Locul familiei în sistemul de valori al creștinului

 

„Una dintre formele de idolatrie acceptabile printre creștinii evanghelici este idolatrizarea familei.” Afirmaţia, care a fost postată de pastorul Kevin DeYoung pe contul său de Twitter, a devenit virală pe contul de socializare, colectând peste 1.600 de like-uri, dar și critici acerbe și solicitări de clarificare.

Deși nu este neobișnuit ca un subiect important, precum cel al familiei, să suscite un interes pe măsură, atenţia primită de această postare l-a luat prin surprindere pe însuși autorul ei, care s-a văzut nevoit să clarifice sensul afirmaţiei sale într-un text publicat de The Gospel Coalition.

DeYoung a mărturisit că, în doar câteva zile, s-a transformat într-un personaj controversat, devenind, în funcţie de convingerile celor care i-au citit postarea, un lider extrem de curajos sau doar un înșelător.

Pastorul a fost apostrofat pentru că ar inventa false probleme, ignorându-le pe cele cu adevărat stringente – relaxarea moralei sexuale, amânarea căsătoriei pentru vârste tot mai mature și manipularea fertilităţii, în sensul restrângerii sau amânării concepţiei pe termen nedeterminat.

Enunţul lui DeYoung a fost așezat de criticii săi în registrul celor care subminează rolul esenţial al familiei, „într-un moment în care fragmentarea familiei tradiţionale este fără precedent”, soldându-se cu nașteri în afara familiei, separări și divorţuri, precum și abuzuri, după cum sublinia John, unul dintre utilizatorii de Twitter. Un slalom printre reacţiile critice arată că acesta este firul roșu care le străbate – frustrarea că rolul familiei ar fi minimalizat într-o perioadă în care se crede că familia creștină este extrem de fragilă.

Această convingere merge în direcţia unor studii (sau poate a fost creată sau amplificată de acestea) care arată că și familiile creștine sunt foarte vulnerabile în faţa divorţului, creștinii atingând aceleași rate ridicate de disoluţie ale familiei ca și necreștinii.

Înainte de a inventaria argumentele pe care DeYoung le aduce în sprijinul afirmaţiei sale, este util să aruncăm o privire asupra ultimelor cercetări legate de familiile creștine, pentru a vedea cât mit și cât adevăr se regăsește în convingerea că acestea sunt destul de puţin stabile și, atunci când rezistă, nu sunt chiar fericite.

Și creștinii divorţează. Cât de frecvent?

Ideea că stabilitatea maritală a creștinilor nu este prea robustă este foarte răspândită, explică Glenn Stanton, directorul organizaţiei creștine Focus on the Family, susţinând că popularitatea ei nu salvează de inexactitate. Mai mult, vehicularea acestei idei este folosită pentru a demonstra că, în viaţa de zi cu zi, credinţa creștină nu se descurcă atât de bine, eșuând în aceeași fundătură în care ajung și relaţiile necreștinilor.

Cireașa de pe tort o constituie un studiu publicat în februarie 2014 în American Journal of Sociology, care arată că divorţul în rândul conservatorilor religioși depășește media divorţurilor din societate. Analizând harta Statelor Unite, pentru a identifica regiunile cu rate mai înalte ale divorţului, demografii Jennifer Glass, de la Universitatea din Texas, și Philip Levchak, de la Universitatea din Iowa, au constatat că un predictor puternic al ratei ridicate de divorţ este concentrarea mare a conservatorilor evanghelici într-o regiune.

Cercetătorii au arătat că procentul divorţurilor crește în statele conservatoare din punct de vedere religios (Alabama și Arkansas se plasează pe al doilea, respectiv al treilea loc în ce privește numărul de divorţuri din SUA, cu aproximativ 13 divorţuri la 1.000 de persoane pe an), și este mai mic în statele mai liberale (6 și 7 divorţuri la 1.000 de persoane în statele New Jersey și Massachusetts).

Comentând concluzia acestui studiu – conservatorii religioși divorţează mai frecvent decât liberalii religioși și decât cei fără o afiliere religioasă –, Bradford Wilcox, directorul National Marriage Project, admite că, până la un punct, aceasta este adevărată, dar că trebuie făcute observaţii care modifică înţelegerea întregului cadru.

În primul rând, subliniază Wilcox, studiul constată, de asemenea, o rată mare a divorţului și în statele cu un procent mare de cetăţeni nereligioși, ceea ce poate pune sub semnul întrebării faptul că religia în sine reprezintă problema. În al doilea rând, rata divorţului diferă chiar și printre protestanţi, după cum arată sociologul Charles Stokes – se menţine ridicată în rândul protestanţilor nominali, care frecventează rar sau deloc biserica, și scăzută în rândul protestanţilor ce frecventează regulat serviciile religioase, ceea ce arată că angajamentul religios ferm face o diferenţă reală.

Un studiu efectuat de Wilcox, care este și sociolog la Universitatea din Virginia, arată că protestanţii conservatori care frecventează regulat biserica au un risc de divorţ cu 35% mai mic decât cei neafiliaţi religios, pe când, raportat la același grup, riscul de divorţ al protestanţilor nominali crește cu 20%. De asemenea, riscul unui divorţ scade cu 31% în cazul catolicilor practicanţi și cu 97% în rândul evreilor religioși.

Cercetătoarea Shaunti Feldhahn, absolventă de Harvard și autoarea mai multor cărţi despre căsnicie, și-a prezentat concluziile despre stabilitatea mariajului din societatea de astăzi în cartea sa Vești bune despre căsătorie: demascând miturile despre căsătorie și divorţ (The Good News About Marriage: Debunking Discouraging Myths about Marriage and Divorce), pe baza unui studiu pe care l-a derulat de-a lungul a 8 ani.  Feldhahn constată că rata divorţului nu a ajus niciodată la 50%, așa cum s-a vehiculat adesea. De fapt, aceste cifre au venit din estimările cercetătorilor, care au asistat la o creștere fără precedent a divorţurilor în anii ’70 și începutul anilor ’80, dar în realitate divorţurile n-au atins acest prag și nici măcar nu s-au apropiat de el. Conform cercetării lui Feldhahn, în jur de 20-25% dintre căsnicii se destramă și, în timp ce acest procent nu este unul neglijabil, „este cu mult mai bun” decât cel pe care-l vehiculează oamenii. În plus, studiul a stabilit că 4 căsnicii din 5 sunt fericite la 5 ani după încheierea lor, iar cele creștine au probabilitatea cu 27 până la 50% mai mică de a se destrăma.

Autorii acestor studii nu susţin totuși că familiile creștinilor nu se luptă cu probleme și provocări reale, ci doar afirmă că doresc să corecteze o imagine deformată despre instabilitatea și insatisfacţia cronică in casnicii, demonstrând că, în timp ce mai este de lucrat pentru clădirea acestor relaţii, ele nu sunt totuși sub pragul de avarie, așa cum se vehiculează adesea nejustificat.

Familia rămâne în centrul sistemului de valori americane, arată un sondaj Pew Research Center, constituind pentru majoritatea americanilor, creștini sau nu, principala sursă de satisfacţie și de împlinire.

Locul familiei în sistemul de valori al creștinului

SACRAMENTE

download

SACRAMENTE. Cuvântul „sacrament” (lat. sacramentum) în sensul său specific teologic, când este folosit pmtru a descrie anumite rituri ale credinţei creştine, aparţine perioadei de elaborare a doctrinei mult mai târzie decât NT. Vulgata redă astfel în unele porţiuni gr.mysterion (Efeseni 5:32; Coloseni 1:27; 1 Timotei 3:16; Apocalipsa 1:20; 17:7), care era, totuşi, mult mai comun tradus prin mysterium (*TAINĂ). În folosinţa timpurie eclesiasticăsacramentum a fost folosit cu un sens mai larg cu privire la orice respectare a unui ritual sau lucru sacru.

În folosirea de fiecare zi cuvântul s-a aplicat în două moduri: (1) referitor la gajul sau zălogul încredinţat spre păstrare publică de către părţile aflate în proces, ipotecat spre a fi folosit într-o cauză sacră; (2) ca jurământul pe care un soldat roman îl depunea faţă de împărat, şi apoi referitor orice alt jurământ. Mai târziu aceste idei s-au combinat pentru a produce conceptul de rit sacru care era un gaj sau un simbol, a cărui primire implica un jurământ de loialitate şi aceasta a condus în timp la limitarea cuvântului „sacrament” la două rituri majore de instituire divină, Botezul şi Cina Domnului. Întrebuinţarea mai largă a termenului a continuat de-a lungul a mai multor secole. Hugo de St. Victor (sec. 12-lea) vorbeşte de treizeci de sacramente, pe când Peter Lombard cam din aceeaşi perioadă le evaluează ca fiind numai şapte la număr. Ultima din aceste aprecieri este oficial acceptată de Biserica Catolică.

Definiţia cea mai comună a sacramentului acceptată de Bisericile Reformate şi cele Catolice este că el este un semn exterior vizibil, poruncit de Cristos, proclamând şi făgăduind o binecuvântare interioară şi spirituală. Definiţia este tributară învăţăturilor şi limbajului lui Augustin care a scris despre formele vizibile care poartă asemănarea lucrurilor invizibile. Când la acest „element” sau formă vizibilă se adaugă Cuvântul instituit de Cristos, se obţine sacramentul, astfel că sacramentul poate fi denumit ca fiind „Cuvântul vizibil” (vezi Augustin, Tracts on the Gospel of John 80; Epistles 98; Contra Faustum 19. 16; Sermons 272).

Oare conţine NT învăţătura ca fiecare creştin să fie obligat să respecte ritualurile sacramentale? Care este beneficiul spiritual în urma primirii lor şi cum se transmite acesta?

Obligaţia de a continua ritualurile sacramentale izvorăşte din: (1) instituirea lor de către Cristos; (2) porunca Sa expresă ca ele să fie continuate; (3) folosirea lor în esenţă ca simboluri ale actelor divine care sunt parte integrantă din revelaţia Evangheliei. În felul acesta există doar două ritualuri obligatorii pentru toţi creştinii. Nu există aceeaşi fundamentare biblică pentru administrarea altor aşa-numite ritualuri sacramentale (de ex. confirmarea, ordinele, căsătoria, penitenţa, ungerea cu untdelemn) ca şi pentru *Botez şi pentru *Cina Domnului, care de la început au fost asociate cu proclamarea Evangheliei şi cu viaţa Bisericii (Faptele Apostolilor 2:41-42; vezi 1 Corinteni 10:1-4). Ele sunt asociate cu circumcizia şi Paştele, ritualurile obligatorii din VT (Coloseni 2:11; 1 Corinteni 5:7; 11:26). Viaţa creştină este asociată în începuturile ei şi în continuarea ei cu respectarea sacramentelor (Faptele Apostolilor 2:38; 1 Corinteni 11:26). Unele din cele mai profunde lecţii referitoare la sfinţenie şi desăvârşire sunt implicit legate de ceea ce spune Scriptura despre obligaţiile sacramentale ale creştinului (Romani 6:1-3; 1 Corinteni 12:13; Efeseni 4:5). Referinţele la sacramente pot fi subliniate de unele pasaje care nu le menţionează explicit (de ex. Ioan 3; 6; 19:34; Evrei 10:22). Marea trimitere a Domnului nostru înviat din morţi ca ucenicii să meargă la toate naţiunile cu Evanghelia porunceşte în mod specific administrarea Botezului şi implică clar respectarea Cinei Domnului (Matei 28:19-20). Cristos promite să fie cu slujitorii Lui până la sfârşitul veacului. Lucrarea la care i-a chemat El, inclusiv respectarea sacramentelor, nu se va termina până atunci. Nici Pavel nu are nici un dubiu în ceea ce priveşte continuarea Cinei Domnului amintind de moartea lui Cristos, până când El va veni din nou (1 Corinteni 11:26). Este adevărat că Matei şi Marcu nu menţionează porunca „să faceţi acest lucru în amintirea Mea” dar ea este pusă în evidenţă de practica Bisericii Primare (Faptele Apostolilor 2:42; 20:7; 1 Corinteni 10:16; 11:26) care este mai mult decât compensatorie.

Eficacitatea sacramentelor depinde de instituirea şi poruncirea lor de către Cristos. Elementele în ele însele nu au nici o putere; credincioşia cu care sunt folosite contează. Prin ele credinciosul este introdus în comuniune cu moartea şi învierea lui Cristos (Romani 6:3; 1 Corinteni 10:16). Iertarea (Faptele Apostolilor 2:38), curăţirea (Faptele Apostolilor 22:16; cf. Efeseni 5:26) înviorarea spirituala (Coloseni 2:12) sunt asociate cu botezul. Părtăşia cu Trupul şi Sângele lui Cristos este realizată prin Sfânta împărtăşire (1 Corinteni 10:16; 11:27). Botezul şi paharul sunt legate împreună în învăţătura Domnului atunci când El vorbeşte despre moartea Sa şi în mintea Bisericii atunci când aceasta îşi aminteşte de obligaţiile sale solemne (Marcu 10:38-39; 1 Corinteni 10:1-5).

Sacramentele sunt ritualuri ale legământului: „Acest pahar este legământul cel nou” (Luca 22:20; 1 Corinteni 11:25). Noi suntem botezaţi „în Numele” (Matei 28:19). Noul legământ a fost iniţiat prin jertfa şi moartea lui Cristos (cf. Exod 24:8; Ieremia 31:31-32). Binecuvântările lui ne sunt transmise de către Dumnezeu prin Cuvântul Său şi promise în Evanghelie şi în sacramente. Există o mărturie clară că în timpurile apostolice mulţi au primit binecuvântările lui Dumnezeu prin administrarea sacramentelor însoţite de predicarea Cuvântului (Faptele Apostolilor 2:38 ş.urm.). Ceea ce dădea eficacitate ritualului era predicarea Cuvântului şi promisiunile care îl însoţeau. Cei care primiseră doar botezul lui Ioan au fost botezaţi din nou „în numele Domnului Isus Cristos” (Faptele Apostolilor 19:1-7). Este la fel de evident că unii primeau sacramentele fără un beneficiu spiritual (Faptele Apostolilor 8:12, 21; 1 Corinteni 11:27; 10:5-12). În cazul lui Corneliu şi a celor din casa sa (Faptele Apostolilor 10:44-48) avem exemplul unuia care a primit darurile pecetluite de alfel de botez, înainte de a primi sacramentul. Cu toate acestea ei au primit sacramentul ca pe un beneficiu conferit şi ca o obligaţie în acelaşi timp.

În NT nu există nici un conflict între folosirea sacramentelor şi spiritualitate. Când aceste sacramente sunt primite corect, ele aduc binecuvântări credinciosului. Dar aceste binecuvântări nu sunt condiţionate de folosirea sacramentelor şi nici atunci când sunt conferite în urma primirii sacrametelor ele nu intră în conflict cu accentul deosebit pe care îl pune Scriptura pe credinţă şi sfinţenie. Când sacramentele sunt administrate în concordanţă cu principiile enunţate de Scripturi, ele ne recheamă continuu la temelia mântuirii noastre, Cristos prin moartea şi învierea Sa, şi ne reamintesc de obligaţia ce o avem de a umbla demni de chemarea ce ne-a fost făcută.

BIBLIOGRAFIE

  1. C. Quick,The Christian Sacraments, 1932; G. Bornkamm în TDNT 4, p. 826 ş.urm; J. Jeremias,The Eucharistic Words of Jesus, 1955; W. F. Flemington, The New Testament Doctrine of Baptism, 1957; A. M. Stibbs, Sacrament, Sacrifice and Eucharist, 1961; G. R. Beasley-Murray,Baptism in the New Testament, 1962; J. I. Packer (ed), Eucharistic Sacrifice, 1962; D. Cairns, In Remembrance of Me, 1967.

R.JC.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/sacramente_4.html

Departe de izvor în mocirlă doctrinară sau Cine sunt, ce învaţă şi cum trăiesc „mormonii” de Şerban Constantinescu

download

Cuprins

Introducere

1. Cine sunt mormonii

2. Foarte scurte date istorice

3. Discuţii şi întâmplări tipice

Într-un avion de pasageri

O convertire la mormonism

Un Dumnezeu sau mai mulţi „dumnezei”?

Există mântuire după moarte?

4. Erezii nimicitoare

a) Politeismul

b) Un fals Cristos

c) Un sfat al dumnezeilor născociţi de mormonism.

d) Oamenii sunt socotiţi dumnezei

e) O înţelegere cu totul greşită a mântuirii

f) Cine sunt preoţii mormoni?

g) Poligamia

h) Rasismul

5. Concluzii

Încheiere

Întrebări însemnate, care au un singur răspuns.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro

Introducere

Aceste rânduri sunt scrise cu dorinţa de a avertiza pe cititori că o rătăcire periculoasă se străduieşte să treacă peste frontierele libere ale României, sub un nume care induce în eroare. Adepţii acestei rătăciri se autonumesc „Biserica lui Cristos a sfinţilor din zilele de pe urmă”; cum vom vedea în rândurile care urmează, titlul acestei denominaţii este cu totul mincinos:

– oamenii care împărtăşesc această religie falsă nu sunt creştini: ei nu cred în veşnica dumnezeire a Domnului Isus Cristos, nici în lucrarea Lui de mântuire împlinită la cruce;

– apoi, ei se pretind sfinţi, dar resping singura cale prin care omul, păcătos din naştere şi trăind în păcat, poate deveni sfânt. Sfinţirea este opera harului lui Dumnezeu, pentru cei care îl primesc pe Domnul Isus ca Stăpân şi Mântuitor, care potrivit celor arătate de Biblie au iertarea păcatelor, îndreptăţirea, sfinţirea şi slăvirea – acte divine, conferite prin har de Dumnezeu numai celor care cred în Domnul Isus Cristos;

– se pretind sfinţi, dar doctrina lor este cu totul străină de adevărata sfinţenie şi viaţa lor este o dovadă a necunoaşterii sfinţeniei lui Dumnezeu.

Biserica lui Cristos, cea reală, nu cea pretinsă, trăieşte adevărurile creştinismului la izvorul lui, când, aşa cum se spune la Faptele Apostolilor 2.42: „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni.” La izvorul creştinismului, în viaţa personală a creştinului, în familia creştină, în adunările creştine strălucea Cristos. „N-am avut de gând să ştiu între voi nimic altceva decât pe Isus Cristos şi pe El răstignit” (1 Corinteni 2:2). Cristos nu are o biserică separată a sfinţilor din „zilele de pe urmă”. Biserica lui Cristos, trupul Lui, mireasa este formată din toţi câţi au crezut în Cristos sau vor crede în El în perioada de la coborârea Duhului Sfânt în ziua Cincizecimii şi până la răpirea Bisericii (venirea Domnului Isus pentru ai Săi). Nu există nici o discontinuitate în istoria Bisericii, Biserica este aceeaşi de la începutul până la sfârşitul existenţei ei. Este aceeaşi Carte Sfântă, Biblia, acelaşi Nume în jurul căruia se strâng laolaltă creştinii. Acelaşi Duh Sfânt care lucrează în Biserică, aceeaşi mântuire, aceeaşi nădejde păstrează şi sfinţii din zilele din urmă. Este aceeaşi mântuire şi nădejde pe care au avut-o apostolii, sfinţii din biserica creştină primară, martirii primelor secole, credincioşii prigoniţi din timpul Inchiziţiei, miile şi miile de creştini care au dus şi duc şi în zilele noastre celor care nu-L cunosc, mărturisirea unui Mântuitor puternic, mare pe pământ şi-n cer. „Sfinţii din zilele din urmă” – cum se numesc în chip mincinos – n-au zel pentru Cristos, ci pentru „altceva”. Vom vedea pentru ce.

Trebuie să mărturisim că scriem aceste rânduri cu durere: durere, pentru că în lume mai bine de 7 milioane de adepţi au căzut în rătăcirea mormonismului; durere, pentru că ei se pretind „biserica lui Cristos” dar L-au lepădat pe Cristos; durere, pentru că se socotesc „biserică” şi sunt o sectă înşelătoare; durere, pentru că duc sufletele în rătăcire şi din rătăcire la pierzare.

Dar scriem aceste rânduri şi cu nădejde: nădejdea că, dezvăluind mocirla nimicitoare în care se afundă aceşti aşa-zişi credincioşi mormoni, vom putea preveni pe aceia de care s-ar putea apropia aşa zişii „misionari” ai sectei – şi, prevenindu-i, sufletele sincere vor putea înţelege limpede că trebuie să se ferească de astfel de oameni; nădejde, că aceste câteva gânduri vor dezvălui că singura soluţie reală pentru un suflet care doreşte să fie în legătură cu Dumnezeu este Cristos. De El avem nevoie, în El este lumina noastră. Depărtarea de El este depărtarea de izvor, este un drum sigur către mocirlă, o mocirlă aşa cum este cea a mormonismului!

1. Cine sunt mormonii

Mormonii sunt o mişcare religioasă care numără peste 7 milioane de adepţi, cei mai mulţi dintre ei în Statele Unite ale Americii: aproape 75% din populaţia statului Utah şi 50% din populaţia statului Nevada fac parte din această denominaţie. Organizaţia aceasta religioasă îşi are sediul general în oraşul Salt Lake. Este o organizaţie guvernată pe principiul structurii piramidale:

– cel mai mare, conducătorul spiritual este numit „Profetul” şi este socotit ca unul care poate emite „prorocii inspirate”, care în concepţia mormonilor sunt egale ca valoare cu textul cărţilor lor sfinte. Ultimul profet, Ezra Taft Benson a murit în septembrie 1990, la vârsta de 95 de ani;

– după „profet”, urmează în ierarhie „Doisprezece Apostoli” şi un „sfat al celor 70”;

– apoi, autorităţi la nivelul comunităţilor locale, numite „gărzi”.

În afara bisericilor (construcţii cu arhitectură specială) sunt peste 20 de temple ale mormonilor în întreaga lume. În aceste „temple” nu au acces cei care nu sunt mormoni, care sunt socotiţi ca „neamuri”, nevrednici să intre în templul sfânt.

Organizaţia religioasă a mormonilor este foarte bogată. În primul rând, conduce o reţea de proprietăţi care desfăşoară activităţi rentabile. De exemplu, Bill Mariott a întreprins o afacere care a condus la dezvoltarea lanţului de hoteluri de lux „Mariott”, renumite în întreaga lume; beneficiile provenite de la acest grup de hoteluri, a căror cifră de afaceri se ridică la câteva milioane de dolari, revin organizaţiei religioase. Apoi, toţi adepţii mormonismului plătesc zeciuială (a zecea parte din orice venit). De asemenea, mormonii au zile speciale de post, iar economiile rezultate din post merg în vistieria sectei, care poate desfăşura astfel largi activităţi de prozelitism, în mijlocul celor care au nevoie de ajutoare materiale.

Membrii tineri, bărbaţi de vârstă între 18 şi 25 de ani sunt aproape obligatoriu trimişi în activitate misionară; timp de doi ani, ei merg de la uşă la uşă, doi câte doi, să răspândească literatură mormonă şi să caute noi adepţi. Cei mai mulţi se deplasează cu bicicletele, poartă costume de culoare închisă şi se tund cu părul scurt. În timpul vieţii de misiune sunt întreţinuţi de familie sau de prieteni; organizaţia mormonă nu dă nici un ban pentru această activitate, căci ea este „jertfa” adusă de membrii tineri.

Se estimează că sunt mai mult de 30.000 grupe de câte doi care activează simultan pentru propagarea mormonismului. Mormonii au în oraşul Salt Lake o universitate cu 27.000 de studenţi, dintre care mai mult de 26.000 sunt mormoni.

Istoria mormonismului este pătată de la început; ei practicau deschis poligamia şi chiar considerau că Dumnezeu vrea ca bărbaţii să aibă mai multe soţii. Cu alte cuvinte, căutau să dea o justificare religioasă poligamiei, acestei practici păcătoase care este o urâciune înaintea lui Dumnezeu şi pe care orice minte sănătoasă, orice minte de om a cărui conştiinţă este activă, o dezaprobă. Mai recent, sub presiunea opiniei publice şi pentru a respecta cerinţele ordinii guvernamentale din Statele Unite ale Americii, mormonii au renunţat public la poligamie şi caută să dea impresia că sunt o religie orientată către o viaţă de familie normală, cu o comportare civică şi patriotică demnă. Totuşi sunt mulţi care tânjesc după viaţa de familie mormonistă aşa cum a fost gândită de iniţiatorul sectei.

În scopul de a-şi îmbunătăţi imaginea în faţa opiniei publice, mormonii încurajează practicarea sportului, a dansului, participarea la distracţii. Ei interzic cu desăvârşire consumarea cafelei şi tutunului, precum şi cea a băuturilor alcoolice.

În ultimul timp, consiliul celor 12 apostoli ai sectei insistă asupra colaborării, mai ales pe plan social, cu alte denominaţii: „Suntem pentru un sistem ecumenic, bineînţeles nu în materie de doctrină. Asupra acestei probleme nu poate exista nici o discuţie, nici un compromis.” De fapt, este aceeaşi încercare de a apărea ca o entitate religioasă respectată şi considerată pozitiv de alte grupări religioase. Izolarea pare să constituie totuşi o piedică în calea răspândirii ideilor sectei, de aceea s-a adoptat – probabil – tactica „cooperării”. Tot o cale de a-şi îmbunătăţi imaginea publică este faimosul „cor al cortului mormon” format din 350 de persoane şi care face turnee în întreaga lume.

Cine sunt, în concluzie, mormonii? Sunt o grupare de rătăcire, total îndepărtată de Biblie, o rătăcire care porneşte din faptul că şi-au creat un dumnezeu al imaginaţiei lor, nu-L au pe Dumnezeul Bibliei; ei neagă veşnica stare de Fiu şi caracterul de Dumnezeu binecuvântat în veci al Domnului Isus Cristos şi propagă idei politeiste, cu dumnezei de diferite grade, cu zeiţe dedate plăcerilor din sfera sexualităţii, cu ritualuri secrete… dar cu aspectele unei faţade frumoase, care să permită câştigarea de adepţi, plătitori ai „zeciuielii” şi misionari ai sectei. Dar, ignorând că „sângele Domnului Isus Cristos, Fiul Tatălui, curăţeşte de orice păcat”, ei de fapt induc în rătăcire şi îndepărtează de mântuire pe cei care acceptă falsa lor evanghelie.

2. Foarte scurte date istorice

Întemeietorul acestei rătăciri religioase este Joseph Smith, Jr. (1805-1844), un New-Yorkez dedat, din frageda lui tinereţe, ocultismului. Biografii lui relatează că era obsedat de căutarea de comori ascunse, îngropate.

La vârsta de 15 ani a pretins că ar fi avut o vedenie, într-o pădure, în cadrul căreia i S-au arătat Dumnezeu şi Isus. După aceea, l-ar fi vizitat Ilie, Ioan Botezătorul, Petru, Iacov şi Ioan. După trei ani (1823), i s-a arătat, într-un chip cu totul ieşit din comun, îngerul al cărui nume este Moroni, fiul înviat al lui Mormon, căpetenia iudeilor nefiţi. Îngerul Moroni i-a adus lui Joseph „Cartea Mormonilor”, pe care a redat-o în limba americană (engleză) chiar Joseph Smith. El pretindea că atât textul iniţial cât şi traducerea făcută de el erau „inspirate”.

Joseph Smith şi de la el toţi adepţii lui declară că această „Carte a Mormonilor” este completarea şi actualizarea Bibliei, aducând în Biblie cel de al treilea testament, cel care aduce viziunea cea mai completă, singura reală a tuturor lucrurilor.

Îngerul Moroni i-ar fi indicat lui Smith unde să sape şi acolo ar fi găsit nişte plăci de aur pe care erau scrise o serie de mesaje în limba „egipteană reformată” (lingviştii spun că nu există aşa ceva). Smith a primit din partea îngerului, „Urim şi Tumim”, nişte ochelari miraculoşi cu pietre magice, care l-au făcut în stare să descifreze şi să traducă textele primite. El a făcut aşa-zisa traducere în secret, dictând de după o cortină unui scrib (un fel de secretar) al său. Corespondenţa mormonă descoperită în 1987 atestă că de fapt Smith a scris el personal Cartea Mormonilor, împrumutând multe pasaje din manuscrisul nepublicat al unuia, pe nume Solomon Spaulding. Cartea Mormonilor cuprinde o amestecătură de relatări, din care nu lipsesc nici citări din Cartea Cărţilor, din Biblie.

În linii mari, Cartea Mormonilor este o „istorie imaginară”, croită astfel încât să lase loc unor concepţii oculto-teozofice potrivite cu sistemul conceput de Smith. Se redă aşa-zisa „istorie” a primelor aşezăminte din America de Nord: pe acest pământ au venit iarediţii, care s-au răspândit pe faţa pământului în urma actului divin de încurcare a limbilor la Turnul Babei. În anul 600 înainte de Cristos un grup de evrei a venit sub conducerea lui Nephi în America, pentru a scăpa de robia babiloniană. Urmaşii acestor evrei s-au împărţit în America de Sud şi cea de Nord, în nefiţi (cei buni) şi lamaniţi (cei răi).

În anul 480 după Cristos, lamaniţii au nimicit cu desăvârşire pe nefiţi, la New York. Ca urmare, Dumnezeu i-a pedepsit să aibă pielea de culoare închisă: aceştia au devenit „indienii americani”.

Smith a susţinut că, după învierea Sa, Cristos S-a arătat nefiţilor şi le-a dezvăluit tainele unor ritualuri secrete – între alte, ritualul botezului pentru cei morţi. Ultima căpetenie a nefiţilor ar fi fost Mormon, care a scris istoria poporului său pe plăci de aur şi pe care le-a îngropat în New York. Fiul lui Mormon, Moroni, ştia despre plăcile ascunse şi, când a devenit înger sau dumnezeu, i s-a arătat lui Smith!

Secta mormonilor s-a constituit într-o mişcare religioasă aparte în 1830.

Joseph Smith a practicat poligamia şi ritualurile masonice. În anul 1844 a fost asasinat. Succesorul lui Smith a fost Brigham Young (1801-1877). Om cu o puternică personalitate, el a condus 15.000 de mormoni să se stabilească în statul Utah, în oraşul Salt Lake. Young a avut 27 de soţii şi 56 de copii.

Mormonii au avut un rol însemnat în formarea şi ataşarea la Statele Unite a statului Utah. Ei au stabilit aici primele aşezări permanente în 1847 şi, fiind muncitori şi disciplinaţi, au creat o economie prosperă în acest stat, numit în 1849 Statul Deşert. Admiterea în componenţa Statelor Unite a acestui nou stat a avut loc în 1896, după ce în 1890 biserica mormonilor a încetat să mai susţină „doctrina” poligamiei.

În mai bine de un secol de existenţă s-au produs câteva schisme în biserica mormonă, una dintre diviziuni numindu-se „Biserica Reorganizată a lui Isus Cristos a sfinţilor din zilele de pe urmă”, care are circa 200.000 de membri – cei mai mulţi în statul Missouri. Ei au renunţat la unele excentricităţi ale mormonilor, dar păstrează majoritatea rătăcirilor acestora.

La „Cartea Mormonilor”, în decursul timpului s-au adăugat „Doctrinele Legămintelor” şi „Mărgăritarul de mare preţ”, scrise de Smith şi considerate infailibile şi inspirate. Aceste două cărţi împreună formează „Mărturisirea de credinţă” şi sunt mai ales cu caracter doctrinar.

Nu dorim să intrăm în alte detalii privind istoria denominaţiei mormone, dar cele câteva elemente prezentate până acum permit câteva remarci demne de reţinut:

(1) Secta a fost iniţiată de un om care ori şi-a luat închipuirile drept realitate, ori a fost un farsor; informaţii recente atestă cea de a doua idee. El a clădit un sistem religios, pornind cu minciuni, deci tot sistemul este mincinos.

(2) Se înserează evenimente istorice pe care ştiinţa istoriei le contrazice sau, în cel mai bun caz, nu ie atestă.

(3) Sistemul teologic şi istoric propus de Smith şi colaboratorii lui este antibiblic, deşi mormonii pun cărţile lor alături de Biblie.

Când Epistola către Evrei 1:2 spune că revelaţia finală a lui Dumnezeu ne-a fost oferită prin Fiul, adică prin Domnul Isus Cristos, cum îşi poate permite un om să adauge şi, mai mult, să infirme cele spuse de Cristos? Biblia se încheie cu avertismente ca acesta: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta, că, dacă va adăuga cineva la ele, Dumnezeu îi va adăuga nenorocirile scrise în cartea aceasta” (Apocalipsa 22:18).

(4) Istorie imaginară, adevăruri biblice înlocuite cu gânduri fabricate ad-hoc – duc la păgânism ca gândire şi ca viaţă. Prosperitatea materială, disciplina de grup organizată nu înseamnă lipsa păgânismului. Numai Dumnezeul adevărat, prin Fiul Preaiubit al Tatălui şi prin Duhul Adevărului dă vieţii un conţinut sfânt, divin.

Este infinit mai important să ştii că eşti păcătos mântuit prin jertfa de la cruce a Domnului Isus, decât să fii amăgit prin închipuirea că, dacă intri între adepţii mormonismului, la un moment dat mori în trup, dar vei învia ca un dumnezeu. Atunci, în loc să crezi într-o treime divină atotputernică şi înţeleaptă, crezi în miliarde de dumnezei, care nu se pot ajuta unii pe alţii şi nu se pot mântui unii pe alţii. Ce rătăcire!

3. Discuţii şi întâmplări tipice

Într-un avion de pasageri

Un credincios călătorea cu avionul de pe o coastă pe cealaltă a continentului Nord-american. Pe aceeaşi banchetă în avion se afla o pereche tânără: drăguţi, serioşi. În timpul zborului, tinerii citeau concentraţi, fiecare câte o carte, iar credinciosul citea din Cartea Cărţilor, din Biblie. După un timp, între credincios şi tânărul care stătea lângă el s-a înfiripat o discuţie, pe care o redăm mai jos:

— Citiţi Biblia?

— Da! Socotesc că faptul că Dumnezeu ne-a lăsat Cuvântul Său scris care ni-L descoperă pe Domnul Isus este o mare favoare; dacă avem Biblia şi n-o citim suntem răspunzători înaintea lui Dumnezeu.

— Înţeleg ce spuneţi, dar la asta am de adăugat ceva: Biblia pe care o citiţi dumneavoastră nu este completă, în secolul trecut, printr-un înger, Dumnezeu ne-a lăsat alte descoperiri, despre care vorbesc cărţile pe care le citim noi.

— Cum adică? Ceea ce citiţi dumneavoastră are aceeaşi valoare cu Biblia?

— Da. Sunt scrieri inspirate, descoperite unor profeţi moderni.

— Şi care sunt acei profeţi?

— Unul dintre ei este Joseph Smith, Jr.

— Cu alte cuvinte, sunteţi mormon.

— Da. De fapt ne numim „Biserica lui Cristos a sfinţilor din zilele de pe urmă”. Ce ştiţi despre noi?

— Nu ştiu prea multe, pentru că, mărturisesc, deşi am citit ceva despre doctrina dumneavoastră, nu întâlnisem până acum nici un mormon în carne şi oase.

— Aţi vrea să ştiţi mai mult despre noi?

— Aş vrea să stăm de vorbă despre adevăr.

— Şi cum aţi putea exprima, în mod concentrat definiţia adevărului?

— Domnul Isus a spus: „Eu sunt Calea şi Adevărul şi Viaţa; nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan 14:6).

— Ce vreţi să spuneţi? Că adevărul se confundă cu persoana lui Isus Cristos?

— Chiar aşa! În Cristos aflăm adevărul despre Dumnezeu. El este dragoste. Aflăm apoi, adevărul despre om: el este păcătos pierdut, are nevoie de mântuire; şi aflăm adevărul despre mântuire: Cristos este Mântuitorul şi cine crede în El are o mântuire deplină şi veşnică.

— Cum văd eu, în gândirea dumneavoastră nu lăsaţi nici un loc specific sfinţilor din zilele de pe urmă.

— Nu. Nu las nici un loc pentru Joseph Smith, nici pentru vreun alt pretins profet. Pentru mine, Domnul Isus Cristos este pe deplin de ajuns. Pentru mine, Biblia este în totul de ajuns.

— Bine, dar nu citiţi şi alte cărţi în afara Bibliei?

— O! da, citesc. Dar Biblia este „Cartea Cărţilor”. Unde vorbeşte Biblia, omul trebuie să tacă. Era pe vremuri un proverb latin: „Roma locuta, causa finita” (Când a vorbit Roma, cauza s-a încheiat). Pentru orice creştin adevărat s-ar putea pe drept spune: „Biblia locuta, causa finita”.

— Şi totuşi, cum rămâne cu mărturiile şi descoperirile strălucite făcute lui Joseph Smith?

— V-am spus care este gândirea mea: aceste descoperiri sunt în afara Bibliei şi pentru mine n-au nici o valoare. Dimpotrivă, tot ce vine să corecteze sau să completeze Biblia nu vine de la Dumnezeu şi tot ce nu vine de la Dumnezeu duce pe oameni în rătăcire. Vă repet: Isus Cristos este de ajuns. Biblia este de ajuns. Aş dori mult să reţineţi şi să meditaţi asupra acestei afirmaţii. Cu aceasta, discuţia s-a încheiat………..

www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/departe-de-izvor/

Planul mântuirii – Partea IV (Universalismul) Benjamin B. Warfield

download

Planul mântuirii – Partea IV (Universalismul)  Benjamin B. Warfield

Nota evanghelică este în mod formal alcătuită din totalitatea Protestantismului organizat. Adică, toate marile grupări protestante, în confesiunile lor oficiale, sunt de acord în a mărturisi totala dependenţă a omului păcătos doar de harul lui Dumnezeu pentru mântuire, şi în exprimarea că această dependenţă pe cât este de imediată atât este şi de directă de la Duhul Sfânt, care acţionează ca o persoană şi operează direct pe inima păcătosului. Această notă evanghelică determină particularitate pietăţii Bisericilor Protestante. Trăsătura caracteristică a acestei pietăţi este o conştiinţă profundă a comuniunii intime cu Dumnezeu Salvatorul, pe care sufletul îşi bazează dragostea şi încrederea. În mod evident această pietate este individualistă în centrul ei şi depinde pentru sprijinul ei de o convingere intensă asupra faptului că Dumnezeu Domnul se preocupă de fiecare suflet păcătos în mod direct şi pentru acesta. Cu toate acestea, contrar faţă de aceste sentiment individualist care informează întreaga pietate evanghelică reală, există în Protestantism o tendinţă răspândită de a interpreta activităţile lui Dumnezeu referitoare la mântuire nu în mod individual ci universal, pentru a declara, într-un cuvânt, că tot ceea ce face Dumnezeu în cadrul mântuirii omului păcătos, El nu o face către sau pentru oameni individuali ci către sau pentru toţi oamenii asemenea, adică nu face nici o distincţie. Aceasta este disputa caracteristică a ceea ce noi cunoaştem sub numele de Arminianism Evanghelic şi Luteranism Evanghelic şi este convingerea sinceră a grupărilor mari de Protestanţi adunaţi în multe comuniuni, sub multe nume.

În prim plan, s-ar părea că dacă Dumnezeu Domnul este singurul care poate produce mântuirea, printr-o operaţie a harului Său în mod imediat asupra inimii (ceea ce este miezul confesiunii evanghelice), şi dacă tot ceea ce face Dumnezeu referitor la mântuire pentru oameni o face către şi pentru toţi oamenii asemenea (care este substanţa disputei universaliste), atunci ce motiv ar mai fi ca toţi oamenii fără excepţie să trebuiască să fie mântuiţi. De această concluzie se pare că se poate scăpa doar prin a relaxa într-un fel sau altul convingerea unuia sau a altuia despre premisele presupuse. Ar trebui să se susţină ori că nu este Dumnezeu şi doar Dumnezeu cel care înfăptuieşte mântuirea, ci că plăcerea actuală a mântuirii atârnă de un punct decisiv din om, sau de ceva făcut de om (apoi am căzut din evanghelism im simplul naturalism sau auto-soterism); sau trebuie să se susţină că activităţile graţioase ale lui Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea nu sunt în cele din urmă absolut universale în operarea lor (apoi ne-am depărta şi de la presupusul universalism); altfel s-ar părea inevitabil ca noi să admitem ca toţi oamenii sunt mântuiţi. Evanghelismul consistent şi universalismul consistent pot coexista doar dacă suntem pregătiţi să declarăm mântuirea prin harul măreţ al lui Dumnezeu pentru toţi oamenii fără excepţie.

În consecinţă, a existat din totdeauna o tendinţă în acele cercuri evanghelice care se dau înapoi mai mult sau mai puţin decisiv de la atribuirea unui particularism desăvârşit lui Dumnezeu în cadrul distribuirii harului Său, pentru a presupune mântuirea actuală a tuturor oamenilor, oferită, adică, că sensul lor de dependenţă completă a păcătosului de Dumnezeu pentru mântuire este puternic şi operativ. Printre condamnările de erori incluse în Summa Confessionis et Conclusionum al Sinodului ţinut la Debrezeen în 24 februarie 1567, descoperim o clauză direcţionată împotriva a ceea ce este numit acolo „Holopraedestinani”, care este enunţată astfel: „Sfânta Scriptură respinge din aceste motive şi Holopraedestinani, adică, aceia care îşi imaginează că întreaga lume este aleasă şi că predestinarea universală urmează după promisiunea universală, şi învaţă că predestinarea este a câtorva, în particular, şi acel număr de aleşi este sigur, şi catalogarea lor se extinde la firele lor din cap. Căci toate firele din cap ne sunt numărate. . . Însă nu rezultă din această doctrină că Dumnezeu este parţial sau unul care să respecte persoanele.” Despre cine au fost aceşti Holopraedestinani ai secolului al şaisprezecelea nu am fost noi prea atenţi ca să-i cercetăm; dar în mod sigur, că din acel timp şi până acum, nu s-a dus lipsă de aceia care fiind în interesul protejării lui Dumnezeu de acuzarea de „parţialitate sau de respect de persoane” au fost înclinaţi să susţină că El i-a ales pe toţi oamenii pentru mântuire şi că prin harul Său măreţ El îi aduce la acel ţel binecuvântat.

Cele mai recente şi probabil şi cele mai instructive instanţe ale acestei tendinţe sunt oferite de doi preoţi ai Bisericii Scoţiei din zilele noastre, Dr. William Hastie, profesor de teologie la Universitatea din Glasgow şi Dr. William P. Peterson, lectorul departamentului de teologie, preşedinte la Chalmers and Flint, de la Universitatea din Edinburg. În cadrul admirabilelor sale discursuri Croall despre „Teologia Bisericilor Reformate în cadru Principiilor ei Fundamentale”, Dr. Hastie anunţă că „cuvântul veşnicei speranţe pare a fi pentru mine cel mai întârziat mesaj al Teologiei Reformate”; Dr Peterson ia această aluzie şi o desfăşoară în cadrul excelentului capitol despre „Mărturia Bisericilor Reformate” incluse în discursurile sale Baird in „Regula credinţei”. Dr. Peterson consideră faptul că mişcarea Calvinistă conţine în sine elemente „care sunt mutual repulsive”, în cadrul „doctrinelor ei despre pedeapsa veşnică” pe de-o parte, şi în cadrul „doctrinei sale despre alegere şi harul irezistibil” pe de altă parte. Uşurarea se poate obţine, „atunci când gândurile rebele împotriva a-l face pe Dumnezeu responsabil” pentru pedeapsa veşnică a unora „printr-o doctrină de condamnare”, prin refugiul într-un „anumit tip de gândire Arminiană sau semi-Arminiană”. Această uşurare ar fi procurată, totuşi, la preţul prea drag al abandonării graţiei gândirii, şi la căderea din credincioşie în principiul evanghelic, care este miezul Creştinismului. Conform Dr. Peterson nu mai rămâne nici o altă cale decât să renunţăm la doctrina pedepsei veşnice, şi să „rezolvăm condamnarea într-o lipsă temporară de privilegiu şi realizare spirituală”. Şi el remarcă oarecum complăcut faptul că „este o circumstanţă curioasă aceasta, în timp ce Calvinismul a devenit nepopular în principal datorită identificării sale cu o doctrină aspră şi fără remuşcare a pedepsei veşnice, acesta este singurul sistem care conţine principii – în cadrul doctrinelor despre alegere şi harul irezistibil – care ar putea face credibilă o teorie a restaurării universale.”

Ceea ce spune Dr. Peterson în aceste ultime cuvinte este destul de adevărat: dar este adevărat doar pentru că, atunci când este luat corect în considerare, Calvinismul, cu doctrinele sale despre alegere şi har irezistibil, este singurul sistem care poate face credibilă mântuirea oricărui păcătos: din moment ce în aceste doctrine sunt înfăţişate în puritatea sa principiile evanghelice că mântuirea este doar de la Dumnezeu şi că doar de la El este lucrarea infinită a harului Său. Dacă acest har în mila neînţeleasă a lui Dumnezeu este oferit doar la anumiţi oameni sau este revărsat peste toţi oamenii în mod asemănător, este o întrebare diferită care trebuie cercetată la propria sa temelie. Şi această întrebare de sigur că nu este uşor de rezolvat prin simpla presupunere că mila lui Dumnezeu trebuie să fie turnată peste toţi în mod asemănător, căci altfel nu toţi oamenii ar fi mântuiţi. Presupunerea fundamentală a unei astfel de arogări nu este alta decât că Dumnezeu datorează tuturor oamenilor mânuirea, adică, că păcatul nu este de fapt păcat şi că acesta trebuie să fie înfruntat mai degrabă ca o calamitate decât ca o boală.

Despre faptul că această perspectivă a păcatului este aşa de scăzută este ceea ce a determinat întreaga direcţie a gândirii Dr. Peterson din acest punct să devină imediat aparentă asupra referirii la termenii argumentului său. „Se spunea de obicei,” motivează el, ”că dacă nu ar fi fost nici o nedreptate în pedepsirea a tuturor fiinţelor vinovate, s-ar putea să nu fie nici una dintre fiinţele vinovate din acest număr la pedeapsă. Cei ce sunt mântuiţi sunt datorită milei lui Dumnezeu, în timp ce oamenii care sunt pierduţi se datorează păcatelor lor. Aceasta este la fel de adevărat ca şi când am spune că acele persoane bolnave care sunt salvate prin îndemânarea şi devoţiunea unui doctor datorează acestuia vieţile lor, şi că cei ce mor pier din cauza bolilor lor; însă în acest caz doctorul nu scapă de condamnare dacă se poate arăta că era în puterile sale să fi tratat şi să-i salveze pe cei care au murit. Este prin urmare imposibil să spunem că doctrina dragostei divine nu este afectată, din moment ce în principiul Calvinist este în puterea lui Dumnezeu de a se ocupa de toţi în acelaşi fel cu s-a ocupat şi cu restul. Căci ex hypothesi este în puterea lui Dumnezeu, în virtutea principiului harului irezistibil, să salveze chiar pe cei mai răi, şi dacă totuşi există o parte a rasei umane care este încredinţată pedepsei veşnice, se pare a fi doar explicabil pe presupunerea că dragostea divină nu este perfectă, deoarece aceasta nu este o dragoste atot-îmbrăţişătoare şi neobosită.”

Este oare, deci, de neconceput faptul că mâna divină să poată să se retragă de la a-i mântui pe toţi datorită altui lucru în afară de lipsa puterii? Întreaga materia a condiţiei de boală a păcatului şi a dreptăţii lui Dumnezeu care răspunde acesteia cu o indignare aprinsă, este omisă din raţionamentul Dr. Peterson. Dacă ar fi fost aşa cum el reprezintă cazul şi oamenii din simpla lor mizerie, apelând doar la mila lui Dumnezeu, stau înaintea minţii divine, ar fi inexplicabil că El nu i-a mântuit pe toţi. Doctorul care, având puterea de a-i trata şi a-i remedia pe toţi pacienţii săi, discriminează în mod arbitrar între aceştia şi se mulţumeşte doar cu slujirea la unii dintre ei, ar primi pe drept condamnarea oamenilor. Însă oare nu judecătorul, având simpla putere de a-i elibera pe criminali, ar putea să se reţină prin consideraţii mai înalte de la a-i elibera? Ar putea fi inexplicabil motivul pentru care un doctor în cazul presupus să nu-i trateze pe toţi, în timp ce mirarea ar fi în cazul judecătorului mai degrabă decât pe faptul că el ar putea să elibereze pe oricare. Dragostea lui Dumnezeu este în exerciţiul ei în mod necesar sub controlul neprihănirii Sale; şi a pleda că dragostea Lui a suferit o eclipsare deoarece El nu le face la toţi ceea ce ar putea să facă, este prin urmare a nega natura Sa morală. Adevărata soluţie la dilema care este ridicată referitor la distribuirea harului divin este, prin urmare, că ea nu trebuie să fie căutată printre liniile ori ale negării omnipotenţei harului lui Dumnezeu cu Arminienii, sau al negării realităţii al acestei condamnări cu neo-universaliştii noştri, ci în afirmarea neprihănirii Lui. Răspunsul vechi este în cele din urmă singurul suficient: Dumnezeu în dragostea sa îi salvează pe cât de mulţi poate dintre cei vinovaţi din rasa umană care consimt cu întreaga Sa natură de a mântui. Fiind Dumnezeu şi tot ceea ce este El, Dumnezeu nu va permite ca dragostea Sa infailibilă să-l trădeze în oricare acţiune care nu este corectă. Şi prin urmare din acest motiv noi Îl lăudăm şi ne încredem în El şi în dragostea Sa. Căci El nu este parte Dumnezeu, un Dumnezeu ici şi acolo, cu câteva dar nu toate atributele care aparţin adevăratului Dumnezeu: El este Dumnezeu în totalitate, şi că El este tot ceea ce trebuie El să fie.

Între timp, nu este universalismul consistent cel care cere mântuirea actuală a tuturor păcătoşilor, lucru care a fost îmbrăţişat de masa Protestanţilor universalizaţi. Cu siguranţă, Scripturile sunt prea clare ca să permită din contra indulgenţa acestui vis plăcut: este prea sigur că toţi oamenii nu sunt mântuiţi, însă în ziua de pe urmă vor rămâne cele două clase ale celor mântuiţi şi celor pierduţi, fiecare fiind trimis spre destinul veşnic de care aparţine. Marea problemă trebuie să fie abordată de evanghelicii universalizaţi, deci, referitor la cum de este doar Dumnezeu cel care mântuieşte sufletul, şi că tot ceea ce face Dumnezeu referitor la mântuirea sufletului o face către şi pentru toţi oamenii în mod asemănător, şi totuşi nu toţi oamenii sunt mântuiţi. Încercarea lor de a rezolva această problemă ne-au oferit acele construcţii doctrinare cunoscute sub numele de Luteranism Evanghelic şi Arminianism Evanghelic, ambele combinând un evanghelism expres şi un universalism expres, aceasta ca să răspundă la diversele chestiuni despre mântuire şi condamnare. Că aceste sisteme au reuşit în cadrul rezolvării acestei probleme (să o spunem cu francheţe că este de nerezolvat), cu siguranţă că noi nu credem aşa ceva; şi elementul din cadrul problemei care suferă în cadrul ajustărilor forţate pe care ei le propun, este în ambele cazuri elementul evanghelic. Cu toate acestea trebuie să se recunoască cu sinceritate că ambele sisteme declară că au găsit o soluţie şi că sunt prin urmare autoritate în declaraţiile lor despre un pur evanghelism şi un complet universalism în cadrul operaţiei lui Dumnezeu referitor la mântuire. Ar fi vrednic ca noi să clarificăm aceasta. Făcând astfel vom alege afirmaţii din care putem învăţa ceva mult din spiritul şi punctele de vedere ale acestor mari sisteme decât despre faptele particulare care ne atrag atenţia mult mai imediat.

Cât de incrustat este convingerea evanghelică în conştiinţa Arminianismului evanghelic putem descoperi din enunţarea instructivă a acestuia de către Dr. Joseph Agar Beet. Această enunţare are loc într-un context în care Dr. Beet respinge cu o anumită căldură doctrina alegerii necondiţionate. „Groaznica eroare,” spune el, „predominantă acum un secol în urmă, este doar o supraestimare a importantului adevăr al Evangheliei că mântuirea este, de la întoarcerea timpurie la Dumnezeu până la mântuirea finală, o lucrare deplină a lui Dumnezeu în om, şi o realizare miloasă a unui scop al lui Dumnezeu înaintea întemeierii lumii.” „În respingerea noastră a acestei doctrine a alegerii necondiţionate şi a predestinării, trebuie să ne reamintim că mântuirea, de la dorinţa bună de la început şi până la mântuirea finală, este realizarea unui scop divin al milei format înainte de întemeierea lumii.” În respingerea doctrinei alegerii necondiţionate, Dr. Beet este astfel atent să păstreze evanghelismul care, recunoaşte el, stă în centrul el, astfel el oferă o definiţie a evanghelismului din punctul de vedere Wesleyan. Aceasta dovedeşte a fi că întregul proces de mântuire este de la Dumnezeu, şi că toată puterea exercitată în salvarea sufletului este a lui Dumnezeu. Am putea fi încântaţi prin a întreba dacă acest evanghelism este chiar separabil de doctrina alegerii necondiţionate de care vrea Dr. Beet să o separe; şi să notăm în acelaşi timp că el însuşi pare să recunoască faptul că în minţile a câtorva cel puţin cele două trebuie să meargă laolaltă. Însă ceea ce ne face pe noi să observăm în particular acum este accentul cu care, un Wesleyan, Dr. Beet îşi duce mărturia sa la postulatul evanghelic general. Dacă dă validitate sau nu acestui postulat în întreaga sa gândire este de sigur o altă chestiune.

Din partea luterană conştiinţa principiului evanghelic este la fel de proeminent. Într-adevăr Evanghelismul Luteran este foarte apt să privească la evanghelism ca la propria sa posesiune şi să trădeze o anumită măsură din surpriză atunci când îl găseşte în mâinile altora. A. J. Haller, scriind în revista Zahn and Burger, se exprimă în următorul limbaj autoritar: „Că mântuirea nu este dobândită de oameni prin intermediul propriilor sale activităţi, ci că îi este dată lui prin harul lui Dumnezeu, că nu pot crede în Isus Hristos Domnul meu sau să vin la El prin propria-mi putere sau raţiune, decât dacă m-a chemat Duhul Sfânt, m-a iluminat, m-a sfinţit şi m-a păstrat, aceasta este cu siguranţă alfa şi omega crezului evanghelic şi nu este negat nici de Calvinişti şi nici de Metodişti.” Puritatea acestei confesiuni evanghelice trebuie să fie sincer recunoscută, chiar dacă nu putem evita neliniştea dacă este permisă condiţionarea tuturor gândurilor de către autorul lor, nelinişti referitoare la cine va fi imediat justificat atunci când vom vorbi despre regenerare, şi încă a vorbi despre ea într-o manieră care este în spirit mai puţin evanghelică decât sacerdotă, şi că nu este de fapt neatinsă de natruralismul care însoţeşte de obicei sacerdotalismul. El este sigur că regenerarea este monergistică, dar şi că acesta este efectul botezului în calitatea de cauză produsă; şi el este destul de preocupat în a apăra această concepţie de acuzarea că ar fi o lucrare magică. „S-ar putea numi magică,” remarcă el, „dacă s-ar fi susţinut că oamenii erau în mod complet transformaţi în regenerare, fără să se mai facă nici o cerere ulterioară asupra lor pentru vreo auto-determinare etică. Adică o nouă putere absolută este creată în ei de către Dumnezeu, a cărei acţiune salvatoare sau condamnatoare depinde de determinarea lor ulterioară sau contemporană (Entscheidung), ceea ce are puţin de a face cu magia în calitatea crezului că la Cina Domnului trupul lui Hristos şi sângele Său sunt în mod sigur şi într-adevăr date pentru binecuvântarea unora, şi pentru judecata altora.”

Un pasaj ca acesta dezvăluie dificultatea unui luteran care doreşte să rămână în confesiunea sa oficială care dă efect profesiunii sale evanghelice. El ar putea declara că toată puterea exercitată în mântuirea sufletului este de la Dumnezeu, însă aceasta este traversată de conştiinţa sa sacerdotă că harul este transmis ca mijloacele sale, altfel nu. Harul regenerării, de exemplu, este transmis în mod obişnuit (unii spun doar) prin botez. Şi acest har al regenerării este operaţia monergistică a lui Dumnezeu. Chiar şi în acest caz, totuşi, nu se poate spune că efectul este tot al lui Dumnezeu. Căci, în primul rând, dacă are vreun efect, aceasta depinde de atitudinea primitorului. El nu poate coopera cu Dumnezeu în al produce, dar poate să-i reziste în mod fatal. De aceea Baier defineşte cu atenţie: „Dumnezeu produce în omul care este botezat şi care nu se opune harului divin lucrarea de regenerare sau de renovare prin însăşi Sacramentul acest (hoc actu ipso)”. Apoi, în al doilea rând, fie că acest dar al regenerării oferă o binecuvântare sau un blestem peste primitor depinde de felul cum acesta îl ia şi se ocupă de el. „O putere absolut nouă este creată în el de Dumnezeu,” spune Haller, „a cărei acţiune, ori înspre binecuvântare ori spre blestem, este dependentă de decizia ulterioară sau care este deja operativă în prezent.” Aceasta duce la faptul că, ceea ce este de fapt acoperit aici, această auto-determinare s primitorului este propria sa auto-determinare naturală. Căci dacă aceasta ar fi fost dată în cadrul noii puteri comunicate în regenerare, atunci ar fi de neconceput ca aceasta să acţioneze altfel decât pentru binecuvântare. Dacă omul e mântuit sau nu, nu depinde în nici un sens de regenerarea monergistică înfăptuită de Dumnezeu în botezul acestuia. Aceasta deprinde de felul cum omul primeşte această „nouă putere comunicată lui şi de felul cum o foloseşte”. Şi aşa am ajuns din nou pe terenul naturalismului pur.

Am putea foarte bine pune la îndoială faptul dacă evanghelismul nutrit de construcţia Wesleyană şi de cea Luterană nu este cumva mai mult teoretică decât practică; deşi între timp trebuie să recunoaştem că ei postulează cel puţin principiul evanghelic în teorie.

Este, totuşi, nota universalistă cea care caracterizează aceste construcţii. Aşa cum declară profesorul Henry C. Sheldon de la Universitatea din Boston: „Disputa noastră este pentru universalitatea oportunităţii mântuirii ca fiind împotriva unei alegeri exclusive şi necondiţionate de individuali înspre viaţa veşnică.” Din această declaraţie putem nota (1) accentul conştient al universalismului ca notă caracteristică a Wesleyanismului, şi (2) recunoaşterea prin consecinţă a faptului că tot ceea ce face Dumnezeu în ceea ce priveşte mântuirea este de a oferi o oportunitate pentru aceasta; aşa că ceea ce este de fapt conţinut nu este că Dumnezeu nu-i salvează pe unii ci că El chiar nu salvează pe nimeni – El doar deschide o cale a mântuirii pentru toţi şi dacă e să fie mântuit careva ei trebuie să se mântuiască singuri. Atât de inevitabil este aceasta încât noi declarăm că tot ceea ce face Dumnezeu referitor la mântuire El o face către şi pentru toţi în mod asemănător şi cu toate acestea nu toţi sunt mântuiţi, noi facem ca tot ceea ce face El să fie lipsit de mântuirea actuală: nimeni nu trebuie să primească mai mult decât acela care a primit cel mai puţin.

Poate totuşi că nota universalist esenţială a construcţiei Arminiene nu primeşte niciodată o declaraţie mai puternică decât acela din cadrul crezului Uniunii Evanghelice, aşa numiţii Morrisonieni, motiv pentru a căror existenţă trebuie să se ridice un protest împotriva necondiţionalităţii alegerii. Crezu său însumează în sine ceea ce este denumit „cele trei universalităţi”: „dragostea lui Dumnezeu Tatăl în darul şi jertfa lui Isus pentru toţi oameni de pretutindeni fără excepţie sau diferenţă de persoane; dragostea lui Dumnezeu Fiul, în darul şi jertfa Sa ca adevărată ispăşire pentru păcatele lumii; dragostea lui Dumnezeu Duhul Sfânt, în lucrarea Sa personală şi continuă de aplicare la sufletele tuturor oamenilor proviziile harului divin.” Cu siguranţă că dacă se declară că Dumnezeu iubeşte pe toţi oamenii în mod asemănător, de Fiul care are împăcarea pentru toţi oamenii asemenea, şi Duhul Sfânt care să fi aplicat beneficiile acestei împăcări la toţi oamenii asemenea, nimic nu mai rămâne decât să declarăm că prin urmare toţi oamenii sunt în mod asemănător mântuiţi; sau să spunem că tot ceea ce poate face Dumnezeu pentru omul păcătos nu-i poate fi de folos ca să-l mântuiască şi acesta trebuie lăsat să se mântuiască pe sine. Atunci unde este evanghelismul nostru cu marea sa afirmare că este doar Domnul Dumnezeu cu harul Său măreţ cel care mântuieşte sufletul?

O lumină strălucitoare este aruncată peste originea reală a acestor declaraţii viguroase despre universalismul activităţilor salvatoare ale lui Dumnezeu de către anumite remarci ale unui compătimitor istoric care vorbeşte despre ridicarea sectei Morrisoniene. „Despre mişcare ce are să ne capteze acum atenţia,” remarca el, ”nimic nu e mai adevărat decât că aceasta a fost odrasla anilor ei. în timpul anilor 30 ai secolului trecut, legislaturile ţării noastre au fost făcute să recunoască drepturile omului, aşa cum n-a mai fost înainte. În politică lunga noapte a privilegiului era departe petrecută, şi răsăritul unei noi ere începea să apară. Frăţietatea, egalitatea şi cinstea erau aclamate cu tărie la fiecare uşă închisă, care refuza să se întoarcă. O revendicare corespunzătoare, chiar independentă de politică, a fost făcută în numele teologiei creştine. Şi aici s-a cerut ca uşile privilegiului să se deschidă. Libertate pentru toţi, hrană pentru toţi, educaţie pentru toţi şi mântuire pentru toţi, avea să devină lozincile naţionale.” Cuvintele se puteau alege din greu care să prezinte mai ascuţit cerea pentru cele „trei universalităţi” în calitate de protejatoare ale inimii naturale pentru egala distribuţie a bunurilor celeilalte vieţi precum şi ale acesteia, cu alte cuvinte, dar şi aspectul religios al cererii de „nivelare” care a umplut lumea noastră modernă. Strigătul „Daţi-ne o şansă egală!” îşi poate avea justificarea relatată atunci când aceasta este exprimată din nevoia oamenilor care pier sub călcâiul privilegiului legitim. Dar ce vom spune despre aceasta când este de fapt doar o auto-declaraţie turbulentă a unei mulţimi de criminali, care asaltează o curte de justiţie, de unde se distribuie nu doar „şanse” de a scăpa ci doar pedepse, ci doar o clemenţă bine direcţionată, având în vedere toate drepturile implicate? Cu siguranţă că stare rea a păcatului, guvernarea dreaptă a lui Dumnezeu şi harul de neînţeles al mântuirii ies în mod fatal din minte atunci când oamenii fac raţiuni referitoare la procedura adecvată a lui Dumnezeu în aducerea păcătoşilor la mântuire prin ajutorul analogiilor derivat din nivelarea politicii de astăzi. Nu ar trebui oare să ne fixăm în minţile noastre că mântuirea este dreptul omului; că o „şansă” de a se salva pe sine însuşi nu este o „şansă” de mântuire pentru nimeni; şi că, dacă cineva din rasa păcătoasă a omului este mântuit, aceasta trebuie să fie printr-un miracol al harului divin, la care acesta nu are nici o revendicare, şi, contemplând prin care poate fi el umplut cu o adorare măreaţă despre minunile dragostei inexplicabile a lui Dumnezeu? A cere ca tuturor criminalilor să li se dea o „şansă” de a scăpa de pedepsele lor, ca mai apoi tuturor să li se dea o „şansă egală”, este pur şi simplu o batjocură la ideea dreptăţii, şi nu mai puţin şi la adresa ideii de iubire.

Universalismul tuturor operaţiilor divine referitoare la mântuire este la fel de viguros afirmat în schema luterană ca în cea arminiană, însă, dacă e posibili, cu chiar mai putină logică în presupunerea că principiul evanghelic al dependenţei doar de Dumnezeu pentru mântuire trebuie să fie păstrat. Într-adevăr plămădeala sacerdotalismului preluat de forma luterană de la biserica veche, doctrina sa despre mijloacele harului, de la prima pată fatală cu însăşi puritatea universalismului ei, schimbând-o într-o simplă indiscriminare, care este ceva foarte diferit; şi a dat naştere printre luteranii moderni la dezvoltări de rău augur.

Vechiul Luteranism, pretinzând că onoarea lui Dumnezeu cerea ca El să facă tot ceea ce trebuia pentru mântuirea tuturor oamenilor în mod asemănător, a afirmat că Hristos a murit prin urmare pentru a lua păcatul lumii întregi, şi că s-au făcut provizii în mijloacele harului pentru aplicarea efectivă a jertfei lui faţă de toţi oamenii. Aceste mijloace de har (având mintea asupra proclamării evangheliei în care culminează acestea), au fost de fapt transmise tuturor oamenilor fără excepţie. Desigur că nu este de fapt adevărat că evanghelia a fost proclamată tuturor fără excepţie; şi s-a făcut un efort prin urmare pentru a acoperi falsitatea manifestată a declaraţiei prin substituirea acesteia cu poziţii diferite din punct de vedere esenţial care în trei stagii istorice (adică, vremea lui Adam, al lui Noe şi a apostolilor), evanghelia a fost făcută de cunoscut tuturor oamenilor care trăiau atunci, „şi”, este adăugat, „dacă aceasta a devenit universală în acele trei generaţii atunci aceasta a ajuns în mod indirect şi la succesorii săi.” Inutilitatea acestui avantaj de a ascunde faptul că de fapt evanghelia nu ar fi fost transmisă la fiecare om viu care trăia (şi nimic altceva nu poate satisface cerinţele acestui caz), este prea clar pentru a cere dovedirea; şi nu putem să mai fim surprinşi că disputa în sine a încetat să mai fie făcută. „Teologii ortodocşi mai recenţi din biserica noastră,” continuă să ne spună istoricul (preotul norvegian Lars Nielsen Dahle), „spun simplu că universalitatea chemării este o presupoziţie necesară, un postulat care trebuie să fie asumat pe baza mărturiei Scripturii despre voinţa universală de mântuire a lui Dumnezeu pe de-o parte, şi a adevărului stabilit din punct de vedere Scriptural pe de alta că această mântuire nu poate fi realizată pentru individ dacă nu îl atinge de fapt chemarea lui Dumnezeu; însă despre cum are loc aceasta noi nu putem spune, căci este un fapt că în prezent i-a atins doar pe câţiva în mod comparativ, sau cel mult o minoritate a omenirii.” Astfel profesorul Johnson scrie: „Universalitatea acestei chemări a harului, opus faţă de orice perspectivă particularistă despre aceasta, noi trebuie să o menţinem ca un postulat al adevărului, chiar dacă nu suntem capabili să arătăm cum aceasta atinge pe fiecare individ în parte.” Aceasta este un mister nerezolvat.

Luteranii, prin urmare, atât în încercarea de a lega harul mântuitor de mijloacele harului câţi şi de a-i da acestuia o răspândire universală actuală, s-au adus pe ei înşişi într-o dificultate în acest punct de care Wesleyenii, care fac universală lucrarea jertfitoare al lui Hristos şi darul consecvent al harului suficient independent de orice tranzacţii pământeşti aşa încât toţi oamenii sunt născuţi într-o stare de răscumpărare şi har, sunt liberi. Ultima soluţie care a fost descoperită de Luteranismul modern, la care contribuie şi Dahle, constă în inventarea unei doctrine a extinderii verificării umane în lumea următoare, faimoasa doctrină numită greşit „a doua probare”, căci nu există nici o doctrină de acest gen pentru oricare om ci doar doctrina că pentru fiecare om care trăieşte trebuie să i se prezinte evanghelia în mod decisiv, dacă nu în această viaţă atunci în cea care va urma. Prin invenţia acestei doctrine luteranii şi-au oferit pentru prima dată un adevărat universalism al harului. Din punct de vedere confesional nu există nici un suport Biblic pentru această doctrină: pur şi simplu este un postulat al universalismului voii lui Dumnezeu de mântuire în legătură cu limitarea harului în favoare mijloacelor harului. Scripturile învaţă că nici un om nu poate fi mântuit fără o cunoştinţă a lui Isus Hristos despre lucrarea Sa mântuitoare. Aceasta este transformată în opusul ei că nici un om nu poate fi pierdut fără o cunoaştere a lui Hristos în ceea ce priveşte lucrările Sale mântuitoare; apoi în interesele acestei propoziţii sunt făcute clauze pentru ca fiecare om să fie adus faţă în faţă cu evanghelia sub circumstanţe favorabile, dacă nu în această lume, atunci în cea următoare. Nu este nici o îndoială că o astfel de invenţie era necesară dacă premisele luterane trebuiau să fie susţinute. Însă oricine se poate gândi că necesitatea pentru o astfel de invenţie pentru a susţine aceste premise era o indicaţie suficientă că aceste premise au fost cel mai bine abandonate.

Evitând prin această invenţie a faptului că provizia pentru mântuire nu este de fapt universală, luteranii nu au scăpat deloc de dificultăţile lor. Ei sunt confruntaţi cu o dificultate şi mai mare, comună lor şi Wesleyenilor, aceea de a da socoteală de eşecul harului lui Dumnezeu, acum transmis în siguranţă tuturor oamenilor, din cadrul lucrării de mântuire a tuturor oamenilor. Şi aici nu este nici un indiciu decât cel al Wesleyenilor, adică de a aduce pe furiş naturalismul discreditat, şi de a atribui diferenţa din efectele harului către diferenţele oamenilor în preocuparea cu harul. Luteranii au propria lor cale, totuşi, de a-şi introduce naturalismul lor. Ei sunt autoritari în ceea ce priveşte faptul că omul, fiind mort în păcat, nu poate coopera cu harul lui Dumnezeu, că a apărut o dificultate la Arminianism prin postularea unei abilităţi restaurate în mod graţios pentru toţi oamenii, câştigată pentru ei de jertfa lui Hristos şi aplicată lor în mod automat. Dar ei presupun că, prin moartea în păcat, omul poate rezista, şi încă plin de succes, împotriva măreţului har. Rezistenţa este, totuşi, în sine o activitate: şi rezistenţa cu succes la o putere re-creatore atotputernică, este o activitate foarte considerabilă – mai ales pentru un om mort. Totul se întoarce, prin urmare, la fundamentul Pelagian că, în punctul decisiv, mântuirea omului este în propria sa putere: oamenii sunt mântuiri, sau nu, conform diferenţelor naturale din ei. Astfel harul lui Dumnezeu este în mod fundamental negat şi mântuirea este încredinţată, în ultima analiză, însăşi omului.

Concluzia întregii materii este că încercarea de a interpreta operaţiile graţioase ale lui Dumnezeu privitor la mântuire în mod universal, duce în mod inevitabil la una sau altă cale a naufragiului principiului evanghelic, pe baza căruia toate Bisericile Protestante (sau mai degrabă, să spunem, a principiului supranaturalist, pe baza căruia toate Bisericile creştine) declară că se unesc. Că acest universalism preia o formă sacerdotă sau una care îl eliberează de încurcătura cu lucrurile lumeşti acesta se încheie întotdeauna şi pretutindeni prin a transfera adevăratul factor decisiv în mântuire de la Dumnezeu la om. Aceasta nu este întotdeauna perceput clar sau să fie admis cu sinceritate, uneori este. Profesorul W. F. Steel de la Universitatea din Denver, de exemplu, distinge în mod clar şi admite franc acest lucru. Pentru el nu se poate vorbi despre „harul măreţ”. Ocupând o poziţie care este practic (orice am spune despre ea teoretic) insesizabilă de naturalism încrezut al lui W. E. Henley, primul articol al confesiunii sale este un crez din inimă în atotputernicia omului în sfera sa de alegeri morale. „Atunci când cineva spune,” declară el, „‚cred în Dumnezeu, Tatăl Atotputernic’, el o spune cu o rezervă căci în domeniul alegerilor morale ale omului sub har, omul în sine este atotputernic, conform limitărilor de sine ale lui Dumnezeu în a-l face pe om după chipul şi asemănarea Sa.” Însăşi Dumnezeu, continuă el să declare, are un crez care începe cam aşa: „Eu cred în om, atotputernic în alegerile sale.” Evident că un om în acest mod este incapabil de religie, însăşi esenţa a ceea ce este sensul dependenţei absolute de Dumnezeu, şi este totodată inhibat de la evanghelism, care constă în rezistarea umilă doar în Dumnezeu pentru mântuire. În locul Gloria Soli Deo din inima sa, el apucă plin de mândrie cârma şi se auto proclamă, separat de Dumnezeu, stăpânul propriului său destin. Moralismul a eliminat în totalitate religia. Oare nu a avut Luther exact acelaşi lucru în mintea sa atunci când el îl descrie în mod satiric pe moralistul zilelor lui în aceste cuvinte frapante: „Iată-ne aici dorind să întoarcem întotdeauna tablele şi să facem binele nostru pentru acel sărman om, o Doamne Dumnezeule, pentru care suntem mai gata să-l primim”?

Antipatia care se simte faţă de postulatul evanghelic fundamental care aduce sufletul în contactul imediat cu Dumnezeu şi îi suspendă întreaga ei sănătate în schimbul operaţiilor imediate ale lui Dumnezeu, îşi găseşte o ilustrare ciudată în învăţătura lui Albrecht Ritschl că obiectul direct chiar şi al justificării nu este individul ci societatea creştină; şi că „aceasta este lăsată individului doar ca rezultat al preluării acestuia a locului din părtăşia creştină şi împărtăşirea vieţii ei.” Aceasta este, de sigur, doar un alt fel mai sărac de afirmare a principiului construcţiei universaliste generale: Dumnezeu nu se preocupă în nici un stagiu al procesului de mântuire cu indivizii în mod direct: El are întotdeauna şi pretutindeni masele în vedere: şi este partea individului prin care propriul său act de a apuca mântuirea a ceea ce a pus astfel mântuirea la dispoziţia generală. Cât de diferit este Luther prin ceea ce scrie el: „nu e nevoie să faci asta sau aia. Doar dă-i Domnului Dumnezeu slavă, ia ceea ce El îţi dă, şi crede ceea ce îţi spune El.” Aceasta este într-adevăr o chestiune fundamentală şi este pe de-aproape închisă. Domnul Dumnezeu este Cel care ne salvează sau noi înşine? Şi ne salvează Domnul Dumnezeu, sau doar deschide calea spre mântuire şi o lasă la alegerea noastră, să umblăm sau nu pe ea? Împărţirea căilor este vechea împărţeală a căilor dintre Creştinism şi auto-soterism. Cu siguranţă că doar acela poate revendica a fi evanghelic care cu o conştiinţă deplină se bazează în întregime şi direct pe Dumnezeu şi numai pe El pentru mântuirea sa.

http://www.voxdeibaptist.org/plan_salvation_warfield04_trd.htm

Pelagius: Către Demetrias – de Deacon Geoffrey o Riada. 

download

Pelagius: Către Demetrias – de Deacon Geoffrey o Riada.

Introducere 

Puţini dintre oamenii bisericeşti au fost aşa de răuvoitori ca şi Pelagius în Creştinismul din vest. Pentru circa 1.500 de ani, tot ceea ce se ştia despre teologia călugărului britanic a reieşit din ceea ce au spus oponenţii săi despre el – şi atunci când oponenţii cuiva sunt aşa de eminenţi ca Augustin şi Jerome, şansa unei bune audienţe nu este prea mare. În consecinţă, era destul de uşor să se afişeze tot felul de erezii dăunătoare pe pragul uşii lui Pelagius. Doar în ultimele decade cărturarii au putut să descopere şi să examineze în mod direct lucrările lui Pelagius. Ceea ce au descoperit ei este că foarte puţin din ceea ce a fost descris din punct de vedere istoric drept erezia „pelagiană” a fost de fapt învăţat de el.

Această „reabilitare” a lui Pelagius de către cărturarii din vest necesită un răspuns creştin ortodox. Într-adevăr, prin contactul ecumenic şi dialogul cu creştinii vestici, teologii ortodocşi au ajuns să aprecieze impactul imens pe care l-a avut Augustin în modelarea peisajului Creştinismului Vestic; iar divergenţa traiectoriei augustiniene despre teologie din Tradiţia Apostolică şi Patristică a fost trasată cu atenţie. Este timpul acum, cu siguranţă, pentru o evaluare a oponentului principal al lui Augustin, Pelagius. Am putea chiar să descoperim în criticismul călugărului britanic despre ideologia augustiniană o voce compătimitoare faţă de preocupările ortodoxe.

Nu există nici o negare a faptului că creştinii ortodocşi l-au numit pe Pelagius un eretic. Cu toate acestea nici unul din Părinţii Estici nu au fost familiari cu el, şi condamnări ale Pelagianismului au fost incluse în Sinodul Oecumenic de la Efesos doar sub influenţa Vestului. După cum vom vedea, în câteva din ocaziile din timpul vieţii sale, Pelagius a fost de fapt judecat la conciliile locale în Est, evaluarea fiind pozitivă. Această lucrare reia ceea ce au terminat acele concilii, deşi o evaluare deplină a lui Pelagius stă dincolo de scopurile sale. Vom începe procesul prin a analiza în acest loc Scrisoarea către Demetrias, în care multe din părerile principale ale lui Pelagius sunt enunţate.

O scurtă descriere a vieţii lui Pelagius

Trasarea vieţii lui Pelagius nu este uşoară. Nimeni nu a scris biografia lui, şi nici nu sunt multe detalii autobiografice în lucrările sale. Nu există nici o relatare a controverselor de la nici un istoric obiectiv, şi există puţine comentarii de la surse prietene sau neutre. Cu toate acestea, cercetătorii sunt încrezători că au plasat laolaltă un portret corect al vieţii lui Pelagius.

Primul lucru pe care îl ştim despre Pelagius este despre el în Roma, unde a ajuns devreme în anii 380. El era aproape sigur din Britania, unde s-a născut în circa 3501. Acolo el a primit o educaţie foarte bună, cu pregătire extensivă în Scripturi, precum şi în scrierile patristice atât în latină cât şi în greacă. El a moştenit în formarea sa teologică tradiţia Celtică Romanizată, „cu accentele ei pe credinţă şi fapte bune, pe sfinţenia întregii vieţi şi unicitatea tuturor”2. Prin urmare, odată ajuns în Roma, el a devenit neliniştit cu slăbiciunea morală ce-l înconjura. Creştinizarea Imperiului nu făcea din oameni nişte buni creştini, credea el, doar „păgâni conformaţi”. El a început să predice cu dorinţă arzătoare spre a-i conduce pe toţi să trăiască o viaţă creştină autentică faţă de Evanghelie. Pelagius credea că harul şi puterea de reînnoire a botezului a adus oportunitatea de a se lupta pe cărarea perfecţiunii; în schimb, el i-a văzut pe creştini risipindu-şi botezul lor şi „alunecând în vechile lor obiceiuri confortabile de auto-indulgenţă şi alergare nepăsătoare după Mamona”3. Scopul principal al predicării sale nu a fost niciodată teologic ci sfat moral practic.

În Roma, Pelagius a strâns în mod gradat în jurul său un cerc mare şi influent de aderenţi loiali, incluzând pe aristocraţii educaţi, mulţi dintre ei femei, precum şi mulţi clerici. Deşi el nu aparţinea nici unei comunităţi religioase şi nu a căutat niciodată să fie ordinat, Pelagius a fost adesea numit un călugăr, o mărturie faţă de viaţa sa sfântă. Chiar şi Augustin l-a descris ca „un om sfânt, care, mi se spune, nu a făcut nici un mic progres în viaţa creştină”4. Spicuind ceea ce puteau din scrierile sale, comentatorii l-au descris pe Pelagius ca un „laic cultivat şi senzitiv”, „o figură subtilă şi graţioasă, preaiubit şi respectat oriunde mergea”, întotdeauna „tăcut, zâmbitor, rezervat”, cu siguranţă „un om modest şi retras”5.

Prima aluzie de controversă teologică a apărut în jurul anului 405, când Pelagius a auzit pe cineva citind din Confesiunile lui Augustin, „Dă-mi ceea ce porunceşti şi porunceşte ceea ce vrei”. Acest vers l-a enervat foarte mult pe Pelagius; el credea că acesta şi alte învăţături augustiniene contraziceau înţelegerea creştină a harului şi a liberei voinţe, făcându-l pe om într-o „simplă marionetă, un robot”6. La scurt timp după aceasta, el a scris faimosul său Comentariu asupra Epistolelor Pauline, în care şi-a expus opoziţia sa faţă de astfel de doctrine augustiniene cum sunt vina moştenită a păcatului original, predestinarea rigidă, şi necesitatea botezului pentru a-i scăpa pe copii de la iad.

Fiind ameninţată Roma de Alaric şi de Vizigot cu atacul din anul 409, Pelagius s-a dus în Palestina, unde a fost salutat cu ostilitate de aliatul teologiei lui Augustin, Jerome. Jerome era preocupat cu lupta împotriva Origenismului, şi atunci când a auzit că Pelagius învăţa că un creştin botezat putea să trăiască o viaţă fără de păcat, dacă voia, el a reacţionat cu tărie. Pentru el, această doctrină a impeccantia (starea fără de păcat) suna ca noţiunea stoică a noţiunii de apatheia, pe care a adaptat-o Origen. Aşa că Jerome a aranjat ca Pelagius să fie acuzat oficial de erezie, şi episcopul britanic a fost adus înaintea Episcopului Ioan al Ierusalimului la Sinoadele din Ierusalim şi Diospolis în anul 415. La aceste două sinoade, Pelagius a admis că a predat această doctrină, însă s-a disociat pe sine de părerile mult mai extreme ale lui Celestius, un avocat pe care l-a întâlnit în Roma. El a citat Scriptura despre necesitatea harului şi i-a anatemizat pe aceia care negau că acesta era necesar. Sinodul din Diaspolis a concluzionat următoarele:

Acum odată ce am primit satisfacere în ceea ce priveşte acuzaţiile aduse împotriva călugărului Pelagius în prezenţa sa şi din moment ce îşi dă acordul la doctrinele sănătoase dar condamnă şi îi anatemizează pe cei ce sunt contrari credinţei Bisericii, îl adjudecăm să aparţină comuniunii Bisericii Catolice7.

După achitarea sa, Pelagius a scris două tratate majore care nu mai sunt existente, Despre natură şi Despre voinţa liberă. În acestea el îşi apără poziţia sa faţă de păcat şi inocenţa şi îl acuză pe Augustin şi pe Jerome de a fi sub influenţa manicheanismului. Doctrina lor despre păcatul original restaura răul la o starea manicheană, şi predestinarianismul lor era egal cu fatalismul manichean.

Fără să fie surprinşi, Jerome şi Augustin nu au fost convinşi de concluziile de la Ierusalim şi Diospolis. Ei s-au decis să-şi direcţioneze toate energiile lor spre a-l ataca pe Pelagius şi călugărul britanic s-a văzut la scurt timp „dejucat şi ţintuit”8. Sub influenţa lui Augustin, episcopii din Africa au făcut apel la Papa Inocent I, şi după o perioadă de timp, el a declarat că Pelagius şi Celestius trebuiau să fie excomunicaţi dacă nu renunţau la crezurile lor „eretice” Inocent a murit la o lună mai târziu, iar succesorul său Zosimus a inversat judecata. Episcopii africani au stat tari şi între 416 şi 418, câteva concilii de la Carthage au enunţat numeroase canoane împotriva dogmelor a ceea ce ajunsese să fie cunoscut sub numele de „Pelagianism”9.

Astăzi, istoricii Bisericii realizează faptul că Pelagius nu a fost condamnat doar pe motive teologice simple. Mai degrabă, învăţătura lui Pelagius a fost văzută ca o ameninţare, o „potenţială sursă periculoasă de schismă în trupul social şi politic”10. Mesajul său central că există doar o viaţă creştină autentică, calea spre perfecţiune, nu lăsa nici un loc creştinilor nominali. Dacă ar fi mers în deşertul sirian sau cel egiptean, probabil că ar fi fost venerat ca un „abba”. În schimb el s-a izbit de creştinismul confortabil care devenise baza de unitate din cadrul Bisericii Imperiale, şi, drept rezultat, el a decăzut în calitate de eretic principal al Vestului.

În jurul vremii condamnării sale de către conciliul din Carthage, Pelagius a dispărut. Se spune că ar fi murit nu la mult timp după 418, undeva în apropierea estului Mediteranean, posibil în Egipt, deşi unii au speculat faptul că el s-ar fi reîntors în Britania11.

La Sinodul Oecumenic din Efesos din 431, aceia ca au eşuat din a se disocia de „opiniile lui Celestius” au fost excomunicaţi. Acest canon a rezultat în mod clar din influenţa directă a lui Cyril din Alexandria şi a altor episcopi din Africa, mai degrabă decât din reflecţia teologică a întregii Biserici. Astfel, aşa cum a spus un comentator, era ca şi „o chestiune de curtoazie mai degrabă decât un rezultat al dezbaterii raţionate” care a determinat Biserica din Est să respingă deciziile timpurii în favoarea lui Pelagius la Sinoadele din Est la Ierusalim şi Diospolis12.

Scrisoarea către Demetrias: Istorie şi text

Pelagius era în Palestina, în 413, când a primit o scrisoare de la renumita familie Anician din Roma. Una din doamnele aristocrate care au fost printre urmaşii săi scria unui număr de teologi Vestici eminenţi, incluzându-l pe Jerome şi posibil şi Augustin, pentru sfat moral pentru fiica ei, Demetrias. Cea din urmă era o tânără de 14 ani care, deşi de curând era logodită spre a se căsători, a ales să preia un jurământ de virginitate. Mama lui Demetrias vroia ca ea să primească cea mai bună instruire în timp ce ea îşi începea noua ei viaţă. Evident, cerinţa a fost făcută cu aprindere, căci în răspunsul său, Scrisoarea către Demetrias, Pelagius admite că a fost înduplecat de „remarcabila forţă a dorinţei ei din toată inima” (1:2)13.

Pelagius sa ridicat la provocarea duală nu numai de a scrie unei audienţe aristocrate ci şi a o face într-o competiţie directă cu iluştrii teologi adversari lui. Scrisoarea către Demetrias a fost denumită „una din perlele literaturii creştine”14. Un comentator modern descrie impresia dată de scrisoare, impresia pe care trebuie să o fi primit-o Demetrias, ca fiind cea a unui prieten mai bătrân, mai înţelept, scriind cu un sentiment profund şi sinceritate din cadrul vieţii sale de experienţă şi lăudând valorile şi obligaţiile pe care el însuşi le preţuieşte mai presus de orice altceva în alte cuvinte, despre acelaşi învăţător creştin devotat, simplu pe care ea l-a cunoscut odată când era copil în Roma şi l-a auzit clarificând misterele scripturilor către bătrânii ei, a cărei judecată ea putea să o respecte şi să se încreadă în ea, una care credea ceea ce a spus el şi a practicat în ochii minţii ei ca o imagine a unui gentilom excentric, prea distins, înaintat în vârstă, îmbrăcat în simplul obicei al unui călugăr, strict în învăţătura şi comportamentul său, însă capabil de a impresiona elita Romei prin entuziasmul şi exemplul său15.

În adiţie cu oferirea noastră a unei intuiţii în cadrul sfatului moral practic care era centrul învăţăturii lui Pelagius, această scrisoare „cea mai completă şi mai coerentă relatare” a părerilor lui despre sanctitatea naturală şi capacitatea omului de a alege să trăiască o viaţă sfântă16.

În ceea ce priveşte toate scrierile lui Pelagius, istoria textuală a Scrisorii către Demetrias este complicată de condamnarea sa ca eretic. După Sinodul de la Efesos din 431, era o crimă să ai în posesie vreo lucrarea a lui Pelagian, aşa că ele au fost transmise sub alte nume. Marea ironie a acestei scrisori este că pentru secole ea a fost considerată a fi una din lucrările lui Jerome şi a fost inclusă în culegerea sa de scrieri17.Mai târziu, scrisoarea avea să fie atribuită diferiţilor urmaşi ai lui Pelagius cum ar fi Celestius şi Iulian din Eclanum. Astăzi, totuşi, autenticitatea Scrisorii către Demetrias ca o lucrare a lui Pelagius nu este chestionată în mod serios. Analiza textuală indică faptul că stilul şi vocabularul ei sunt tipic pelagiene. Ba mai mult, cercetătorii moderni indică faptul că însăşi Augustin ştia că scrisoarea a fost scrisă de Pelagius, ceva ce el menţionează în respingerea lui a lucrării sale din 413, Despre harul lui Hristos18.

Scrisoarea către Demetrias: Conţinut şi analiză

Prima jumătate a scrisorii este o expunere a părerilor lui Pelagius despre natura umană. Călugărul explică de ce începe în acest fel:

Oricând trebuie să vorbesc despre subiectul instruirii morale şi a conduitei vieţii sfinte, este practica mea ca mai întâi să demonstrez puterea şi calitatea naturii umane şi să arăt de ce este capabilă să realizeze ea (2:1).

Viaţa morală de puritate, pentru Pelagius, poate fi realizată doar prin apropierea de „binele naturii şi de binele harului” (9:1); aceasta va fi tema dominantă a povăţuirii lui.

Reflecţiile lui Pelagius despre persoana umană nu sunt asemănătoare cu cele ale Părinţilor Estici. Ei împărtăşesc acelaşi punct de început al reflectări morale, adică bunătatea înnăscută a omului deoarece Dumnezeu l-a creat după chipul şi asemănarea Lui. Pelagius scrie: „trebuie să măsori binele naturii umane prin referire la Creatorul ei” (2:2). Pentru Pelagius precum şi pentru Părinţi, creaţia după chipul lui Dumnezeu înseamnă creaţie cu liberă voinţă, ca persoane libere, auto-determinante: Ba mai mult, Domul Dreptăţii şi-a dorit ca oamenii să fie liberi să acţioneze şi nu să fie constrânşi; pentru acest motiv ‚el l-a lăsat liber pentru a-şi lua propriile sale decizii’ (Sir 15:14) şi i-a pus înainte viaţa şi moartea, binele şi răul, şi lui trebuie să i se dea ceea ce îi place lui (2:2).

În ceea ce priveşte Părinţii, Pelagius are un dispreţ pentru acea „majoritate ignorantă” care crede că deoarece omul este capabil să facă răul, el nu a fost creat într-adevăr bun. De fapt, spune Pelagius, dacă omul a fost creată să facă binele „în constrângere şi fără posibilitatea variaţiei” – aşa cum ar fi preferat aceşti oameni – nu ar exista nici o umanitate reală, şi nici o virtute sau bunătate reală (3:1). Aici putem vedea că inima obiecţiilor lui Pelagius faţă de Augustin şi Jerome nu este o întrebare de teologie abstractă, ci spiritualitatea practică: aceia care neagă voinţa liberă a omului fac zadarnică viaţa morală.

Această bunătate înnăscută a persoanei umane, argumentează Pelagius, nu a fost distrusă în Cădere. Omul continuă să poarte în natura sa bunătatea creaţiei, un fel de har natural sau „sanctitate naturală” (4:2). Pelagius mergi la mari distanţe pentru a demonstra acesta, oferind mai întâi ca evidenţă faptul că mulţi păgâni au fost „toleranţi, caşti, temperaţi, generoşi, abstinenţi şi favorabili, respingători ai onorurilor lumii precum şi a încântărilor ei, iubitori ai judecăţii nu mai puţin decât ai cunoaşterii” (3:3). Acest argument central, totuşi, este din Vechiul Testament; el produce un lung apel nominal al patriarhilor şi a sfinţilor Vechiului Testament (5:1 şu) a căror exemple de sfinţenie dovedesc că este posibil să urmezi poruncile. Din nou, Pelagius accentuează implicaţiile morale practice ale acestei doctrine a bunătăţii umane: Nu putem intra niciodată pe cale virtuţii, decât dacă avem speranţa drept ghid al nostru şi companie şi dacă fiecare efort dezvoltat în a căuta ceva este anulat în efect de disperarea găsirii sale din totdeauna (2:1).

Nu este nimic pe care să-l deteste Pelagius mai mult decât pe oamenii care părăsesc cale spre viaţă deoarece ea este prea dificilă, pentru că „noi nu suntem decât oameni, suntem înconjuraţi de firea firavă” (16:2). A nega, aşa cum a făcut Augustin şi Jerome, bunătatea înnăscută a omului şi capacitatea de a trăi o viaţă sfântă nu este doar un pesimism moral, este blasfemie reală: căci aceasta înseamnă că Dumnezeu nu ştie ceea ce a făcut sau a poruncit, sau că el nu-şi aminteşte slăbiciunea umană pe care a creat-o el, sau că Dumnezeu a „poruncit ceva imposibil” şi prin urmare nu caută mântuirea noastră ci pedepsirea şi condamnarea noastră (16:2).

Pelagius argumentează de asemenea împotriva părerii augustiniene despre Cădere şi om deoarece aceasta subminează realitatea păcatului ca o alegere morală. Părerea oponenţilor săi că există ceva în natură care constrânge fiinţele umane să păcătuiască îl frapează pe Pelagius ca „natură de blamat” pentru ceea ce este de fapt alegerea persoanelor umane libere. El scrie: Dacă s-ar învăţa că este greşeala naturală că unii oameni au fost nelegiuiţi, voi folosi evidenţa scripturilor, care pune peste tot peste păcătoşi greaua povară a acuzaţiei de a-şi fi folosit propria lor voinţă şi nu îi scuzăm că au acţionat sub constrângerea naturii (7).

Pentru Pelagius, în „cărţile ambelor Testamente […] tot binele, precum şi tot răul, este descris ca fiind voluntar” (7). Acesta este cel mai uşor demonstrat în cazul fraţilor cum sunt Cain şi Abel, sau Iacov şi Esau, care împărtăşesc aceeaşi natură. Călugărul explică, „când meritele diferă în aceiaşi natură, voinţa este singura cauză a unei acţiuni” (8:1). Prin urmare, Căderea omului nu putea să corupă natura spre punctul de a face din întreaga rasă umană massa peccati augustiniană (masa de păcat) incapabilă de a face altceva decât păcat. Efectul Căderii trebuie mai degrabă să fie conceput în termeni mai „înconjurători”. Pelagius scrie: Nici nu există vreun motiv de ce ar fi dificil pentru noi de a face altceva decât acel lung obicei de a face rău care ne-a infectat din copilărie şi ne-a corupt puţin câte puţin în decursul anilor şi după aceea ne ţine în robie şi sclavie faţă de sine, aşa că se pare oarecum că a câştigat forţa naturii (8:3).

Pentru călugărul britanic, nu era adevărat să spună ca Augustin că toţi au păcătuit în Adam şi astfel moştenesc vina sa; fiinţele umane din propria sa voinţă liberă imită în mod simplu pe Adam şi re-legiferează Căderea în ei înşişi.

O mare parte din ceea ce argumentează Pelagius împotriva lui Augustin şi Jerome poate fi descoperit în învăţătura Părinţilor Estici. Cu siguranţă, afirmaţia că este posibil să trăieşti o viaţă sfântă după Cădere, aşa cum este evidenţiat de sfinţii Vechiului Testament, este o temă patristică familiară. În plus, Părinţii Estici nu învaţă nicăieri necesitatea păcatului, accentuând, aşa cum face Pelagius rolul voinţei libere umane. Nici nu propune vreunul din Părinţi o doctrină a păcatului original ca acela al lui Augustin care l-a tulburat aşa de mult pe Pelagius. Cu toate acestea, în polemicele sale împotriva acelora care negau libertatea umană morală, Pelagius dezvoltă o părere probabil prea înaltă despre voinţa liberă umană. La fel cum a notat teologul moral ortodox, Fr Stanley Harakas, Părinţii au distins în general între auto-determinarea înnăscută (autexosion) a fiinţelor raţionale şi libertatea (eleutheria) care este o proprietate doar a „condiţiei atinsă în Theosis unde nu există nici un conflict sau luptă în a acţiona într-o manieră pe deplin umană, ca şi când ar fi divină”19.Pelagius se pare că nu face confuzia dintre acestea două, anticipând ceva prea mult despre libertatea reală din auto-determinarea umană. În plus, în argumentul său împotriva depravării morale umane, Pelagius neglijează oarecum efectele mortalităţii şi a coruperii după Cădere care, după cum insistă Părinţii, evocă o tendinţă (deşi nu o constrângere) faţă de păcat. În cele din urmă, pentru a aduce în linie cu învăţătura Patristică, înţelegerea lui Pelagius despre păcat ar avea nevoie să fie lărgită pentru a putea înconjura conceptul „păcatului involuntar – faptele şi evenimentele rele în care participăm noi, deşi nu voim.

Totuşi, contrar cu caricaturile desenate de el, Pelagius nu are o viziune naivă şi supra-optimistă despre perfecţiunea umană20. Marele efort pe care îl extinde el în apărarea bunătăţii naturii umane este doar de a arăta ce creatură minunată a fost deteriorată de păcat, pentru a demonstra „cât de mare este acea comoară în sufletul pe care îl posedăm dar care nu îl folosim” (6:3). Este instructiv să rechemăm răspunsul lui Pelagius, la Sinodul din Diospolis, faţă de una din acuzaţiile principale aduse împotriva lui de către Jerome – crezul că „un om poate fi fără de păcat, dacă voieşte”. Pelagius a răspuns: Am spus într-adevăr că un om poate fi fără de păcat şi să ţină poruncile lui Dumnezeu, dacă aşa voieşte el, căci această abilitate i-a fost dată lui de către Dumnezeu. Totuşi, nu am spus că se poate găsi oricare om care nu a păcătuit niciodată din pruncia sa, până la bătrâneţea sa, fiind convertit de la păcatele sale, el poate fi fără de păcat prin propriile sale eforturi şi harul lui Dumnezeu, deşi nu prin aceste mijloace nu este el incapabil de schimbare pentru viitor21.

În timp ce el era total dedicat posibilităţii unei vieţi complet fără de păcat, Pelagius a fost şovăitor să admită că cineva ar fi realizat aceasta.

În ciuda acuzării ades citate de criticii săi că el a negat nevoie harului răscumpărător22, Pelagius accentuează în mod clar necesitatea lui pentru viaţa morală. Primul pas pe cale perfecţiunii morale este botezul, care este o renaştere autentică23. După luna sa enumerare a sfinţilor Vechiului Testament, Pelagius scrie: Chiar înainte ca legea să ne fie dată, aşa cum am mai spus, şi cu mult înaintea venirii Domnului şi a Mântuitorului nostru se raportează faptul că unii au trăit vieţi sfinte şi neprihănite; cu atât mai mult de trebuie ca noi să credem că a fi după lumina venirii lui, acum că am fost instruiţi de harul lui Hristos şi renăscuţi ca oameni mai buni (8:4).

Această temă a renaşterii botezului este ameliorată din nou ca o povăţuire către tânăra Demetrias: Consideră, te îndemn eu, acel rang înalt cu care au fost făcută slăvită înaintea lui Dumnezeu şi prin care ai fost renăscută în botez pentru a deveni o fiică a lui Dumnezeu (19:1).

La fel ca şi Părinţii, Pelagius învaţă că răscumpărarea în Hristos îi permite omului să coopereze cu Dumnezeu în lupta austeră către divinizare24. Totuşi el se depărtează oarecum de Tradiţia Patristică în a eşua să indice în mod corespunzător cum funcţionează harul răscumpărării. În timp ce Augustin învaţă în mod clar că harul lucrează în inima omului, Pelagius nu este niciodată precis în privinţa harului insuflat. El vorbeşte despre a fi „instruit de harul lui Hristos”, de a fi „curăţit şi purificat de sângele lui, încurajat de exemplul său de a urma neprihănirea perfectă” (8:4). Aceste feluri de afirmaţii, alături de tendinţa sa oarecum de a scrie despre harul „meritat” (cf. 25:3), l-au lăsat pe Pelagius deschis faţă de acuzarea că înţelegerea sa a harului este prea raţionalistă şi externă25.

Fără a lua în considerare deficienţele din teologia sa despre har, viziunea lui Pelagius despre viaţa morală este pe departe de la a fi sfinţenie exterioară; el atrage o mare parte a atenţiei sale asupra dezvoltării vieţii interioare. Virtuţile, scrie el, „nu vin din exterior ci sunt produse în însăşi inimă” (10:4). Şi nici nu este acceptabil ca doar să îndeplineşti acte virtuoase; ele trebuie să transforme persoana interioară aşa încât noi să „dorim neprihănirea pe atât de mult pe cât dorim hrana şi apa atunci când suntem flămânzi sau însetaţi” (12). Apoi Pelagius spune că obiceiul de a face bine trebuie să fie exercitat prin practica meditării continue; doar lucrurile cele mai bune trebuie să ocupe minte, şi practica sfântului comportament trebuie implantat într-un nivel mai adânc (13).

Această concentrare pe viaţa interioară trebuie să înceapă la începutul căii spre sfinţenie, cu o auto-examinare deplină: „Să ne apropiem de locurile secrete ale sufletului nostru” (4:1), îşi îndemna Pelagius cititorul său.

În a doua jumătate a scrisorii, Pelagius purcede în a oferi tinerei fecioare sfatul practic despre cale spirituală pe care a ales-o ea. În cadrul acestui domeniu practic Pelagius străluceşte cel mai mult direcţia sa spirituală este tradiţională, deşi ascuţit de relevantă; medicamentul este dur, dar este administrat cu blândeţe. Fervoarea şi adâncimea spirituală a învăţăturii sunt evidenţe clare ale gradului său avansat în cadrul vieţii ascetice. Aceasta este o învăţătură de inspiraţie în cel mai bun caz, felul pe care cineva îl găseşte în marii Părinţi ai Bisericii.

În ceea ce priveşte pe toţi Părinţii, scrierea lui Pelagius este infiltrată de citate din şi aluzii la Biblie. Nu este de uimire că unul din piesele sale principale de sfătuire pentru Demetrias este acela de a acorda atenţie Scripturilor. El îi spune: „Citeşte sfintele scripturi în aşa fel încât să nu uiţi niciodată că ele sunt cuvintele lui Dumnezeu” (23:2). Multe din temele lui Pelagius sunt familiare din Scriptură şi din Părinţii timpurii. El prezintă viaţa morală ca o alegere dintre două căi, calea spre viaţă şi calea spre distrugere. El scrie:

Trebuie să eviţi acea cale largă care este bătătorită de mulţimea îmbulzitoare în cale ei spre moarte şi să continui să urmezi urmele ordinare ale acelei căi înguste spre viaţa veşnică pe care o găsesc puţini (10:3).

O altă temă dominantă din Scriptură este accentul lui Pelagius asupra faptului că progresul din viaţa spirituală este foarte important. Nu există stat pe loc, spune el; aşa că „dacă nu vrem să ne întoarcem, trebuie să continuăm să alergăm” (27:4). Comentând pilda talanţilor el scrie: Acela care ascunde într-un şervet un talent pe care l-a primit şi este condamnat de Domnul ca un slujitor nefolositor şi bun de nimic: acesta este vinovat nu doar că a ascuns acel talent ci şi pentru că nu l-a făcut să crească (15).

Nu ar trebui să treacă nici o oră pentru un creştin, insistă el, fără vreo măsură a creşterii spirituale (23:1).

Pelagius o avertizează de asemenea pe Demetrias despre numeroasele capcane şi curse din viaţa spirituală. El îi spune ca ea să distingă cu atenţie între vicii şi virtuţi: căci în timp ce ele sunt întotdeauna contrare una faţă de alta, ele sunt „legate în anumite cazuri de o aşa asemănare încât ele pot fi cu greu distinse” (20:1). Această problemă întristează adesea pe neofiţi care sunt nerăbdători să trăiască o viaţă virtuoasă. Pelagius scrie: Căci aceia care socotesc mândria drept libertate, adoptă linguşirea drept umilinţă, îmbrăţişează răutatea în schimbul precauţiei şi conferă numele de inocenţă peste prostie, şi, înşelat fiind de o astfel de asemănare ce îndrumă greşit şi care este cea mai periculoasă, se mândresc în vicii în locul virtuţilor? (20:1)

El îi spune ei să fie în special prudentă faţă de falsa umilinţă. Este uşor, spune el, să arăţi smerit prin „ficţiunile verbale” şi „gesturile prefăcute”, însă „îndurarea insultei dezvăluie pe adevăratul umil” (20:1). „Să nu fie nici un semn de mandrei, aroganţă sau trufie în tine” (20:2), îndeamnă el. „Păzeşte-te de linguşitori ca şi de duşmanii tăi” (21:1), continuă el să spună, căci ei îi fac pe oameni să se gândească la reputaţia lor mai degrabă decât la conştiinţa lor. Acestea sunt într-adevăr cuvinte înţelepte, care amintesc de sfatul Părinţilor din deşert, căci ele sunt produsul aceleiaşi experienţe spirituale autentice.

Pelagius împărtăşeşte de asemenea abordarea maximă a Părinţilor faţă de viaţa spirituală. „Fă toate”, spune el în mod direct. „Noi nu trebuie să selectam anumite din poruncile lui Dumnezeu ca şi cum s-ar potrivi imaginaţiei noastre ci să le împlinim pe toate fără nici o excepţie” (16:1). Dar ca oricare alt bătrân bun, el se adaptează faţă de nevoile speciale ale novicelui său, temperând mesajul său cu dispensare şi preocupare pastorală. La un punct, de exemplu, el o îndemână să-şi combine postul cu faptele de milă; dar apoi o scuză pentru o vreme de la faptele de milă, îndrumându-le pe bunica şi mama sa să le facă pentru ea, pentru ca ea să-şi poată devotat tot „zelul şi grija sa” spre ordonarea vieţii ei spirituale (22:1). În alte locuri el o îndemână să nu meargă la extreme cu nici una din disciplinele spirituale: „postul exagerat, abstinenţa supra-entuziastă şi privegherile de lungime extravagantă şi disproporţionată sunt […] evidenţă a lipsei restrângerii”, spune el; rezultatul ar putea fi că „aceasta devine prin urmare imposibil de executare a astfel de lucrări chiar într-un fel moderat” (23:3). Astfel, „cu practicile bune cât şi cu cele rele tot ceea ce trece de limitele moderării devine un viciu în loc să devină o virtute” (24:1). Motivul moderării este clar: „trupul trebuie controlat, nu distrus” (21:2). În plus, simplicitatea din viaţa spirituală păzeşte inima împotriva sentimentelor de mândrie şi succes. El scrie: „Îmbrăcămintea săracă, hrana ieftină, posturile obositoare ar trebui să stingă mândria, nu să o nutrească” (21:2). În decursul scrisorii, această dispunere a câtorva cereri cu o moderare iubitoare prezintă evidenta compasiune a lui Pelagius faţă de acces copil spiritual.

Discuţia lui Pelagius despre virginitate în viaţa creştină este o demonstrare ulterioară a maturităţii sale spirituale. Pentru a fi sigur, el trădează uneori tendinţa vestică de a diviza viaţa spirituală în poruncile ordinare şi „sfaturile de perfecţiune”. El spune că în Scripturi, „lucrurile rele sunt interzise, lucrurile bune sunt plăcute; lucrurile intermediare sunt permise, lucrurile perfecte sunt sfătuite” (9:2). De exemplu, „căsătoria este permisă, la fel este şi folosirea vinului şi a cărnii, însă abstinenţa de la acestea trei este sfătuită printr-un sfat mult mai perfect” (9:3). Spre deosebire însă de mulţi teologi din Vest, el accentuează în mod viguros unitatea fundamentală a vieţii spirituale. El scrie: În ceea ce priveşte neprihănirea noi toţi avem o singură obligaţie: fecioară, văduvă, soţie, cea mai înaltă, mijlocie sau mai de jos statură din viaţă, noi suntem cu toţi fără excepţie ordinaţi să împlinim poruncile, şi un om nu este eliberat de lege dacă el îşi propune să facă mai mult decât cere acesta (10:1).

Pelagius îi spune lui Demetrias că jurământul ei spre virginitate nu o scuteşte de plinătatea cererilor unei vieţi creştine; el o avertizează să nu fie înşelată de aceia care adoptă castitate „nu alături de neprihănire ci în locul ei” (10:2). Neprihănirea, insistă el, „este impusă tuturor fără excepţie” (9:2).

Lupta ascetică către sfinţire şi perfecţiune în care o sfătuieşte Pelagius pe Demetrias să se angajeze este o cale dificilă implicând atât învingerea pasiunilor cât şi lupta împotriva puterilor demonice. Aici din nou învăţătura lui este perfect de armonioasă cu toţi Părinţii. În a descrie cum să reziste duşmanilor sufletului, el accentuează încă o dată voinţa liberă umană pentru a accepta sau a respinge ispitele: Ele pot oferi într-adevăr sfătuire însă e de datoria noastră să alegem sau să respingem sugestiile ei, căci ele nu ne rănesc prin a ne constrânge ci prin a ne consilia, şi ele nu ne smulg consimţământul nostru de la noi ci îl curtează (25:4).

Pelagius citează din Matei 15:19, „Din inima omului vin gândurile rele”, pentru a arăta că originea păcatului este imaginea rea sau gândul din inima umană. Aceste gânduri rele pictează „fiecare faptă în parte pe tăbliţa inimii, ca şi cum ar face-o înaintea ei” (26:2). Prin urmare creştinul trebuie să înveţe să desluşească gândurile din inima sa. Mintea26 trebuie să devină atentă şi veghetoare, antrenată să diferenţieze între gândurile rele şi bune, „aşa încât ea ori să nutrească pe cele bune sau să le distrugă imediat pe cele rele” (26:2). Atunci când sufletul este „iluminat de vorbirea divină” şi „ocupat cu gânduri cereşti”, diavolul fuge repede (26:2). Prin urmare, cheia este de a veghea cu atenţie la a proteja inima împotriva primelor agitaţii de rău: Toată grija şi atenţia trebuiesc concentrate asupra vegherii, şi este necesar în particular pentru tine să te păzeşti de păcat în locul unde acesta aparţine de fapt, de a rezista ispitei imediat ce apare ea şi astfel să elimini răul înainte ca el să crească şi să se răspândească (26:3).

Pelagius urmează aici învăţătura Patristică despre vigilenţă (nepsis) şi vegherea inimii, deşi el nu dezvoltă dimensiunea mistică, rolul de vindecare al rugăciunii inimii. Într-adevăr, o slăbiciune aparentă a „sistemului” spiritual este lipsa deplinei atenţii faţă de rugăciune; dar aceasta este o chestiune dificilă a judeca, din moment ce nu avem nici un motiv să presupunem că el încearcă să fie sistematic şi total de înconjurător în această scurtă scrisoare. La oricare rată, rugăciunea este atât mijlocul cât şi finalul implicat al unei vieţi spirituale al cărei ţel el îl descrie ca „un suflet care aderă în mod continuu către Dumnezeu” (23:2).

Concluzie

Marele călugăr şi scolastic englez St Bede a citat odată câteva pasaje din Scrisoarea către Demetrias spunând că ea conţine „multă instruire morală excelentă dar este deteriorată de eşecul autorului de a accentua nevoia de a se baza pe harul divin mai degrabă decât libera voinţă şi tăria minţii”27. Cu toate acestea dacă ne amintim de faptul că Pelagius nu a fost un teolog sistematic ci doar un reformator moral, şi că argumentarea sa teologică a fost făcută în reacţie faţă de scrierile pe care el le-a crezut că subminează viaţa spirituală a creştinului autentic, am putea probabil mult mai uşor să iertăm puţinele sale exagerări şi omisiunii decât a făcut Bede. De fapt, din moment ce în cele mai multe din punctele sale de dezacord cu Augustin, Pelagius susţine Tradiţia Patristică a Bisericii, şi din moment ce în sfatul său practic spiritual el este în întregime în armonie cu învăţătura Bisericii, acest călugăr mult răuvoitor britanic ar apărea a fi mult mai eretic decât venerabilii Părinţi. Când aceasta este considerată împreună cu sfinţenia indiscutabilă a vieţii lui – atestată nu doar de adâncimea scrierilor sale spirituale ci de însăşi Augustin! – nu putem oare să ne mirăm de ce am neglijat aşa de mult un asemenea mare sfânt al Bisericii?

Lupta singuratică şi nemulţumită a lui Pelagius împotriva doctrinelor scrise ale lui Augustin şi Jerome a fost în cele din urmă continuată de călugării din sudul Gaulului. Ei au fost alarmaţi să audă de „controversa Pelagiană”, în special de învăţătura lui Augustin despre alegere şi predestinare, pe care ei o credeau a fi „contrară opiniei Părinţilor şi părerea comună a Bisericii”28. Ei au văzut sistemul teologic augustinian ca o ameninţare faţă de har ca sinergie, ca o asociere dintre Dumnezeu şi om. Campionul lor a fost Sf. Ioan Cassian, un ucenic al Sf. Ioan Chrysostom. Împreună cu susţinătorii săi, Sf. Vincent de Lerins şi Sf. Faustus de Riez, el a susţinut Tradiţia Patristică împotriva Augustinianismului şi a propunătorilor săi, sin special Prosper de Aquitaine, cât şi împotriva extremilor „pelagieni” care au negat de fapt necesitatea harului lui Dumnezeu pentru mântuire. Aceşti nobili călugări galici au fost denumiţi mai târziu „semi-pelagieni”, şi doctrina lor despre sinergie a fost condamnată la Sinodul din Orange în 529. Acest sinod a respins predestinarea augustiniană dar a acceptat o mare parte a teologiei lui Augustin despre păcat şi har, în definitiv punând cadrul Bisericii de Vest pe o cale ce se abătea de la Tradiţia Apostolică şi cea Patristică Ortodoxă.

NOTE DE SUBSOL

[1] Pelagius este adesea presupus a fi ori britanic ori un „Scot” (un termen, de obicei ironic, care înseamnă „irlandez. John Ferguson, „In Defence of Pelagius,” in Theology (Vol. 83, March 1980), p. 115. Numele „Pelagius” este probabil forma grecească din (pelagios, „al mării”) al cuvântului galic Morgan sau Morien. H. Forthomme Nicholson, „Celtic Theology: Pelagius,” in An Introduction to Celtic Christianity, James P. Mackay, ed. (T & T Clark, Edinburgh, 1989), p. 386.

[2] Nicholson, p. 388.

[3] B.R. Rees, Pelagius: A Reluctant Heretic (The Boydell Press: Woodbridge, Suffolk, 1988), p. 20.

[4] B.R. Rees, The Letters of Pelagius and His Followers (The Boydell Press: Woodbridge, Suffolk, 1989), p. 2.

[5] Rees, Reluctant Heretic, p. xii.

[6] Ferguson, „In Defence,” p. 115. El comentează: „Aceasta, în cele din urmă, a fost problema. Pelagius nu a spus că noi am putea fi salvaţi prin propriile noastre eforturi. El a insistat că noi încă mai avem libertatea de a ne întoarce spre harul salvator al lui Dumnezeu”.

[7] Rees, Reluctant Heretic, p. 138.

[8] Ibid., p. 17.

[9] Ferguson, „In Defence,” p. 117.

[10] Rees, Reluctant Heretic, p. 20.

[11] Ferguson prezintă ideea constrânsă că Pelagius şi-a găsit mai întâi refugiu în Lerins şi apoi în Ţara Galilor (p. 392). Oriunde ar fi sfârşit-o venerabilul călugăr, este cel mai probabil că el a rămas în comuniune cu Biserica.

[12] Rees, Reluctant Heretic, p. xv.

[13] Toate referinţele la textul Scrisorii către Demetrias sunt din traducerea lui B. R. Rees, conţinute în Scrisorile lui Pelagius şi ale urmaşilor săi – The Letters of Pelagius and His Followers, pp. 35-70.

[14] Georges de Plinval, as cited by Rees, Letters of Pelagius, p. 34.

[15] Rees, Letters of Pelagius, p. 35.

[16] Ibid., p. 32.

[17] Ibid., p. 33. Egal de ironic este faptul că alte scrieri ale lui Pelagius, declaraţia sa de credinţă şi apărarea doctrinelor Hristologice şi ale Trinităţii Niceene, Libellus Fidei, a fost păstrată deoarece Vaticanul, până de recent, o credea a fi una din predicile lui Augustin. William E. Phipps, „The Heresiarch: Pelagius or Augustine?,” in The Anglican Theological Review (Vol. 62, April 1980), p. 125.

[18] Rees, Letters of Pelagius, p. 33.

[19] Fr Stanley Harakas, Toward Transfigured Life (Light and Life Publications: Minneapolis, 1986), p. 34.

[20] Aşa cum a notat un comentator, „Pelagius nu este mult mai optimist despre natura umană şi oponenţii săi; el este mult mai pesimist. A spune că există o cale dreaptă de a alege şi că noi nu o alegem este ‚chiar un cuvânt dur şi amar pentru păcătoşi’.” Ferguson, „In Defence,” p. 118.

[21] Rees, Reluctant Heretic, p. 136.

[22] Suntem dezamăgiţi să citim că un alt teolog strălucitor, Fr Michael Azkoul, l-a declarat pe Pelagius ca „negând necesitatea Harului şi a adevăratei Credinţe spre mântuire” The Teachings of the Holy Orthodox Church, Vol. I (Dormition Skete Publications: Buena Vista, Colorado, 1986), p. 227. Aici şi în altă parte Fr Azkoul nu face distincţia dintre Pelagius şi „Pelagianismul” de mai târziu. În efect, însăşi Pelagius era mai mult „semi-pelagian” decât „pelagian”!

[23] Trebuie să ne amintim că Pelagius nu a disputat niciodată necesitatea botezului, şi nici nu a negat botezul pruncilor. Cu ceea ce s-a argumentat el a fost împotriva învăţăturii lui Augustin că pruncii aveau nevoie să fie botezaţi pentru a putea ierta vina înnăscută şi că pruncii nebotezaţi erau condamnaţi la iad.

[24] Pelagius se referă adese în scrierile sale la doctrina „sinergiei” stabilită de Sf Pavel, cf. Romani 8:28, „Ştim dar că în toate lucrurile Dumnezeu lucrează spre binele (synergeo) acelora care-l iubesc pe el”. Acest paradox al harului şi liberei voinţe – atât de greşit înţeles de Augustin – Pelagius l-a susţinut la Sinoadele din Ierusalim şi Diospolis (la sfinţirea episcopilor Estului), citând 1 Corinteni 15:10, „Am lucrat mai din greu decât oricare din ei, deşi nu eu ci harul lui Dumnezeu care este în mine”. Phipps, pp. 130-131.

[25] Conform declaraţiei lui Vigen Guroian că „Ortodoxia vorbeşte despre un imitatio Christi însă nu acceptă sau exprimă în aceasta un raţionalism pelagian. Vechiul Adam nu este capabil în propria sa putere să-l imite în mod perfect pe Hristos şi să se modeleze într-un nou Adam”. Incarnate Love: Essays in Orthodox Ethics, p. 15.

[26] Pelagius cu siguranţă că se referă la nous, nu la creier.

[27] Rees, Letters of Pelagius, p. 33.

[28] Ibid., p. 6.

Bibliografie

Azkoul, Fr Michael, „Peccatum Originale: the Pelagian Controversy,” in Patristic and Byzantine Review. Vol. 3, no. 1, 1984.
Azkoul, Fr Michael, The Teachings of the Holy Orthodox Church. Vol. I. Dormition Skete Publications: Buena Vista, Colorado, 1986.
Chadwick, Henry, The Early Church. Penguin Books: London, 1967.
Evans, Robert Franklin, Pelagius: Inquiries and Reappraisal. The Seabury Press: New York, 1968.
Ferguson, John, Pelagius: A Historical and Theological Study. W. Heffer and Sons: Cambridge, 1956.
Ferguson, John, „In Defence of Pelagius,” in Theology. Vol. 83, March 1980.
Harakas, Fr Stanley, Toward Transfigured Life: The Theoria of Eastern Orthodox Ethics. Light and Life Publishing: Minneapolis, 1983.
Meyendorff, Fr John, Byzantine Theology: Historical Trends and Doctrinal Themes. Fordham University Press: New York, 1979.
Nicholson, M. Forthomme, „Celtic Theology: Pelagius,” in An Introduction to Celtic Christianity, James P. Mackay, ed. T & T Clark: Edinburgh, 1989.
Phipps, William E., „The Heresiarch: Pelagius or Augustine?”, in The Anglican Theological Review. Vol. 62, April 1980.
Rees, B.R., The Letters of Pelagius and His Followers. The Boydell Press: Woodbridge, Suffolk, 1991.
Rees, B.R., Pelagius: A Reluctant Heretic. The Boydell Press: Woodbridge, Suffolk, 1988.

Această lucrare poate fi copiată şi distribuită în mod liber atâta timp cât nu este schimbat.

http://www.voxdeibaptist.org/Pelagius_to_Demetrias_trd.htm

AUTORITATEA LUI DUMNEZEU. Mat 26 : 36-45

download

AUTORITATEA LUI DUMNEZEU. Mat 26 : 36-45

 1). INTRODUCERE[1].   Deşi se susţine că sistematizarea,   cărţilor în Biblie nu a fost de revelaţie divină, este un fapt adevărat, că au fost erudiţi, care au supervizat   întocmirea , cărţilor în canonul Noului Testament. Sunt cam 400 de ani între zilele lui Neemia şi Maleahi, ultimii proroci a Vechiului Testament şi naşterea lui Isus Hristos în Betleem. Aici se deschide o perioadă de linişte, ”tăcere” în care Dumnezeu nu vorbeşte, după cum ne arată Biblia. Cu toate acestea, istoria Intertetamentală ne spune faptul că această perioadă, a fost una tulburătoare, plină de evenimente importante. AUTORUL. Evengheliei a fost Matei a fost un vameş convertit Matei 9:9  De acolo, Isus a mers mai departe, şi a văzut pe un om, numit Matei, şezând la vamă. Şi i-a zis:Vino după Mine”. Omul acela s-a sculat, şi a mers după El. Matei a fost ales să redacteze, evreilor despre   Mesia.   IDEEA PRINCIPALĂ din carte este că Matei face cunoscut programul lui Dumnezeu. Expresia Împărăţia cerurilor este un crez, a acestei Evanghelii. Biserica se găseşte inclusă în împărăţia cerurilor dar nu este acelaşi lucru cu ea, de asemenea biserica se află inclusă şi în Împărăţia lui Dumnezeu. Matei îl înfăţişază, pe Domnul Isus drept împăratul mesianic promis de Dumnezeu Israelului (Mat. 2:2, 6; 27-37). Fiind obişnuit să ţină consemnări sistematice el ne dă o cronică   ordonată a vieţii şi misiunii împărăteşti a Domnului Isus. Despre venirea împărăţiei a vorbit și Ioan Botezătorul (Matei 3:1-2). Aceiaş veste l-a avut şi Domnul Isus în început misiunii Sale publice (Matei 4:23). Aceiaşi declaraţie au fost trimişi   să o facă şi cei 12 apostoli.   (Matei 10:1-7). Matei[2] a fost șeful vameșilor din Capernaum, sub Irod Antipa și colecta impozite pentru romani. Tradiția spune că a predicat în Palestina, după care ar fi murit de moarte bună în Etiopia sau Macedonia. Cartea a fost scrisă între anii 63-64 D. C. Este o carte a discursurilor, în ea se vorbește depre Împărăția lui Dumnezeu, o lege nouă, slujba apostolică, o colecție de parabole, mustrarea cărturarilor și a fariseilor, și despre judecată. Scopul cărții este acela de a demonstra evreilor faptul că Isus Hristos este Mesia cel promis. El îl prezintă pe Hristos ca fiind Fiul lui David, Fiul lui Avarm. Evanghelia lui Matei este singura în care este menţionat cuvântul: „Biserică” (16:18; 18:17). Termenul grecesc folosit – eclesia – înseamnă „adunarea celor chemaţi afară cu un scop”, „mulţimea celor puşi de o parte”. În Vechiul Testament, Israel fusese „poporul ales al lui Dumnezeu”. Ştefan numeşte neamul lui Israel chiar cu termenul de „Biserică” atunci când spune: „El este acela care, în adunarea Israeliţilor din pustie…” (Fapte 7:38). În Noul Testament, Biserica nu mai este compusă numai din evrei.   (Galat. 3:28). Din Ea pot face parte şi evreii şi neamurile. Omul are un statut[3] de fiinţă creată şi ultima autoritate din Univers este Dumnezeu Creatorul. Omul prin răzvrătire îşi doreşte o autoritate proprie ( Turnul Babel :   Geneza 11 ), şi ei doresc să-şi facă un nume şi să nu fie împrăştiaţi. Se poate pune în contrast Omul din Eden ( primul Adam), care cedează în faţa ispitei cu Hristos ( al doilea Adam ) care rămâne rob în ascultare şi învinge ispita. Autoritatea înseamnă drept, putere, împuternicire de a comanda, de a da dispoziţii sau de a impune cuiva ascultare. Noi avem o autoritate derivată. Dumnezeu doreşte Slava Sa. Valorile absolute din univers ca : Binele, Adevărul, Frumosul, pentru noi sunt concepte dar se ajunge la o Persoană.   Una este realitatea cerului şi alta este umbra pământului. Deoarece scara de valori este diferită, şi este necesară o corectare a imaginii despre aceste valori. Am ales textul respectiv pentru a reliefa autoritatea oamenilor dată de Dumnezeu chiar și pentru cele mai negre momente din istorie. Ioan 19:11  „N-ai avea nici o putere asupra Mea” i-a răspuns Isus „dacă nu ţi-ar fi fost dată de sus. De aceea, cine Mă dă în mâinile tale, are un mai mare păcat.”

2). AGONIA DIN GHESTIMANE[4] Domnul Isus îi ia pe ucenici pentru a se ruga. „Trebuie să dăm atenţie rugăciuni   pe care o spune Domnul Isus aici”. El spune aici despre o cupă pe care ar fi dorit-o să fie departe de El. Paharul reprezintă crucea, iar semnificaţia este păcatul nostru. Mai tare decât moartea şi mai înfricoşător decât supliciu de pe cruce este puţin probabil că noi putem percepe cu adevărat realitatea crucificării lui Hristos.   Este vorba despre faptul că Domnul Isus, cel fără păcat şi nepătat, este făcut o vină pentru noi. Pe cruce, păcatul întregii umanităţi a fost pus peste El. Şi nu este aici vorba despre o înelegere aici în înţeles judecătoresc, sau academic, ci este vorba de un sensul real, atât de vădit încât Dumnezeu Tatăl a trebuit să-şi întoarcă faţa de la El. Nu consideram faptul că pentru noi, făpturii obişnuite cu vinovăţia, este ceva irealizabil să conştientizăm grozăvia şi murdăria aşa cum a simţit-o Regele Isus. Se cuvenea a sesiza că Domnul Isus nu a implorat să preîntâmpine crucea, ci   dimpotrivă a dorit ca permisiune lui Dumnezeu să fie făcută. Consideram că este neadevărat pentru noi să pătrundem complet în aceasă semnificaţie, a ceea ce s-a petrecut în Ghetsimani, dar acolo este un punct când   Regele Isus a realiza biruinţa asupra păcatului.   De asemenea, Domnul Isus a fost ademenit în Ghetsimani la fel cum a fost ispitit în pustie.

Domnul îi îndeamnă pe ucenici să se ferească pentru a nu scufunda în ispită. Oare care era tentaţia de care s-ar cuveni să se îngrijorare ucenicii? Chiar   de această dată Satan era la câţiva paşi de ei şi se înfrunta cu Domnul Isus. Cine ne poate ispiti? decât   Satan. El este acela care nu s-a temut şi nu s-a deranjat să-l ispitească chiar şi pe Domnul. El nu s-ar alarma să ne ademenească şi pe noi.   Dar o chestiune pe care putem bineînţeles să o înţelegem şi trebuie să fie sesizată este supunere şi smerenie Domnului Isus faţă de Tatăl.   De acum războiul era încheiat. Domnul Isus a repurtat victoria contra Satanei şi plănuire lui Dumnezeu va fi dus la îndeplinire. Pesemne că şi Domnul a petrecut câteva clipă de repaus înainte de a le rosti discipolilor să se trezească.

Hristos[5] intră în primul stadiu al suferințelor, care cuprinde atât partea fizică cât și spirituală. ”sudori de sânge”. Este puțin probabi ca ” paharul acesta”, cerut în rugăciune pentru a fi înlăturat se referă la moartea fizică, ci mai curând la muntele de păcate care urma să se abată asupra Lui și a sfințeniei Sale cât și despărțirea lui temporară de Dumnezeu. Rugăciune Lui a fost auzită de Dumnezeu pentru că El a fost întărit pentru a putea să bea acel pahar. ( Everi 5:7)

3). AUTORITATEA LUI DUMNEZEU[6]. Este prezentată ca şi Suveranitatea Lui Dumnezeu, sub denumirea de Dumnezeu Atotputernic. Geneza 17:1  Când a fost Avram în vârstă de nouăzeci şi nouă ani, Domnul i S-a arătat şi i-a zis: „Eu Sunt Dumnezeul Cel atotputernic. Umblă înaintea Mea şi fii fără prihană. Iov 27:11  Vă voi învăţa căile lui Dumnezeu, nu vă voi ascunde planurile Celui Atotputernic. Apocalipsa 1:8  „Eu Sunt Alfa şi Omega, Începutul şi Sfârşitul” zice Domnul Dumnezeu, Cel ce este, Cel ce era şi Cel ce vine, Cel Atotputernic. Apocalipsa 19:6  Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea: „Aliluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească. El s-a manifestat în acţiunile Sale : Dumnezeu zice şi se face : Gen: 1, 3, 6, 9, 11, 14, 20……..Dumnezeu a numit : Gen. : 1, 5, 8, 10……Avem o descoperire progresivă a Sa în istorie, care culminează în momentul când Cuvântul s-a făcut Trup.

Dumnezeu dă cele 10 porunci poporului evreu ( şi încă 613 ), şi cele 2 porunci din Noul Testament, date de Hristos ( Mat. 22: 37-40 ). şi Matei, cap. 5 – 7 care constituie o mini Evanghelie, plus celelate învăţături şi Lucrarea Sa de Răscumpărare. Atunci când vorbim despre voia lui Dumnezeu, înţelegem voia Sa povăţuitoare care îndeamnă omul la mântuire şi voia Sa hotărâtoare care se îndeplineşte indiferent de voinţa omului.

În Vechiul Testament, lucrarea profeţilor este ultimul avertisment, pentru că aveau Legea lui Moise. În istorie vedem Istoria mântuirii – Mesia – Crucea, ca rezolvarea a păcatelor, dar şi în domeniul laic. Psalmi 47:8  Dumnezeu împărăţeşte peste neamuri, Dumnezeu şade pe scaunul Lui de domnie cel Sfânt. El orchestrează istoria. Perimetru mântuirii înseamnă : Har – Cristos – Crucea, şi omul – păcatul şi Harul. Iosua 1:8  Cartea aceasta a legii să nu se depărteze de gura ta; cugetă asupra ei zi şi noapte, căutând să faci tot ce este scris în ea; căci atunci vei izbîndi în toate lucrările tale, şi atunci vei lucra cu înţelepciune. şi   Efeseni 2:8  Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.

Atunci când vorbim de autoritatea lui Dumnezeu, vorbim de Dumnezeu Atotputernic.     Pentru înţelegerea conceptului de suveranitate al lui Dumnezeu este important să privim şi o parte din atributele lui Dumnezeu prim prisma unor teologi biblici, fiindcă autorii le înţeleg uşor diferit.

Dumnezeu[7] nu este o energie cerească sau o forță impersonală, ci este un Dumnezeu Personal, individualitate Lui este demonstrată prin ca atributele ce le poseda:  „constiență de sine (Exod. 3:14),  auto-determinare (Efeseni 1:11).  Dumnezeu posedă viață (Tim. 4:10),  inteligență (Fapte 15:18),  scop (Isaia 14:26-27),  acțiune (Ioan 5:17),  libertate (Efes. 1:11),  sentimente (Ioan 3:16)  voință (Ioan 6:38-39)”.

Caracterul lui Dumnezeu constă şi s-a manifestat in calificativele pe care le a avea. Aceste calificativ se clasifică in doua   clase, :  (1) naturale sau legate de splendoare Sa şi
(2) etice sau legate de generozitate Sa.

„Din atributele naturale fac parte:  atotputernicia (Apoc 19:6),  atotștiință (Ps. 147:5),  atotprezență (Ps. 139:7-10),  veşnicia (Deut. 33:27),  infinitatea (Ps. 147:5)  imutabilitatea sau neschimbare (Iacov 1:17; Ps. 33:11)”.

„Din atributele morale fac parte: sfinţenia (Ps. 99:9; 1 Pet. 1:15-16),  neprihănirea (Ps. 11:7),  dreptatea (Rom. 2:6),  adevărul (1 Ioan 3:33;),  harul (Efes. 1:7; Rom. 5:17),  dragostea (1 Ioan 4:8,16),  mila (Efes. 2:4)”.

Teologii [8] împart atributele lui Dumnezeu în aproximativ două mari categorii: comunicabile în sensul de a le avea şi experimenta şi noi în mod parţial şi necomunicabile, pe care nu le avem nicidecum, doar   având cunoştinţă despre ele.   Dumnezeu posedă atribute pe care nu le înţelegem cum ar fi: natura Triunică, suficienţa de Sine, veşnicia, existenţa în Sine, dar pe altele le pricepem mai bine, de exemplu mila , harul, credincioşia, înţelepciunea, pentru că în mod parţial le-am primit şi noi.[9]

O altă calitate al lui Dumnezeu este viaţa. Miracolul vieţii, a vieţii biologice a suscitat interesul tuturor categoriilor de oameni. De la omul simplu, până la omul de ştiinţă care şi-a dedicat viaţa pentru a studia şi cerceta misterul vieţii, toţi au fost interesaţi de acest subiect. Dar Biblia vorbeşte de viaţă în special cu referire la domeniul spiritual, o viaţă dincolo de moarte, o viaţă pe care numai o relaţie corectă cu Dumnezeu o poate da.   De asemenea El, Creatorul   este acela care susţine universul.   Şi noi avem viaţa fizică, dar ea este   limitată, iar viaţa veşnică o avem doar în El. (Fap.17:27). Pentru om moartea este o barieră ce trebuie trecută. Dacă aspirăm, să înţelegem viaţa, se cuvenea să ne salvăm de moartea spirituală, dacă acceptăm că nemurirea este soarta ce ne-a fost a hotărât .[10]

4). Domnia   lui Cristos şi   Biserica[11] Termenul de Adonai[12] este derivat din adon, care se traduce cel mai exact prin “Domn”. Dat fiind că, în Biblie, Dumnezeu este “Domn peste întregul univers”, el este adeseori numit Adonai, “Domnul meu”. Deuteronomul 6:4  Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Acest lucru se răsfrânge şi asupra lui Hristos care este Fiul lui Dumnezeu, prezis în Vechiul Testament Isaia 9:6  Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii. În momentul Întrupării se face afirmaţia că Matei 12:8 Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului.”, desfiinţând şi în acelaşi timp împlinind Sabatul. Acelaşi lucru îl afirmă şi Petru mai târziu ca o acuză adusă naţiunii lui Israel. Faptele Apostolilor 2:36  Să ştie bine, deci, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus pe care L-aţi răstignit voi.” El merge mai departe şi vorbeşte depre iertarea păcatelor. Faptele Apostolilor 5:31  Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor. Apostolul Pavel afirmă că mântuirea este legată de Hristos. Romani 10:9  Dacă mărturiseşti, deci, cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit. De asemenea Evanghelia este ceva precis, nimic în plus, nimic în minus. Efeseni 4:5  Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Poate cea mai clară explicaţie cu privire la Hristos o avem în cartea Evrei. Evrei 1:1-4. Isus Hristos este : moştenitor al tuturor lucrurilor, stă la drepta lui Dumnezeu într-o poziţie de autoritate şi putere, este oglindirea Slavei Lui, ţine toate lucrurile, a făcut curăţirea păcatelor, a moştenit un Nume mai presus de orice Nume.

Astfel în Numele lui Isus se va aplica orice genunchi, orice limbă să mărturisească că Isus este Domnul. El dă viaţă veşnică, a înviat din morţi. Hristos este : diferit faţă de alţi proroci, proaspăt, îndrăzneţ, puternic în fapte şi cuvinte. Hristos are autoritate de Fiu, Mântuitor, Mare Preot, Domn, Judecător. El este Capul Bisericii. Isus Hristos se supune autorităţii lui Dumnezeu şi agonia din Grădina Ghestimane ne arată atât latura divină al lui Isus cât şi latura umană ( groaza păcatului ).

Din păcate Hristos nu este lăsat să funcţioneze ca Domn peste Biserică. Papalitatea prin pretenţia unui intermediar dintre Dumnezeu şi om, ( Papa, care este considerat infaibil ), dar care este tot un om. Ortodoxismul o face prin supradimensionarea rolului Mariei, şi invocarea sfinţilor, iar Neoprotestanţii prin ecumenismul protestant modern care politizează creştinismul, pluralismul teologic, indiferenţa faţă de evanghelizare, subiectivismul carismatic cu indiferenţa sa faţă de preocupările teologice dominante. Fiecare în mod fragmentar şi în acelaşi timp toate la un loc, refuză pe Cristos de a fi Domn peste Biserică. Biblia spune clar : 1 Timotei 2:5  Căci este un singur Dumnezeu, şi este un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos,

5). AUTORITATEA OMULUI[13]. Mandatul omului este limitat. El a fost destinat să stăpânească pământul, să-l umple şi să se înmulţească. Geneza 1:28  Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.”. De asemenea omul numeşte vieţuitoarele : Geneza 2:20  Şi omul a pus nume tuturor vitelor, păsărilor cerului şi tuturor fiarelor câmpului; dar, pentru om, nu s-a găsit nici un ajutor, care să i se potrivească. Omul a ieşit de sub autoritatea lui Dumnezeu atunci când s-a răzvrătit şi a vreau să fie ca Dumnezeu. De asemenea şi noi am primit autoritatea pe care o dă Duhul Sfânt fiecărui credincios din Marea Trimitere (Mat. 28 : 18-20), pentru că spune în Apocalipsa 1:6  şi a făcut din noi o împărăţie şi preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava şi puterea în vecii vecilor! Amin.

Autoritatea[14] Trebuie menționat că temperamentului autoritar îi sunt specific ca trăsături, întâmplări rapide, transformare, asumarea responsabilităţilor şi câştigarea de rezultate. Persoanele care au un astfel de caracter operează cel mai bine într-un regim în care nu există vigilență şi control. Ei pot reuși să facă o mare varietate diversitate de activităţi. Stilul lor de a administra este dominant, direct şi la obiect, poruncitor şi decisiv. Ei sunt motivaţi de înfruntare, vigoare şi autoritate. Cei care au acest caracter se frământă adeseori să nu fie întrecuţi şi cel mai frecvent ajunge să se elibereze de stres prin a ajunge ostili. Ei îi analizează pe ceilalţi după dexteritate de a duce la realizarea unui lucru.”

Modelul lui Cristos[15] ne face să înţelegem mai bine termenul de autoritate. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de nevasta sa şi cei doi vor fi un singur trup. Taina aceasta este mare „vorbesc despre Cristos şi despre Biserică” (Efeseni 5:31-32). Textul biblic care ne vorbeşte despre Cristos ca despre un mire şi despre biserica sa ca despre o mireasă ne atrage atenţia asupra unicităţii acestei legături. În rugăciunea rostită de Isus Cristos în Ghetsimani, El S~a rugat pentru ca trupul lui Cristos să fie una, tot aşa cum Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt una. Pavel le spune efesenilor că aceasta este o taină. A fi una în Cristos şi în căsătorie este ceva supranatural, care poate fi înţeles numai prin credinţă.

6). UNGEREA[16] Este ceva particular vechiului Testament, este poruncită de Dumnezeu, şi o fac oamenii. Cuvântul ajunge   aici   din ebraică se numeşte maşiah, şi înseamnă “uns” . El [17] înseamnă şi Salvator şi izbăvitor eliberator care va veni la sfârşitul vremurilor. Termenul ajunge din ebraicul maşiah, transmis prin mijlocire limbilor greacă şi latină, cu înțeles de “uns”. Termenul este găsit   pentru prima oară în Levitic (4, 3-5), în înlănțuire cu preotul care succeda “ungerea”, şi orânduit la origine ca un om investită cu o rol divin: preot, profet, rege şi chiar Cirus al Persiei, catalogat ca un executant al hotărâri divine (Isa. 45, 1). După angajamentul făcută lui David (2 Sam. 7, 12-13), dinastia davidică a fost considerată ca aleasă (2 Sam. 22, 51; Ps. 89, 35-38), iar mai târziu, când regatul era terorizat de puteri exterioare, Isaia şi Ieremia au prevesti înălțare unui domnitor din casa lui David, a cărui domnie va fi glorioasă. În timpul Primului Templu, iudaismul nu era o credință mesianică iar termenul de maşiah nu avea conotaţia de mai târziu. Modelul a prins formă din dată în care ideea de Mesia a fost asociată cu “sfârşitul vremurilor”.

Ungerea[18] se aplică prea puţin în Noul Testament. Ea se aplică persoanelor şi locurilor alese special pentru o lucrare, dacă de către prezbiteri persoanelor bolnave.

 Ungerea unor persoane : Moise a fost delegat de Dumnezeu să facă acestă lucrare : Exodul 28:41  Să îmbraci cu ele pe fratele tău Aaron şi pe fiii lui, împreună cu el. Să-i ungi, să-i închini în slujbă, să-i sfinţeşti şi-Mi vor sluji ca preoţi.

Acest act al ungerii se răsfrânge şi asupra urmaşilor.   Exodul 40:15  şi să-i ungi cum ai uns pe tatăl lor, ca să-Mi facă slujba de preoţi. În puterea acestei ungeri, ei vor avea pururea dreptul preoţiei, printre urmaşii lor.”

Şi Samuel, ultimul dintre judecători a fost delegat de Dumnezeu pentru acestă lucrare. 1 Samuel 9:16  „Mâine, la ceasul acesta, îţi voi trimite un om din ţara lui Beniamin, şi să-l ungi drept căpetenie a poporului Meu Israel. El va scăpa poporul Meu din mâna Filistenilor; căci am căutat cu îndurare spre poporul Meu, pentru că strigătul lui a ajuns până la Mine.” Este vorba despre primul împărat al lui Israel care a fost Saul.

Dar Domnul l-a părăsit pe Saul, pentru neascultare şi Samuel a trebuit să ungă pe David în locul lui. 1 Samuel 16:3  Să pofteşti pe Isai la jertfă; Eu îţi voi arăta ce trebuie să faci, şi Îmi vei unge pe acela pe care-ţi voi spune să-l ungi.”

Când prorocul Ilie într-un fel ajunge la sfârşitul lucrării sale Dumnezeu porunceşte să ungă pe altcineva în locul lui. 1 Împăraţi 19:16  Să ungi şi pe Iehu, fiul lui Nimşi, ca împărat al lui Israel; şi să ungi pe Elisei, fiul lui Şafat, din Abel-Mehola, ca prooroc în locul tău, şi nu numai ci şi 1 Împăraţi 19:15  Domnul i-a zis: „Du-te, întoarce-te pe drumul tău prin pustie până la Damasc; şi când vei ajunge, să ungi pe Hazael ca împărat al Siriei.

Dar ungerea o face direct şi Dumnezeu asupra omului. Psalmi 23:5  Tu îmi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei; îmi ungi capul cu untdelemn, şi paharul meu este plin de dă peste el.

În Noul Testament am găsit un singur verset cu privire la aşa ceva, şi care este o practică a Cultului Penticostal. Iacov 5:14  Este vreunul printre voi bolnav? Să cheme pe presbiterii (Sau: bătrâni.). Bisericii; şi să se roage pentru el, după ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului.

Ungerea unor locuri : Porunca o primeşte Moise şi se referă la locurile şi lucrurile destinate pentru jertfă. Exodul 29:36  În fiecare zi să mai aduci un viţel ca jertfă pentru păcat, pentru ispăşire; să curăţeşti altarul, făcând ispăşirea aceasta, şi să-l ungi ca să-l sfinţeşti. Exodul 30:26  Cu el să ungi Cortul Întâlnirii şi chivotul mărturiei, Exodul 40:9  Să iei untdelemnul pentru ungere, să ungi cu el cortul şi tot ce cuprinde el, şi să-l sfinţeşti, cu toate uneltele lui; şi va fi Sfânt. Exodul 40:10  Să ungi altarul pentru arderile-de-tot şi toate uneltele lui şi să sfinţeşti altarul; şi altarul va fi preaSfânt. Exodul 40:11  Să ungi ligheanul cu piciorul lui şi să-l sfinţeşti.

7). ALEGEREA[19] Dumnezeu alege oameni. Neemia 9:7  Tu, Doamne Dumnezeule, ai ales pe Avram, l-ai scos din Ur din Haldeia, şi i-ai pus numele Avraam.

Dar El alege şi un popor pe care să îl caracterizeze sfinţenia. Deuteronomul 7:6  Căci tu eşti un popor Sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău; Domnul Dumnezeul tău te-a ales, ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului.

Dumnezeu alege un popor şi El este dumnezeul lui.   Ezechiel 20:5  Spune-le: „Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeu: „În ziua când am ales pe Israel, Mi-am ridicat mâna spre sămânţa casei lui Iacov, şi M-am arătat lor în ţara Egiptului; Mi-am ridicat mâna spre ei, şi am zis: „Eu Sunt Domnul, Dumnezeul vostru!”

Dar alegerea se poate face şi indirect prin oameni, pentru o anumită lucrare. Exodul 35:30  Moise a zis copiilor lui Israel: „Să ştiţi că Domnul a ales pe Beţaleel, fiul lui Uri, fiul lui Hur, din seminţia lui Iuda.

Sau pentru lucrarea Lui. Deuteronomul 21:5  Atunci să se apropie preoţii, fiii lui Levi; căci pe ei i-a ales Domnul, Dumnezeul tău, ca să-I slujească şi să binecuvânteze în Numele Domnului, şi ei trebuie să hotărască în orice ceartă şi în orice rănire.

El alege o seminţie : ( Levi ) Deuteronomul 18:5  căci pe el l-a ales Domnul, Dumnezeul tău, dintre toate seminţiile, ca să facă slujba în Numele Domnului, el şi fiii lui, în toate zilele.

El îl alege pe Samuel. 1 Samuel 2:28  Eu l-am ales dintre toate seminţiile lui Israel, ca să fie în slujba Mea, în preoţie, ca să se suie la altarul Meu, să ardă tămâia, şi să poarte efodul înaintea Mea; şi am dat casei tatălui tău toate jertfele mistuite de foc şi aduse de copiii lui Israel.

De asemenea alege şi pe împărat peste Israel ( Saul ) 1 Samuel 10:24  Samuel a zis întregului popor: „Vedeţi pe cel pe care l-a ales Domnul? Nu este nimeni în tot poporul care să fie ca el”. Şi tot poporul a strigat: „Trăiască împăratul”!”

Dumnezeu alege dar şi pedepseşte. Amos 3:2  „Eu v-am ales numai pe voi dintre toate familiile pământului: de aceea vă voi şi pedepsi pentru toate nelegiuirile voastre.

 In Noul Testament există o alegere specială, pe Isus Hristos. Matei 12:18  „Iată Robul Meu pe care L-am ales, Prea iubitul Meu, în care sufletul Meu îşi găseşte plăcerea. Voi pune Duhul Meu peste El, şi va vesti Neamurilor judecata.

La rândul Său Hristos alege ucenicii. Luca 6:13  Când s-a făcut ziuă, a chemat pe ucenicii Săi, şi a ales dintre ei doisprezece pe care i-a numit apostoli, şi anume: 14  Pe Simon pe care l-a numit şi Petru; pe Andrei, fratele lui; pe Iacov; pe Ioan; pe Filip; pe Bartolomeu; 15  pe Matei; pe Toma; pe Iacov, fiul lui Alfeu; pe Simon, numit Zilotul; 16  pe Iuda, fiul lui Iacov; şi pe Iuda Iscarioteanul, care s-a făcut vânzător.

Mai târziu Dumnezeu îl alege pe Pavel. Faptele Apostolilor 26:17  Te-am ales din mijlocul norodului acestuia şi din mijlocul Neamurilor, la care te trimit.

Prin puterea delegată a Duhului Sfânt ucenicii aleg şi ei.   Faptele Apostolilor 6:5  Vorbirea aceasta a plăcut întregii adunări. Au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duhul Sfânt, pe Filip, pe Prohor, pe Nicanor, pe Timon, pe Parmena şi pe Nicolae, un prozelit din Antiohia.

Alegerea se face şi în alte domenii. 1 Corinteni 1:27  Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. sau Iacov 2 :5  Ascultaţi, prea iubiţii mei fraţi : n-a ales Dumnezeu pe cei ce Sunt săraci în ochii lumii acesteia, ca să-i facă bogaţi în credinţă şi moştenitori ai Împărăţiei pe care a făgăduit-o celor ce-L iubesc ?. Sunt aceste adevăruri valabile şi astăzi. Răspunsul este Da. Ne gândim la mari evanghelişti ai lumii, sau la cei prin care s-a produs treziri spirituale şi de ce nu la misionari.

8). CONCLUZII. Primele cinci cărţi sunt sunt atribuite lui Moise de către tradiţia iudaică. Geneza este o carte a începuturilor, care ne dă posibilitatea de a privi în trecut. Omul a fost creat de Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui, iar Întruparea lui Hristos, Şi Lucrarea Sa Mântuitoare, Naşterea Bisericii, este un nou început, prin care omul redobândeşte Imago Dey.

Termenul de autoritate în seamnă şi Poruncă, sau Dispoziţie dată de către o autoritate sau de către o persoană cu autoritate şi care trebuie executată întocmai înseamnă şi ordin, decizie, hotărâre, cu valoare de imperativ. În religia iudaică şi creştină avem Cele zece porunci din decalogul, şi lege morală sau învăţătură, din Vechiul Testament şi două porunci din Noul Testament. Ultima şi Prima sursă de autoritate este Dumnezeu, care este Atotputernic şi Suveran. Fiul face voia Tatălui, dar poate exista şi autoritate delegată dată oamenilor. În Grădina Ghestimane Hristos este supus unei presiuni enorme, pe de o parte Sfinţenia Sa refuza păcatul, şi pe de altă parte, vrea să facă voia lui Dumnezeu.

Dumnezeu a oferit omului o parte din atributele Sale, comunicabile şi cere omului să nu rămână indiferent la ele, să le dea curs, pentru ca să poată să îl cunoască pe El. Doar prin ele omul poate reiniţia părtăşia pierdută cu cel care l-a creat. Dumnezeu alege oameni, dar şi locuri, pe care le-a uns şi le-a sfinţit în vederea unei lucrări, dar mai târziu dă această autoritate şi omului ca Mise, Samuel, Ilie, care fac ungerea şi aleg alţi oameni pentru lucrare.

Dumnezeu îşi descopere calităţile Sale, cea mai importantă fiind dragostea care raportată la păcat dă viaţă vecinică. Dar dincolo de dragoste este puterea de a iubii o fiinţă care l-a trădat. Puterea lui Dumnezeu este atributul care stă la baza celorlalte atribute divine. A fi puternic, în semnă a fi suveran. Supremaţia   lui Dumnezeu presupune faptul că El realizează tot ceea ce doreşte să înfăptuiască. Acest lucru este deosebit de important dacă ne gândim la Lucrarea Sa de răscumpărare. Dacă privim în ansamblu atributele lui Dumnezeu, Scriptura ne revelează un Dumnezeu puternic.

După Naşterea Biserici, şi trebuie să fie Domn, stăpân peste Biserică, şi peste fiecare creştin în particular. Pentru un creştin adevărat Isus Cristos nu poate fi decât Domn. Biblia îl prezintă pe Cristos Ca Domn al Bisericii. Sunt numeroase referinţele în acest sens, mai puţin în Vechiul Testament dar mai multe în Noul Testament. Cristos are şi alte Nume care reprezintă funcţiile Sale. Calitatea de Mare Preot, Miel, Leu sau alte funcţii pe care le însumează Cristos nu diminuează calitatea de Domn. Domnia este una terestră, cel puţin teoretic în lumea creştină, dar El este Domn peste Împărăţia Cerurilor, calitate ce I-a fost delegată de Dumnezeu. Cristos este o Persoană din Trinitate. Faptul că nu este recunoscut de lume şi chiar în multe biserici nu are calitatea de Domn, este de fapt o carenţă spirituală şi denotă neînţelegerea sau neacceptarea adevărurilor din Scriptură. Pasivitatea majoritară a creştinilor face ca Evanghelia să nu fie vestită, sau mesajul să fie compromis prin denaturare. Dar în final Cristos ca Rege va judeca lumea. Relaţia lui Cristos cu Biserica este o relaţie incompletă din punctul de vedere al funcţiei de Domn ce o are Cristos. Relaţia lui Cristos cu Biserica este o relaţie în desfăşurare, neîmplinită încă în totalitate.

Este necesară o aplicare a Mesajului Divin. De asemenea există o rezistenţă la primirea acestui mesaj dar şi o poruncă valabilă pentru toţi oameni.   Faptele Apostolilor 17:30  Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; Omul are un statut de fiinţă creată, dar pe care îl neagă şi încearcă să-şi depăşească limitele în afara perimetrului oferit de Dumnezeu. Pe de altă parte omul funcţionează corect doar în armonie cu Creatorul său.

9). BIBLIOGRAFIE

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI

http://www.theophilos.3x.ro

Itinerar Biblic.   Sorin Micloş

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Montmogery James Boice, Fundamente ale Credinţei Creştine,   Editura   Institutului Biblic„Emanuel” Oradea                                                                                      

Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol.5.

CĂRĂMIZILE CĂSNICIEI de Scott & Cheri Scheer. http://www.theophilos.3x.ro

Enciclopedia Iudaismului

Ardelean Viorel

[1] http://www.theophilos.3x.ro

[2] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 129

[3] Ardelean Viorel

[4] Itinerar Biblic. Sorin Micloş

[5] Ardelean Viorel

[6] Ardelean Viorel

[7]  O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[8] Ardelean Viorel

[9] Montmogery James Boice, Fundamente ale Credinţei Creştine,   Editura   Institutului   Biblic„Emanuel” Oradea , 2000. pag 11                                                                                    

[10] MONTGOMERY JAMES     BOICE   „ FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE” pag 191                                                                                                                            

[11] Ardelean Viorel

[12] Enciclopedia Iudaismului

[13] Ardelean Viorel

[14] CĂRĂMIZILE CĂSNICIEI de Scott & Cheri Scheer. http://www.theophilos.3x.ro

[15] CĂRĂMIZILE CĂSNICIEI de Scott & Cheri Scheer. http://www.theophilos.3x.ro

[16] Ardelean Viorel

[17] Enciclopedia Iudaismului

[18] Ardelean Viorel

[19] Ardelean Viorel