta nu este afirmat în totalitate şi doar de dragul său. Cea mai consistentă înfăţişare a principiului particularismului nu este, prin urmare, în mod necesar cea mai bună formă de Calvinism; şi simpla afirmaţie a principiului particularismului prin care aceasta ar putea constitui pe departe un Calvinist, nu constituie în mod necesar un Calvinist bun. Nimeni nu poate fi un calvinist care să nu acorde validitate principiului de particularism din operaţiile lui Dumnezeu referitoare la mântuirea omului; dar principiul particularismului nu trebuie să fie permis, aşa cum vitele slabe ale Faraonului au devorat pe cele grase ale Egiptului, pentru a înghiţi tot ceea ce este bogat şi suculent şi bun din Calvinism, nici simpla afirmaţie a particularismului nu poate fi acceptată ca un Calvinism adecvat.

Grupare post-răscumpărare (deşi este o formă de recunoscut a Calvinismului, deoarece oferă adevărata validitate principiului particularităţii), nu este prin urmare o formă bună de Calvinism, una acceptabilă, sau chiar una trainică. În mod sigur, aceasta este o formă inconsistentă din punct de vedere logic a Calvinismului şi prin urmare este o formă instabilă a acestuia. Căci un alt lucru mult mai important, acesta se întoarce de la ispăşirea înlocuitoare, care este atât de preţioasă calvinismului precum este particularismul său, şi pentru a cărei protecţie, într-adevăr, se datorează o mare parte a zelului său pentru particularism. Post-răscumpărarea este din punct de vedere logic un Calvinism inconsistent. Căci cum ar fi posibil să argumentezi faptul că Dumnezeu şi-a dat Fiul Său să moară pentru toţi oamenii în mod egal şi asemănător, şi în acelaşi timp să declari că atunci când El a făcut aceasta, El intenţionase deja ca moartea Lui să nu folosească pentru toţi oamenii în mod egal şi asemănător, ci doar pentru unii pe care El i-ar alege (pe care i-a ales deja, aceasta pentru că El este Dumnezeu şi că nu există timp ulterior în decretele Sale) să fie beneficiarii Săi? Dar atât cât Dumnezeu este Dumnezeu, care ştie toate lucrurile pe care le intenţionează de la început şi toate deodată, este imposibil să argumentăm că Dumnezeu a destinat darul Fiului Său pentru toţi oamenii asemenea şi în mod egal şi în acelaşi timp intenţionează ca acesta să nu mântuiască actual pe toţi ci doar un grup selectat pentru care El le-a furnizat acesta. Schematizarea ordinului de decrete prezentate de Amyraldieni, într-un cuvânt, implică în mod necesar o relaţie cronologică de procedură şi ulterioară între decrete, a cărei presupuneri îl anulează pe Dumnezeu, şi de aceasta se poate scăpa doar prin alterarea naturii ispăşirii. Şi prin urmare natura ispăşiri este alterată de ei, iar Creştinismul este rănit exact în inima sa.

Amyraldienii „arată cu mândrie” la puritatea mărturisirii lor a doctrinei alegerii, şi doresc să-şi concentreze atenţia asupra acesteia ca fiind cea care îi constituie pe ei ca nişte buni calvinişti. Însă adevărata balama a sistemului lor se întoarce spre doctrina lor alterată a ispăşirii, şi aici ei lovesc exact în inima Calvinismului. O substituţie condiţională fiind o absurditate, deoarece condiţia nu este condiţie pentru Dumnezeu, dacă îi oferi chiar şi săracul atribut al preştiinţei, ei se întorc dintr-o necesitate de la întreaga ispăşire înlocuitoare. Se pare că Hristos nu a murit în locul păcătosului pentru a purta pedepsele lui şi să cumpere pentru el viaţa veşnică, ci El a murit mai degrabă pentru a face posibilă mântuirea oamenilor, pentru a deschide calea de mântuire pentru păcătoşi, pentru a înlătura toate obstacolele din cale mântuirii acestora. Ce alte obstacole stau în calea lor altul decât păcatul? Şi dacă acest obstacol (păcatul lor) este înlăturat, oare nu sunt ei mântuiţi? Se poate ca alte obstacole să fie inventate, despre care se spune că Hristos le-a înlăturat (din moment ce nu se putea spune că a înlăturat obstacolul păcatului) ca anumite funcţii să îi fie lăsate Lui şi să se atribuie un anumit fel de efect morţii Sale sacrificatoare. El nu a înlăturat obstacolul păcatului, căci atunci toţi aceia pentru care a murit El trebuie să fie salvaţi, şi El nu ar fi permis să îi salveze pe toţi. El a înlăturat, deci, ca să spunem aşa, tot ceea ce îl împiedica pe Dumnezeu să-i salveze pe oameni, cu excepţia păcatului, şi astfel El a pregătit o cale ca Dumnezeu să intervină şi cu siguranţa faţă de guvernarea Sa morală să-i mântuiască pe oameni. Ispăşirea nu pune nici o temelie pentru această mântuire a oamenilor: ea doar deschide cale pentru ca Dumnezeu să-i salveze în siguranţă din alte motive.

Avem destule acum despre baza Teoriei de Guvernare a Ispăşirii; şi aceasta este într-adevăr cea mai înaltă formă de doctrină a ispăşirii spre care putem ajunge pe aceste premise. Cu alte cuvinte, toată substanţa ispăşirii este evaporată ca să i se poată da o referinţă universală. Şi, într-adevăr, am putea-o recunoaşte deodată ca fiind un efect inevitabil ale universalizării ispăşirii că ea este prin acest act lipsit de conţinut. Dacă nu face nimic pentru nici un om atunci este evident că aceasta nu salvează pe nici un om, căci cu siguranţă că nu toţi oamenii nu sunt mântuiţi. Lucrurile dintre care trebuie să alegem sunt o ispăşire de mare valoare, sau ispăşire de mare extensie. Cele două nu pot merge laolaltă. Şi aceasta este adevărata obiecţie a Calvinismului faţă de această schemă compromisă care se prezintă pe sine ca o îmbunătăţire a sistemului ei: aceasta universalizează ispăşirea pe cheltuiala valorii sale intrinsece, iar Calvinismul necesită o ispăşire într-adevăr înlocuitoare care mântuieşte de fapt. Şi din moment ce o ispăşire înlocuitoare salvează de fapt nu poate fi universală deoarece în mod evident toţi oamenii nu sunt mântuiţi, în interesele integrităţii ispăşirii aceasta insistă asupra faptului că particularismul a intrat în cadrul procesului de mântuire, anterior ispăşirii, din ordinea de gândire.

Pe cât de rău este calvinismul Amyraldianismului, Pajonismul este, de sigur cu atât mai rău. Nefiind mulţumit cu distrugerea întregii substanţe a ispăşirii, prin a cărei virtute ea este preţioasă („Care m-a iubit şi şi-a dat viaţa pentru mine”), acesta purece la a distruge şi întregul sistem al acelei regenerări şi renovări prin care, în cadrul lucrării creative a Duhului, noi suntem făcuţi creaturi noi. Despre acea valoare ar trebui oare ca aceasta să mărturisească că Dumnezeu este Cel care determină cine va fi mântuit, dacă mântuirea care este înfăptuită nu merge mai mult decât pot eu înfăptui, doar dacă nu sunt convins să fac aceasta? Aici lipseşte întreaga provizie nu numai pentru eliberarea de sub vina păcatului, ci şi pentru eliberarea de coruperea şi puterea lui. Nu mai există nici un alt loc pentru vreun alt sens de realizat de vină sau de corupere; nu există mântuire oferită ori din mânia aprinsă a unui Dumnezeu drept sau din răul imprimat al inimilor noastre: după ce toate se vor sfârşi, noi rămânem doare ceea ce am fost înainte. Prospectul care ne este prezentat nu este mai puţin decât îngrozitor; noi o să rămânem din punct de vedere fundamental faţă de eternitate doar noi înşine cu doar acea ameliorare a manierelor noastre după cum putem fi convinşi să realizăm pentru noi înşine. Întreaga substanţă a Creştinismului este evaporată, iar noi suntem invitaţi să recunoaştem mica amintire a Calvinismului autentic, deoarece, într-adevăr, acesta protejează suveranitatea lui Dumnezeu. Să fie înţeles odată pentru totdeauna că cea mai completă recunoaştere a suveranităţii lui Dumnezeu nu este suficientă pentru a face un calvinist bun. Altfel ar trebui să recunoaştem pe fiecare mohamedan ca un calvinist bun. Nu poate exista nici un calvinism fără vreo mărturisire din inimă a suveranităţii lui Dumnezeu; însă recunoaşterea suveranităţii lui Dumnezeu în ea însăşi duce doar puţin din drumul spre Calvinismul real. Pajon însuşi, autorul Conformismului Calvinist, a avansat doar puţin în gândirea sa fundamentală dincolo de o varietate înaltă de Deism.

Se pare că este de folos să facem aceste lucruri explicite, deoarece nu există poate nimic care să prejudicieze mai mult Calvinismul în mintea generală decât identificare curentă a acestuia cu o doctrină abstractă a suveranităţii, fără a privi la interesele concrete pe care această suveranitate le protejează. De fapt suveranitatea lui Dumnezeu pe care o susţine Calvinismul nu este doar implicarea necesară a acelui particularism fără de care o relaţie religioasă adevărată dintre suflet şi Dumnezeu său nu poate exista; dar este în mod egal păzitorul indispensabil al acelui universalism complementar al răscumpărării egal proclamară de Scriptură în care lărgimea milei lui Dumnezeu vine în manifestare. Trebuie ţinut bine minte faptul că particularismul şi economia mântuirii nu sunt concepte echivalente; ar fi o simplă caricatură a particularismului Calvinismului să îl reprezinţi ca avându-şi centrul în proclamarea că sunt puţin cei ce sunt mântuiţi.” De fapt pentru ce stă particularismul din cadrul sistemului calvinist în preocuparea imediată a lui Dumnezeu cu sufletul, spre ceea ce se opune în sine este noţiunea că în cadrul procesului Său de mântuire Dumnezeu nu vine niciodată în contact direct cu individul – nu poate fi contemplat niciodată ca Dumnezeul lui care îl mântuieşte – ci că face tot ceea ce face referitor la mântuire doar către şi pentru oamenii din masă. Dacă în preocuparea cu sufletele individuale ale sufletelor oamenilor El îi vizitează cu harul Său salvator pe puţini sau pe mulţi, aşa de mulţi încât în imaginaţia noastră ei ar trece mai repede înspre ele, nu poate fi pus la îndoială. Atâta timp cât principiile suveranităţii şi ale particularismului sunt implicate, nu există nici un motiv pentru care un Calvinist să nu fie un universalist în cel mai expres înţeles al termenului, susţinând că fiecare suflet uman va fi mântuit; şi de fapt mulţi calvinişti (care uită de Scriptură aici) au fost universalişti în cel mai expres înţeles al termenului. Punctul de insistenţă din particularismul calvinist nu este că Dumnezeu îi salvează din masa păcătoasă de oameni doar pe unul aici şi unul de dincolo, câteva mărci apucate din ardere, dar că metoda lui Dumnezeu de salvare a oamenilor este pusă peste ei în harul Său măreţ, pentru a-i cumpăra pentru Sine prin sângele preţios al Fiului Său, Domnul Atotputernic, pentru a-i salva. Pe cât de mulţi, din întreaga rasă umană în toate reprezentările ei, a adus Dumnezeu astfel şi îi va mai aduce în comuniunea eternă cu Sine prin a intra El însuşi în comuniune personală cu ei, îşi are răspunsul, spun eu, chiar în afara întrebării despre particularism. Universalismul în acest sens al termenului şi particularismul sunt aşa de puţin inconsistente una cu alta încât doar particularistul ar putea fi din punct de vedere logic acest tip al unui universalist.

Uneori trebuie spus mai multe despre aceasta – Calvinismul are de fapt o misiune atât de importantă în păstrarea adevăratului universalism al evangheliei (căci există un adevărat universalism al evangheliei) pe cât este de importată păstrarea adevăratului particularism al harului. Aceeaşi insistenţă asupra principiilor supranaturaliste şi cele evanghelice (că mântuirea este doar de la Dumnezeu, şi că Dumnezeu mântuieşte sufletul prin preocuparea directă cu acesta în cadrul harului Său), care face din calvinist un particularist, şi îl face şi universalist în sensul scriptural al cuvântului. Cu alte cuvinte suveranitatea lui Dumnezeu pune singurul fundament pentru a asigurare vie a mântuirii lumii. Acesta este doar un universalism contrafăcut pe care îl oferă aşa numitul sistem universalist: un universalism nu al mântuirii, ci cel mult a ceea ce este numit oportunitatea, şansa mântuirii. Însă ce asigurare îţi poate oferi o oportunitate universală sau o şansă universală despre mântuire (dacă îndrăznim să folosim aceste cuvinte), care să poată într-adevăr să facă să fie careva mântuit? Această oportunitate, şansă universală a mântuirii, după două mii de ani, a profitat de minoritatea de deplâns a acelora spre care se presupune că a fost oferită. Ce motiv mai există a crede că, deşi lumea ar trebui să continue în existenţa sa pentru zeci de miliarde de ani, oricare aproximare mai mare spre ţelul de a fi o lume complet mântuită care să fie atins atunci ceea ce azi ne confruntă ochii noştri, când de fapt Creştinismul, chiar şi în forma sa nominală, a cucerit către sine nu spun că doar o jumătate din rasa umană, ci spun doar o jumătate a acelora faţă de care a fost acesta predicat? Dacă doreşti, în timp ce îţi ridici ochii spre orizontul îndepărtat al viitorului, să întrezăreşti la marginea timpului slava unei lumi mântuite, ai putea găsi un garant pentru o viziune aşa mare doar în înaltul principiu că numai Dumnezeu este Cel care îi mântuieşte pe oameni, că toată mântuirea lor este de la El, şi că la bunul Său timp şi în calea Sa bună El va aduce lumea, în întregimea, ei la picioarele Aceluia care nu a ezitat să ni-l prezinte în ardoarea dragostei noastre nu doar ca Mântuitor al sufletelor noastre, ci ca Salvator al lumii; şi despre care El însuşi a declarat că El a făcut împăcarea nu doar pentru păcatele noastre, ci pentru păcatele lumii. Calvinismul este astfel păzitorul nu numai al particularismului care mă asigură că Domnul Dumnezeu este Salvatorul sufletului meu, ci în mod egal şi al universalismului prin care sunt asigurat că El este şi Salvatorul actual şi adevărat al lumii. Nu se poate avea asigurare pe vreun alt fundament fie pe unul sau pe altul dintre acestea. Însă în această privinţă noi putem fi asiguraţi cu i asigurare care nu are defect, că nu numai că va fi mântuit individul pe care Dumnezeu îl vizitează cu harul Său, ci şi lumea în care intră El cu scopul Său salvatori, în întreaga lungime şi lărgime a acesteia.

Răscumpărarea lui Hristos, dacă e să fie văzută în mod vrednic, trebuie privită la ea nu doar în mod individualist, ci şi în relaţiile sale sociale, sau mai bine cosmice. Oamenii nu sunt principii discrete stand separat unul de altul ca unităţi izolate reciproc. Ei sunt membrii unui organism, rasa umană, şi această rasă este un element dintr-un organism mai mare care este în mod semnificativ numit cu termenul de univers. De sigur că planul mântuirii aşa cum este el în mintea divină nu se poate presupune că este preocupat, prin urmare, doar cu indivizii de aceste gen: acesta are din necesitate relaţiile sale cu unităţile mai mari în care aceşti indivizi intră ca elemente. Noi am înţeles doar parţial răscumpărarea lui Hristos, deci, atunci când ne-am gândit la aceasta doar în modurile de operare şi la efectele asupra individului. Trebuie să ne mai întrebăm cum şi ce lucrează aceasta în organismul rasei umane şi care sunt efectele sale în organismul mai mare al universului. Isus Hristos a venit să mântuiască pe oameni, însă El nu a venit să-i mântuiască pe oameni pe fiecare ca un întreg în sine dintr-o relaţie cu toţi ceilalţi oameni. În salvarea oamenilor, El a venit să salveze omenire; prin urmare Scripturile insistă asupra faptului că El a venit să salveze lumea, şi îi atribuie Lui prin urmare marele titlu de Mântuitor al lumii. Ele merg chiar mai departe: ele nu se opresc în extinderea perspectivei lor până ce proclamă că a fost buna plăcere a lui Dumnezeu „să însumeze toate lucrurile în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ”. Noi nu am făcut dreptate doctrinei biblice despre planul de mântuire şi de aceea atâta timp cât ne reţinem atenţia asupra modurilor operaţiei divine din salvarea individului, şi insistăm prin urmare asupra acesteia am denumit de fapt particularismul ei. Există un prospect mai larg asupra căruia trebuie să ne îndreptăm ochii dacă dorim să vedem întreaga ţară a mântuirii. A fost pentru că Dumnezeu a iubit lume că El şi-a dat singurul Său fiu; pentru păcatele lumii Isus Hristos a făcut împăcare; pentru lumea a venit El să o salveze, nu este nimic mai puţin decât lumea care să fie mântuită de El.

Ceea ce are o importanţă principală pentru noi ca să ţinem minte aici este că planul lui Dumnezeu este de a mântui, ori individul ori lumea, prin proces. Nu e nici o îndoială că întreaga mântuire a păcătosului individual intră în deplina bucurie a acestei mântuiri realizate doar prin stagii şi în cursul timpului. Răscumpăraţi prin Hristos, regeneraţi prin Duhul Sfânt, justificaţi prin credinţă, primiţi în însăşi casa lui Dumnezeu ca fii ai Săi, conduşi de Duhul în activităţile de înflorire şi de rodire a vieţii noi, mântuirea noastră este tot într-un proces şi totuşi nu este completă. Încă mai suntem prada ispitei, încă mai cădem în păcat; încă mai suferim de boală, durere şi chiar de moarte. Trupurile noastre răscumpărate nu pot spera la nimic altceva decât să se istovească în slăbiciune şi să se descompună în mormânt. Sufletele noastre răscumpărare intră încet în moştenirea lor. Doar atunci când ultima trompetă va suna şi noi vom învia din morminte, şi sufletele desăvârşite şi trupurile integre vor intra împreună în slava pregătită pentru copii lui Dumnezeu, atunci mântuirea noastră este completă.

Răscumpărarea lumii este în mod similar un proces. Şi acesta are stagiile sale, şi acesta avansează gradat înspre îndeplinirea sa. Însă şi pe acesta El îl completează, iar apoi vom vedea o lume întreaga mântuită. Desigur că rezultă că la oricare stagiu al procesului, lipsit de completare, lumea, ca şi individul, trebuie să se prezinte pe sine înspre observare ca fiind incomplet salvată. Nu mai putem aduce mai multă obiecţie în ceea ce priveşte caracterul incomplet al mântuirii lumii de azi în favoarea caracterului complet al mântuirii lumii, decât am putea să obiectăm asupra caracterului incomplet al mântuirii personale de azi (rămăşiţele păcatului din noi, slăbiciunea şi moartea din trupurile noastre) în favoarea caracterului complet al mântuirii personale. Fiecare în ordinea sa: mai întâi sămânţa, apoi lama, apoi grânele coapte. Şi atunci când va veni Hristos, toţi vom fi ca El, când îl vom vedea aşa cum este El, în acelaşi fel, atunci când va veni Hristos, aceasta va fi pentru o lume pe deplin mântuită, şi va fi apoi un cer nou şi un pământ noi, în care locuieşte neprihănirea.

Nu trebuie să ne preocupe la acest moment enumerarea stagiilor prin care lumea trebuie să treacă înspre răscumpărarea ei completă. Noi nu ne întrebăm cât de lung va fi procesul; nu ne întrebăm referitor la mijloacele prin care va fi realizată răscumpărarea ei completă. Sunt subiecte care aparţin de Eschatologie şi chiar cea mai uşoară aluzie la aceste ne-ar putea duce dincolo de scopul sarcinii noastre prezente. Ceea ce ne preocupă pe noi acum este doar de a ne asigura că lumea va fi în mod complet mântuită; şi că realizarea acestui rezultat va fi printr-un proces lung, trecând prin multe stagii, cu caracterul incomplet implicat în mântuirea lumii prin anii ce vor urma, nu introduce nici o dificultate gândirii. Acest caracter de incomplet al mântuirii lumii prin numeroase generaţii implică, de sigur, pierderea a multe suflete în cursul lungului proces prin care lumea avansează înspre mântuirea sa. Şi prin urmare doctrina biblică a mântuirii lumii nu este „universalismul” în sensul comun al termenului. Aceasta nu înseamnă că toţi oamenii sunt mântuiţi fără nici o excepţie. Mulţi oameni sunt în mod inevitabil pierduţi, în întregul curs al avansării lumii spre mântuirea sa completă, la fel cum şi mântuirea individului printr-un proces înseamnă că se pierde mult serviciu faţă de Hristos prin toţi aceşti ani săraci de mântuire incompletă. Dar ca şi într-un caz, este la fel şi cu celălalt, sfârşitul este atins cel puţin: este un om complet salvat şi este o lume complet salvată. Aceasta se poate exprima prin a spune că Scripturile învaţă o eschatologie universală, nu un universalism de tipul fiecare şi toţi. Când Scripturile spun că Hristos a venit ca să mântuiască lumea, că El de fapt mântuieşte lumea, şi că lumea va fi mântuită prin El, ele nu vor să spună că nu o să fie nici o fiinţă umană pentru care să nu fi venit să o salveze, pe care să nu o salveze, care nu este mântuită de El. Ele vor să spună că El a venit să salveze şi salvează de fapt rasa umană; şi că rasa umană este condusă de Dumnezeu într-o mântuire rasială: ca în dezvoltarea anilor a rase de oameni, aceasta va atinge în cele din urmă o mântuire completă, şi ochii noştri vor fi salutaţi de spectacolul glorios al unei lumi mântuite. Astfel rasa umană atinge ţelul pentru care ea a fost creată, şi păcatul nu o smulge din mâinile lui Dumnezeu: scopul principal al lui Dumnezeu cu aceasta este împlinit, şi prin Hristos rasa omului, deşi este căzută în păcat, este redobândită spre Dumnezeu şi îşi împlineşte destinul ei original.

Nu ne putem imagina că dezvoltarea rasei spre sfârşitul ei destinat să fie o chestiune a şansei, sau că este încredinţată incertitudinilor propriei sale determinări. Dacă nu ar fost aşa, nu ar putea fi sau sta înaintea ei o mântuire ca ţel al ei. scopul spre care avansează rasa este setat de Dumnezeu: acesta este mântuirea. Şi fiecare stagiu din avansarea spre acest scop, de sigur, este determinat de Dumnezeu. Cu alte cuvinte, procesul rasei este unul determinat de Dumnezeu, spre un final determinat de El. aceasta fiind adevărat, fiecare detaliu din fiecare moment al vieţii rasei este determinat de Dumnezeu; şi este un stagiu în avansarea sa determinată de Dumnezeu spre finalul Său. Hristos a fost făcut în tot adevărul Cap peste toate lucrurile Bisericii Sale: şi tot ceea ce se întâmplă în Biserica Sa, orice este ea în fiecare moment al existenţei sale, fiecare „soartă”, cum am numi-o noi în mod absurd, prin care trece Biserica, este rânduită de El. Rata progresului Bisericii spre ţelul ei de perfecţiune, natura progresului ei, indivizii particulari care sunt aduşi în ea prin fiecare stagiu al progresului ei: toate acestea sunt în mâinile Sale divine. Domnul adaugă biserici pe cei ce sunt mântuiţi. Şi prin guvernarea divină a acestor lucruri, care este pe scurt mergerea înainte a rasei spre mântuire, acest ţel este în cele din urmă atins; aceasta pentru a spune deja alegere şi reprobare. Nu există prin urmare nici un paradox în a spune că Hristos a murit pentru poporul Său şi că Hristos a murit pentru lume. Poporul Său ar putea fi puţin astăzi: lumea va fi poporul Său mâine. Însă trebuie observat în mod punctual că dacă nu este Hristos acela, care nu deschide cale spre mântuire pentru toţi, ci îi salvează de fapt pe oamenii Săi, nu este nici un fundament în a crede că va exista vreodată o lume mântuită. Mântuirea lumii este absolut de dependentă (la fel cum este şi mântuirea individului) de faptul că mântuirea ei este singura lucrare a însăşi Domnului Hristos, în tăria Sa irezistibilă. Doar calvinistul este cel ce are garantul de a crede în mântuire ori a individului ori a lumii. Ambele se bazează în mod asemănător pe harul suveran al lui Dumnezeu. Orice alt fundament este nisip mişcător.

http://www.voxdeibaptist.org/plan_salvation_warfield05_trd.htm

Istoria ofertei gratuite Capitolul 1 – Controversa semi-pelagiană

download

Istoria ofertei gratuite
Capitolul 1 – Controversa semi-pelagiană

Ne îndreptăm mai întâi de toate atenţia noastră la controversa semi-pelagiană care a ocupat aşa mult din atenţia marelui părinte bisericesc, Augustin. Un studiu al acestei controverse va arăta curând că, în timp ce subiectul ofertei gratuite a harului nu a fost în sine un punct explicit de controversă, cu toate acestea multe din implicaţiile doctrinare ale acestei idei a ofertei gratuite existau. Oricine care este obişnuit cu învăţăturile ofertei gratuite va recunoaşte că subiectele relatate erau într-adevăr probleme deja în cadrul primei părţi a secolului al cincilea când Augustin s-a luptat din greu şi destul pentru adevărul harului suveran.

Nu este scopul nostru aici de a ne ocupa în detalii şi în lungime cu întreaga întrebare a semi-pelagianismului, deoarece aceasta ne-ar lua prea mult timp. Însă scopul nostru este de a demonstra că cei care au adoptat o poziţie semi-pelagiană şi s-au opus, deseori cu amărăciune şi aprindere, faţă de învăţăturile lui Augustin, au învăţat de asemenea şi multe dintre aceleaşi doctrine care sunt o parte integrantă a teologiei ofertei gratuite şi care sunt susţinute de cei care fac din oferta gratuită o parte esenţială a învăţăturii lor.

Se cunoaşte în general că controversa semi-pelagiană a urmat-o pe cea pelagiană. Şi este de asemenea bine cunoscut faptul că controversa dintre Augustin şi Pelagius a avut ca punct al său de început ideea voinţei libere a omului. În anumit fel aceasta nu a fost surprinzător ca aceasta să fie într-adevăr punctul de început al erorii lui Pelagius deoarece ideea voinţei libere a fost, anterior acesteia, mai degrabă acceptată în biserica timpurie.

Trebuie totuşi să înţelegem cu exactitate de ce a fost aşa. Până în vremea lui Augustin biserica nu a acordat prea multă atenţie întrebării despre soteriologie. Preocupată cu multele şi variatele controverse referitoare la doctrina trinităţii şi a Persoanei şi a naturii lui Hristos, biserica nu a avut nici timpul şi nici ocazia de a se ocupa în mod extensiv cu învăţătura Scripturii despre doctrina mântuirii prin har. În general vorbind, prin urmare, o anumită idee a liberei voinţe a predominat în gândirea bisericii timpurii, probabil ca o reacţie faţă de fatalismul manichean. Totuşi, destul de ciudat, biserica a susţinut de asemenea şi adevărul mântuirii doar prin har. Ambele doctrine erau puse laolaltă şi puţină gândire sau chiar deloc se acorda întrebării despre felul cum aceste două doctrine ar putea fi reconciliate. Întrebarea pur şi simplu nu a fost îndeaproape examinată şi nici studiată în mod extensiv în lumina Scrierii Sfinte.

În plus era adevărat faptul că biserica, deja în acest timp, se dedicase pe sine ideii caracterului merituos al faptelor bune, o idee care avea să predomine în cele din urmă în gândirea romano-catolică şi care nu a fost exilată din gândirea bisericii până în vremea Reformei Protestante. Dar ideea caracterului merituos al faptelor bune este în mod intim legat de ideea liberei voinţe, căci este evident faptul că faptele bune nu pot avea nici un merit dacă, în vreun anumit sens, ele nu îşi au originea în puterea omului de a le îndeplini. De fapt, fără îndoială că a fost acest lucru precis această idee a meritului ceea cea a făcut ca Augustinianismul să nu poată să predomine Biserica Romano-Catolică după moartea lui Augustin. Biserica era, într-un anumit sens, confruntată cu întrebarea dacă ea trebuia să adopte un Augustinianism pur care să-i ceară să abandoneze dedicarea ei faţă de meritul faptelor bune, sau să susţină această idee a meritului faptelor bune şi să-şi întoarcă spatele la învăţăturile lui Augustin. După cum ştiu toţi, biserica romană a urmat ultimul curs de acţiune.

Pelagius învăţase că voinţa este liberă într-un sens absolut al cuvântului. Chiar şi după cădere, voinţa omului deţinea aceiaşi putere spre bine (sau rău) pe care a posedat-o voinţa lui Adam. Adică, în oricare punct din viaţa unui om, când este confruntat cu alegerea binelui sau al răului, aceasta era în capacitatea omului de a alege ori pe una ori pe alta. Este adevărat că abilitatea omului de a alege binele este oarecum slăbită de păcat; însă păcatul este doar un obicei şi nu afectează în nici un fel natura omului. În timp ce un obicei ar putea deveni oarecum impregnat în felul de trăire al omului, rămâne faptul că voinţa nu este afectată în mod esenţial şi puterea de a alege binele rămâne intactă şi nedeteriorată.

Împotriva acestei erezi Augustin şi-a desfăşurat polemica sa. Rezultatul lucrării lui a fost că Pelagianismul a fost condamnat oficial de către biserică în cadrul Conciliului de la Carthage din 416 şi la Conciliul de la Efes din 431, ultimul fiind ţinut la un an după moartea lui Augustin.

Aceasta însă nu a pus capăt lucrurilor. Opoziţia s-a ridicat împotriva învăţăturilor lui Augustin în partide variate ale bisericii, în special în Gaul de sud. Contrar cu Pelagius, Augustin a învăţat incapacitatea absolută a voinţei umane a omului de a alege binele. Omul a căzut în Adam, iar rezultatul căderii pentru întreaga rasă umană a fost acela că omul şi-a pierdut complet orice abilitate nu numai de a face binele, ci şi de a-l voii. Salvarea lui era dependentă, prin urmare, de har. În timp ce Pelagius a vorbit şi el despre har, el a insistat asupra faptului că harul era ceva mai mult decât un ajutor, o măsură a asistenţei divine, şi că nu era în nici un caz esenţial mântuirii. Augustin pe de cealaltă parte, a învăţat necesitatea absolută a lucrării de har a lui Dumnezeu în mântuire. Dacă i se punea întrebarea lui Augustin, aşa cum a şi fost, care a fost factorul determinant în cel care primea acest dar al harului şi cel care nu primea, răspunsul său era, predestinarea suverană conform căreia Dumnezeu alege în mod suveran proprii săi aleşi din întreaga eternitate.

Aceste doctrine ale suveranităţii harului şi ale predestinării erau subiectele controversei. Şi în opoziţie cu aceste păreri ale lui Augustin poziţiile teologice similare cu cele ce sunt legate de oferta gratuită care au fost propuse.

Unii din oponenţii lui Augustin a fost Cassian. El nu a fost de acord cu poziţia lui Pelagius că voinţa este liberă într-un sens absolut al cuvântului, dar el a insistat în a menţine că voinţa este liberă la o anumită extindere. Păcatul odată intrat în rasa umană prin căderea lui Adam nu l-a furat pe om de o voinţă liberă, dar păcatul a slăbit voinţa omului aşa că este dificil pentru om să aleagă binele; el are nevoie de asistenţă divină.

La fel cum învăţătura lui Augustin despre incapacitatea voinţei umane de a alege binele la dus la doctrina predestinării suverane prin adevărul harului suveran, în acelaşi fel şi Cassian a purces din ideea unei voinţe libere la doctrina unei iubiri divine care voieşte mântuirea tuturor. Ar trebui să fie clar faptul cum aceste două idei stau conectate: dacă mântuirea este în cele din urmă dependentă de alegerea voinţei omului şi pe alegerea lui Dumnezeu în predestinarea suverană, atunci este evident faptul că Dumnezeu din partea sa îi iubeşte pe toţi şi caută mântuirea tuturora. Dragostea lui Dumnezeu, care este nespus de tandră, se extinde faţă de toţi oamenii. Dacă un om este sau nu salvat în cele din urmă depinde de alegerea sa proprie a propunerilor dragostei.

Aceste păreri ale lui Cassian au fost urmate de Prosper. 

Au existat întotdeauna anumite întrebări dacă Prosper a predat într-adevăr părerile semi-pelagiene. Îndoiala sa reiese din faptul că Prosper s-a angajat într-o corespondenţă extensivă cu Augustin în aceste întrebări şi a fost mijlocul principal prin care Augustin a aflat despre învăţăturile diferiţilor teologi din Gaul. Nu este întotdeauna uşor să spui din corespondenţa lui Prosper dacă el îşi exprima sau nu propriile sale opinii sau doar că-l informa pe Augustin despre ceea ce învăţau alţii şi că ar cere anumită lumină în aceste chestiuni.

Totuşi, se pare a fi aproape sigur că el nu era în întregime de acord cu părerile lui Augustin şi că, mai ales spre sfârşitul vieţii lui, el a fost de acord în mod substanţial cu poziţia pe care o preluase Cassian. De fapt, este chiar posibil ca el să fi fost responsabil de avansarea părerilor lui Cassian în anumite privinţe. Este aproape sigur faptul că Prosper este acela care a introdus în discuţie distincţia în voinţa lui Dumnezeu dintre o voinţă care era universală şi condiţionată, şi o altă voinţă care era particulară şi necondiţionată. Dorind într-un anumit sens să menţină suveranitatea lui Dumnezeu în lucrarea harului şi a predestinării, şi totuşi dedicat ideii voinţei libere, el a vorbit despre o voinţă a lui Dumnezeu care era expresivă a dorinţei lui Dumnezeu de a-i salva pe toţi, o voinţă care era prin urmare condiţionată; şi despre o voinţă care era particulară şi necondiţionată, limitată, prin urmare doar pentru cei aleşi şi realizaţi în lucrarea harului suveran.

Faptul că Prosper era semi-pelagian în părerile lui este dovedit de disputa multora a faptului că el este autorul unui pamflet care a apărut în acea vreme sub numele de: De Vocatione Omnium Gentium. Acest pamflet trata în particular aspectul harului raportat la controversă. Autorul făcea o distincţie între harul general şi cel particular. Harul general stă legat cu revelaţia generală în sensul că revelaţia generală descoperă acest har general al lui Dumnezeu tuturor. De fapt, totuşi, acest har general care vine prin revelaţia lui Dumnezeu în creaţie este de asemenea aplicat în interior în inima fiecărui om aşa încât acesta devine în om originea întregii religii. Harul particular, pe de altă parte, este oferit doar unora şi este necesar mântuirii. Harul general, pe care îl primesc toţi, este expresiv al voinţei lui Dumnezeu ca toţi să fie mântuiţi2.

Oricine este cât de cât obişnuit cu teologie ofertei gratuite recunoaşte imediat cum toate aceste idei sunt o parte integrantă a acelui concept. Din momentul apariţiei ofertei gratuite în gândirea reformată şi prezbiteriană, acesta a fost dezbătut şi dezvoltat în mod inevitabil în legătură cu ideea unei voinţe duble a lui Dumnezeu. Şi pe cât de des se pare, oferta gratuită stă de asemenea în mod inseparabil în legătură cu o anumită noţiune a harului general. Este uluitor, prin urmare, să notam faptul că aceste păreri au fost susţinute de oponenţii lui Augustin şi au fost repudiate de marele părinte bisericesc şi apărător viteaz al adevărului suveran, harul necondiţionat era înrădăcinat în alegerea eternă.

Încă un oponent al lui Augustin ocupă atenţia noastră. El a fost Faustus, care a fost ordonat ca episcop în 454. Şi el a vorbit despre un har general care precede harul special a cărui folosinţă este esenţială harului special. Harul general, atribuit fără distincţie peste toţi oamenii, devine mijlocul prin care voinţa liberă a omului este păstrată alături de un anumit sens religios şi moral. Doar atunci când, prin folosinţa acestui har general, un om, cu voinţa sa liberă, alege binele, harul special îi este oferit prin care el este de fapt mântuit. Şi astfel, şi pentru Faustus, harul special era bazat harul general şi mântuirea era dependentă de voinţa omului.

Deşi Augustin şi-a conturat poziţia sa de bază în controversa pelagiană, atacurile aşa zişilor semi-pelagieni l-au forţat să-şi definească mai ascuţit şi să-şi apere cu atenţie părerile sale. Datorită acestor atacuri Augustin a fost readus încă o dată la Scriptura pentru a studia acele pasaje Scripturale implicate şi de a-şi re-evalua lucrarea sa în lumina Cuvântului lui Dumnezeu.

Augustin a murit în 430 şi lupta a fost continuată de ucenicii săi.

Este de o semnificaţie considerabilă faptul că, deja în vremea lui Augustin, semi-pelagienii citau texte din Scriptură care se mai folosesc şi azi în apărarea ofertei gratuite. Aceasta nu înseamnă că argumentele lor au fost întotdeauna bazate pe Scriptură. De fapt, multe din obiecţiile pe care le-au ridicate ei împotriva poziţiei lui Augustin erau identice cu obiecţiile care se aduc astăzi despre harul suveran şi predestinarea suverană şi eternă. Augustin îi mustră adesea pe oponenţii săi că sunt mulţumiţi cu argumente din raţiunea umană mai degrabă decât să-şi bazeze poziţia lor pe Cuvântul lui Dumnezeu. Însă pe cât au folosit ei Scriptura, ei fac apel la texte ca Romani 2:4, 1 Timotei 2:4, şi 2 Petru 3:9, toate acestea fiind texte la care au făcut apel apărătorii ofertei gratuite.

În explicarea sa a acestor pasaje Augustin a insistat că ele trebuiesc interpretate doar ca aplicându-se celor aleşi. Şi în apărarea acestei poziţii pe baza Scripturii, el a devenit din ce în ce mai convins de soliditatea Biblică a poziţiei sale şi de starea greşită a poziţiei luată de oponenţii săi. El a reafirmat şi a re-accentuat adevărurile harului suveran în toată lucrarea de mântuire şi a predestinării eterne şi suverane.

Părerile sale, totuşi, nu au predominat în biserică. Deşi câţiva au condamnat la o anumită extindere părerile semi-pelagienilor, nici unul nu a stat ferm pentru doctrinele lui Augustin. Aşa cum am sugerat anterior, aceasta era probabil datorită faptului că biserica se dedicase deja pe sine la o anumită idee a liberei voinţe în legătură cu determinarea ei de a păstra meritul faptelor bune3.

Oricare ar fi cazul, adevărul e că în 529, Conciliul de la Orange a vorbit în mod decisiv despre această întrebare. În timp ce Conciliul a atacat anumite aspecte ale învăţăturii semi-pelagienilor, şi în timp ce a şi afirmat anumite doctrine ale lui Augustin, faptul este că Conciliul a refuzat să adopte un Augustinianism pur. În timp ce acesta afirma doctrina păcatului original şi necesitatea necondiţionată a harului, acesta a lăsat loc noţiunii păcatului ca o boală mai degrabă decât ca moarte spirituală şi era tăcut în asemenea doctrine cheie ca incapacitatea absolută a voinţei de a alege binele, şi a predestinării suverane şi eterne. Acesta s-a văzut doar potrivit să avertizeze împotriva noţiunii unei predestinări faţă de rău, ceva ce Augustin nu învăţase. În efect, semi-pelagianismul a câştigat ziua.

Care este concluzia noastră? 

În primul rând, ideea ofertei evangheliei nu a fost ca cea discutată în timpul acestei controverse. Într-un fel aceasta era de înţeles. Pe de-o parte, întregul adevăr referitor la predicarea evangheliei nu primise atenţia teologică din acest timp şi nici un detaliu Scriptural al doctrinei nu a fost expus de către biserică. Întrebarea despre relaţia dintre aceste păreri ale semi-pelagienilor şi predicarea nu era, prin urmare, confruntată. Pe de altă parte, însăşi Roma, cu dezvoltarea sistemului sacerdot, începuse deja să de-accentueze predicarea în favoare unui accent pe sacramente.

Cu toate aceste, anumite idei care au fost în decursul istoriei asociate cu doctrina ofertei gratuite şi care, de fapt, care au fost ţesute în urzeala şi bătătura teologiei ofertei libere erau deja predate în această perioadă. Noi ne referim la astfel de idei ca libertatea voinţei, o voinţă dublă a lui Dumnezeu care doreşte atât salvarea tuturor oamenilor şi care voieşte şi mântuirea doar a celor aleşi, un har general pe care îl primesc cu toţi şi un har special care este oferit în mod condiţionat pe alegerea voinţei, şi o dragoste generală a lui Dumnezeu pentru toţi care este exprimată în dorinţa lui Dumnezeu de a-i salva pe toţi.

Împotriva tuturor acestor păreri Augustin a stat ferm în apărarea harului suveran. Şi, în timp ce cu siguranţă că părerile lui nu au predominat în timpul său şi nici în secolele ulterioare, cu toate acestea, ele au fost făcute încă o dată confesiunea bisericii şi au fost dezvoltate în vremea Reformei. Spre aceştia ne vom întoarce atenţia în continuare.

Note de subsol

2 Această idee că harul particular este clădit pe harul general şi că harul general stă legat de revelaţia generală nu este o idee străină pentru mulţi teologi care au adoptat în anii mai recenţi ideea ofertei libere. Cercetaţi, de exemplu capitolele 3 şi 4 din cartea lui H. Bavinck Our Reasonable Faith; şi a lui Masselink, General Revelation and Common Grace.

3 Cf. studiului meu intitulat, Augustine, Gottschalk and the Doctrine of Predestination, disponibil de la Seminary.

http://www.voxdeibaptist.org/the_history_of_free_will_trd.htm

„De la controversă la criză…” de Kenneth R. Samples

1-img_20180402_1414091-e1537805306713

De la momentul debutului său la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, Adventismul de Ziua a Şaptea (AZŞ) a rămas un subiect extrem de controversat printre creştinii evanghelici (evanghelismul fiind definit ca fiind acea mişcare din cadrul Creştinismului Protestant care accentuează conformitatea cu teologia ortodoxă, evanghelismul, şi, în special, naşterea din nou). A fost, de fapt, ceva de un anumit consens printre scolastici evanghelici ideea că AZŞ era puţin mai mult decât un cult necreştin până în anii 1950, când Donald Grey Barnhouse şi Walter Martin au început o evaluare comprehensivă a teologiei Adventiste. După mii de ore de cercetare şi întâlniri extinse cu oficialii adventişti, Barnhouse şi Martin au concluzionat că AZŞ nu era un cult anti-creştin, ci mai degrabă o denominaţie heterodox (adică, care se depărtează de la doctrina acceptată) creştină.

Treptat, climatul opiniei evanghelice a început să se schimbe în favoare părerii lui Barnhouse şi Martin, deşi existau întotdeauna multe opinii în dezacord. După sfârşitul anilor 1960, AZŞ s-a bucurat de o deschidere fără precedent din partea Protestantismului evanghelic. În mod ironic, această deschidere a ridicat în acelaşi timp şi multe alte chestiuni dificile pe măsură ce anumite învăţături cheie ale AZŞ tradiţional erau confruntate din interiorul denominaţiei.

La mijlocul anilor 1970, au apărut două partide distincte din cadrul AZŞ. Adventismul Tradiţional, care apăra multe din poziţiile Adventismului dinaintea anilor 1950, şi Adventismul Evanghelic, care accentua înţelegerea Reformei despre neprihănirea prin credinţă. Această controversă a creat la scurt timp calea spre o criză internă de explozie care a fragmentat în mod serios denominaţia. În anii timpurii din 1980, o severă disciplină confesională împotriva anumitor lideri adventişti evanghelici i-a deziluzionat pe mulţi adventişti.

Aceste evenimente au determinat pe un număr de evanghelici să cerceteze dacă AZŞ ar trebui să-şi reţină titlul de evanghelic. Scopul acestui articol este de a adresa această întrebare în faţă, pe măsură ce vom revizui controversatele dialoguri evanghelic/AZŞ din anii 1950, precum şi trasarea chestiunilor doctrinare care au contribuit la criza de identitate a Adventismului.

DIALOGURILE EVANGHELIC/AZŞ DIN ANII 1950

Printre acei evanghelici din anii 1950 care au considerat AZŞ că este un cult necreştin au fost scolastici capabili ca Louis Talbot, M.R. DeHann, Anthony Hoekema, J.K. Van Baalen, John Gerstner, şi Harold Lindsell1. Walter Martin, fiind în acel timp directorul departamentului de apologetica cultelor pentru Zondervan Publishing Company, a clasificat AZŞ ca fiind un cult în cadrul cărţii sale, The Rise of the Cults [Apogeul Cultelor, n. tr.]. Şi Donald Grey Barnhouse, un cercetător biblic cunoscut naţional (în America, n. tr.), fondator şi editor al revistei Eternity [Veşnicia], a scris în mod critic despre teologia AZŞ. Barnhouse, având de a face cu câţiva fanatici AZŞ anterior în cadrul vieţii sale, a considerat că evanghelismul şi Adventismul sunt în mod reciproc exclusive.

În mod ironic, primul contact al lui Barnhouse cu liderii adventişti a avut loc atunci când T. Edgar Unruh, lucrător ordinat al AZŞ şi administrator, i-a scris lui Barnhouse lăudându-l pentru anumite discursuri pe care le-a elaborat acesta pe tema îndreptăţirii prin credinţă. Barnhouse a fost nedumerit de faptul că un adventist, care a acceptat în mintea sa că face lucrările neprihănirii, să-l laude pentru că a predicat despre evanghelia Reformei. Deşi era încă suspicios, Barnhouse a sugerat ca cei doi să discute mai în detaliu în ceea ce priveşte doctrina Adventistă.

După câţiva ani mai târziu, Barnhouse a menţionat numele lui Unruh lui Walter Martin, căruia i-a încredinţat sarcina de cercetare aprofundată a AZŞ pentru Eternity. Martin l-a abordat pe Unruh pentru a-i solicita materiale reprezentative despre teologia lor şi oportunitatea de a lua interviu de la numiţi lideri adventişti. Unruh i-a furnizat lui Martin documentaţia pe care o căuta şi i-a aranjat o vizită la sediul central al Conferinţei Generale, care în acel timp era amplasat în oraşul Takoma Park, statul Maryland. Conferinţa Generală, care este corpul de guvernare al AZŞ, l-a primit cu căldură pe Martin şi au fost foarte cooperativi în a-i oferi o sursă primordială de materiale. Având binecuvântarea lui R. R. Figuhr, preşedintele Conferinţei Generale, Unruh a aranjat o conferinţă formală între Martin şi câţiva lideri adventişti.

Martin a cerut specific să vorbească cu renumitul istoric şi apologet adventist, Leroy E. Froom. Froom, autorul a câtorva cărţi renumite cum suntProphetic Faith of Our Fathers [Credinţa profetică a strămoşilor noştri] şi Movement of Destiny [Mişcarea destinului], a cerut ca doi alţi lideri adventişti să participe: W. E. Read, Secretarul zonal al Conferinţei Generale, şi Roy Allan Anderson, Secretarul Asociaţiei Ministeriale a Conferinţei Generale şi editor al revistei Ministry [Slujirea, n. tr.]. La aceştia s-a alăturat şi T. E. Unruh, care s-a comportat ca un preşedinte. Un asociat al luiWalter Martin, George Cannon, profesor de limba greacă de la Colegiul Misionar Nyack, l-a asistat pe Martin în cadrul cercetării lui la această conferinţă istorică. Atunci când întâlnirea a avut loc în statul Pennsylvania, Barnhouse a putut participa şi el în mod activ.

Întrebări şi Răspunsuri

Formatul conferinţei îi implica în mod esenţial pe scolasticii adventişti în a răspunde la întrebările care le erau puse de evanghelici. Martin, în particular, a propus o mulţime de întrebări care au reieşit din cadrul studiului său a surselor primordiale ale AZŞ. Una din primele chestiuni majore ridicate de evanghelici a fost cantitatea grozavă de literatură adventistă care contrazicea în mod clar alte afirmaţii ale oficialilor AZŞ. De exemplu, alături de afirmaţiile ortodoxe referitoare la persoana, natura şi lucrarea lui Hristos, publicaţiile adventiste mai conţineau şi alte articole care aderau la Arianism (care susţine că Hristos a fost o fiinţă creată), o natură păcătoasă a lui Hristos, teoria ispăşirii incomplete, Galatianismul (mântuirea prin ţinerea legii), şi sectarismul extrem. Martin a afirmat că poate oferi numeroase citate care erau în mod neechivoc eretice. Scolasticii adventişti au fost atât şocaţi cât şi înspăimântaţi la unele dintre documentările prezentate.

Datorită puternicului accent al Adventismului asupra înţelegerii progresive a scripturii, ei au fost şovăitori în a adopta vreun crez formal. Chiar şi crezul lor doctrinar cunoscut sub numele de „Cele 27 de crezuri fundamentale” permit schimbare şi revizuire. Din punct de vedere istoric, această lipsă a unui crez formal şi un accent pe înţelegerea progresivă biblică a dat loc unui spectru larg de interpretare doctrinară printre adventişti. În cadrul anilor 1950, precum şi astăzi, această toleranţă a părerilor divergente şi uneori eretice a ştirbit unitatea şi claritatea doctrinară a denominaţiei lor. Aceasta era o chestiune critică pentru evanghelici, care nu puteau spera să reprezinte cu claritate poziţia Adventismului în lumea evanghelică dacă chiar adventiştilor le lipsea consensul referitor la aceste poziţii.

La conferinţa din 1955-56, Martin i-a acuzat pe Adventişti, mai rău, că vorbesc din ambele părţi ale gurii lor, sau, cel mai bine, că nu îşi controlează cum trebuie rândurile lor. Evanghelicii au declarat că dacă Conferinţa Generală permitea erezi ca Arianismul şi Galatianismul să continue în rândurile lor ei ar merita să primească titlul de „sectă”. Spre creditarea loc, toţi scolasticii adventişti prezenţi au repudiat poziţiile menţionate mai sus, şi au promis că învăţătura deviată care era la o diversitate cu doctrina exprimată a AZŞ va fi investigată de către Conferinţa Generală. Ei au mai declarat că majoritatea, dacă nu toate, din aceste doctrine nu reprezentau teologia AZŞ, ci au exprimat opiniile a câţiva care au aparţinut de ceea ce Froom s-a referit a fi „franjul de lunatici”.

Ortodoxie esenţială?

Pe măsură ce conferinţa progresa, evanghelicii au devenit din ce în ce mai impresionaţi atât de sinceritatea cât şi de ortodoxia generală a liderilor adventişti. Se părea acum că structura teologiei AZŞ era ortodoxă în mod esenţial. Adventismul a afirmat inspiraţia Scripturii, doctrina creştină despre Trinitate, divinitatea lui Hristos, naşterea din fecioară, ispăşirea mandatară, învierea trupească, şi al doua venire2. Martin, care a scris destul de vast în domeniul subiectului cultelor bazate în America, a recunoscut imediat că aceasta nu era afirmaţia doctrinară a unui cult tipic. El a început să creadă că AZŞ, cel puţin pe cât îl reprezentau aceşti oameni, a fost foarte greşit înţeles de către Creştinismul evanghelic.

Deşi Martin a fost impresionat de dedicarea lor faţă de lucrurile esenţiale ale credinţei, încă mai erau un număr de doctrine adventiste distincte care stăteau de mult timp în calea acceptării lor în calitate de fraţi creştini. Majoritatea scolasticilor evanghelici care au scris în mod negativ referitor la AZŞ şi-au concentrat criticile lor pe acele câteva distinctive, pe care ei le credeau că ar fi subminat orice ar fi avut Adventismul ortodox. Martin, care era determinat să înţeleagă cu claritate AZŞ, a cerut o explicare detaliată a acestor crezuri specifice.

Heterodoxie sau Erezie?

Deoarece aceste doctrine controversate transmit unicitatea teologiei adventiste, şi pentru că ajungerea la o înţelegere referitoare la ele era importantă pentru evaluarea Barnhouse/Martin, este necesară o scurtă examinare a acestora. Din nefericire, spaţiul limitat ne împiedică să facem o tratare aprofundată, aşa că vom discuta trei dintre distinctivele care au fost o sursă majoră a înţelegerii greşite3. Conferinţa Evanghelică/AZŞ a dezvăluit faptul că teologia Adventistă diferă de Creştinismul tipic în următoarele trei chestiuni: Sabatul, autoritatea figurii conducătoare a sectei, Ellen G. White, şi doctrina „judecăţii investigative”.

Sabatarianismul. AZŞ învaţă că ţinerea Sabatului din Ziua a Şaptea, ca o memorial perpetuu al creaţiei, este obligatoriu pentru toţi creştinii ca semn al „adevăratei ascultări” de Domnul. Spre deosebire de alţi adventişti extremi, totuşi, scolasticii adventişti de la conferinţă au declarat că ţinerea Sabatului nu ducea la obţinerea mântuirii, şi că acei creştini ne-adventişti care ţineau Duminica de bunăvoie nu erau excluşi din cadrul trupului lui Hristos.

Deşi ţinerea Sabatului nu a fost niciodată poziţia oficială a Creştinismului istoric, evanghelicii au concis faptul că a ţine sau nu un Sabat era acceptabil în cadrul contextului din Romani 14:5-6. Alte denominaţiuni creştine, cum sunt Baptiştii de Ziua a Şaptea, au preluat şi ei această poziţie. Evanghelicii au respins în mod viguros concluzia adventiştilor referitoare la Sabat, însă ei nu au văzut aceasta ca o chestiune ce îi putea diviza pe ei.

Ellen G. White şi duhul de profeţie. Dezvoltarea şi însăşi existenţa în sine a Adventismului este din punct de vedere literal incomprehensibil aparte de Ellen White şi voluminoasele sale scrieri. Nici un lider creştin sau teolog nu a exercitat o aşa mare influenţă asupra vreunei denominaţii aşa cum a făcut-o Ellen White asupra Adventismului. În timpul vieţii sale, domnişoara White a fost creditată prin scrierea a 46 de cărţi care însumau circa 25 de milioane de cuvine, care atingeau în principiu fiecare domeniu al crezului şi al practicii adventiste.

AZŞ cred că darul prorociei menţionat în 1 Corinteni capitolele 12 şi 14 a fost manifestat în mod unic în viaţa şi în scrierile lui Ellen White. Pretinsele sale viziuni şi cuvinte de la Domnul au fost interpretate ca fiind o identificare şi o caracteristică calificatoare pentru restul bisericii lui Dumnezeu. Scrierile lui Ellen White au fost adesea descrise, aşa cum ea însăşi o afirma, ca „o lumină mai mică” care artă la „lumina mai mare” a Scripturii4.

Deoarece AZŞ a considerat scrierile lui Ellen White ca fiind „sfatul inspirat de la Domnul”, evanghelicii au fost preocupaţi despre ce fel de relaţie avea scrierile sale cu Biblia. Întrebarea pusă cercetătorilor adventişti suna astfel: „Privesc Adventiştii de Ziua a Şaptea scrierile lui Ellen G. White ca fiind pe plan egal cu scrierile Bibliei?”5 Liderii adventişti au dat următorul răspuns:

1) Noi nu privim scrierile lui Ellen G. White ca adiţionale la canonul sacru al Scripturii.

2) Noi nu ne gândim la ele ca având aplicaţie universală, la fel cum este Biblia, ci în particular pentru biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

3) Noi nu le privim în acelaşi sens cu Sfintele Scripturi, care stau aparte şi sunt unice în calitate de standard prin care toate celelalte scrieri trebuiesc judecate.6

În timp ce evanghelicii au respins în mod deschis părerea adventiştilor cu privire la scrierile lui Ellen White, ei au concluzionat faptul că atâta timp cât scrierile ei nu erau privite ca 1) nefiind parte cu Scriptura, 2) infailibile, sau 3) un test al părtăşiei creştine, această chestiune nu trebuie să fie separatoare.

Doctrina sanctuară / judecata investigativă. Poate că una dintre cele mai distinctive crezuri adventiste este doctrina despre sanctuar. Această doctrină a apărut ca o explicaţie pentru eşecul mişcării Millerite din 1844. Lucrătorul baptist William Miller (1782-1849), folosind interpretarea zi-an a textului din Daniel 8:14, a prezis faptul că Isus Hristos se va întoarce în mod literal pe pământ după 2300 de ani după începutul celor 70 de săptămâni ale lui Daniel (Daniel 9:24-27), pe care el le-a interpretat că este perioada dintre anii 457 î. Hr. – 1843 d. Hr. Când anul 1843 a trecut fără a vedea revenirea Domnului, mişcarea millerită a făcut o ajustare minoră şi a declarat că 22 octombrie 1844, va fi data celei de-a doua veniri a lui Hristos. Când şi această prezicere a eşuat, mişcarea millerită a suferit de ceea ce este cunoscut în istorie de „Marea Dezamăgire”. Pentru mulţi aceasta a pus capăt mişcării Adventiste, însă pentru unii abia începea.

La începutul Marii Dezamăgiri, un alt individ, Hiram Edson, a reexaminat profeţia din Daniel 8:14 după ce a primit – vorba vine – o viziune iluminatoare despre această chestiune într-un câmp de porumb. Edson, cu ajutorul lui O. R. L. Crosier, a ajuns la concluzia că eroarea lui Miller se baza pe natura evenimentului, mai degrabă decât pe calculul de timp. Miller a interpretat „curăţarea sanctuarului” (la care se face referire în Daniel 8:14) ca fiind o profeţie că Isus Hristos s-ar reîntoarce în „sanctuarul” pământesc, adică pe pământ. Edson, în lumina viziunii sale, a ajuns să creadă că Hristos, mai degrabă decât că avea să revină pe pământ în 1844, a intrat de fapt pentru prima dată în cel de-al doilea compartiment al sanctuarului ceresc. Edson credea că există un sanctuar ceresc care a fost modelul pentru cel pământesc din cadrul Vechiului Testament, complet cu cele două compartimente cunoscute sub numele de locul sfânt şi locul preasfânt. 1844, conform lui Edson, a marcat începutul celei de-a doua faze a lucrării de ispăşire a lui Hristos.

Lucrarea pe care o avea Isus de făcut în locul preasfânt a fost mai târziu dezvoltată în doctrina judecăţii investigative. Adventiştii timpurii au înţeles lucrarea de ispăşire a lui Isus ca fiind realizată în două faze. Această lucrare în două-faze a lui Hristos putea fi înţeleasă ca un anti-tip al lucrării preoţilor din Vechiul Testament.

În cadrul vechiului legământ, au argumentat ei, datoriile preoţeşti zilnice erau limitate la oferirea de jertfe în cadrul locului sfânt (iertarea păcatului), însă odată pe an în ziua ispăşirii, marele preot intra în locul preasfânt şi curăţa sanctuarul prin stropirea cu sângelui unui animal înjunghiat peste capacul îndurării (ştergerea păcatului). După curăţarea sanctuarului, păcatele poporului erau puse pe un ţap ispăşitor care era mai apoi alungat în pustiu.

Conform Adventismului, Isus ierta păcatul din momentul morţii Sale mandatare pe cruce; totuşi, în data de 22 octombrie 1844, Isus şi-a început lucrarea Sa de ştergere a păcatului. De la înălţarea Sa şi până în 1844, Isus a aplicat iertarea pe care El a cumpărat-o pe cruce în cadrul primului compartiment al sanctuarului, dar în 1844, El a intrat în al doilea compartiment şi a început să investigheze vieţile acelora care au primit iertare pentru a vedea dacă ei sunt vrednici de viaţa veşnică. Doar aceia care au trecut de această judecată puteau fi asiguraţi că vor fi răpiţi la venirea Sa. Această doctrină a dat naştere la ceea ce mai târziu a ajuns să fie cunoscut sub numele de învăţătura perfecţiunii fără de păcat (ţinerea în mod perfect a poruncilor pentru a putea primi acceptare la judecată). După judecata investigativă, Hristos avea să iasă din sanctuarul ceresc şi să revină pe pământ pentru a aduce fiecărui om răsplata cuvenită, aceasta întâmplându-se în ziua cea mare a Domnului. Aceasta este anul 1844, şi evenimentele descrise mai sus marchează începutul AZŞ.

După ce a auzit această doctrină specifică, Barnhouse a descris doctrina sanctuarului ca fiind nimic mai mult decât o deviză de salvare a obrazului, care a fost creată pentru a-i scăpa de eroarea millerită. Evanghelicii au repudiat aceste două doctrine prin a afirma că nu au nici un suport biblic. Cu toate acestea, întrebarea care mai rămânea pentru evanghelici era aceea dacă aceste două doctrine stăteau în calea părtăşiei autentice. Preocuparea primară a fost dacă aceste doctrine minimalizau lucrarea de ispăşire a lui Hristos, sau dacă o reduceau la o ispăşire incompletă. După o evaluare critică, evanghelicii au concluzionat faptul că această doctrină a judecăţii investigative „nu constituie nici o barieră reală pentru părtăşie atunci când aceasta este înţeleasă în sensul ei simbolic şi nu în cel materialist, şi sensul extrem de literal în care unii din scriitori timpurii adventişti au menţionat-o”7. Ei au subliniat faptul că în cadrul gândirii contemporane a AZŞ doctrina nu implica o ispăşire duală sau parţial-completată, ci mai degrabă că odată-pentru-totdeauna ispăşirea este aplicată de Hristos în calitate de Marele nostru Preot din ceruri.

În măsura în care erau preocupaţi evanghelicii, cele trei doctrine ale Sabatarianismului, a autorităţii lui Ellen White şi a sanctuarului / a judecăţii investigative, deşi eronate, dacă erau în mod adecvat interpretate nu ar fi împiedicat părtăşia dintre cele două tabere.

Alte doctrine adventiste distincte ca cele ale nemuririi condiţionale, a anihilării celor răi, a reformei sănătăţii, şi a conceptului restului bisericii au fost discutate şi evaluate de către evanghelici. Concluzia lor a fost că deşi aceste doctrine erau în afara evanghelismului tipic, şi în unele cazuri fără vreun suport clar biblic, explicaţia dată de aceşti scolastici adventişti nu i-ar preveni pe aceştia de la a fi urmaşi autentici ai lui Isus.

După evaluarea a mii de pagini de documentaţie şi participarea în sesiuni extensive de întrebări şi răspunsuri cu câţiva dintre cei mai competenţi scolastici ai Adventismului, Walter Martin, vorbind în dreptul evanghelicilor, a concluzionat că AZŞ „este în mod esenţial o denominaţie creştină, însă în cadrul perspectivei generale a teologiei sale trebuie privit a fi mai mult heterodox decât ortodox, şi că practicile sale nu în câteva instanţe pot fi de-a dreptul catalogate drept separatoare.”8

Consecinţa Conferinţei

Decizia de reclasificare a AZŞ drept o denominaţie heterodoxă, mai degrabă decât un cult necreştin, a fost foarte controversată. Barnhouse şi Martin au primit critici considerabile în cadrul cercurilor evanghelice. De fapt, după ce ei au dezvăluit descoperirile lor în câteva ediţii ale revisteiEternity, 25% din abonaţi şi-au încetat abonamentele!

Acest climat de opinie a început să se schimbe, totuşi, odată cu apariţia publicaţiei adventiste Questions on Doctrine [Întrebări despre doctrină] (notate aici pe scurt cu QOD)9. Acest volum a fost produs direct din sesiunile cu întrebările şi răspunsurile cu evanghelicii, ambele părţi contribuind la redactarea precisă a întrebărilor. Scopul exprimat al acestei cărţi a fost acela de a clarifica doctrina Adventistă prin a arăta domeniile de crez comun şi diferenţele distincte cu evanghelismul. Scolasticii adventişti care au publicat QOD au accentuat laolaltă faptul că această carte nu era o nouă afirmaţie de credinţă, ci mai degrabă o explicaţie a aspectelor majore ale crezului AZŞ.

Pentru a se asigura că acest volum reprezenta într-adevăr teologia AZŞ, şi nu opinia câtorva, manuscrisul nepublicat a fost trimis la 250 de lideri adventişti pentru a fi revizuit. În urma primirii doar a câtorva critici minore, manuscrisul de 720 de pagini a fost acceptat de comitetul Conferinţei Generale şi a fost publicat de editura Review and Herald Publishing Association în anul 1957. În timp ce acest volum din anii recenţi a devenit o sursă de controversă în cadrul Adventismului, este interesant să notăm faptul că R. R. Figuhr a afirmat mai târziu că el a considerat QOD a fi realizarea cea mai plină de înţeles a preşedinţiei sale10.

La câţiva ani mai târziu, în anul 1960, a fost publicată cartea lui Martin, The Truth about Seventh-day Adventism [Adevărul despre Adventismul de Ziua a Şaptea] şi a primit o largă acceptare. Mulţi dintre cei care au criticat evaluarea Barnhouse/Martin au început să aibă o nouă perspectivă despre AZŞ datorită documentării extensive dezvăluite în cartea lui Martin (Deşi această carte nu a mai fost reeditată, evaluarea lui Martin a AZŞ a fost disponibilă prin intermediul cărţii sale ulterioare The Kingdom of the Cults [Împărăţia cultelor]). Liderii adventişti au afirmat de asemenea în mod public faptul că această carte a lui Martin reprezenta în mod corect teologia Adventistă. Un scolastic adventist din zilele noastre a făcut această afirmaţie: „Cartea lui Martin este munca unui investigator cinstit şi teolog competent. El a înţeles şi a raportat cu claritate ceea ce adventiştii i-au spus lui că cred, iar el a citat în mod exhaustiv dovezile lor.”11 Astfel, conform conducerii AZŞ, atât QOD cât şi The Truth about Seventh-day Adventism au reprezentat în mod clar teologia lor în cadrul târziu al anilor 1950, deşi, aşa cum vom vedea, acceptarea acelei teologi în cadrul AZŞ era pe de parte de la a fi universală.

Multe lucruri s-au schimbat, totuşi, de la apariţia QOD, astfel că ne vom întoarce atenţia la acele evenimente care au format criza Adventismului din prezent.

ÎNCEPUTUL CONTROVERSEI

Anii 1960 şi 1970 au fost un timp de mare harababură şi de dezbateri doctrinare în cadrul AZŞ, odată cu numitorul comun care era întrebarea despre unicitatea Adventismului12. Ar continua să meargă Adventismul în aceeaşi direcţie stabilită sub administrarea lui Figuhr  din QOD, sau denominaţia s-ar întoarce la o înţelegere mai tradiţională a credinţei? Dezbaterea referitoare la această întrebare avea să dea naştere la cele două partide din cadrul AZŞ: Adventismul Evanghelic şi Adventismul Tradiţional13. Vom privi acum la aceste două grupări şi le vom compara părerile referitoare la doctrinele care i-a despărţit. Acele doctrine constau din neprihănirea prin credinţă, natura umană a lui Hristos, evenimentele din 1844, asigurarea mântuirii, şi autoritatea lui Ellen White.

Adventismul Evanghelic

Rădăcinile Adventismului Evanghelic pot fi cu siguranţă trasate de la scolasticii adventişti care au dialogat cu Barnhouse şi Martin. Atunci când QODa repudiat aceste doctrine tradiţionale comun susţinute cum sunt cele despre natura păcătoasă a lui Hristos, extremele literale ale sanctuarului ceresc, şi scrierile lui Ellen White ca având o autoritate doctrinară infailibilă, ele au pus un fundament critic pentru cei care aveau să ducă mai târziu torţa pentru această mişcare de reformă. Fostul editor al publicaţiei Evanghelica, Alan Crandall, comentează: „Seminţele aceste mişcări au fost plantate în cadrul denominaţiei prin cartea QOD în 1957, şi intriga de bază a fost udată de lucrători publici cum sunt R.A. Anderson, H.M.S. Richards, Sr., Edward Heppenstall, Robert Brinsmead, Desmond Ford, Smuts van Rooyen, şi alţii.”14

Această mişcare a continuat să crească şi să evolueze de-a lungul anilor 1970, din care principalii reprezentanţi au fost doi scolastici australieni AZŞ pe nume Robert Brinsmead şi Desmond Ford (Brinsmead susţinea anterior o formă de perfecţionism, însă mai apoi a repudiat-o). Brinsmead şi Ford, prin intermediul scrierilor şi a discursurilor lor, au fost catalizatorii majori ai unei renaşteri a doctrinei justificării prin credinţă care primea o mare acceptare, în special în cadrul Diviziunii Australo-asiatică a bisericii Adventiste. Mişcarea a fost sprijinită în principal de pastori tineri adventişti, laici şi oameni de la seminarii. Au fost de asemenea şi un număr bun de scolastici adventişti americani care erau simpatizanţi ai poziţiei Brinsmead/Ford.

Chestiunile doctrinare majore care uneau acest grup erau:

1) Neprihănirea prin credinţă: Acest grup a acceptat înţelegerea reformei despre neprihănirea prin credinţă (conform căreia neprihănirea prin credinţă include doar justificare, şi este un act judecătoresc al lui Dumnezeu prin care El îi declară pe păcătoşi a fi drepţi pe baza propriei neprihăniri a lui Hristos). Atitudinea noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează pe neprihănirea atribuită de Hristos, pe care o primim doar prin credinţă. Sfinţirea este roada ce însoţeşte şi nu rădăcina mântuirii.

2) Natura umană a lui Hristos: Isus Hristos a avut o natură umană lipsită de păcat cu nici o înclinaţie sau predilecţie spre păcat. În acel sens, natura umană a lui Hristos a fost ca cea a lui Adam înainte de Cădere. Deşi Hristos a suferit în mod sigur limitările unui om real, prin natură El a fost impecabil (adică, incapabil de a păcătui). Isus a fost în primul rând înlocuitorul nostru.

3) Evenimentele din 1844: Isus Hristos a intra în locul preasfânt (în ceruri) la înălţarea Sa; doctrina sanctuarului şi a judecăţii investigatoare (liberalismul tradiţional şi perfecţionismul) nu au nici o bază în Scriptură.

4) Asigurarea mântuirii: Poziţia şi asigurarea noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează doar pe neprihănirea atribuită a lui Hristos; perfecţiunea lipsită de păcat nu este posibilă în această parte a cerului. Încrederea în Hristos acordă unei persoane asigurarea.

5) Autoritatea lui Ellen G. White: Ellen White a fost o creştină autentică care a posedat un dar de prorocie. Totuşi, nici ea şi nici scrierile sale nu sunt infailibile, şi ele nu trebuiesc folosite drept autoritate doctrinară……………….

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/de-la-controversa-la-criza/

Ce spune Biblia despre calitatea de membru în Biserică?

Introducere: Domnul Isus a spus că nu este obligatoriu ca cineva să-L urmeze, doar dacă dorește (Matei 16:24). Dar, daca cineva dorește să-L urmeze: să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-L urmeze. Ce înseamnă spusele Domnului Isus? Înseamnă dedicare totală!

1. Bazele biblice ale membralității în Biserică.

Unde găsim în Biblie ideea de a fi membru într-o Biserica?

1.1. Prima dovadă este chiar în cuvântul Eklessia (Matei 16:18).

Biserica este o comunitate de credincioși în care intri pe baza unui legământ cu Cristos și cu Biserica, este adunarea locală a celor născuți din nou prin Duhul Sfânt și care sunt dedicați lui Cristos.

1.2. A doua dovadă o găsim în câteva texte referitoare la disciplină și alte aspecte sociale ale Bisericii.

1 Corinteni 5:12-13

2 Corinteni 2:6

1 Timotei 5:9

Apocalipsa 21:27

2 Tesaloniceni 3:14-15

Matei 5:13

Cu siguranță avem o bază biblică pentru membralitate. Chiar dacă nu sunt foarte multe texte biblice, acestea sunt clare și incontestabile. Apartenența la o Biserică locală este o implicație bună și necesară a dorinței lui Dumnezeu de a păstra o distincție clară între poporul Lui ales și sistemul lumesc răzvrătit.

2. Motivația biblică a membralității în Biserică

De ce să fim membrii în Biserică? De ce să nu părăsim adunarea noastră? Pentru că așa spune Biblia! Și acest fapt ar trebui să fie suficient pentru un credincios. Câteva motivații practice:

2.1. Pentru a avea certitudinea faptului că suntem mântuiți (1 Ioan 4:20).

2.2. Pentru ca împreună să răspândim Evanghelia semenilor noștri (Matei 5:13-16, Ioan 13: 33-34).

2.3. Pentru a denunța împreună ideile greșite ale profeților falși (Evrei 13:9, 1 Tesaloniceni 5:20-22).

 2.4. Pentru a ne implica împreună în edificarea altor credincioși (Evrei 10: 23-25).

 2.5. Pentru a-i aduce împreună glorie lui Dumnezeu (1 Petru 2.12).

3. Responsabilitățile membrilor Bisericii

Ce presupune calitatea de membru într-o Biserică? În mod fundamental o viață de pocăință și credință. Biserica este o comunitate de oameni născuți din nou care au anumite responsabilități.

3.1. Să participe regulat la serviciile divine (Evrei 10:25).

3.2. Să participe regulat la Cina Domnului (Faptele Apostolilor 2:42, 1Corinteni 11:26).3.3. Să participe regulat la lucrarea de rugăciune (1Tesaloniceni 5:17).

3.4. Să participe regulat la întâlnirile membrilor (adunările generale ale Bisericii).

3.5. Să participe regulat la dărnicia Bisericii (1 Corinteni 16:1-2, 2 Corinteni 9:7).

3.6. Să participe regulat la lucrarea de evanghelizare a Bisericii (Faptele Apostolilor 1:8).

3.7. Să participe regulat la una sau mai multe slujiri ale Bisericii, în conformitate cu darurile spirituale primite (1 Corinteni 12:7, Romani 12:3-8, 1 Corinteni 14:26).

Aplicație practică:

Fii membru într-o Biserică și împreună cu alții trăiește în dragoste și dedicare pentru ca aceia care nu sunt creștini să audă și să vadă Evanghelia, iar creștinii care sunt slabi să fie îmbărbătați, cei tari să își canalizeze energia într-o direcție bună, iar Dumnezeu să Își primească toată gloria.

Samy Tuțac

http://www.baptist-tm.ro/ce-spune-biblia-despre-calitatea-de-membru-in-biserica