SABAT

download

SABAT. (În ebr. sabbat, termen ce derivă din rădăcina sabat, „a înceta”, „a sista”, „a înceta de a mai”). În Biblie este enunţat principiul ca o zi din şapte să fie respectată ca fiind o zi sfântă pentru Dumnezeu. Potrivit motivului de a respecta Sabatul pe care ni-l dă Cele zece porunci, înţelegem că Însuşi Dumnezeu în actul creaţiei ne dă exemplul odihnei Sabatului. De aceea Sabatul este un decret al creaţiei (Exod 20:8-11).

În relatarea actului creaţiei nu întâlnim cuvântul „Sabat”, dar găsim rădăcina din care derivă el (Geneza 2:2). Lucrarea creaţiei a durat şase zile; în ziua a şaptea Dumnezeu S-a odihnit (lit. „a sistat”) de munca Sa. De aceea apare distincţia între cele şase zile de muncă şi ziua de odihnă. Acest lucru este adevărat chiar şi în cazul când cele 6 zile de lucru au fost perioade mai mari de 24 de ore. Limbajul este antropomorfic, pentru că Dumnezeu nu este un muncitor extenuat care are nevoie de odihnă. Cu toate acestea, modelul este stabilit aici pentru ca omul să-l urmeze Exod 20:11 afirmă că Dumnezeu „S-a odihnit” (ebr.wayyanah) în ziua a şaptea şi Exod 31:17 spune că El a încetat să mai lucreze şi „S-a înviorat” (wayyinnapas) (în trad. Cornilescu: „S-a odihnit şi a răsuflat” n.tr.). Limbajul este intenţionat tare ca omul să înveţe necesitatea de a respecta Sabatul ca o zi în care Însuşi Dumnezeu S-a odihnit de munca Sa zilnică.

S-a susţinut, în contradicţie cu cele afirmate până acum, că instituţia Sabatului a derivat din Babilon. Este adevărat că termenul babilonian sabbatum este înrudit cu corespondentul său din limba ebraică, dar intensitatea sensului acestor două cuvinte este destul de diferită. În primul rând săptămâna babilonienilor era de 5 zile. Examinarea tăbliţelor de lut cu contracte de lucru scoate în evidenţă că zilele desemnate ca sabbatum nu erau zile de încetare a lucrului. Contracte găsite la Mari (Tel el-Hariri) arată că lucrările au fost făcute pe parcursul a mai multor zile, fără nici o întrerupere la fiecare a 7-a zi. Biblia atribuie clar originea Sabatului exemplului divin.

Porunca a patra se referă la respectarea Sabatului. În Geneza nu este menţionat Sabatul în afară de consemnarea actului creaţiei. Există, totuşi, menţionate intervale de 7 zile (vezi Geneza 7:4,10; 8:10,12; 29:27 ş.urm.) Putem nota de asemenea că naraţiunea din Iov, în care se spune că fiecare din cei şapte fii ai săi sărbătoreau fiecare în ziua sa, sărbători urmate de rugăciunile şi jertfele pe care Iov la aducea pentru fiii săi (Iov 1:4-5). Acest lucru nu se petrecea o singură dată ci era practicat cu regularitate. Faptul poate constitui o notificare a închinării în prima zi a ciclului. Cel puţin principiul că o zi din 7 este pusă deoparte pentru Domnul pare să fie recunoscut aici.

În Exod 16:21-30 se menţionează explicit conecţia dintre Sabat şi dăruirea manei. Aici Sabatul este reprezentat ca un dar al lui Dumnezeu (v. 29), pentru odihna şi beneficiul poporului (v. 30). Nu era necesar să se lucreze în ziua Sabatului (de ex. adunatul manei), pentru că în ziua a 6-a se asigura o porţie dublă.

Sabatul a fost, de aceea, cunoscut de către Israel şi porunca pentru a fi respectat era înţeleasă. În Decalog este clar că Sabatul aparţine Domnului. Este de aceea în primul rând ziua Lui şi motivul fundamental pentru respectarea lui este că această zi este a Lui. Este ziua pe care a binecuvântat-o El şi a poruncit să fie respectată. Aceasta nu contrazice Cele zece porunci date în Deuteronom 5:12 ş.urm. În acest pasaj din urmă poporul primeşte porunca să ţină Sabatul după cum le-a poruncit Domnul (referirea este la Exod 20:8-11) şi faptul că Sabatul este al Domnului este stipulat din nou (v. 14). Se dă un motiv în plus, totuşi, pentru păzirea acestei porunci. Motivul este adiţional; el nu este în contradicţie cu celelalte deja date. Israelul primeşte porunca să ţină ziua Sabatului ca „robul şi roaba ta să se odihnească împreună cu tine”. Accentul de aici este unul umanitar; dar şi aici accentul se pune asupra faptului că Sabatul a fost făcut pentru om. Israel fusese rob în Egipt şi fusese eliberat; aşa că Israel trebuie să arate milă faţă de cei ce se află în mijlocul său şi sunt sclavi.

Legislaţia Sabatului se găseşte în tot restul Pentateuhului. Este interesant de notat că există o referinţă la Sabat în fiecare din ultimele patru cărţi ale Pentateuhului. Geneza prezintă odihna divină; celelate cărţi subliniază legislaţia sabatică. Aceasta arată importanţa acestei instituţii. Se poate spune că legislaţia sabatică este integrală şi esenţială în legea de bază a VT şi a Pentateuhului (cf. Exod 31:13-16; 34:21; 35:2 ş.urm. Levitic 19:3,30; 23:3,38).

Semnificaţia legislaţiei sabatice se manifestă în această conexiune în pedepsele severe impuse celui ce călca Sabatul. Cineva a adunat lemne în ziua Sabatului. Pentru acest fapt a venit o descoperire specială de la Dumnezeu care a decretat că el trebuie pedepsit cu moartea (cf. J. Weingreen, From Bible to Mishna, 1976, p. 87 ş.urm.). Acest bărbat a negat principiul de bază al Sabatului, şi anume, că Sabatul este al Domnului şi, prin urmare, el trebuie să fie respectat întocmai cum a poruncit Domnul (vezi Numeri 15:32-36).

Pe legislaţia Pentateuhului au zidit prorocii; afirmaţiile lor au fost în concordanţă cu ceea ce s-a revelat prin Pentateuh. „Sabatele” sunt adesea asociate cu „lunile noi” (2 Împăraţi 4:23; Amos 8:5; Osea 2:11; Isaia 1:13, Ezechiel 46:3). Când proroci ca Osea (2:11) au pronunţat judecata divină împotriva lunilor noi, a Sabatelor şi a altor sărbători stabilite, ei nu au condamnat Sabatul în sine; ci folosirea incorectă a Sabatului şi a altor instituţii mozaice.

Pe de altă parte, prorocii arătau binecuvântările care vor urma în urma respectării corecte a Sabatului. Erau oameni care pângăreau Sabatul făcând ce este rău în ziua aceasta (Isaia 56:2-4) şi era necesar să se întoarcă de la aceste lucruri. Într-un pasaj clasic (Isaia 58:13) Isaia expune binecuvântările care vor rezulta dintr-o respectare a acestei zile. Ea nu este o zi în care omul poate să facă ceea ce-i place, ci mai degrabă ceea ce este după voia lui Dumnezeu. Dumnezeu şi nu omul este acela care determină modul în care trebuie ţinut Sabatul. Recunoaşterea faptului că ziua aceasta este o zi pusă deoparte pentru Dumnezeu va aduce bucuria adevărată a intrării în posesia binecuvântărilor promise.

În timpul perioadei persane accentul cade din nou pe respectarea zilei Sabatului. Interdicţia de dinaintea Exilului cu privire la angajarea unor tranzacţii comerciale în timpul Sabatului (Amos 8:5) sau a purtării de poveri în acea zi (Ieremia 17:21 ş.urm.) a fost întărită de Neemia (Neemia 10:31; 13:15-22). Totuşi, în perioada dintre cele două Testamente, s-a strecurat treptat o schimbare în respectarea şi înţelegerea scopului Sabatului. În sinagogi a început să fie studiată Legea în timpul Sabatului. Treptat tradiţia orală a început să capete o importanţă deosebită în rândul evreilor şi a început să fie practicată respectarea Sabatului în cele mai mici amănunte. Două tratate din Mishnah,Shabbath şi ’Erubin au fost dedicate modului în care trebuie ţinut Sabatul în toate detaliile. Împotriva acestei împovărări a poruncii lui Dumnezeu cu tradiţiile omeneşti a protestat Domnul nostru Isus Cristos cu atâta vehemenţă. Remarcile Sale nu au fost direct împotriva instituţiei Sabatului şi nici împotriva altor învăţături din VT. El S-a opus fariseilor care au redus eficienţa Cuvântului lui Dumnezeu din pricina tradiţiilor lor. Cristos S-a indentificat pe Sine ca fiind Domn al Sabatului (Marcu 2:28). Vorbind astfel El nu a subapreciat importanţa şi semnificaţia Sabatului şi, în nici un caz, nu a contravenit legislaţiei din VT. El a arătat în mod simplu şi clar adevărata semnificaţie a Sabatului cu privire la om şi a indicat dreptul Său de a vorbi, cu atât mai mult cu cât El a fost Domn al Sabatului.

În calitate de Domn al Sabatului, Isus S-a dus la sinagogă în ziua Sabatului, aşa cum era obiceiul (Luca 4:16). Respectarea Sabatului era în acord cu prescripţiile VT în ceea ce priveşte această zi sfântă pentru Domnul.

În neînţelegerile Sale cu fariseu (Matei 12:1-14; Marcu 2:23-28; Luca 6:1-11) Domnul nostru le-a arătat evreilor totala neînţelegere a poruncilor VT. Ei încercau să facă din respectarea Sabatului o lege mai riguroasă decât o poruncise Dumnezeu. Nu era greşit să mănânci în ziua Sabatului, chiar dacă hrana trebuia obţinută sfărâmând spicele de grâu în palmă. Nu era rău să faci binele în ziua Sabatului. A vindeca era o faptă a milei şi Domnul Sabatului a fost milostiv (cf. Ioan 5:1-18; Luca 13:10-17; 14:1-6).

În prima zi a săptărnânii Domnul a înviat din morţi şi de aceea această zi a devenit de timpuriu şi din ce în ce mai mult ziua mai presus de toate celelalte – „*ziua Domnului” (Apocalipsa 1:10) – în care creştinii se adună pentru închinăciune (cf. Faptele Apostolilor 20:7; de asemenea Didache 14.1; Justin, First Aîpology 67. 3).

BIBLIOGRAFIE

  1. Orr,The Sabbath Scripturally and Practically Considered, 1886; N. H. Snaith,The Jewish New Year Festival, 1947; J. Murray, Principles of Conduct, 1957, p. 30-35; W. Rodorff, Sunday, 1968; F. N. Lee, The Convenantal Sabbath, 1972; R. T. Beckwith and W. Stott, This is the Day, 1972; W. Stott, NIDNTT 3. p. 40S-415; A. Lamaire, RB 80, 1973, p. 161-185; S. Bacchiocchi, From Sabbath to Sunday; A Historical Investigation of the Rise of Sunday Observance in Early Christianity, 1977.

E.J.Y

F.F.B.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/sabat.html

ISTORIA BISERICII – PARTEA 2, SUBIECTELE 6, 7 – Augustin şi controversa pelagiană.

download


ISTORIA BISERICII
 
– PARTEA 2, SUBIECTELE 6, 7 – Augustin şi controversa pelagiană.

Augustin şi controversa pelagiană

I. Viaţa lui Augustin (354 –430)

  1. Adolescenţa:
  2. Tatăl lui Augustin nu era creştin, insă mama lui, Monica era.

Aceasta a avut un rol important în viaţa lui, rugându-se permanent  pentru el şi implorându-l să-şi dedice viaţa lui Hristos. Cu toate acestea, el nu părea să aibă înclinaţii spre viaţa spirituală, însă din punct de vedere intelectual era foarte promiţător şi de aceea a fost trimis la şcoală cu scopul de a ajunge un învăţat care să slujească în guvern.

Tinereţea:

  1. Era un adevărat umanist – un om care iubea viaţa, învăţătura şi în  curând femeile. Se învârtea în cercurile cele mai intelectuale şi    mai moderne. O  religie la modă invada Imperiul acelui timp – maniheismul. Religia se baza pe învăţăturile unui oriental pe nume Mani şi avea ca fundament viziunea dualistă asupra lui Dumnezeu.
  2. Augustin a devenit un profesor din ce în ce mai apreciat şi s-a  mutat la Roma, iar în cele din urmă la Milano care era capitala  părţii de   vest, întocmai cum Roma era capitala Imperiului la aceavreme. Până acum, Augustin fusese dezamăgit de maniheişti,  pentru că nu-şi puteau sprijini argumentele cu dovezi inteligente şi nu aveau dreptate în anumite ştiinţe cum ar fi astronomia.

  3 A fost foarte influenţat de predicile puternicului episcop din Milano, Ambrozie. La început s-a dus să-l asculte doar de dragul  elocvenţei cu care predica. Studiindu-i pe neoplatonicieni, Augustin a fost în sfârşit eliberat de doctrinele maniheismului şi şi-a început astfel ultima călătorie înspre Hristos.

Convertirea:

  1. În 386, după ce a aflat de sacrificiile făcute de călugării creştini, a trecut printr-o autocondamnare hotărâtoare şi în timp ce se plimba pe afară a auzit o voce spunând: „ia şi citeşte, ia şi citeşte.” Augustin a luat acest lucru ca  un semn care-i spunea că trebuie să citească Biblia  şi a deschis-o la întâmplare. Ochii i-au căzut pe versetul din Romani 13:14: „Îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos şi nu purtaţi grijă de carne, ca să nu-i treziţi poftele.” În acea zi, prin harul Domnului a fost eliberat de poftele lui, a renunţat la poziţia de profesor şi s-a pregătit pentru viaţa monastică.

Episcop:

  1. Revenit în Africa de Nord, Augustin a vrut să trăiască o viaţă evlavioasă simplă în contemplaţie, dar această pace nu avea să dureze mult. În 391 a fost făcut preot, fără prea mare tragere de inimă din partea sa, iar în 396 a preluat funcţia de episcop de Hippo, poziţie pe care a păstrat-o până la sfârşitul vieţii.

Teolog:

  1. Nu avem timp să vorbim şi despre celelalte aspecte ale vieţii lui Augustin în afara controversei lui cu Pelagius. Bineînţeles, este cunoscut pentru Confesiunile sale, carte ce a fost numită prima autobiografie în istoria europeană. Aceasta este o carte clasică pentru orice creştin, dar din punct de vedere evanghelic nu este cu totul lipsită de implicaţii mai puţin fericite pentru cursul ulterior al istoriei. Augustin, ca majoritatea oamenilor mari ai bisericii acestei perioade, era un foarte mare susţinător al vieţii monastice şi îşi datează convertirea nu din momentul în care a crezut pentru prima dată Cuvântul lui Dumnezeu, ci din momentul în care a fost capabil să îmbrăţişeze celibatul fără nici o rezervă.
  2. O altă trăsătură importantă a operei lui Augustin este controversa lui cu donatiştii. Grupul donatiştilor datează din timpul ultimelor prigoane din Africa de Nord. Ei negau validitatea jurământului depus  de slujitori nevrednici şi astfel  s-au separat de ceea ce considerau biserica coruptă.  Augustin s- a ridicat împotriva lor prin scrierile sale şi prin dispute publice, dar în cele din urmă a decis că autorităţile aveau datoria de a restabili ordinea în biserică. Într-o faimoasă dispută el a folosit Luca 14:23 („ sileşte-i să intre”) pentru a justifica implicarea statului în anihilarea acestui grup minoritar. Aceasta a pecetluit acordul Bisericii pentru reprimarea religioasă din Evul Mediu şi până în perioada Reformei.

 3. Augustin era remarcabil în explicarea doctrinei Trinităţii şi a majorităţii problemelor importante în acea perioadă. El este recunoscut ca fiind cel mai mare gânditor al antichităţii creştine.” (Britannica). Cartea lui, Cetatea lui Dumnezeu, o explicare detaliată a adevăratei interpretări a istoriei din perspectiva căderii iminente a Romei, este o lucrare clasică alături de  Confesiuni. 

 II. Introducere în controversa pelagiană:

  1. Mai întâi se impune să remarcăm faptul că aceste subiecte nu au fost aduse în atenţia bisericii cu consecvenţă şi acurateţe până la Augustin. Aceasta s-a întâmplat din mai multe motive. Doctrina privitoare la Dumnezeu şi Hristos a captivat atenţia bisericii, aşa cum am văzut, timp de mai mulţi ani. Mai important e faptul că cei mai de seamă opozanţi ai creştinismului timpuriu au fost religiile şi filosofiile care accentuau destinul impersonal sau determinismul care guverna destinele oamenilor. Ca şi multele filosofii raţionaliste, atât religia romană, cât şi cea greacă au avut această tendinţă. În plus, noua religie maniheistă era foarte fatalistă. La începuturile sale Augustin a trebuit să apere doctrina libertăţii omului contra maniheismului şi a făcut-o într-un fel care contrazicea parţial doctrinele sale de mai târziu, care erau formulate ca răspunsuri împotriva lui Pelagius. Astfel, chiar în persoana lui Augustin putem observa creşterea prin care a trebuit să treacă biserica pentru a putea răspunde dublei probleme a libertăţii/suveranităţii.
  2. Pentru a aşeza această controversă în contextul bisericii din zilele noastre, să remarcăm faptul că spre deosebire de doctrina Trinităţii aceste doctrine sunt încă un motiv de controversă în majoritatea bisericilor evanghelice. Numele s-au schimbat, dar problemele au rămas aceleaşi. „Calviniştii” şi „armenii” sunt numele folosite azi, cel puţin în bisericile cu care avem noi legături. Nimeni nu ar fi de acord să fie numit pelagian (şi în continuare o să vedem de ce), dar linia de demarcaţie între suveranitatea lui Dumnezeu şi cea a omului  rămâne.
  3. Evanghelicii, în special, afirmă că există o cale de mijloc între voinţa liberă a omului şi suveranitatea lui Dumnezeu. Am auzit afirmaţii de genul: „Dumnezeu este atât de suveran, încât s-a limitat pe Sine pentru ca omul să poată avea o adevărată voinţă liberă.” Eu cred, însă, că asemenea poziţie de mijloc nu există. Dumnezeu spune în Isaia 46:9,10: „Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul, Eu sunt Dumnezeu, şi nu este altul ca Mine, spunând sfârşitul de la început şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. ‚Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi duce la îndeplinire toată plăcerea Mea.’” Ori acest verset, şi alte sute de astfel de versete, sunt adevărate ori nu sunt adevărate. Problema nu este că suveranitatea lui Dumnezeu şi responsabilitatea omului nu sunt ambele adevărate – ele sunt adevărate, dar nu poate fi adevărat că Dumnezeu are voinţă liberă, iar omul are şi el voinţă liberă.
  4. Studiul lui Augustin, care a avut de-a face atât cu pelagianiţii, cât şi cu semi-pelagianiţii, ne va ajuta să înţelegem aceste chestiuni. Faptul că au fost discutate acum aproape 1500 de ani şi încă mai constituie motiv de controversă, dovedeşte că nu vor fi rezolvate curând. Cu toate acesta, consider că argumentele de bază ale lui Augustin încă stau în picioare şi nu pot fi contrazise. Augustinienii (calviniştii) au fost totdeauna acuzaţi că îndrăznesc să-L definească pe Dumnezeu şi că încearcă să pătrundă în domenii prea profunde pentru om, dar eu cred  că adevărul este exact contrariul. Augustinienii, mai degrabă, afirmă simplu învăţăturile evidente ale Bibliei, în timp ce semi-pelagianiţii sau pelagianiţii încearcă să-L definească pe Dumnezeu, şi după ce au făcut-o,  sunt nemulţumiţi de învăţătura clară augustiniană şi încep să depene teorii care Îl explică pe Dumnezeu şi încearcă să-L scoată din capcana constituită de suveranitatea Sa.

III. Pelagius şi doctrinele lui:

  1. Pelagius (c. 354 – după 418) era călugăr din Britania (încă parte a  Romei), dar nu era preot. A fost învăţător al Bibliei la Roma aproximativ între anii  380 – 410 – l-am putea numi un lider de studiu biblic.  Slujea în diferite cercuri aristocratice şi scria comentarii asupra Bibliei. Era foarte respectat pentru moralitatea caracterului său chiar şi de rivalii lui.
  2. S-a opus unor tendinţe pe care le-a observat în scrierile lui Augustin, în special împotriva afirmaţiei din  Confesiuni „Oferă ceea ce porunceşti şi porunceşte ceea ce alegi.” Aceasta îi părea o învăţătură fatalistă. A negat faptul că Dumnezeu ar porunci ceva ce nu era în puterea omului de a face. A condamnat climatul moral neglijent al unor asemenea  învăţături privitoare la har ale creştinilor romani.
  3. În 410 când goţii au atacat Roma, Pelagius, ca mulţi alţii, a părăsit oraşul şi a ajuns în Africa, într-o ramură a bisericii care era puternic influenţată de Augustin.
  4. În această vreme avea deja câţiva ucenici în diferite regiuni. Învăţăturile lui priveau:
  5. Negarea păcatului originar (adică viciul şi corupţia) moştenit de la Adam. Fiecare om se naşte ca o individualitate nouă şi liberă cu aceleaşi puteri de alegere şi responsabilităţi ca şi Adam.
  6. Negarea vinei originare primite prin păcatul lui Adam. Printre alte implicaţii, această afirmaţie punea sub semnul întrebării necesitatea botezului la copii din moment ce un bebeluş nu avea nici un motiv pentru care ar fi necesitat botezul. Cu toate acestea, Pelagius însuşi a susţinut că botezul copiilor e bun şi că ar trebui să continue, chiar dacă nu pentru înlăturarea păcatelor sale.
  7. Afirmaţia potrivit căreia omul putea fi liber de păcat.  În consecinţă, negarea necesităţii lucrării lui Dumnezeu pentru a realiza eliberarea de păcat. Puterea este în noi, chiar dacă Dumnezeu ne ajută.
  8. Episcopii din Africa de Nord  au început să-l condamne pe Pelagius şi felul în care vedea el lucrurile.  În jurul anului 412 a plecat în Palestina, unde preoţii orientali simpatizau cu doctrina voinţei libere şi unde trăia cărturarul occidental Jerome care i-a făcut necazuri lui Pelagius în acea regiune.
  9. După unele tulburări cu papi şi concilii(1), se pare că Pelagius a părăsit Palestina. Nu mai apare nici o menţiune a sa în istorie şi e posibil să fi murit în Egipt. Pelagianismul a fost condamnat la conciliul ecumenic din  Efes în 431 împreună cu nestorianismul, dar nu s-a cercetat prea mult doctrina pelagianită. Nestorius invitase la Constantinopole nişte pelagianiţi şi de aceea cele două erezii au fost asociate în mintea episcopilor.

  IV. Răspunsurile lui Augustin:

  1. Augustin a petrecut aproape 20 de ani pentru a scrie diferite  lucrări care combăteau erorile pelagianismului. Înspre sfârşitul vieţii, i s-a permis să vadă dezvoltarea doctrinei cunoscute sub numele de semi-pelagianism şi astfel a putut să scrie şi împotriva acestei versiuni de compromis.
  2. Nu avem timpul (iar eu nu am nici capacitatea)  de a rezuma şi discuta fiecare în parte dintre scrierile lui Augustin, aşa că vom face o rezumare tradiţională a celor mai importante teme abordate. Să notăm faptul, că nu avem timpul necesar pentru a apăra doctrinele lui Augustin din Biblie, care a fost principala lui sursă de inspiraţie.Aici vrem doar să le schiţăm cu exactitate în linii mari.
  3. [Păcatul originar] Augustin s-a concentrat supra adevărului căderii lui Adam, a consecinţelor acestui fapt  şi asupra transmiterii păcatului său  descendenţilor săi. El a văzut că fiecare fiinţă umană moşteneşte de la părinţi vina păcatului care vine de la Adam. Nu numai că Adam a acţionat ca reprezentant al nostru, dar el credea că într-un fel noi toţi am fost în Adam comiţând şi noi păcatul originar. (Parţial această percepţie se datorează unei traduceri greşite a versetului din Romani 5:12. În Biblia lui latină erau cuvintele „în care toţi au păcătuit”). După cum în mod reprezentativ, Adam şi-a condus „sămânţa” în condamnare şi moarte, tot aşa Hristos a murit în mod reprezentativ pentru oameni  şi le-a adus neprihănirea. Augustin a făcut speculaţii privitoare la metoda transmiterii păcatului, iar acestea sunt aici mai puţin folositoare. Împărtăşind dorinţele ascetice ale călugărilor şi având în vedere viaţa lui păcătoasă dinainte, el a susţinut că actul de a zămisli copii este păcătos şi a găsit aluzii la felul în care Domnul nostru a rămas fără păcat, deoarece nu a fost născut prin contact sexual (Psalm 51).
  4. [Depravarea totală.] Augustin a insistat pe larg asupra Corupţiei naturii omului şi prin urmare a lipsei de libertate a voinţei de a-L  alege pe Dumnezeu, de a exercita credinţă sau de a face ceva, orice, care să-L ducă înspre  împăcarea cu Dumnezeu.Libertatea omului de a acţiona nu este pusă la îndoială, el e cel care face alegerea. Cu toate acestea, alegerile lui sunt acum determinate în întregime de natura sa coruptă şi în el însuşi nu are nici o capacitate de a-L alege pe Dumnezeu. Augustin a făcut nişte comparaţii folositoare aici. A arătat că Adam se găsea în postura de a putea păcătui şi de a nu putea păcătui, dar prin păcatul lui, s-a făcut pe sine şi pe urmaşii lui incapabili să nu păcătuiască. După moarte sfinţii răscumpăraţi vor fi aşezaţi în sfârşit într-o postură de care Adam nu s-a bucurat şi anume neputinţa de a păcătui.  
  5. [Alegerea necondiţionată şi harul irezistibil.] Ca o urmare logică a ceea ce s-a zis mai sus, devine evidentă necesitatea doctrinei harului liber al lui Dumnezeu (nu numai din punct de vedere logic, ci şi scriptural).Dumnezeu trebuie să mântuiască în mod suveran şi liber din moment ce nu putem să-L alegem pe El. Harul lui Dumnezeu oferă totul, aşa că alegerea nu se poate fundamenta pe viitoare merite ale omului, anticipate în prezent. Chiar şi credinţa este harul lui Dumnezeu către cei aleşi. Harul şi predestinarea nu pot fi separate.

„Voinţa liberă a omului nu foloseşte, cu adevărat, la nimic decât la păcat, dacă nu cunoaşte calea adevărului; chiar după ce datoria lui şi scopul corect pentru viaţa lui încep să-i fie cunoscute, dacă nu îşi găseşte desfătarea în adevăr şi nu îl iubeşte, omul nu îşi îndeplineşte datoria,  nu porneşte înspre împlinirea adevărului şi nici nu trăieşte cum ar trebui. Pentru ca afecţiunea noastră să fie angajată în aceasta, „dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre”, nu prin voinţa noastră liberă, ci „prin Duhul Sfânt care ne-a fost dat” (Romani 5:5). (Despre Duh şi literă, 3.5). Harul şi predestinarea se deosebesc prin acea că predestinarea este pregătirea, iar harul este aplicarea practică a harului nemeritat al lui Dumnezeu.

  1.    [Perseverenţa sfinţilor.] Augustin susţinea că nici unul dintre cei aleşi nu va cădea în cele din urmă, ci că Dumnezeu îi va aduce pe  toţi cei din poporul Său la Sine. Ceea ce el numeşte „cădere” este diferit de ceea ce ne-am aştepta noi. El propovăduia că există oameni care – în această viaţa, arată întocmai ca şi creştinii şi  erau din toate punctele de vedere creştini -cădeau şi astfel demonstrau că nu erau aleşi. Acest lucru e diferit de majoritatea formulărilor calviniştilor de azi care susţin că odată ce o persoană a devenit creştină poate ajunge la convingerea că ea personal nu va cădea niciodată. În sistemul lui Augustin, această convingere nu era vizibilă şi de fapt el afirma că o asemenea certitudine e de neatins. (Vezi capitolulDespre perseverenţa sfinţilor). El a mai afirmat că perseverenţa este un dar al lui Dumnezeu pentru poporul Său şi poporul Lui întotdeauna obţine acest dar şi astfel întotdeauna perseverează.
  2. Doctrinele lui Augustin au fost pângărite de învăţăturile catolice timpurii în care el nu a încetat niciodată să creadă:
  3. Necesitatea botezului pentru mântuire. Drept urmare, botezul    copiilor nu trebuie renegat.
  4. Confundarea îndreptăţirii cu sfinţirea. Augustin nu a avut o viziune atât de detaliată asupra îndreptăţirii aşa cum a avut Martin Luther şi alţi reformatori de mai târziu, dar şi el vedea îndreptăţirea mai degrabă ca o infuzie  de neprihănire decât ca o declaraţie legală a stării neprihănite a păcătosului în faţa lui Dumnezeu.

     5. O vedere generală  înaltă asupra bisericii, ca instituţie, care nu este validată nici de Scriptură, nici de istorie.

   (Cu toate că în acel timp se părea că istoria era de partea lui).

V. Semi-pelagianismul:

  1. Înspre sfârşitul vieţii lui Augustin, învăţători cum era Cassian John au    găsit o cale de mijloc care mai târziu a fost numită (corect sau greşit) semi-pelagianism. Nu este incorect să spunem că oricare ar fi poziţia oficială a diferitelor biserici, majoritatea creştinilor ţin doctrina semi-pelagianită, inclusiv cea mai mare parte a protestanţilor şi mulţi din cei care pretind calvinismul drept moştenirea lor. Semi-pelagianismul originar era cel mai popular în Gaul.
  2. Trăsături ale semi-pelagianismului:
  3. Cunningham spune că augustinienii şi pelagianiţii sunt de acord asupra următoarelor două puncte importante: „În primul rând, înainte ca oamenii să fie primiţi în rai trebuie să se pocăiască şi să creadă în Domnul Isus Hristos şi să trăiască apoi o viaţă de ascultare; în al doilea rând,  oamenii au o natură morală până acum pângărită de viciu, iar acest proces indispensabil de schimbare nu poate fi realizat fără lucrarea supranaturală şi plină de har a lui Dumnezeu asupra lor.” (Cunningham, I, p. 348.)
  4. Puncte de dezacord. Cassian şi semi-pelagianiţii învăţau că natura şi voinţa omului este să  fie bolnav şi mort în păcat. Voinţa omului a fost capabilă să Îl aleagă pe Dumnezeu, deşi poate, capabilă să facă doar acest lucru şi nimic altceva; după alegerea lui Dumnezeu, Dumnezeu dă har ca să îl ajute pe om să-şi desăvârşească procesul de a deveni creştin. De aceea, credinţa nu este cu adevărat un dar de la Dumnezeu.

Cunningham comentează asupra credinţei văzută ca dar: „s-au depus multe eforturi  pentru a explica felul natural şi uşor în care credinţa, ca s-o simplificăm foarte mult, ca s-o aducem la un nivel inferior ca şi când ar fi cea mai umilă capacitate – uneori din motive mai bune sau mai vrednice, dar mă tem că uneori din dorinţa  de a diminua , dacă nu chiar de a elimina, necesitatea unei lucrări supranaturale prevenitoare [anterioară] a Duhului lui Dumnezeu în producerea ei.” (Cunningham, I, p. 350).

  1. În opoziţie cu Augustin, semi-pelagianiţii au susţinut că omul are libertatea de a se opune harului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte harul lui Dumnezeu nu este harirezistibil.
  2. Din cele două puncte de mai sus, este evident că semi-pelagianiştii nu aveau o doctrină a alegerii necondiţionate sau a unui număr fix de aleşi. Mai degrabă, Dumnezeu „vrea” ca toţi oamenii să fie mântuiţi (I Tim. 2:4). Semi-pelagianiţii explică alegerea lui Dumnezeu pe baza cunoaşterii dinainte a viitoarelor acţiuni ale fiecărei fiinţe umane. El îi alege pe cei despre care ştie dinainte că vor crede.
  3. Răspunsul lui Augustin în legătură cu semi-pelagianismul:
  4. Augustin a scris cel puţin două cărţi împotriva ideilor semi-pelagianiţilor după ce a fost familiarizat cu învăţăturile lor prin scrisorile unor  călugări din Galia. Titlurile acestor cărţi sunt De Praedestinatione Sanctorum (Despre predestinarea sfinţilor) şi De Dono Perseverantiae  (Despre darul perseverării).
  5. În prima carte el dovedeşte că până şi  începutul credinţei, primii paşi mici ai credinţei, chiar şi gândul şi dorinţa de a crede, sunt darurile lui Dumnezeu şi nu trebuie separate de restul darurilor lui Dumnezeu ca şi când ar fi cumva contribuţia omului la planul de mântuire.
  6. În a doua carte el tratează doctrina perseverenţei  sfinţilor. Aici el dovedeşte că perseverenţa, ca şi începutul credinţei, este de asemenea harul infailibil al lui Dumnezeu şi că este oferit aleşilor Săi. (Acesta e unul din locurile unde abordează acea doctrină ciudată conform căreia Dumnezeu amestecă pe cei căzuţi cu poporul Lui).
  7. Augustin a recunoscut că prin faptul că semi-pelagianiţii au acordat omului o voinţă liberă şi posibilitatea de a alege, chiar dacă într-o măsură infinit de mică, au ajuns în aceeaşi situaţie cu pelagianiţii. S-au lipsit de harul lui Dumnezeu.

  VI. Replica bisericii împotriva pelagianiţilor: 

  1. Episcopii din Africa de Nord au fost întotdeauna de partea lui Augustin, care  în fond era unul dintre ei şi au condamnat pelagianismul în câteva concilii locale.
  2. Pelagius a fost condamnat de conciliul din Efes în 431, cu toate că se pare  că nu s-au discutat prea mult aceste probleme.
  3. Conciliul de la Orange, conciliul bisericii occidentale, a condamnat definitiv semi-pelagianismul şi astfel afirmaţia că biserica de Vest (adică cea Romano Catolică) va urma oficial doctrina augustiniană s-a definitivat.

VII. Consecinţe: 

  1. Din totdeauna biserica a tins înspre semi-pelagianism în teologia ei şi în special în pietatea ei populară. Pe vremea Reformei,  Biserica Romano Catolică  a recunoscut că adevăratele doctrine augustiniene erau ţinute de  reformatori şi astfel o formă de semi-pelagianism a fost adoptată de Conciliul de la Trent. (vezi a Şasea Sesiune  a acelui Conciliu şi excelenta replică a lui Calvin, care aproape este un rezumat complet asupra subiectului credinţă şi îndreptăţire în lucrarea lui Imnuri şi tratate vol. 3.)
  2. Luther a redescoperit doctrinele lui Augustin şi a accentuat robia voinţei, a făcut apoi  o distincţie precisă între îndreptăţire şi sfinţire şi a deschis o perspectivă mai puţin magică asupra ritualurilor bisericeşti. Cu toate acestea, ucenicii lui, începând cu asistentul lui, Philipp Melanchton au reintrodus „sinergia”, iar luteranismul a devenit mai mult sau mai puţin semi-pelagian.
  3. La origine, toţi reformatorii erau augustini sau calvinişti destul de stricţi în felul în care vedeau depravarea omului şi harul suveran al lui Dumnezeu. Calvin este cel care a sistematizat doctrinele şi a apărat cu hotărâre suveranitatea harului lui Dumnezeu.  El a fost urmat de protestanţii care ţinuseră cel mai mult la doctrinele augustiniene (aici se includ aproape toţi protestanţii vorbitori de limbă engleză).
  4. Armenismul a luat naştere în 1600 printre calviniştii danezi. Acesta era o trezire a învăţăturilor semi-pelagianite.
  5. În special prin influenţa  lui John Wesley, armenianismul a devenit o formă acceptabilă a protestantismului şi a rivalizat cu calvinismul până la sfârşitul secolului 19. În secolul 20 victoria armenianismului era aproape completă. Chiar dacă marii teologi de la seminariile conservatoare sunt deseori un fel de calvinişti, majoritatea covârşitoare a creştinătăţii continuă să laude din vârful buzelor „harul lui Dumnezeu”  în timp ce înalţă voinţa şi alegerea omului deasupra  planului lui Dumnezeu. În mare parte evanghelicii afirmă cele două doctrine fundamentale ale semi-pelagianismului: pasul iniţial, „pasul cel mic” al credinţei este un act al omului, fără intervenţia specială a harului lui Dumnezeu şi că Dumnezeu îşi alege poporul bazat pe cunoaşterea  anticipată a viitoarei lor credinţe.

Papa Inocentiu I l-a excomunicat pe Pelagius în 417, dar Papa Zosimus a ridicat interdicţia. Ulterior, a reintrodus-o în 418. Papa Boniface şi Sixtus III au respins cererile pelagianiţilor. Pelagius a fost eliberat de un sinedriu din Ierusalim şi a fost din nou achitat la Diaspolis (415); toate acestea s-au produs în Orient. Cu toate acestea, două concilii din Africa l-au condamnat în 416 din cauza cărţii sale  Voinţa Liberă şi un sinod din Antiohia l-a alungat  din Palestina   în 424. NIDCC, p. 761.

http://www.voxdeibaptist.org/the_story_of_the_church_trd.htm

PLANUL MÂNTUIRII – Partea III (Sacerdotalismul) – Benjamin B. Warfield.

download

PLANUL MÂNTUIRII – Partea III (Sacerdotalismul) – Benjamin B. Warfield.

Este mărturia consistentă a Bisericii universale faptul că mântuirea este de la Dumnezeu şi numai de la Dumnezeu. Tendinţa care se prezintă în mod constant în toate ramurile Bisericii asemănătoare este aceea de a concepe mântuirea ca, într-un fel sau altul, la un grad mai mare sau mai mic, faţă de om, fiind întipărită de întreaga Biserică în cadrul mărturiei sale oficiale ca o amintire pentru păgâni care nu a fost încă eliminată pe deplin din gândirea şi simţirea acelora care profesează şi se numesc creştini. Continua reapariţie a acestei tendinţe într-o formă sau alta în cadrul Bisericii este destul de evidentă, totuşi, a dificultăţii pe care o simt oamenii în păstrarea în puritatea sa a atribuirii creştine de mântuire doar lui Dumnezeu. Şi această dificultate se impune pe sine într-un alt fel într-o diferenţă mult mai depărtată care a apărut în cadrul mărturiei organizate a însăşi Bisericii cu referire la modul operaţiei divine din lucrarea de mântuire din oameni.

Deşi mântuirea este declarată a fi în întregime a lui Dumnezeu, care doar El poate mântui, s-a învăţat într-o mare porţiune a Bisericii (până în zilele de astăzi într-o mare porţiune a Bisericii), că Dumnezeu atunci când produce mântuirea nu operează asupra sufletului uman în mod direct ci indirect; adică, prin instrumentalităţi pe care El le-a stabilit ca mijloace prin care harul Său salvator este comunicat oamenilor. Atunci când aceste instrumentalităţi sunt încredinţate în mâini umane pentru administrarea lor, un factor uman este astfel nepoftit între harul salvator al lui Dumnezeu şi operaţia sa eficientă în sufletele oamenilor; şi acest factor uman este făcut de fapt factorul determinant în mântuire. Împotriva acestui sistem Sacerdot, după cum este acesta numit corespunzător, întreaga Biserică Protestantă, în toate părţile ei, Luterană şi Reformată, Calvinistă şi Arminiană, îşi ridică protestul ei mânios. În interesul supranaturalismului pur de mântuire aceasta insistă asupra faptului că Dumnezeu însuşi lucrează prin harul Său în mod imediat asupra sufletelor oamenilor, şi că nu a suspendat mântuirea nici unui om pe credincioşia sau capriciul urmaşilor Săi. În cuvintele lui John Hooper, aceasta condamnă ca „o opinie neevlavioasă” noţiunea „care atribuie mântuirea omului pe primirea unui sacrament extern,” „ca şi când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu nu ar putea fi dus prin credinţă în conştiinţa penitentă şi mâhnită decât dacă aceasta călăreşte într-o căruţă şi un sacrament extern.” Opus faţă de această „opinie neevlavioasă” Protestantismul suspendă bunăstarea sufletului în mod direct, fără nici un intermediar, în favoare doar a harului lui Dumnezeu.

Principiul sacerdot îşi găseşte expresia completă în sistemul compactat complet dezvoltat şi logic al Bisericii din Roma. Conform acestui sistem Dumnezeu Domnul nu face nimic referitor la mântuirea omului în mod direct şi imediat: tot ceea ce face El pentru mântuirea oamenilor o face prin medierea Bisericii, către care, fiind înzestrată cu puteri adecvate acestei sarcini, El i-a încredinţat întreaga lucrare a mântuirii. „Este foarte incorect să spunem,” remarca Dr. W. P. Peterson în explicarea doctrinei Bisericii din Roma despre acest punct, „că în concepţia Romano-catolică trăsătura centrală din religia creştină este instituţia supranaturală care reprezintă pe Hristos, care continuă lucrarea Sa, şi care acţionează ca mediator virtual al binecuvântării şi a mântuirii. Vocaţia sau comisiunea ei este cu nimic mai puţin decât perpetuarea lucrării Răscumpărătorului. Aceasta nu elimină, de sigur, lucrarea lui Hristos. Presupoziţia sa este că Hristos, Fiul Veşnic al lui Dumnezeu, a pus temelia lucrării ei în întruparea şi în moartea Sa ispăşitoare; ca prin El să vină în final toată puterea, autoritatea şi harul, şi ca din El purced toate binecuvântările spirituale, aşa că Lui îi aparţine toată slava. Însă în dispensaţia prezentă, Biserica, în mare măsură, a preluat lucrarea lui Hristos. Aceasta este într-un sens real, o reincarnare a lui Hristos spre finalul continuării şi completării misiunii Sale răscumpărătoare. Prin Biserica Sa, El continuă să execute funcţiile de Profet, Preot, şi de Rege. Slujba Sa profetică o perpetuează aceasta prim mărturisirea adevărului odată dat sfinţilor, şi prin interpretare şi determinarea doctrinei cu o autoritate infailibilă care poartă aceeaşi greutate şi asigurare cu cea a revelaţiei Lui originale. În ceea ce priveşte slujba de preot, biserica în succede pe pământ pentru a exercita această funcţie. Aceasta Îl reprezintă atât de complet în funcţia preoţească de mediator dintre Dumnezeu şi om încât aşa cum nu mai este nici un alt nume dat printre oameni decât cel al lui Isus, prin care să fim mântuiţi, în acelaşi fel nu există nici o mântuire de înţelegere în afara organizaţiei vizibile în care El este Capul nevăzut. Aceasta este mai departe concepută că Îl reprezintă în calitate de preot jertfitor prin repetarea perpetuă din cadrul Împărtăşaniei a ispăşirii pe care El a oferit-o odată pe cruce. În acest sacrificiu divin care este sărbătorit la Mesa, se învaţă că ‚acelaşi Hristos este conţinut şi sacrificat într-o manieră netrupească pe altarul crucii; şi aceste sacrificiu este într-adevăr binefăcător’. Şi, în cele din urmă, aceasta administrează puterea împărătească a lui Hristos pe pământ. Aceasta are o revendicare absolută la ascultare din partea membrilor ei în toate materiile de credinţă şi datorie, cu dreptul şi sarcina de a pedepsi pe cei neascultători pentru încălcarea legilor ei, şi spre a constrânge pe cei nesupuşi.

Într-un cuvânt, Biserica din acest sistem este concepută a fi însăşi Isus Hristos în forma Sa pământească, şi este prin urmare substituită pentru El ca obiect apropiat de credinţa creştinilor. „Biserică vizibilă,” declară Mohler, „este Fiul lui Dumnezeu care apare în mod continuu, se repetă pe Sine însuşi şi îşi reînnoieşte tinereţea printre oameni în formă umană. Aceasta este întruparea perpetuă.” Deci, oamenii trebuie să privească la Biserică pentru mântuirea lor; doar prin ea şi decretele ei este comunicată oamenilor mântuirea; cu alte cuvinte este Biserica mai degrabă decât Hristos sau harul lui Dumnezeu către care este atribuită în mod imediat mântuirea oamenilor. Doar „prin cele mai sfinte sacramente ale Bisericii,” este declarat simplu, „se începe judecata adevărată, sau dacă a început este crescută; sau dacă s-a pierdut, aceasta este reparată.” „Defectul religios al concepţiei,” comentează Dr. Peterson cu justeţe, „este că acesta îl face pe păcătos să cadă în mâinile oamenilor, mai degrabă decât în mâinile atotmilostivului Dumnezeu. Noi privim la Dumnezeu pentru mântuire, şi noi suntem referiţi la o instituţie, care în ciuda revendicărilor ei elevate, este prea coruptă în mod manifestat şi controlată de gândurile oamenilor ca noi înşine.” Şi din nou: „Eroarea radicală a sistemului Roman a fost că Biserica vizibilă, care este umană atât de mult cât este divină, şi care a devenit mai mult umană, s-a împins pe sine în locul lui Dumnezeu şi al Mântuitorului: şi pentru intuiţia religioasă mai profundă se părea că oamenii erau invitaţi şi li se cerea să facă o aventură nesatisfăcătoare de a se încrede pe ei înşişi în proviziile şi legile de origine umană drept condiţie pentru obţinerea mântuirii divine. S-a simţit că nevoia sufletului a fost aceea de a presa instrumentul pământesc nesigur, cu serviciile şi revendicările ei mediatoare, spre promisiunile lui Dumnezeu şi spre o lucrare terminată a Salvatorului divin, şi să privească la Dumnezeu pentru o mai bună asigurare a adevărului şi a mântuirii care este oferită în interior de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Revizia Protestantă, pe scurt, a fost cu mult mai justificată de nevoia religioasă de a baza mântuirea pe un fundament pur divin, şi de împărţire cu maşinăria eclesiastică ceea ce era în mare uman în originea şi concepţia sa.” Întrebarea care se naşte în sacerdotalism, într-un cuvânt, este dacă e Dumnezeu Domnul care ne mântuieşte, sau sunt oamenii, acţionând în numele şi îmbrăcaţi cu puterea lui Dumnezeu, spre care trebuie să privim în ceea ce priveşte mântuirea. Aceasta este chestiunea care divizează sacerdotalismul şi religia evanghelică.

Esenţa schemei sacerdote referitoare la mântuirea actuală a oamenilor individuali, s-ar putea a fi exprimată mai bine prin a spun că, conform acesteia, Dumnezeu doreşte cu adevărat (sau aşa cum o spune şi jargonul în fraza, voieşte printr-o voinţă condiţională antecedentă)mântuirea tuturor oamenilor, şi a făcut proviziile adecvate pentru mântuirea lor în Biserică cu sistemul ei sacramental: însă El încredinţează lucrarea actuală a Bisericii şi a sistemului ei sacramental operaţiei cauzelor secundare prin care aplicare harului prin Biserică şi sistemul ei este efectuat. În timp ce acest sistem de cauze secundare nu a fost instituit cu ideea de transmitere a sacramentelor la oameni particulari sau la reţinerea lor de la aceştia, ci aparţine proviziei Sale generale pentru guvernarea lumii, distribuirea actuală a harului lui Dumnezeu prin Biserică şi sacramente stă în afara guvernării voii Sale graţioase. Aceia care sunt mântuiţi prin obţinerea sacramentelor, şi aceia ce sunt pierduţi prin pierderea lor, sunt salvaţi sau respectiv pierduţi, nu prin ordinea divină, ci prin lucrarea naturală a cauzelor secundare. Voia condiţională antecedentă a lui Dumnezeu ca toţi să fie mântuiţi, adică, prin condiţia ca ei să primească harul prin sacramentele distribuite sub guvernarea cauzelor secundare, este înlocuită de o voinţă absolută subsecventă de mântuire, deci, doar în cazul acelora care El îi prevede, fiind sub guvernarea cauzelor secundare, vor primi de fapt sacramentele şi harul care este transmis de ei. Astfel, se presupune că Dumnezeu este eliberat de toată responsabilitatea în ceea ce priveşte inegalitatea de distribuire a harului divin. Prin voinţa Sa condiţional antecedentă El vrea mântuirea tuturor. Faptul că nu toţi sunt mântuiţi se datorează eşecului unora de a primi harul necesar prin intermediul sacramentelor; iar aceasta se datorează acţiunii cauzelor secundare faţă de care au fost încredinţată distribuirea sacramentelor, adică, înspre lucrarea unei cauze generale, destul de independente de voinţa antecedentă a lui Dumnezeu de mântuire. Aceasta pare să satisfacă minţile raţionaliştilor sacerdoţi. Pentru unul din afară aceasta ar părea că înseamnă doar că Dumnezeu, prin faptul că a făcut anumite provizii generale pentru mântuire, încredinţează mântuirea oamenilor în lucrarea sistemului general de cauze secundare; adică, El declină în a fi personal preocupat de mântuirea oamenilor şi îi lasă pe oameni în seama „naturii” pentru şansele mântuirii lor.

Întregul materie este foarte precis explicată  de un scriitor iezuit acut, William Humphrey S. J., cu referinţă particulară la cazul special al copiilor care mor nebotezaţi (şi, prin urmare, sunt pierduţi în mod inevitabil), care este privit aparent ca fiind un caz destul de greu, necesitând un tratament foarte atent. Aceasta ne va recompensa pentru a-i urma expunerea sa.

„Ordinea de gândire,” ne spune el, „este după cum urmează. Consecvent pe provizia păcatului original, şi de infecţia ulterioară a întregii rase umane, prin libera infracţiune a lui Adam, progenitura şi capul acestuia, Dumnezeu în mila Sa doreşte restaurarea întregii rase umane. Pentru acest moment El este menit din veşnicie, şi promite şi trimite la plinătatea vremii, pe Fiul Său Întrupat, cu o natură însuşită de la aceeaşi rasă umană. El doreşte ca acest Fiu Întrupat, care este Hristos, să expună întreaga compensaţie pentru toate păcatele, pe care El, aşa cum a fost prevăzut, o acceptă. La vremea rânduită, Hristos o oferă de fapt pentru toate păcatele umane. ‚Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca lumea să fie mântuită prin EL.’ ‚El este jertfa de ispăşire pentru păcatele întregii lumi.’ În cadrul rasei umane restaurate toate sunt cuprinse, chiar şi cei ce mor în pruncie, înainte să-şi folosească raţiunea. În voinţa de răscumpărare toţi aceşti prunci sunt prin urmare cuprinşi. În cadrul voii divine care acceptă compensaţia, şi în voinţa umană a lui Hristos care oferă compensaţia pentru toate păcatele umane, mai există şi o acceptare şi o oferire a compensaţiei pentru păcatul original cu care toţi aceşti prunci sunt infectaţi. De aici, în perspectiva şi în meritele vărsării de sânge a lui Hristos, Dumnezeu instituie pentru toţi aceşti prunci un sacrament, prin ca cărui mijloc se poate aplica fiecăruia meritele şi compensaţia lui Hristos. Toate aceste provizii au fost, prin natura lor, predestinate de Dumnezeu pentru mântuirea pruncilor.

„O voinţă de mântuire care este ca aceasta nu mai este o complezenţă în bunătatea obiectului privit de aceasta, în acest caz, complezenţa în bunătatea mântuirii. Din partea lui Dumnezeu aceasta este o voinţă activă şi operativă de a mântui pruncii. Iar această voinţă de răscumpărare această relatată pentru toţi şi fiecare dintre ei.

„Dumnezeu voieşte să efectueze aplicare sacramentului de botez, nu prin sine în mod imediat, ci prin intermediul cauzelor secundare; iar prin aceste cauze nu la toţi pruncii prin voinţă absolută, ci la toţi pruncii în ceea ce priveşte cauzele secundare, aşezate în conformitate cu providenţa Sa universală şi ordinară, care acţionează sub ea.

„Printre aceste cauze secundare sunt, în primul rând, voinţele libere ale fiinţelor umane, asupra cărora aplicarea sacramentului în cazul a cel puţin foarte mulţi prunci, este dependentă. Dumnezeu anticipează aceste voinţe umane, le agită şi le înclină prin preceptele, sfaturile şi ajutoarele Sale, atât de prin natural câte şi supranatural. El oferă aceasta prin sârguinţa şi solicitudinea acelora preocupaţi; prin ascultare şi cooperarea lor cu harul primit, prin meritele corespunzătoare şi fapte bune, prin fapte de milostenie şi în special de rugăciunile părinţilor, şi a acelora spre care au fost încredinţaţi spre tutelă pe cei micuţi, şi prin faptele apostolice ale lucrătorilor Lui, copii trebuie aduşi la harul botezului. Ca şi în cazul ordinii naturale la fel este şi în cel supranatural de sfinţire şi mântuire veşnică, Dumnezeu voieşte să se îngrijească şi pentru prunci prin alte fiinţe umane, şi în concordanţă cu cerinţele legii generale ale providenţei divine.

„În acest fel voinţa divină a actelor de mântuire bazat pe voinţele oamenilor pentru a procura mântuirea a cât mai mulţi prunci care, cu toate acestea, din greşeala oamenilor nu sunt mântuiţi. În ceea ce priveşte pe aceşti prunci, voia antecedentă a lui Dumnezeu este una activă, ca ei să fie mântuiţi; deşi aceasta nu este absolută, ci sub condiţia ca oamenii din partea lor să secundeze voinţa divină, aşa cum pot de fapt şi ar trebui să facă, şi cu toate acestea, în consecinţa acţiunii contrare din partea oamenilor, Dumnezeu permite moarte în cadrul păcatului original, şi, în prevederea acestuia, nu voieşte cu o voinţă consecventă salvarea acelor prunci.

Pe lângă voinţele fiinţelor umane, care sunt în ordinea morală şi sunt libere, mai există şi cauzele secundare ale ordinii fizice şi acestea nu sunt libere. Aceste cauze contribuie, în conformitate cu legile comune şi ordinare ale providenţei, la acordarea botezului ca fiind ori posibil or imposibil. Cursul acestor cauze, şi legile universale prin care sunt acestea guvernate, Dumnezeu, consecvent faţă de păcatul original, voieşte ca ei să rămână aşa cum sunt acum. Dumnezeu nu a restaurat starea supranaturală a nemuririi, chiar după ce răscumpărarea rasei umane de către Hristos a fost decretată şi efectuată. De aici, în concordanţă cu cursul ordinar al acestor legi, urmează moartea a mulţi prunci înainte de a folosi raţiunea, iar aceasta uneori în mod independent de orice exerciţiu al voinţei şi a liberei acţiuni a fiinţelor umane.

„Odată cu acest curs natural al evenimentelor, există în întregime consistentă o voinţă antecedentă condiţională în Dumnezeu despre mântuirea a tuturor acestor prunci. Condiţia în care El voieşte ca lor să li se aplice botezul este pe departe ca ordinul general, care a fost instituit pe drept şi înţelepţeşte, permiţând.

„Dacă Dumnezeu a voit această ordine de cauze fizice până la sfârşit ca pruncii să moară în păcatul original, cu siguranţă că El a voit salvarea acestora. Dumnezeu nu a instituit acest ordin până la acest final şi nici nu îl direcţionează prin voia Sa. EL voieşte aceasta pentru alte sfârşituri, cele mai înţelepte.

„De aici, Dumnezeu nu intenţionează în mod direct moartea consecventă a pruncilor în păcat. El doar permite aceasta, tot atât de mult precum nu împiedică, pentru toţi pruncii, cerinţele naturale ale legilor fizice, printr-o schimbare a ordinii generale sau prin minuni continue.

„O astfel de permisiune dovedeşte doar că în Dumnezeu nu există o voinţă absolută de salvare a acestor prunci şi că nu există deloc în Dumnezeu o voinţă condiţională de salvarea tuturor acestora.

„Pe scurt, Dumnezeu voieşte mântuirea tuturor pruncilor care mor în păcatul original printr-o voinţă antecedentă, în conformitate cu providenţa Sa comună. În cadrul acesteia Dumnezeu predefineşte pentru toate un anumit sfârşit, El concepe şi pregăteşte mijloacele suficiente în vederea obţinerii acelui sfârşit, El lasă toate lucrurile să folosească aceste mijloace, în conformitate cu cererea naturii sale. Aceasta este pentru a spune că El lasă cauzele naturale şi cele necesare pentru a acţionat în consecinţă, cauzele accidentală să acţioneze accidental, iar cauzele libere să acţioneze în mod liber.”

Destul! Întreaga schemă este acum înaintea noastră (care generalizează din exemplul particular tratat) şi în mod evident este după cum urmează: că Dumnezeu a făcut provizii suficiente pentru mântuirea tuturor oamenilor, le-a pus toate în lume sub guvernarea cursului ordinar al naturii, şi a lăsat mântuirea actuală a oamenilor să se desfăşoare de la sine în conformitate cu acest curs ordinar al naturii. Aceasta este un fel de concepţie Deistă a planului de mântuire: Dumnezeu introduce în afluenţa cauzelor prin care este guvernată lumea un nou set de cauze, lucrând în conformitate ce acestea, lucrând pentru mântuire, iar apoi le lasă spre lucrarea interioară a acestor două seturi de cauze atârnarea rezultatelor actuale. El nu va „schimba ordinea generală”; şi El nu va interveni în ordinea generală prin „miracole continui”. El doar încredinţează mântuirea ordinii generale aşa cum a fost stabilit de fapt. Aceasta este în mod evident a atribui mântuirea individului lui Dumnezeu, doar în sensul în care îi atribui lui Dumnezeu oricare alt eveniment care îl face El să se întâmple; acesta are loc sub operarea legilor generale. Nu există nici un supranaturalism special în mântuirea Sa, deşi El a mântuit prin operaţia mijloacelor speciale supranaturale inserate în ordinea lumii. Dumnezeu se retrage în spatele faptelor Sale, şi omul, dacă vrea să fie mântuit, este mântuit prin lege.

Prin urmare dacă ne întrebăm, după această schemă, de ce un om este mântuit mai degrabă decât altul, trebuie să răspundem, Pentru că sacramentele ajung la unul şi nu la altul. Dacă ne întrebăm de ce sacramentele vin la unul mai degrabă decât altul, trebuie să răspundem, Deoarece ordinea generală a providenţei, instituită cu dreptate şi înţelepciune pentru guvernarea lumii le permite acestora să vină la unul şi nu la altul; iar agenţii liberi implicaţi, sub comanda lui Dumnezeu se desfăşoară la acel sfârşit într-un caz şi nu într-altul. Dacă întrebăm dacă nu este Dumnezeu acela care a dispus astfel providenţa pentru a produce aceste efecte precise, trebuie să răspundem, Nu, căci ordinea generală a providenţei a fost instituită pentru guvernarea înţeleaptă generală a lumii şi aceste efecte particulare sunt doar incidentale faţă de aceasta. Dacă continuăm şi întrebăm, Nu a putut oare Dumnezeu să aranjeze în aşa fel providenţa Sa generală încât să producă rezultate mai bune, şi nu putea El oare să guverneze lumea în aşa fel încât să asigure tot ce ar mai fi dorit El şi încă şi mântuirea oamenilor în numere mari şi cu o particularitate mai mare a alegerii din partea sa, că noi suntem posaci. Căci există o supunere clară a activităţilor lui Dumnezeu aici faţă de lucrarea mijloacelor pe care le-a rânduit El; există o subordonare evidentă a lui Dumnezeu în operaţiile Sale faţă de cauzele secundare; sau, să o punem în alt fel, există o clară înlăturare a omului în materia mântuirii Sale de la controlul direct al lui Dumnezeu şi încredinţarea Lui în schimbul îndurărilor unui mecanism.

Explicaţia Creştinismului în termeni de sacerdotalism nu este din nefericire limitată în zilele noastre de vechea Biserică nereformată din care s-a rupt Protestantismul, mai precis ca aceasta să poată scăpa de dependenţa de Biserică mai degrabă decât doar de Dumnezeu în materia mântuirii. O grupare foarte influentă (poate că în prezent este cea mai influentă, şi în special pentru spectatori, cea mai evident) în marea Biserică Protestantă a Angliei şi, urmând aceasta, în multe grupări în cadrul Bisericilor ei fiice, a revitalizat aceasta într-o completare mai mică sau mai mare de expresie şi cu siguranţă fără nici o ezitare de afirmare. Este comun în zilele de astăzi să auzi de oameni referiţi de scriitori anglicani Bisericii mai degrabă decât lui Dumnezeu pentru mântuire, mai ale să ai Biserica drept definiţie pentru ei ca fiind „extensia întrupării”. „La oricine care se gândeşte cu atenţie şi crede în Întrupare,” ni se spune de către clericul influenţator al Bisericii Angliei, cu tot accentul pe convingere, „este evident faptul că Biserica, Trupul lui Hristos, unit din totdeauna cu Capul ei divin, deţine în sine forţele vieţii lui,” şi prin urmare este „echipată,” nu doar ca să vorbească pentru Domnul ei, ci în mod predominant „să aplice sufletului individual harul câştigat pentru Biserica Sa de către Răscumpărătorul nostru binecuvântat, şi să locuiască în acel Trup datorită unirii sale veşnice de Cap.” Întregul sistem sacerdot este împachetat în această afirmaţie. Biserica, după cum ne spune Darwell Stone, este o societate vizibilă, a cărei lucrare este dublă, aceea de a corespunde lucrării Domnului, după cum este exprimat în Ioan 1:17: „Harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”: „Biserica, în calitate de trup mistic şi organ al Său în lume, este învăţătorul adevărului şi depozitul harului.” „De la Rusalii, ziua înfiinţării Bisericii Creştine,” explică acesta mai departe, „felul normal prin care Dumnezeu atribuie har asupra sufletelor oamenilor este prin umanitatea glorificată a Domnului nostru, şi prin lucrarea lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Cele mai apropiate mijloace de uniune cu umanitatea glorificată a lui Hristos, şi cel mai imediat mod de contact cu Dumnezeu Duhul Sfânt, sunt în cadrul trupului mistic al lui Hristos, adică Biserica, şi sunt deschise pentru oameni în cadrul folosirii sacramentelor. Astfel Biserica Creştină este canalul harului.” De la început, domnul Stone continuă să clarifice sistemul sacerdot într-o manieră nedistingătoare de expunerea sa ordinară din cadrul Bisericii din Roma.

Vom întreba, totuşi, un preot american să ne explice sistemul sacerdot aşa cum a fost acesta învăţat în Bisericile Episcopale Protestante. „Omul,” citim în cartea Dr. A. G. Mortimer, Catholic Faith and Practice [Credinţa şi practica catolică], „fiind căzut dinaintea scopului iubitor al lui Dumnezeu putea fi împlinit, el trebuie să-şi amintească aceasta, adus înapoi din robia sa, eliberat de păcatul său, reunit încă o dată cu Dumnezeu, aşa încât Viaţa Divină să poată curge din nou în natura sa slăbită” (p. 65). „Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a compensat pentru păcatele tuturor oamenilor, adică, suficient pentru toată omenirea, căci prin Ispăşire harul suficient se acordă fiecărui suflet pentru mântuirea sa; dar harul, deşi este suficient, dacă este neglijat, devine nefolositor” (p. 82). „Întruparea şi Ispăşirea a afectat omenirea doar ca rasă. Era astfel nevoie de anumite mijloace pentru a se transmite darurile nepreţuite care curgeau din acestea înspre indivizii pentru care rasa a fost compromisă, nu numai la vremea când Domnul nostru a fost pe pământ, ci până la capătul lumii. Pentru această nevoie, prin urmare, Domnul nostru a fondat Biserica” (p. 84). „Astfel Biserica a devenit agentul viu prin care harurile şi binecuvântările, care curgeau din Hristos, au fost revărsate peste fiecare suflet individual care s-ar apropia de ele” (p. 84). „Biserica revendică nu numai că ar fi învăţătorul adevărului şi ghidul în lucrurile morale, ci. . . şi dispensatoarea acelui har care ne ajută să-i împlinim legile ei” (p. 100), „a acelui har care doar el poate permite omului să creadă ceea ce este adevărat, să facă ceea ce este drept şi să-şi atingă adevăratul său final, să-l slujească în mod acceptabil pe Dumnezeu aici, şi să trăiască cu Dumnezeu fericit în viaţa de apoi” (p. 114). „Mijloacele principale ale harului sunt Sacramentele” (p. 120). „Aceste sunt canalele prin care darurile spirituale sunt transmise sufletelor noastre. . . . Sacramentele Creştine, prin urmare, nu semnifică doar har, ci îl şi conferă. De aici ele sunt numite semne ‚efective’ ale harului. Acţiunea lor este ex opere operato” (p. 122). „Botezul este absolut necesar pentru mântuire, căci o persoană nu poate avea viaţă dacă nu s-a născut. Acesta este numit ‚necessitas medii’, din moment ce Botezul este mijlocul prin care viaţa supranaturală este oferită sufletului şi individul este întrupat în Hristos.” „Fără ajutorul (Eucharistului), mântuirea ar fi atât de dificilă de obţinut pe cât este de imposibil de practicat” (p. 127). Aici este evident un sacerdotalism ca cel al Bisericii din Roma, de la care, într-adevăr aceasta s-a împrumutat pur şi simplu. Biserica a preluat în mod complet locul Duhului lui Dumnezeu ca sursă proximă a harului, şi acţiunea Duhului divin în aplicare mântuirii este amânată şi supusă operaţiilor Bisericii prin decretele ei. Astfel sufletul este scos din dependenţa imediată de Dumnezeu şi este învăţat mai degrabă să vină la Biserică şi să se aştepte la toate înzestrările harului directe de la aceasta.

O formă modificată şi mai blândă de sacerdotalism este inerentă în Luteranismul Confesional, şi continuă să se ridice la o proeminentă mai mică sau mai mare în anumite faze ale gândirii luterane, astfel creând o mare partidă bisericească şi în cadrul Bisericii Luterane. A fost lauda Luteranismului că acesta reprezintă, în distincţia faţă de Calvinism, o reformă „conservativă”. Lauda este justificată, însă în alte privinţe precum şi în cel menţionat, acesta a integrat în cadrul sistemului său confesional esenţa sacerdotalismului care a caracterizat învăţătura Bisericii vechi. Luteranismul Confesional, ca şi Romanismul, învaţă să harul mântuirii este transmis oamenilor în mijloacele harului, altfel nu. Însă acesta face anumite modificări în învăţătura sacerdotă pe care acesta la preluat de la Biserica veche, şi aceste modificări sunt de un caracter aşa de depărtat încât transformă întregul sistem. Nu auzim prea comun în cadrul sacerdotalismului Luteran prea multe despre „Biserică”, care este de fapt cor cordis al sacerdotalismului Roman: ceea ce auzim în schimb este „mijloacele harului”. Printre aceste mijloace ale harului, principalul accent nu este pus pe sacramente, ci pe „Cuvântul” care este definit ca principalul „mijloc de har”. Şi mijloacele harului nu sunt reprezentate ca acţionând ex opere operato ci este constant declarat că ele sunt eficiente doar faţă de credinţă. Nu spun că schema este una consistentă: de fapt este îngrădită cu inconsistenţe. Însă acesta rămâne suficient de sacerdot a limita activităţile harului salvator către mijloacele harului, adică, către Cuvânt şi sacramente, şi astfel să interpună mijloacele harului dintre păcătos şi Dumnezeul lui. Răul central din sacerdotalism este prin urmare prezent în această schemă în deplina sa manifestare, şi oriunde îl vedem a fi pe deplin operativ descoperim oameni care înalţă mijloacele harului şi uită mai mult sau mai puţin de adevăratul agent a tuturor operaţiunilor graţioase, însăşi Duhul Sfânt, în preocuparea lor cu mijloacele doar prin care poate el să lucreze. Într-un sens de interes pur religios Reformaţii, precum şi Luteranii, insistă cu energie că, pe cât sunt de importante mijloacele harului, şi pe cât de onorate trebuie să fie acestea de către noi pentru că sunt onorate de Dumnezeu Duhul Sfânt ca instrumente de şi prin care El lucrează harul în inimile oamenilor, deşi tot harul pe care El îl înfăptuieşte de şi prin ele, El le împlineşte nu din ele ci în mod imediat din Sine, extrinsecus accedens.

Există trei aspecte ale lucrării sistemului sacerdot care trebuiesc ţinute clar în vedere, dacă dorim să apreciem cu vreo acurateţe injuriile faţă de interesele religioase pe care acesta le produce în mod inevitabil. La acestea s-a făcut mai multă sau mai puţină aluzie deja, însă se pare că este de dorit să atragem atenţia asupra lor în mod formal şi laolaltă.

În primul loc, sistemul sacerdot separă sufletul de contactul direct cu dependenţa imediată de Dumnezeu Duhul Sfânt ca sursă a tuturor activităţilor sale graţioase. Acesta se interpune între suflet şi sursa întregului har cu un trup de instrumentalităţi de care se vrea să se depindă; şi acesta trădează astfel sufletul în favoarea unei concepţii mecanice despre mântuire. Biserica, mijloacele harului, iau locul lui Dumnezeu Duhul Sfânt în cadrul gândirii creştinului, şi astfel acesta pierde toată bucuria şi puterea care vine în urma unei comunicări directe conştiente cu Dumnezeu. Acesta face toată diferenţa în viaţa religioasă cât şi în ceea ce priveşte confortul şi asigurarea speranţei religioase, fie că suntem sau nu dependenţi în mod conştient de mijloacele harului, sau de însăşi Dumnezeu Domnul, experimentată în mod personal de sufletele noastre, lucrând mântuirea în harul Său iubitor. Cele două tipuri de pietate, nutrite de dependenţa de mijloacele jarului şi comuniunea conştientă cu Dumnezeu Duhul Sfânt ca un Salvator personal, sunt total diferite, şi diferenţa din punctul de vedere al religiei vitale nu este favorabil sacerdotalismului. Acesta este interesul religiei vitale, deci, ca spiritul Protestant să repudieze sacerdotalismul. Şi această repudiere este cea care constituie esenţa în sine a evanghelismului. Mai precis ceea ce înseamnă religia evanghelică este dependenţa imediată a sufletului de Dumnezeu şi doar de Dumnezeu pentru mântuire.

În al doilea loc, sacerdotalismul are de a face cu Dumnezeu Duhul Sfânt, sursa întregului har, în totală neglijare a personalităţii Sale, de parcă El ar fi o forţă naturală care operează, nu când unde şi cum îi place Lui, ci uniform şi regular acolo unde activităţile Sale sune eliberate. Acesta vorbeşte despre Biserică în calitate de „instituţie a mântuirii,” sau chiar ca „depozit al harului” cu o aparentă inconştienţă completă că astfel el vorbeşte de mântuire ca ceva ce poate fi acumulat sau depozitat pentru folosinţă după nevoie. Concepţia nu este diferită de cea a depozitării electricităţii, să spunem, într-un borcan Leyden, de unde se poate scoate ca să fie folosită. Cât de teribilă este concepţia poate fi văzut prin simpla vorbire despre ea cu francheţe sub adevăratele ei forme de expresie: este echivalent a spune că harul salvator, Dumnezeu Duhul Sfânt, este ţinut la robinet, şi este eliberat la voinţa Bisericii de a face lucrarea cerută de ea. Probabil că nu ar fi nici o exagerare să spunem că nici o erezie nu ar putea fi mai grosolană decât acea erezie care îşi imaginează operaţiile lui Dumnezeu Duhul Sfânt sub formele acţiunii unei forţe naturale, impersonale. Şi totuşi este destul de evident că la bază aceasta este concepţia care subliniază sistemul sacerdot. Biserica, mijloacele harului, conţin în el Duhul Sfânt ca o putere făcătoare de mântuire care operează oricând şi oriunde aceasta, abia dacă am putea spune că El, este aplicată.

Şi aceasta implică în mod evident al treilea loc, supunerea Duhului Sfânt în cadrul operaţiilor Sale graţioase controlului oamenilor. În schimbul Bisericii şi a sacramentelor, mijloacele harului, fiind exprimate, aşa cum sunt ele reprezentate în Scripturi, şi aşa cum trebuiesc ele învăţate în toate concepţiile religioase sănătoase despre ele, ca mijloace pe care Duhul Sfânt le foloseşte în înfăptuirea mântuirii, Duhul Sfânt este făcut un instrument pe care Biserica, mijloacele harului, îl folosesc în a produce mântuirea. Iniţiativa este pusă în Biserică, în mijloacele harului, şi Duhul Sfânt sunt puse la dispoziţia lor. El merge acolo unde este El transmis de acestea; lucrează atunci când îl eliberează să lucreze; operaţiile lui aşteaptă permisiunea lor; şi aparte de direcţia şi controlul lor El nu poate înfăptui nici o mântuire. Nu ar mai fi necesar să spunem că există o concepţie degradantă a modurilor de activitate ale Duhului Sfânt. Afinităţile ei nu sunt cu religia în nici un sens vrednic al cuvântului, care implică relaţii personale nu cu un Dumnezeu personal, ci cu magia. În fine, aceasta se exprimă cu privire la operaţiile divine ca fiind la dispoziţia omului, care îl foloseşte pe Dumnezeu pentru propriile sale ţeluri; şi uită în totalitate că mai degrabă Dumnezeu trebuie să fie conceput ca fiind Cel ce îl foloseşte pe om pentru ţelurile Lui.

Să ne rupem de toate aceste şi să ne întoarcem la Dumnezeu Duhul Sfânt într-o umilă dependenţă de El ca Salvator graţios al nostru, Domnul nostru personal şi sfântul nostru Guvernator şi Lider, ca evanghelismul să refuze să nu aibă nimic de a face cu sacerdotalismul şi să se întoarcă de la toate mijloacele de mântuire pentru a-şi pune unica încredere în Salvatorul personal al sufletului.

http://www.voxdeibaptist.org/plan_salvation_warfield03_trd.htm

„De la controversă la criză…” de Kenneth R. Samples

download

De la momentul debutului său la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, Adventismul de Ziua a Şaptea (AZŞ) a rămas un subiect extrem de controversat printre creştinii evanghelici (evanghelismul fiind definit ca fiind acea mişcare din cadrul Creştinismului Protestant care accentuează conformitatea cu teologia ortodoxă, evanghelismul, şi, în special, naşterea din nou). A fost, de fapt, ceva de un anumit consens printre scolastici evanghelici ideea că AZŞ era puţin mai mult decât un cult necreştin până în anii 1950, când Donald Grey Barnhouse şi Walter Martin au început o evaluare comprehensivă a teologiei Adventiste. După mii de ore de cercetare şi întâlniri extinse cu oficialii adventişti, Barnhouse şi Martin au concluzionat că AZŞ nu era un cult anti-creştin, ci mai degrabă o denominaţie heterodox (adică, care se depărtează de la doctrina acceptată) creştină.

Treptat, climatul opiniei evanghelice a început să se schimbe în favoare părerii lui Barnhouse şi Martin, deşi existau întotdeauna multe opinii în dezacord. După sfârşitul anilor 1960, AZŞ s-a bucurat de o deschidere fără precedent din partea Protestantismului evanghelic. În mod ironic, această deschidere a ridicat în acelaşi timp şi multe alte chestiuni dificile pe măsură ce anumite învăţături cheie ale AZŞ tradiţional erau confruntate din interiorul denominaţiei.

La mijlocul anilor 1970, au apărut două partide distincte din cadrul AZŞ. Adventismul Tradiţional, care apăra multe din poziţiile Adventismului dinaintea anilor 1950, şi Adventismul Evanghelic, care accentua înţelegerea Reformei despre neprihănirea prin credinţă. Această controversă a creat la scurt timp calea spre o criză internă de explozie care a fragmentat în mod serios denominaţia. În anii timpurii din 1980, o severă disciplină confesională împotriva anumitor lideri adventişti evanghelici i-a deziluzionat pe mulţi adventişti.

Aceste evenimente au determinat pe un număr de evanghelici să cerceteze dacă AZŞ ar trebui să-şi reţină titlul de evanghelic. Scopul acestui articol este de a adresa această întrebare în faţă, pe măsură ce vom revizui controversatele dialoguri evanghelic/AZŞ din anii 1950, precum şi trasarea chestiunilor doctrinare care au contribuit la criza de identitate a Adventismului.

DIALOGURILE EVANGHELIC/AZŞ DIN ANII 1950

Printre acei evanghelici din anii 1950 care au considerat AZŞ că este un cult necreştin au fost scolastici capabili ca Louis Talbot, M.R. DeHann, Anthony Hoekema, J.K. Van Baalen, John Gerstner, şi Harold Lindsell1. Walter Martin, fiind în acel timp directorul departamentului de apologetica cultelor pentru Zondervan Publishing Company, a clasificat AZŞ ca fiind un cult în cadrul cărţii sale, The Rise of the Cults [Apogeul Cultelor, n. tr.]. Şi Donald Grey Barnhouse, un cercetător biblic cunoscut naţional (în America, n. tr.), fondator şi editor al revistei Eternity [Veşnicia], a scris în mod critic despre teologia AZŞ. Barnhouse, având de a face cu câţiva fanatici AZŞ anterior în cadrul vieţii sale, a considerat că evanghelismul şi Adventismul sunt în mod reciproc exclusive.

În mod ironic, primul contact al lui Barnhouse cu liderii adventişti a avut loc atunci când T. Edgar Unruh, lucrător ordinat al AZŞ şi administrator, i-a scris lui Barnhouse lăudându-l pentru anumite discursuri pe care le-a elaborat acesta pe tema îndreptăţirii prin credinţă. Barnhouse a fost nedumerit de faptul că un adventist, care a acceptat în mintea sa că face lucrările neprihănirii, să-l laude pentru că a predicat despre evanghelia Reformei. Deşi era încă suspicios, Barnhouse a sugerat ca cei doi să discute mai în detaliu în ceea ce priveşte doctrina Adventistă.

După câţiva ani mai târziu, Barnhouse a menţionat numele lui Unruh lui Walter Martin, căruia i-a încredinţat sarcina de cercetare aprofundată a AZŞ pentru Eternity. Martin l-a abordat pe Unruh pentru a-i solicita materiale reprezentative despre teologia lor şi oportunitatea de a lua interviu de la numiţi lideri adventişti. Unruh i-a furnizat lui Martin documentaţia pe care o căuta şi i-a aranjat o vizită la sediul central al Conferinţei Generale, care în acel timp era amplasat în oraşul Takoma Park, statul Maryland. Conferinţa Generală, care este corpul de guvernare al AZŞ, l-a primit cu căldură pe Martin şi au fost foarte cooperativi în a-i oferi o sursă primordială de materiale. Având binecuvântarea lui R. R. Figuhr, preşedintele Conferinţei Generale, Unruh a aranjat o conferinţă formală între Martin şi câţiva lideri adventişti.

Martin a cerut specific să vorbească cu renumitul istoric şi apologet adventist, Leroy E. Froom. Froom, autorul a câtorva cărţi renumite cum suntProphetic Faith of Our Fathers [Credinţa profetică a strămoşilor noştri] şi Movement of Destiny [Mişcarea destinului], a cerut ca doi alţi lideri adventişti să participe: W. E. Read, Secretarul zonal al Conferinţei Generale, şi Roy Allan Anderson, Secretarul Asociaţiei Ministeriale a Conferinţei Generale şi editor al revistei Ministry [Slujirea, n. tr.]. La aceştia s-a alăturat şi T. E. Unruh, care s-a comportat ca un preşedinte. Un asociat al luiWalter Martin, George Cannon, profesor de limba greacă de la Colegiul Misionar Nyack, l-a asistat pe Martin în cadrul cercetării lui la această conferinţă istorică. Atunci când întâlnirea a avut loc în statul Pennsylvania, Barnhouse a putut participa şi el în mod activ.

Întrebări şi Răspunsuri

Formatul conferinţei îi implica în mod esenţial pe scolasticii adventişti în a răspunde la întrebările care le erau puse de evanghelici. Martin, în particular, a propus o mulţime de întrebări care au reieşit din cadrul studiului său a surselor primordiale ale AZŞ. Una din primele chestiuni majore ridicate de evanghelici a fost cantitatea grozavă de literatură adventistă care contrazicea în mod clar alte afirmaţii ale oficialilor AZŞ. De exemplu, alături de afirmaţiile ortodoxe referitoare la persoana, natura şi lucrarea lui Hristos, publicaţiile adventiste mai conţineau şi alte articole care aderau la Arianism (care susţine că Hristos a fost o fiinţă creată), o natură păcătoasă a lui Hristos, teoria ispăşirii incomplete, Galatianismul (mântuirea prin ţinerea legii), şi sectarismul extrem. Martin a afirmat că poate oferi numeroase citate care erau în mod neechivoc eretice. Scolasticii adventişti au fost atât şocaţi cât şi înspăimântaţi la unele dintre documentările prezentate.

Datorită puternicului accent al Adventismului asupra înţelegerii progresive a scripturii, ei au fost şovăitori în a adopta vreun crez formal. Chiar şi crezul lor doctrinar cunoscut sub numele de „Cele 27 de crezuri fundamentale” permit schimbare şi revizuire. Din punct de vedere istoric, această lipsă a unui crez formal şi un accent pe înţelegerea progresivă biblică a dat loc unui spectru larg de interpretare doctrinară printre adventişti. În cadrul anilor 1950, precum şi astăzi, această toleranţă a părerilor divergente şi uneori eretice a ştirbit unitatea şi claritatea doctrinară a denominaţiei lor. Aceasta era o chestiune critică pentru evanghelici, care nu puteau spera să reprezinte cu claritate poziţia Adventismului în lumea evanghelică dacă chiar adventiştilor le lipsea consensul referitor la aceste poziţii.

La conferinţa din 1955-56, Martin i-a acuzat pe Adventişti, mai rău, că vorbesc din ambele părţi ale gurii lor, sau, cel mai bine, că nu îşi controlează cum trebuie rândurile lor. Evanghelicii au declarat că dacă Conferinţa Generală permitea erezi ca Arianismul şi Galatianismul să continue în rândurile lor ei ar merita să primească titlul de „sectă”. Spre creditarea loc, toţi scolasticii adventişti prezenţi au repudiat poziţiile menţionate mai sus, şi au promis că învăţătura deviată care era la o diversitate cu doctrina exprimată a AZŞ va fi investigată de către Conferinţa Generală. Ei au mai declarat că majoritatea, dacă nu toate, din aceste doctrine nu reprezentau teologia AZŞ, ci au exprimat opiniile a câţiva care au aparţinut de ceea ce Froom s-a referit a fi „franjul de lunatici”.

Ortodoxie esenţială?

Pe măsură ce conferinţa progresa, evanghelicii au devenit din ce în ce mai impresionaţi atât de sinceritatea cât şi de ortodoxia generală a liderilor adventişti. Se părea acum că structura teologiei AZŞ era ortodoxă în mod esenţial. Adventismul a afirmat inspiraţia Scripturii, doctrina creştină despre Trinitate, divinitatea lui Hristos, naşterea din fecioară, ispăşirea mandatară, învierea trupească, şi al doua venire2. Martin, care a scris destul de vast în domeniul subiectului cultelor bazate în America, a recunoscut imediat că aceasta nu era afirmaţia doctrinară a unui cult tipic. El a început să creadă că AZŞ, cel puţin pe cât îl reprezentau aceşti oameni, a fost foarte greşit înţeles de către Creştinismul evanghelic.

Deşi Martin a fost impresionat de dedicarea lor faţă de lucrurile esenţiale ale credinţei, încă mai erau un număr de doctrine adventiste distincte care stăteau de mult timp în calea acceptării lor în calitate de fraţi creştini. Majoritatea scolasticilor evanghelici care au scris în mod negativ referitor la AZŞ şi-au concentrat criticile lor pe acele câteva distinctive, pe care ei le credeau că ar fi subminat orice ar fi avut Adventismul ortodox. Martin, care era determinat să înţeleagă cu claritate AZŞ, a cerut o explicare detaliată a acestor crezuri specifice.

Heterodoxie sau Erezie?

Deoarece aceste doctrine controversate transmit unicitatea teologiei adventiste, şi pentru că ajungerea la o înţelegere referitoare la ele era importantă pentru evaluarea Barnhouse/Martin, este necesară o scurtă examinare a acestora. Din nefericire, spaţiul limitat ne împiedică să facem o tratare aprofundată, aşa că vom discuta trei dintre distinctivele care au fost o sursă majoră a înţelegerii greşite3. Conferinţa Evanghelică/AZŞ a dezvăluit faptul că teologia Adventistă diferă de Creştinismul tipic în următoarele trei chestiuni: Sabatul, autoritatea figurii conducătoare a sectei, Ellen G. White, şi doctrina „judecăţii investigative”.

Sabatarianismul. AZŞ învaţă că ţinerea Sabatului din Ziua a Şaptea, ca o memorial perpetuu al creaţiei, este obligatoriu pentru toţi creştinii ca semn al „adevăratei ascultări” de Domnul. Spre deosebire de alţi adventişti extremi, totuşi, scolasticii adventişti de la conferinţă au declarat că ţinerea Sabatului nu ducea la obţinerea mântuirii, şi că acei creştini ne-adventişti care ţineau Duminica de bunăvoie nu erau excluşi din cadrul trupului lui Hristos.

Deşi ţinerea Sabatului nu a fost niciodată poziţia oficială a Creştinismului istoric, evanghelicii au concis faptul că a ţine sau nu un Sabat era acceptabil în cadrul contextului din Romani 14:5-6. Alte denominaţiuni creştine, cum sunt Baptiştii de Ziua a Şaptea, au preluat şi ei această poziţie. Evanghelicii au respins în mod viguros concluzia adventiştilor referitoare la Sabat, însă ei nu au văzut aceasta ca o chestiune ce îi putea diviza pe ei.

Ellen G. White şi duhul de profeţie. Dezvoltarea şi însăşi existenţa în sine a Adventismului este din punct de vedere literal incomprehensibil aparte de Ellen White şi voluminoasele sale scrieri. Nici un lider creştin sau teolog nu a exercitat o aşa mare influenţă asupra vreunei denominaţii aşa cum a făcut-o Ellen White asupra Adventismului. În timpul vieţii sale, domnişoara White a fost creditată prin scrierea a 46 de cărţi care însumau circa 25 de milioane de cuvine, care atingeau în principiu fiecare domeniu al crezului şi al practicii adventiste.

AZŞ cred că darul prorociei menţionat în 1 Corinteni capitolele 12 şi 14 a fost manifestat în mod unic în viaţa şi în scrierile lui Ellen White. Pretinsele sale viziuni şi cuvinte de la Domnul au fost interpretate ca fiind o identificare şi o caracteristică calificatoare pentru restul bisericii lui Dumnezeu. Scrierile lui Ellen White au fost adesea descrise, aşa cum ea însăşi o afirma, ca „o lumină mai mică” care artă la „lumina mai mare” a Scripturii4.

Deoarece AZŞ a considerat scrierile lui Ellen White ca fiind „sfatul inspirat de la Domnul”, evanghelicii au fost preocupaţi despre ce fel de relaţie avea scrierile sale cu Biblia. Întrebarea pusă cercetătorilor adventişti suna astfel: „Privesc Adventiştii de Ziua a Şaptea scrierile lui Ellen G. White ca fiind pe plan egal cu scrierile Bibliei?”5 Liderii adventişti au dat următorul răspuns:

1) Noi nu privim scrierile lui Ellen G. White ca adiţionale la canonul sacru al Scripturii.

2) Noi nu ne gândim la ele ca având aplicaţie universală, la fel cum este Biblia, ci în particular pentru biserica Adventistă de Ziua a Şaptea.

3) Noi nu le privim în acelaşi sens cu Sfintele Scripturi, care stau aparte şi sunt unice în calitate de standard prin care toate celelalte scrieri trebuiesc judecate.6

În timp ce evanghelicii au respins în mod deschis părerea adventiştilor cu privire la scrierile lui Ellen White, ei au concluzionat faptul că atâta timp cât scrierile ei nu erau privite ca 1) nefiind parte cu Scriptura, 2) infailibile, sau 3) un test al părtăşiei creştine, această chestiune nu trebuie să fie separatoare.

Doctrina sanctuară / judecata investigativă. Poate că una dintre cele mai distinctive crezuri adventiste este doctrina despre sanctuar. Această doctrină a apărut ca o explicaţie pentru eşecul mişcării Millerite din 1844. Lucrătorul baptist William Miller (1782-1849), folosind interpretarea zi-an a textului din Daniel 8:14, a prezis faptul că Isus Hristos se va întoarce în mod literal pe pământ după 2300 de ani după începutul celor 70 de săptămâni ale lui Daniel (Daniel 9:24-27), pe care el le-a interpretat că este perioada dintre anii 457 î. Hr. – 1843 d. Hr. Când anul 1843 a trecut fără a vedea revenirea Domnului, mişcarea millerită a făcut o ajustare minoră şi a declarat că 22 octombrie 1844, va fi data celei de-a doua veniri a lui Hristos. Când şi această prezicere a eşuat, mişcarea millerită a suferit de ceea ce este cunoscut în istorie de „Marea Dezamăgire”. Pentru mulţi aceasta a pus capăt mişcării Adventiste, însă pentru unii abia începea.

La începutul Marii Dezamăgiri, un alt individ, Hiram Edson, a reexaminat profeţia din Daniel 8:14 după ce a primit – vorba vine – o viziune iluminatoare despre această chestiune într-un câmp de porumb. Edson, cu ajutorul lui O. R. L. Crosier, a ajuns la concluzia că eroarea lui Miller se baza pe natura evenimentului, mai degrabă decât pe calculul de timp. Miller a interpretat „curăţarea sanctuarului” (la care se face referire în Daniel 8:14) ca fiind o profeţie că Isus Hristos s-ar reîntoarce în „sanctuarul” pământesc, adică pe pământ. Edson, în lumina viziunii sale, a ajuns să creadă că Hristos, mai degrabă decât că avea să revină pe pământ în 1844, a intrat de fapt pentru prima dată în cel de-al doilea compartiment al sanctuarului ceresc. Edson credea că există un sanctuar ceresc care a fost modelul pentru cel pământesc din cadrul Vechiului Testament, complet cu cele două compartimente cunoscute sub numele de locul sfânt şi locul preasfânt. 1844, conform lui Edson, a marcat începutul celei de-a doua faze a lucrării de ispăşire a lui Hristos.

Lucrarea pe care o avea Isus de făcut în locul preasfânt a fost mai târziu dezvoltată în doctrina judecăţii investigative. Adventiştii timpurii au înţeles lucrarea de ispăşire a lui Isus ca fiind realizată în două faze. Această lucrare în două-faze a lui Hristos putea fi înţeleasă ca un anti-tip al lucrării preoţilor din Vechiul Testament.

În cadrul vechiului legământ, au argumentat ei, datoriile preoţeşti zilnice erau limitate la oferirea de jertfe în cadrul locului sfânt (iertarea păcatului), însă odată pe an în ziua ispăşirii, marele preot intra în locul preasfânt şi curăţa sanctuarul prin stropirea cu sângelui unui animal înjunghiat peste capacul îndurării (ştergerea păcatului). După curăţarea sanctuarului, păcatele poporului erau puse pe un ţap ispăşitor care era mai apoi alungat în pustiu.

Conform Adventismului, Isus ierta păcatul din momentul morţii Sale mandatare pe cruce; totuşi, în data de 22 octombrie 1844, Isus şi-a început lucrarea Sa de ştergere a păcatului. De la înălţarea Sa şi până în 1844, Isus a aplicat iertarea pe care El a cumpărat-o pe cruce în cadrul primului compartiment al sanctuarului, dar în 1844, El a intrat în al doilea compartiment şi a început să investigheze vieţile acelora care au primit iertare pentru a vedea dacă ei sunt vrednici de viaţa veşnică. Doar aceia care au trecut de această judecată puteau fi asiguraţi că vor fi răpiţi la venirea Sa. Această doctrină a dat naştere la ceea ce mai târziu a ajuns să fie cunoscut sub numele de învăţătura perfecţiunii fără de păcat (ţinerea în mod perfect a poruncilor pentru a putea primi acceptare la judecată). După judecata investigativă, Hristos avea să iasă din sanctuarul ceresc şi să revină pe pământ pentru a aduce fiecărui om răsplata cuvenită, aceasta întâmplându-se în ziua cea mare a Domnului. Aceasta este anul 1844, şi evenimentele descrise mai sus marchează începutul AZŞ.

După ce a auzit această doctrină specifică, Barnhouse a descris doctrina sanctuarului ca fiind nimic mai mult decât o deviză de salvare a obrazului, care a fost creată pentru a-i scăpa de eroarea millerită. Evanghelicii au repudiat aceste două doctrine prin a afirma că nu au nici un suport biblic. Cu toate acestea, întrebarea care mai rămânea pentru evanghelici era aceea dacă aceste două doctrine stăteau în calea părtăşiei autentice. Preocuparea primară a fost dacă aceste doctrine minimalizau lucrarea de ispăşire a lui Hristos, sau dacă o reduceau la o ispăşire incompletă. După o evaluare critică, evanghelicii au concluzionat faptul că această doctrină a judecăţii investigative „nu constituie nici o barieră reală pentru părtăşie atunci când aceasta este înţeleasă în sensul ei simbolic şi nu în cel materialist, şi sensul extrem de literal în care unii din scriitori timpurii adventişti au menţionat-o”7. Ei au subliniat faptul că în cadrul gândirii contemporane a AZŞ doctrina nu implica o ispăşire duală sau parţial-completată, ci mai degrabă că odată-pentru-totdeauna ispăşirea este aplicată de Hristos în calitate de Marele nostru Preot din ceruri.

În măsura în care erau preocupaţi evanghelicii, cele trei doctrine ale Sabatarianismului, a autorităţii lui Ellen White şi a sanctuarului / a judecăţii investigative, deşi eronate, dacă erau în mod adecvat interpretate nu ar fi împiedicat părtăşia dintre cele două tabere.

Alte doctrine adventiste distincte ca cele ale nemuririi condiţionale, a anihilării celor răi, a reformei sănătăţii, şi a conceptului restului bisericii au fost discutate şi evaluate de către evanghelici. Concluzia lor a fost că deşi aceste doctrine erau în afara evanghelismului tipic, şi în unele cazuri fără vreun suport clar biblic, explicaţia dată de aceşti scolastici adventişti nu i-ar preveni pe aceştia de la a fi urmaşi autentici ai lui Isus.

După evaluarea a mii de pagini de documentaţie şi participarea în sesiuni extensive de întrebări şi răspunsuri cu câţiva dintre cei mai competenţi scolastici ai Adventismului, Walter Martin, vorbind în dreptul evanghelicilor, a concluzionat că AZŞ „este în mod esenţial o denominaţie creştină, însă în cadrul perspectivei generale a teologiei sale trebuie privit a fi mai mult heterodox decât ortodox, şi că practicile sale nu în câteva instanţe pot fi de-a dreptul catalogate drept separatoare.”8

Consecinţa Conferinţei

Decizia de reclasificare a AZŞ drept o denominaţie heterodoxă, mai degrabă decât un cult necreştin, a fost foarte controversată. Barnhouse şi Martin au primit critici considerabile în cadrul cercurilor evanghelice. De fapt, după ce ei au dezvăluit descoperirile lor în câteva ediţii ale revisteiEternity, 25% din abonaţi şi-au încetat abonamentele!

Acest climat de opinie a început să se schimbe, totuşi, odată cu apariţia publicaţiei adventiste Questions on Doctrine [Întrebări despre doctrină] (notate aici pe scurt cu QOD)9. Acest volum a fost produs direct din sesiunile cu întrebările şi răspunsurile cu evanghelicii, ambele părţi contribuind la redactarea precisă a întrebărilor. Scopul exprimat al acestei cărţi a fost acela de a clarifica doctrina Adventistă prin a arăta domeniile de crez comun şi diferenţele distincte cu evanghelismul. Scolasticii adventişti care au publicat QOD au accentuat laolaltă faptul că această carte nu era o nouă afirmaţie de credinţă, ci mai degrabă o explicaţie a aspectelor majore ale crezului AZŞ.

Pentru a se asigura că acest volum reprezenta într-adevăr teologia AZŞ, şi nu opinia câtorva, manuscrisul nepublicat a fost trimis la 250 de lideri adventişti pentru a fi revizuit. În urma primirii doar a câtorva critici minore, manuscrisul de 720 de pagini a fost acceptat de comitetul Conferinţei Generale şi a fost publicat de editura Review and Herald Publishing Association în anul 1957. În timp ce acest volum din anii recenţi a devenit o sursă de controversă în cadrul Adventismului, este interesant să notăm faptul că R. R. Figuhr a afirmat mai târziu că el a considerat QOD a fi realizarea cea mai plină de înţeles a preşedinţiei sale10.

La câţiva ani mai târziu, în anul 1960, a fost publicată cartea lui Martin, The Truth about Seventh-day Adventism [Adevărul despre Adventismul de Ziua a Şaptea] şi a primit o largă acceptare. Mulţi dintre cei care au criticat evaluarea Barnhouse/Martin au început să aibă o nouă perspectivă despre AZŞ datorită documentării extensive dezvăluite în cartea lui Martin (Deşi această carte nu a mai fost reeditată, evaluarea lui Martin a AZŞ a fost disponibilă prin intermediul cărţii sale ulterioare The Kingdom of the Cults [Împărăţia cultelor]). Liderii adventişti au afirmat de asemenea în mod public faptul că această carte a lui Martin reprezenta în mod corect teologia Adventistă. Un scolastic adventist din zilele noastre a făcut această afirmaţie: „Cartea lui Martin este munca unui investigator cinstit şi teolog competent. El a înţeles şi a raportat cu claritate ceea ce adventiştii i-au spus lui că cred, iar el a citat în mod exhaustiv dovezile lor.”11 Astfel, conform conducerii AZŞ, atât QOD cât şi The Truth about Seventh-day Adventism au reprezentat în mod clar teologia lor în cadrul târziu al anilor 1950, deşi, aşa cum vom vedea, acceptarea acelei teologi în cadrul AZŞ era pe de parte de la a fi universală.

Multe lucruri s-au schimbat, totuşi, de la apariţia QOD, astfel că ne vom întoarce atenţia la acele evenimente care au format criza Adventismului din prezent.

ÎNCEPUTUL CONTROVERSEI

Anii 1960 şi 1970 au fost un timp de mare harababură şi de dezbateri doctrinare în cadrul AZŞ, odată cu numitorul comun care era întrebarea despre unicitatea Adventismului12. Ar continua să meargă Adventismul în aceeaşi direcţie stabilită sub administrarea lui Figuhr  din QOD, sau denominaţia s-ar întoarce la o înţelegere mai tradiţională a credinţei? Dezbaterea referitoare la această întrebare avea să dea naştere la cele două partide din cadrul AZŞ: Adventismul Evanghelic şi Adventismul Tradiţional13. Vom privi acum la aceste două grupări şi le vom compara părerile referitoare la doctrinele care i-a despărţit. Acele doctrine constau din neprihănirea prin credinţă, natura umană a lui Hristos, evenimentele din 1844, asigurarea mântuirii, şi autoritatea lui Ellen White.

Adventismul Evanghelic

Rădăcinile Adventismului Evanghelic pot fi cu siguranţă trasate de la scolasticii adventişti care au dialogat cu Barnhouse şi Martin. Atunci când QODa repudiat aceste doctrine tradiţionale comun susţinute cum sunt cele despre natura păcătoasă a lui Hristos, extremele literale ale sanctuarului ceresc, şi scrierile lui Ellen White ca având o autoritate doctrinară infailibilă, ele au pus un fundament critic pentru cei care aveau să ducă mai târziu torţa pentru această mişcare de reformă. Fostul editor al publicaţiei Evanghelica, Alan Crandall, comentează: „Seminţele aceste mişcări au fost plantate în cadrul denominaţiei prin cartea QOD în 1957, şi intriga de bază a fost udată de lucrători publici cum sunt R.A. Anderson, H.M.S. Richards, Sr., Edward Heppenstall, Robert Brinsmead, Desmond Ford, Smuts van Rooyen, şi alţii.”14

Această mişcare a continuat să crească şi să evolueze de-a lungul anilor 1970, din care principalii reprezentanţi au fost doi scolastici australieni AZŞ pe nume Robert Brinsmead şi Desmond Ford (Brinsmead susţinea anterior o formă de perfecţionism, însă mai apoi a repudiat-o). Brinsmead şi Ford, prin intermediul scrierilor şi a discursurilor lor, au fost catalizatorii majori ai unei renaşteri a doctrinei justificării prin credinţă care primea o mare acceptare, în special în cadrul Diviziunii Australo-asiatică a bisericii Adventiste. Mişcarea a fost sprijinită în principal de pastori tineri adventişti, laici şi oameni de la seminarii. Au fost de asemenea şi un număr bun de scolastici adventişti americani care erau simpatizanţi ai poziţiei Brinsmead/Ford.

Chestiunile doctrinare majore care uneau acest grup erau:

1) Neprihănirea prin credinţă: Acest grup a acceptat înţelegerea reformei despre neprihănirea prin credinţă (conform căreia neprihănirea prin credinţă include doar justificare, şi este un act judecătoresc al lui Dumnezeu prin care El îi declară pe păcătoşi a fi drepţi pe baza propriei neprihăniri a lui Hristos). Atitudinea noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează pe neprihănirea atribuită de Hristos, pe care o primim doar prin credinţă. Sfinţirea este roada ce însoţeşte şi nu rădăcina mântuirii.

2) Natura umană a lui Hristos: Isus Hristos a avut o natură umană lipsită de păcat cu nici o înclinaţie sau predilecţie spre păcat. În acel sens, natura umană a lui Hristos a fost ca cea a lui Adam înainte de Cădere. Deşi Hristos a suferit în mod sigur limitările unui om real, prin natură El a fost impecabil (adică, incapabil de a păcătui). Isus a fost în primul rând înlocuitorul nostru.

3) Evenimentele din 1844: Isus Hristos a intra în locul preasfânt (în ceruri) la înălţarea Sa; doctrina sanctuarului şi a judecăţii investigatoare (liberalismul tradiţional şi perfecţionismul) nu au nici o bază în Scriptură.

4) Asigurarea mântuirii: Poziţia şi asigurarea noastră înaintea lui Dumnezeu se bazează doar pe neprihănirea atribuită a lui Hristos; perfecţiunea lipsită de păcat nu este posibilă în această parte a cerului. Încrederea în Hristos acordă unei persoane asigurarea.

5) Autoritatea lui Ellen G. White: Ellen White a fost o creştină autentică care a posedat un dar de prorocie. Totuşi, nici ea şi nici scrierile sale nu sunt infailibile, şi ele nu trebuiesc folosite drept autoritate doctrinară…….

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/de-la-controversa-la-criza/

BINECUVÂNTAREA ȘI BLESTEMUL

download

BINECUVÂNTAREA ȘI BLESTEMUL

1). INTRODUCERE. Pentru început trebuie să dăm o definiție noțiunii de binecuvântare și blestem. Binecuvântarea în termeni omenești acest lucru înseamnă a ura de bine, a preamării, a blagoslovi, benedicție, a dorii fericirea cuiva. Blestem înseamnă contrariul, și înseamnă o imprecație, ocară, excomunicare, calamitate, catastrofă, flagel, grozăvie, năpastă, potop, prăpăd, , pustiire, sinistru, urgie. În termenii lui Dumnezeu[1] lucrurile se schimbă. Cuvântul binecuvântare din  Vechiul Tetament este ” נשרשבש – baraca ” și indică o confirmare în bine de obicei în plan material. (Deutronom 11:26, Proverbe 10:22, etc). În Noul Testament cuvântul folosit pentru binecuvântare este ”εθλογια – eulogia”, dar indică în plus un bine spiritual produs de Evanghelie (Romani 45:29, Efeseni 1:3, 2 Corinteni 9:5 și mai înseamnă și dar). În contrast [2] avem cuvântul Blestem  care înseamnă și blasfemie, ură. În Vechiul Testament cuvântul este un afront o insultă la adresa lui Dumnezeu. În Noul testament avem o extindere a cuvântului, în sensul că Dumnezeu poate fi hulit chiar și prin repezentanții săi, și este folosit de Moise (Faptele Apostolilor 6:11) și de Pavel în Romani 3:8. Termenul este folosit și de Isus în lucrarea Sa de iertare (Marcu 2:7), la judecata Sa (Marcu 14: 61-64), și la Calvar  (Matei 27:41, Luca 23:39). La fel a făcut și Saul din Tars, care voia să oblige creștinii să hulească și să blesteme Numele Mântuitorului (Faptele Apostolilor 26:11). Un alt exemplu este atitudinea fariseilor față de lucrarea lui Isus, care au fost atribuite lui Satana. (Matei 12:31) De asemenea este interzisă blestemarea omului de către om pentru că fiecare are Chipul lui Dumnezeu în el Imago Dey (Geneza 9:6).  Lipsa de răspuns a omului cu privire la lucrarea Duhului Sfânt în el are consecințe negative ca insensibilitate morală, confuzie, în care răul este văzut ca un lucru bun. (Ioan 3:19). Dacă reluăm binecuvântarea și blestemul ca termeni și nume în Biblie obținem o imagine mai completă. Binecuvântarea[3] are cel puțin două surse pe Dumnezeu și omul. Dumnezeu binecuvintează natura (Geneza 1:22), omenirea în general (Geneza 1:28),  pe Avram și toate familiile pământului (Geneza 12:3),  sabatul (Exod 20:11), poporul legământului  (Geneza 9:1),  oameni cu teamă de Dumnezeu, casa celui neprihănit, alte națiuni decât Israelul. Binecuvântările sunt de ordin material și spiritual. El  dă pace și prosperitate, sănătate și viață lungă, copii și feririre în familie, alimente. Cele de ordin spiritual sunt prezentate la modul general, (Efeseni1: 2-3), dar și în mod special ca  Harul lui Dumnezeu (Psalmi 5:12), iertarea păcatelor (Romani 4:7-8), mântuirea (Romani 10:12-13), bucurie și pace spirituală, Dumnezeu ca și păstor (Psalmul 28:9). Binecuvântarea este dată lui Avram ( Geneza 12: 2-3), repetată lui Avram, Isac și Iacob, reânoită în legătură cu urmașii lui David ( Psalmul 72:17), împlinită în Isus Hristos (Galateni 4:4). Oamenii sunt binecuvântați de Domnul atunci când se feresc de păcat, cei care se încred în Domnul și au păcatele iertate, când îngrijesc de cei sărmani, aceeia care locuiesc în Casa lui Dumnezeu, oamenii care sunt disciplinați și se tem de Dumnezeu, aceia care găsesc înțelepciune în Domnul și așteaptă venirea lui. De asemenea oamenii care mărturisesc pe Isus Hristos, perseverează în credința lor, mor în Domnul și și sunt invitați la Sărbătoare nunții lui Hristos.

 2). DESPRE DUMNEZEU[4].  Dacă reluăm puțin lucrurile atunci când gândim termenii de binecuvântare sau blestemul, suntem obligați să o facem în două moduri. Odată aceștia trebuie gândiți în termeni lui Dumnezeu, iar pe de altă parte să gândim binecuvântarea în termenii Vechiului Testament dar și în al Noului Testament între care există o diferență radicală. Ca exeplu se poate lua Evrei 11:33-40 și dacă ne uităm cu atenție în text, unii creștini sun aparent biruitori, alții sunt aparenți înfrânți dar Dumnezeu îi privește la fel. De asemenea blestemul este un rezultat al căderii omului în păcat, iar binecuvântrea este un rezultat al Harului lui Dumnezeu. Suntem obligați înainte de a începe să prezentăm câteva cuvinte despre Dumnezeu, pentru a înțelege mai bine cine este El, planurile Sale, și cine este omul, și cum se poate raportat la Persoana care l-a creat. O prezentare a Persoane Sale ar fi de genul Cum și Cine este El. Dumnezeu[5], este Spirit infinit şi perfect (Deut. 6:4; Ioan 4:24), în care toate îşi au sursa, baza de suținere începutul şi sfârşitul (Ps. 104).  Dumnezeu nu este o forţă cosmică sau o autoritate impersonala, ci este un Dumnezeu personal. Personalitatea Lui este demonstrată prin calitățile  ce le posedă.  El are   conştiență de sine (Exod. 3:14) și auto-determinare (Efeseni 1:11).  Dumnezeu deţine viață (Tim. 4:10) și inteligență (Fapte 15:18). El are un scop (Isaia 14:26-27) și este un Dumnezeu al acțiunii (Ioan 5:17). El este liber (Efes. 1:11), are sentimente (Ioan 3:16) și  voinţă (Ioan 6:38-39).  Caracterul lui Dumnezeu este arătat în atributele pe care le deţine. Ele sunt (1) naturale sau legate de măreția Sa și  (2) morale legate de bunătatea Sa. Din atributele naturale fac parte: atotputernicia (Apoc 19:6),  atotștiința (Ps.147:5),  atotprezența (Ps. 139:7-10), veșnicia (Deut. 33:27), infinitatea (Ps. 147:5)    imutabilitatea (Iacov 1:17; Ps. 33:11)”.   Din atributele morale fac parte sfinţenia (Ps. 99:9; 1 Pet. 1:15-16),  neprihănirea (Ps. 11:7),    dreptatea (Rom. 2:6),  adevărul (1 Ioan 3:33; 1 Sam. 15:29),  harul (Efes. 1:7; Rom. 5:17),  dragostea (1 Ioan 4:8,16),  și mila (Efes. 2:4). Din veşnicie Dumnezeu exista in Trinitate: Dumnezeu Tatăl, Fiul si Duhul Sfânt (Matei 28:19). Aceste trei persoane sunt absolut egale în esenţa, iar aceasta substanță există nedespărţită, simultan si etern. Ca suveran al acestui univers, Dumnezeu a rânduit sau decretat tot ce se întâmplă, după voia sa și pentru slava Sa (Efes 1:11). Voia Lui Dumnezeu suverana include tot ce se petrece in acest univers, bine sau rău. Este o stare pe care noi nu o putem controla, si nici nu o putem cunoaşte dinainte, ci doar după ce se întâmplă.  Voia lui Dumnezeu este hotărâtoare în sensul că este independentă de voinţa noastră, şi povăţuitoare, în care omul este îndrumat ce să facă pentru a fi mântuit dar îi rămâne libertatea de alegere, şi urmează consecinţele de rigoare, Binele sau Răul,  gândiți   în termenii lui Dumnezeu nu a omului,  implicit se încadrează în titlu, sub forma consecinței care este binecuvântare sau blestem.

3). CREAŢIA CĂDEREA ȘI RĂSCUMPĂRAREA[6] Noi credincioşii credem că este un Dumnezeu, Creator, Susţinător, şi Stăpânitor al tuturor lucrurilor. Geneza 1:1“La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.” Dumnezeu a creat şi omul, Geneza 1:26  Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.”…..Dar în capitolul 3 din Geneza se întâmplă ceva. Omul nu ascultă porunca lui Dumnezeu şi datorită călcării poruncii data de Dumnezeu, este blestemat şi alungat din Grădina Eden. Noi credincioşii numim acest eveniment CĂDERE, iar necredincioşi spun că este emancipare sau evoluţie, din ceva (teoria Darwinistă, extratereştri, etc). Dacă ne uităm la secţiunea blestemului, observăm 3 lucruri:   1. omul este blestemat, 2 pământul este blestemat, 3 femeia este blestemată, 4 șarpele este blestemat, 5 ceva dramatic se schimbă în Univers, inclusiv cu omul şi  Pământul. (Geneza 3: 11–21). Percepţia biblică cu privire la Răul din Univers şi de pe pământ, răul fizic și moral din societatea umană, şi pământul cu catastrofele naturale, cutremure, inundaţii, etc, sunt datorate Blestemului. Dar tot în Geneza avem şi promisiunea răscumpărării (a restaurări omului) : Geneza 3:15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” în care lupta cu Şarpele are o dublă semnificaţie. Pe de o parte se promite și o cale de salvare a omului căzut în păcat, iar pe de altă parte în toată istoria omenirii va exista o închinare adevărată, paralel cu una falsă. Istoria curge mai departe, şi se întâmplă prima crimă din univers în care Cain îşi omoară fratele pe Abel ( (Geneza cap 4). Urmează alte evenimente ca Potopul ( Geneza 7), care este considerat o limitare a răului și un nou început, apoi oameni vor să-și facă un nume (Turnul Babel, Gen 11), dar Dumnezeu le dejoacă planurile, le încurcă limbile iar oamenii încep să se împrăștie pe fața pământului. Sar peste spiţele de neam şi în Geneza 12 Dumnezeu alege un om cuprins în planul de răscumpărare. Geneza 12:1  Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta 2  Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare. 3  Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine. Şi Avram ascultă pe Dumnezeu şi călătoreşte spre ţara promisă. Pe scena Istoriei apar primii patriarhi Avram, Isac şi Iacob, din care descinde poporul evreu. Dar nici unul nu primeşte binecuvântarea promisă (cel puţin în termenii umani înţeleşi de noi ). De remarcat că Iosif, unul din cei 12 copii lui Iacob este vândut în Egipt, şi datorită foametei toată familia ajunge în Egipt, dar când neamul acela de oameni moare, şi se ridică alţi, dar se ridică şi un alt faraon care asupreşte poporul evreu, şi evreii stau 400 de ani robi în Egipt. Dumnezeu hotărește să îi scoată de acolo și pe scena istoriei apare Moise, prin care Dumnezeu, scoate poporul din mâinile egiptenilor cu Mână Tare (cele 10 urgii din Exod cap 7-12) şi poporul porneşte prin pustiu spre ţara promisă. Datorită cârtirii şi neascultării, o generaţie întreagă rătăceşte în pustiu 40 de ani şi pier acolo, inclusiv Moise. Au fost 2 excepţii : Iosua şi Caleb. Iosua este ales de Dumnezeu, pus în fruntea poporului şi cucereşte ţara promisă adică Canaanul, pe care poporul evreu o ia în stăpânire. Acum trebuie să specific alt punct, pentru o mai bună înţelegerea lucrurilor. Dumnezeu a făcut cu poporul evreu Legăminte, și este vorba de Legământul mozaic și Legământul Palestinian. Legâmântul mozaic era un legământ condiționat, iar Legământul Palestinian era necondiționat.

4). LEGĂMINTE DIVINE.  Legămintele[7] din perioada respectivă se făceau în cadrul culturii respective, și în conformitate cu legile de atunci. Un exemplu este codul lui Hamurabi. Ele se făceau între oameni care aveau diferite poziții sociale unul față de celalalt.  Relațiile dintre oameni puteau să fie de egalitate, vasalitate, sau stăpân și rob. Dumnezeu face legăminte cu oameni și cu poporul evreu în mod specific ca în vremea respectivă. În mod categoric Dumnezeu se află în postura de Stăpîn iar oamenii în postura de vasali. Aceste legăminte se numesc istorice. Legămintele din Scriptură se clasifică în două mari categorii.  Avem Legăminte condiționate și Legăminte necondiționate.

Legământul condiționat[8] are în copoziție cuvântul dacă și este legat de promisiunea lui Dumnezeu pe de o parte iar din alt punct de vedere de ascultarea sau neascultarea omului care este responsabil de deciziile luate, cu consecințele de rigoare. Dacă omul cade în neascultare și nu își ține promisiunile, Dumnezeu nu mai este obligat în virtutea legământului să își îndeplinească promisiunile ci din contră pedepsește.

Legământul necondiționat implică doar promisiunea și declarația lui Dumnezeu, care își duce la îndeplinire planurile, chiar și în cazul neascultării omului și se vor împlini la vremea hotărâtă de Dumnezeu.  Avem 8 legăminte majore ca :  Legământul Edenic,  Legământul cu Adam,  Legământul cu Noe, Legământul cu Avram,  Legământul mozaic,  Legământul Palestinian,  Legământul cu David, Legământul cel Nou,    iar din cele 8 doar  Legâmntul Edenic  și Mozaic au fost Legăminte condiționate.

Legământul Edenic este descris în (Gen. 1:26-31; 2:16-17). A fost un legământ condiționat încheiat între Dumnezeu și om. De ascultarea sau neascultarea lui Adam de porunca dată de Dumnezeu, a depinsviața și binecuvântarea sau blestemul și moartea. Adam și Eva calcă acest legământ, și întreaga rasă umană s-a prăbușit în blestem și moarte fizică și spirituală. Omul a murit spiritual față de Dumnezeu și este necesar să fie Născut din Nou.

Legământul lui Dumnezeu cu Adam este o promisiune a lui Dumnezeu realizat după cădere(Gen. 3:16-19). El este un legământ necondiționat în care Dumnezeu îl anunță pe om care sunt consecințele neascultării. Munca va deveni un blestem, (Gen. 2:15; 3:17-19), femeia va fi supusă bărbatului ei și va naște cu suferință, (Gen.1:26-27),  oamenii își vor duce viața în necaz  și vor sfârși în moarte. (Gen. 3:19 ). În această situație apare și prima promisiune ”protoevanghelie” din Geneza 3:15, dar care are o dublă semnificație. Se promite un mântuitor ” sămânța femeii”, dar și o luptă permanentă până în Escaton ” va mușca călcâiul” În final Mesia, Isus Hristos Mântuitorul va câștiga.

Legământul lui Dumnezeu cu Noe, s-a realizat după Potop, care a fost o limitare a răului (Gen. 9:1-18), și este un legământ necondiționat. Semnul legământului este Curcubeul care apare în nori după ploaie.„Fac un legământ cu voi ca nici o făptura nu va mai fi nimicita de apele potopului si nu va mai veni potop ca sa nimicească pământul. Iata semnul … : curcubeul Meu, pe care l-am asezat in nor” (Gen. 9:11-13). După Potop lucrurile sunt schimbate și omului i se permite să mănânce carne : Geneza 9:2  S-apuce groaza şi frica de voi pe orice dobitoc de pe pământ, pe orice pasăre a cerului, pe tot ce se mişcă pe pământ şi pe toţi peştii mării: vi le-am dat în mâinile voastre!

Legământul lui Dumnezeu cu Avram se află în (Gen. 12:1-4; ….17:1-8), și este o extraordinare promisiune divină, în sensul alegerii, unui om, a unui popor care să îl aducă pe scena istoriei pe Mesia. Semnul legământului a fost tăierea împrejur (Gen. 17:9-14). Legământul ca și conținut poate fi împărțit în trei secțiuni.

– Legământul pentru Avram, îl vizează direct pe el și Dumnezeu îl anunță ca va avea o mulțime de urmași (Gen. 17:16), că îl va binecuvânta cu belșug Gen. 13:14-15, …24:34-35; Ioan 8:56),  ,  îi va face numele renumit (Gen. 12:2)  ,  și va fi o binecuvântare pentru alții. (Gen. 12:2).

– Legământul pentru neamul lui Avram în care Dumnezeu îl anunță formarea unui neam  însemnat între popoarele lumii (Gen. 12:2). El se referă la cele 12 seminții ale lui Israel, urmașii a lui Iacov.  De asemenea Dumnezeu îi dă pe vecie țara Canaan în stăpânirea urmașilor lui Avram (Gen. 12:7 …….17:7-8).

– Legământul pentru toate familiile pământului prin care Dumnezeu că prin el și poporul Israel va realiza o binecuvântare pentru toate neamurile de pe pământ. (Gen. 12:3). Prin el va fi dată Revelația  despre Dumnezeu, va fi dăruită lumii Scriptura, și se va naște la vremea  hotărâtă Mesia care va fi Mîntuitorul lumii întregi.

Legământul mozaic[9]Dumnezeu face aces Legământ cu poporul evreu când se afla pe drum spre țara promisă. (Exod 20:1-31). El este un legământ condiționat prin care se reglementează poruncile date de Dumnezeu prin Moise,  cu privire la legi ceremoniale, sociale, (Exod 21-24)  ascultarea religioasă (Exod 24). În funcție de ascultare sau neascultarea poporului de Legile date de Dumnezeu acesta este binecuvânta sau blestemat și pedepsit poporul evreu. Acest legământ a fost  trecător și provizoriu și s-a terminat la Cruce la Calvar în Persoane Domnului Isus Hristos.

Legământul Palestinian este un legământ necondiționat (Deut. 30:1-10), care prevede dreptul poporului Israel de a fi stăpân pe țara promisă. El este reânoit pe timpul lui Moise, chiar dacă de-a lungul istoriei poporul a fost pedepsit în mod aspru.  Astăzi se asistă la o reântoarcere a poporului Israel în țara promisă, ca urmare a Legământului, dar care este și un semn a sfârșitului. Prin profeții biblice se  aduce la cunoștință faptul că evreii nu o vor mai părăsi niciodată. După o perioadă de mare necaz ei se vor întoarce la Isus Hristos, Mesia și vor avea parte de prosperitate. (Ezec. 39:25-29; Amos 9:14-15).

Legământul lui Dumnezeu  cu David. Acesta a fost un legământ necondiționat prin care Dumnezeu îi promite lui David o descendență regală nesfârșită la tron, o domnie și o împărăție veșnică.  (2 Sam. 7:4-16; 1Cr. 17:3-15),  Deșii poporul este pedepsit de multe ori și în mod drastic, promisiune se împlinește în Persoana și Lucrarea lui Isus Hristos care s-a născut ca Om și Fiu de Dumnezeu și a inaugurat Împărăția cerurilor. (Luca 1:32-33). Psalmul 84 este mult mai clar în această privință și David înțelege că cel care va urma la tron va fi mai mult decât un simplu om. O referință la acest Legământ o găsim și în (Ezec. 34:23-24).

Legământul cel Nou. Este denumit și Noul Legământ și este un legământ necondiționat, iar raportarea se face la Vechiul Legământ  mozaic pe care Dumnezeu l-a făcut cu poporul Israel ”casa lui Israel si cu casa lui Iuda”. Despre el  vorbește Ieremia în capitolul 31:31-33. Dumnezeu promite că Legea lui va fi scrisă în inimile oamenilor. Legământul presupune două aspecte, unul legat de Isus Hristos, cu referință în cartea Evrei și se aplică și în Biserică, prin faptul că El că este o împlinire a Vechiului Legământ făcut prin Sângele Său, iar dacă ducem lucrurile la zi înseamnă Nașterea din Nou, iar a doua opțiune este legată de convertirea poporului Israel. Nu avem o împlinire a lui atât timp cât se face Evanghelizare. Reluăm cele două aspecte.

– Pentru Biserica în care Dumnezeu promite să mântuiască să păstreze și să-i prezinte în slavă pe toți cei care au crezut în Hristos. „Sunt incredintat ca Acela care a inceput in voi aceasta buna lucrare, o va ispravi pana in ziua lui Isus Christos” (Fil. 1:6).

– Pentru Israel,   Legământul funcționează în virtutea ”alegerii” care a promis că va mântui poporul evreu. (Ezec. 37:23). și Pavel vorbește despre Legământul făcut cu poporul evreu. „Fratilor, pentru ca sa nu va socotiti singuri intelepti, nu vreau sa nu stiti taina aceasta: o parte din Israel a cazut intr-o impietrire, care va tinea pana va intra numarul deplin al Neamurilor. Si atunci tot Israelul va fi mantuit, dupa cum este scris: „Izbavitorul va veni din Sion si va indeparta toate nelegiuirile de la Iacov. Acesta va fi lagamantul, pe care-l voi face cu ei, cand le voi sterge pacatele.  … In ce priveste Evanghelia, ei sunt vrajmasi, si aceasta este spre binele vostru, dar in ce priveste alegerea, sunt iubiti, din pricina parintilor lor. Caci lui Dumnezeu nu-i pare rau de darurile si de chemarea facuta” (Rom. 11:25-29).

Dacă ne uităm la cele opt legăminte divine,  condiționate sau necondiționate iese în evidență Puterea și Suveranitatea lui Dumnezeu în contrast cu neputinața umană. (Rom.11:32-36).

5). ISTORIA POPORULUI EVREU[10]. (sau mai precis în mod succint doar o parte din ea) După ce poporul evreu cucereşte Canaanul, şi generaţia lui Iusua moare, se ridică altă generaţie (una dintre cele mai negre momente din istoria poporului evreu) şi urmeză perioada Judecătorilor, cu o serie de căderi în idolatrie tot felul de păcate şi altele, dar şi cu reforme religioase. Dumnezeu ridica judecători în ţară pentru restaurarea naţională şi spirituală. (vezi cartea Judecători ), şi în final în timpul lui Samuel (ultimul judecător în Israiel) poporul cere un împărat ca să fie ca şi celelalte popoare. Dumnezeu îi avertizează că lucrul acesta nu este bun dar le face voia. Primul împărat fost Saul, care nu a ascultat de Domnul, este lepădat, urmează David şi Solomon. Apogeul împărăţiei a fost în timpul lui David şi Solomon…..dar apoi se întâmplă iar ceva negative : În 931 B.C. Împărăţia   se rupe în două şi apar două regate. Regatul de Nord, (10 seminţii) primul împărat a fost Ieroboam, capitala în final la Samaria şi care a insturat o falsă închinare, pe munţii Dan şi Betel, şi Regatul de Sud, (Iuda şi Beniamin), primul împărat a fost Roboam, capitala a fost la Ierusalim. Roboam a ascultat de Domnul. Poporul ava deja cele 10 porunci (şi încă 613). Credinţa se percepea atunci mai mult prin fapte  ce înseamnă a asculta sa a nu asculta de Poruncile lui Dumnezeu. De remarcat că în Regatul de Nord toţi împăraţii au fost răi (nu au ascultat de Domnul), iar în Regatul de Sud au fost şi împăraţi buni şi răi. Când Împăratul şi poporul nu asculta de domnul El ridica un proroc (au fost mai mulţi), care avertizau poporul, înainte de pedeapsă, Isaia, Ieremia…etc.  Acum trebuie să ne întoarcem la Legământul Mozaic (se numeşte Legământul cel vechi) din cartea Deutronom. pe care l-a făcut Dumnezeu cu poporul Israel, şi care include Blesteme şi Binecuvântări care erau  o consecință a ascutării sau neascutări poporului evreu de poruncile date de Dumnezeu în cadrul unui legământ condiționat.

BLESTEME. Deuteronomul 27:11- 26. 11  În aceeaşi zi, Moise a mai dat următoarea poruncă poporului: 12  „După ce veţi trece Iordanul, Simeon, Levi, Iuda, Isahar, Iosif şi Beniamin, să stea pe muntele Garizim, ca să binecuvânteze poporul; 13  iar Ruben, Gad, Aşer, Zabulon, Dan şi Neftali, să stea pe muntele Ebal, ca să rostească blestemul. 14  Şi Leviţii să ia cuvântul, şi să spună cu glas tare întregului Israel: 15  „Blestemat să fie omul care va face un chip cioplit sau un chip turnat, căci este o urîciune înaintea Domnului, un lucru ieşit din mâni de meşter, şi care-l va pune într-un loc ascuns!” –Şi tot poporul să răspundă: „Amin!” 16  „Blestemat să fie cel ce va nesocoti pe tatăl său şi pe mama sa!” -Şi tot poporul să răspundă: „Amin!” 17  „Blestemat să fie cel ce va muta hotarele aproapelui său!” -Şi tot poporul să răspundă: „Amin!” 18  „Blestemat să fie cel ce va face pe un orb să rătăcească pe drum!” -Şi tot poporul să răspundă: „Amin!” 19  „Blestemat să fie cel ce se atinge de dreptul străinului, orfanului şi văduvei!” -Şi tot poporul să răspundă: „Amin!” 20  „Blestemat să fie cel ce se va culca cu nevasta tatălui său, căci ridică învelitoarea tatălui său!” –Şi tot poporul să răspundă: „Amin!” 21  „Blestemat să fie cel ce se va culca cu vreo vită oarecare!” –Şi tot poporul să răspundă: „Amin!” 22  „Blestemat să fie cel ce se va culca cu soră-sa, fiica tatălui său sau fiica mamei sale!” -Şi tot poporul să răspundă: „Amin!” 23  „Blestemat să fie cel ce se va culca cu soacră-sa!” -Şi tot poporul să răspundă: „Amin!” 24  „Blestemat să fie cel ce va lovi pe aproapele lui în ascuns!” -Şi tot poporul să răspundă: „Amin!” 25  „Blestemat să fie cel ce va primi un dar ca să verse sângele celui nevinovat!” -Şi tot poporul să răspundă: „Amin!” 26  „Blestemat să fie cine nu va împlini cuvintele legii acesteia, şi cine nu le va face!” –Şi tot poporul să răspundă: „Amin!”

BINECUVÂNTĂRI. Deuteronomul 28:1-14  Dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău, păzind şi împlinind toate poruncile Lui pe care ţi le dau astăzi, Domnul, Dumnezeul tău, îţi va da întâietate asupra tuturor neamurilor de pe pământ. 2  Iată toate binecuvântările care vor veni peste tine şi de care vei avea parte, dacă vei asculta de glasul Domnului, Dumnezeului tău: 3  Vei fi binecuvântat în cetate, şi vei fi binecuvântat la câmp. 4  Rodul pântecelui tău, rodul pământului tău, rodul turmelor tale, fătul vacilor şi oilor tale, toate acestea vor fi binecuvântate. 5  Coşniţa şi postava ta vor fi binecuvântate. 6  Vei fi binecuvântat la venirea ta, şi vei fi binecuvântat la plecarea ta. 7  Domnul îţi va da biruinţă asupra vrăjmaşilor tăi care se vor ridica împotriva ta; pe un drum vor ieşi împotriva ta, dar pe şapte drumuri vor fugi dinaintea ta. 8  Domnul va face ca binecuvântarea să fie cu tine în grînarele tale şi în toate lucrurile pe care vei pune mâna. Te va binecuvânta în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău. 9  Vei fi pentru Domnul un popor Sfânt, cum ţi-a jurat El, dacă vei păzi poruncile Domnului, Dumnezeului tău, şi vei umbla pe căile Lui. 10  Toate popoarele vor vedea că tu porţi Numele Domnului, şi se vor teme de tine. 11  Domnul te va copleşi cu bunătăţi, înmulţind rodul trupului tău, rodul turmelor tale şi rodul pământului tău, în ţara pe care Domnul a jurat părinţilor tăi că ţi-o va da. 12  Domnul îţi va deschide comoara Lui cea bună, cerul, ca să trimeată ţării tale ploaie la vreme şi ca să binecuvânteze tot lucrul mânilor tale: vei da cu împrumut multor neamuri, dar tu nu vei lua cu împrumut. 13  Domnul te va face să fii cap, nu coadă; totdeauna vei fi sus, şi niciodată nu vei fi jos, dacă vei asculta de poruncile Domnului, Dumnezeului tău pe care ţi le dau astăzi, dacă le vei păzi şi le vei împlini, 14  şi nu te vei abate nici la dreapta nici la stânga de la toate poruncile pe care vi le dau astăzi, ca să vă duceţi după alţi dumnezei şi să le slujiţi………..dar dacă citiţi mai departe urmează (se reiau) blestemele, este şi mai cumplit….este indicat să o facă cine doreşte.  Trebuie să remarcăm din nou faptul că Blestemele și Binecuvântările aplicate poporului Evreu, erau o consecință a Legământului Mozaic  făcut între Dumnezeu și poporul Evreu.

Mergem mai departe şi dacă citim 1, și 2 Împăraţi, sau 1şi 2 Cronici, găsim împaraţii lui Iuda şi Israel. Problema a fost că Împăraţii şi poporul Nu au ascultat de Glasul Domnului, de Legi Porunci şi de proroci, iar Dumnezeu ia pedepsit, prin dezastre naturale dar și prin factori umani,……….Regatul de Nord  cade   în mâna asirienilor, în 722 B.C. Samaria este cucerită şi distrusă, iar poporul este dus în robie. De remarcat că nu s-a mai auzit despre ei, nu avem izvoare orale sau scrise, au fost asimilaţi sau anihilaţi. Regatul de Sud mai supravieţuieşte 100 şi ceva de ani, dar în 587 B. C. este invadat de Haldei, şi Nebucadneţar, cucereşte ţara, distruge Ierusalimul şi Templul lui Solomon, iar poporul este dus în robie în Babilon, unde rămâne conform prorociei 70 de ani, iar în ţară rămâne o rămăşiţă, cei mai săraci, şi foarte puţini. Reiau puțin ideea. După 70 de ani Dumnezeu trezeşte duhul lui Cir împărat al perşilor (era un împărat păgân, care nu credea în Dumnezeu ). Ezra 1:1-2. 1  În cel dintâi an al lui Cir, împăratul Perşilor, ca să se împlinească cuvântul Domnului rostit prin gura lui Ieremia, Domnul a trezit duhul lui Cir, împăratul Perşilor, care a pus să se facă prin viu grai şi prin scris vestirea aceasta în toată împărăţia lui: 2  Aşa vorbeşte Cir, împăratul Perşilor: „Domnul, Dumnezeul cerurilor mi-a dat toate împărăţiile pământului, şi mi-a poruncit să-I zidesc o casă la Ierusalim în Iuda. Urmează 3 valuri de repatriere sub Zorobabel, Ezra şi Nemia, la intervale diferite de timp, şi numărul celor care sau reîntors a fost destul de mic, mulţi dintre evrei nu sau mai întors în Canaan. Cel de al doilea Templu este reconstruit, dar departe de splendoarea Templului lui Solomon. Istoria curge mai departe,   şi poporul aştepta pe Mesia ca să-I izbăbesacă, ca naţiune dar prea puțini o făceau şi la modul spiritual. Între cele 2 Testamente a fost o perioadă de tăcere, de 400 de ani în care Dumnezeu nu a mai vorbit poporului, prin proroci, acesta avea numai Legile lui Moise şi Tradţia Rabinică, care deja era suprapusă peste Lega lui Moise. În această perioadă apar şi Sinagogile ca loc de închinare. Pe timpul lui Hristos, evreii erau sub ocupaţie romană și așteptau un Mesia eliberator. Ei nu îl recunosc pe Isus Hristos ca Mesia, și îl omoară prin cea mai cumplită formă execuție prin de Răstignire. El învie după 3 zile, sa arată timp de 40 de zile apoi se înalață la Cer. La Rusalii se pogoară Duhul Sfânt, se naște Biserica și apre o nou religie numită Creștină.  În anul 70 D.C. se produce o revoltă, a iudeilor de sub ocupația romană, ea este înăbușită, Iarusalimul asediat și distrus, la fel și Templul, iar Israelul este desfințat ca și stat, iar poporul este împrăștiat și dus în robie. Statul Israel se reânfințează abia în anul 1948, și abia după 1989, asistăm la o întoarcere a evreilor acasă în țara promisă, care   este un semn al sfârșitului. Acum trebuie să ating al punct pentru a înţelege Jertfa lui Hristos şi ce s-a întâmplat cu evreii. Toate  jertefele prefigurau Jertfa lui Hristos.    Dar din sistemul de jertfe trebuie să remarcăm faptul că  în primul rând Jertfa de ispășire,  șiArderea de Tot au o corespondență directă în Persoana Domnului Isus Hristos descrisă în Cartea Evrei.

6). JERTFELE.[11] De remarcat faptul că începând de la jertfa adusă de Abel, toate animalele, toi mieii, prefigurau pe Mesia, Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Pentru păcate trebuia plătit un preț. Dumnezeu a fost acela care a sacrificat animale și a făcut haine de piele lui Adam și Eva. (Gen. 3:21). De asemenea Cain și Abel sunt primii oameni  menționați în Biblie care au adus jertfe lui Dumnezeu. (Gen. 4:1-4).) Noe a adus jertfe de mulțumire după potop (Gen. 8:20). La fel face Iov,  și patriarhii Vechiului Testament, Avram Isac  Iacob, (Gen. 12:7, 8; 28:18 ). Majoritatea jertfelor implicau vărsare de sânge, care era o metodă prin care Dumnezeu îi făcea pe oameni să înțeleagă gravitatea păcatului și îi pregătea să înțeleagă Jertfa lui Hristos. Poporul evreu au adus 5 tipuri de jertfe. Arderea de tot, Jertfa de mâncare, Jertfa de Mulţumire, Jertfa de ispăşire, Jertfa pentru Vină. 

Arderea de tot. Însemna încinerarea completă a animalului de parte bărbătească (Lev. 1:1-17). Animalul era înjunghiat de preot, iar cu sângele se stropea altarul (Nu. 28:1-8). Acest tip de jertfă reprezenta dorința omului de a fi pe deplin curățit de vinovăția sa.  Ea este antetipul jertfei lui Hristos (2 Cor. 5:21).

Jertfa pentru vină este descrisă în (Lev.5:14-19) și era o jertfă adusă pentru ofense minore, neintenționate.

Jertfa de mâncare este descrisă în Leviticul 2:1-10 și este identică ca  menire cu arderea de tot. Mâncarea care era adusă la preot, reținea o parte din ea , iar restul se ardea împreună cu tămâie. Acest tip de sacrificiu însemna închinarea a tot ce era mai bun din viața omlui pentru Dumnezeu  (Evrei 10:5-10).

Jertfa de mulţumire poruncită în  (Lev.3:1-17), era o masă ceremonială în care mâncarea era împărțită cu Dumnezeu, cu preoții li cu alți oameni. Un animal care era adus ca jertfă de mulțumire însemna o laudă adusă lui Dumnezeu și o ocazie de a sărbătorii  cu rudele, prietenie  și cu semenii. Acest tip de jertfă este și simbolul ”Mesei Domnului” care a fost inițiată în Noul Legământ  și vestește masa la care vom sta împreună cu Domnul Isus Hristos, Avram Isac și Iacov.

Jertfa pentru ispăşire  (Lev. 4, 5), se practica atunci când răul făcut nu mai posibil. Atât Vechiul Testament cât și Noul Testament ne spun faptul că jertfele au fost simboluri profetice temporare.  În majoritatea cazurilor o viață era curmată pe altar pentru păcatul făcut. Toate aceste jerte prefigurau Jertfa Domnului Isus Hristos, care a plătit prețul vinovăției pentru noi (Evrei 10:1-18). Pavel în cartea evrei îl prezintă pe Domnul Isus Hristos, ca Mare Preot care a venit să înlocuiască sistemul de jertfe, și s-a adus pe Sine însuși o singură dată ca Jertfă pentru păcat. (Evrei 9:11-28). Pavel mai folosește libajul sacerdotal, în sens spiritual îndemnândui pe credincioși  în Romani 12:1  Vă îndemn, deci, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, Sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească. A nu se confunda cu Jertfa adusă de Isus Hristos.

7). MOMENTUL HRISTOS [12]. El apare pe scena istoriei la împlinirea vremii. (ca şi Mântuitor) Galateni 4:4  Dar când a venit împlinirea vremurii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, 5  ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, ca să căpătăm înfierea. Isus s-a născut într-o lume coruptă, îmbibată de tradiţiei. Poporul evreu era sub ocupaţie romană, Anul naşterii lui Isus a fost cu aproximaţie 4, B.C. Anno Domini anul Domnului, în care s-a născut Isus în Betleem. Iudeii erau împărţiţi în   partide care au apărut dea lungul vremii. Iată câteva care erau câteva mai proeminente. Fariseii s-au ridicat pentru a apăra stilul de viaţă evreiesc împotriva influenţelor străine. Ei erau legalişti stricţi, credeau în Vechiul Testament şi erau naţionalişti se implicau  în politică. Saducheii erau dintre cei bogaţi, gânditori sociali, care doreau să scape de tradiţie. Ei respingeau supranaturalul şi se aflau în conflict cu fariseii care acceptau supranaturalul. Saducheii erau înrudiţi îndeaproape cu epicurienii greci. Cărturarii erau un grup de copiatori profesionişti ai Legii care provin din zilele lui Ezra. Ei au devenit despicători ai firului în patru care se preocupau mai mult de litera legii decât de spiritul ei. Irodianii erau un partid din zilele lui Isus, care a apărut ca un grup de oportunişti politici, care a încercat să-l menţină pe Irod pe tron. Mai erau Zeloţii, patrioți care luptau împotriva romanilor și Esenienii. Cam acesta era cadrul cândCuvântul s-a făcut Trup

 8). CLIPA ASTRALĂ A OMENIRII[13] Momentul Hristos este cea mai importantă clipă din istoria omenirii. Isus începe lucrarea cam la 30 de ani, (alege 12 ucenici, şi încă 70 ) face semen şi minuni şi declară că este Fiul lui Dumnezeu. Evreii nu recunosc în El pe Mesia cel aşteptat, este acuzat de blasfemie de către cărturarii şi fariseii, vor să-al omoare, dar numai romanii aveau puterea de a pedepsi cu moartea şi în final este vândut, prins şi răstignit. Moare pe Cruce, după 3 zile este Înviat din morţi şi timp de 40 de zile se arată ucenicilor, femeilor, 500 de fraţi, apoi se înalţă la Cer. El promite ca va trimite un Mângâietor pe Duhul Sfânt. Acest lucru este descris în toate cele  patru evanghelii. Dar face promisiunea şi că va reveni, dar ca Judecător. Ucenicii primesc porunca de a vestii Evanghelia în toată lume (Mat. 28:18-20). Ei fac acest lucru şi aşa se naşte Creştinismul.   Din acest moment începe Religia şi Istoria Creştinismului cu părţi negative şi pozitive. La început în primele 300 de ani Biserica este Apostolică, şi trăieşte sub persecuţia romană. Au fost 10 valuri de prigoană dar și momente de liniște și pace.  În 313 Constantin cel Mare dă libertate bisericii, care se uneşte cu Statul şi devine Biserica Catolică, dar şi “biserica Împăratului”…….şi istoria îşi urmează cursul…..Biserica, este coruptă, păgânizată prin creștinarea cu forța a popoarelor cucerite. Se produce Marea Schismă dintre Vest și Est, în 1054 și Biserica răsăriteană se numește Biserica Ortodoxă. Se produc reforme în anii 1500, 1600, și pe scena istoriei apar reformatorii și se nasc Bisericile Protestante și Neoprotestante. Reforma a fost divizată iar  sectele şi cultele au fost divizate și mai mult….etc, ca să nu mai vorbim de timpul nostru în care această divizare s-a amplificat.

Momentul Răstigniri a fost deosebit fiindcă Hristos nu a fost un om obişnuit. A fost Om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Trebuia să fie om ca să poată muri, şi Dumnezeu ca Jertfa lui să fie universală și să spele păcatele omeniri. Au murit şi alţi oameni răstigniţi, dar erau numai oameni. Nu un om l-a răstignit pe Hristos, ci poporul iudeu împreună cu conducătorii lor. Dar şi mai mult în momentul răstignirii evreii preferă să lase în libertate pe Baraba şi să fie răstignit Hristos. Lucrurile nu se opresc aici şi în orbirea spirituală în care erau cer ca Sângelui Lui să cadă, aspra lor şi copiilor care vor urma. Matei 27:24  Când a văzut Pilat că n-ajunge la nimic, ci că se face mai multă zarvă, a luat apă, şi-a spălat mâinile înaintea norodului şi a zis: „Eu Sunt nevinovat de sângele neprihănitului acestuia. Treaba voastră!” 25  Şi tot norodul a răspuns: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.”..Dacă privim tiparul în care lucrează Dumnezeu în Vechiul Testament (El este imuabil neschimbător ), ce au cerut evreii este nebunie curată, şi în consecinţă au suferit şi vor suferii consecinţele gestului şi cereri pe care l-au făcut. Acum[14] să privim puțin la procesul lui Isus din Evanghelia după Luca (cap 23).  După arestare Isus este dus înaintea lui Pilat. Capul de acuzare era absurd ” trădare ”. Pilat l-a întrebat, dacă este Împăratul iudeilor ,,Da i-a răspuns Isus, sînt„ Din momentul acela Pilat a vrut să-L elibereze pe Isus. Dar iudeii ”stăruiau și mai mult și ațâțau norodul împotriva lui Isus”. Acum ei acuză pe Isus  că s-a răzvrătit împotriva romanilor și Isus ajunge înaintea lui Irod. Acesta dorea să vadă o minune, dar Isus Hristos nu a răspuns la nici o întrebare și nu a făcut vreo minune. Irod trecuse de punctul din care mai exista o cale de întoarcere. După ce și-au bătut joc de El, l-au trimis înapoi la Pilat. Irod și Pilat au devenit prieteni  ”cine se aseamănă se adună”. Pilat a văzut că acuzațiile nu aveau nici un temei. El a pus că Isus să fie bătut și apoi a voit să îi dea drumul, dar cum Isus nu era vinovat deja el a făcut un compromis. Un obicei al evreilor era ca la fiecare sărbătoare a paștelui să fie eliberat un întemnițat. Pilat le pune în față pe Isus și Baraba care era un tâlhar, care a condus o răscoală și era acuzat de omor. Pilat încearcă de trei să-l scape pe Isus, dar poporul întărâtat de Marii Preoți cer ca să fie eliberat Baraba și Isus Hristos să fie răstignit. Pilat cedează și le îndeplinește cererea. ( Luca 23: 24) Dacă se analizează puțin faptele, Pilat încearcă să scape de răspundere, și Isus era de fapt Judecătorul. Este greu de imaginat scena în care o mulțime de oameni spun unui judecător ce să facă, iar Pilat acceptă voia mulțimii. A fost o decizie greșită atât a iudeilor cât și a lui Pilat. Cei care urmau pe Isus pe drumul către Calvar, plângeau și se tânguiau dar Isus le spune să nu îl plângă pe El ci pe ei însăși și pe copiii lor folosind cuvântul ”fice ale Ierusalimului”.  El  face o prorocie cumplită a necazului care va urma. El nu a murit pentru ca oameni să aibă compasiune pentru El, ci Jertfa lui avea o dimensiune infinită și universală. La locul numit Căpățâna Isus este răstignit între doi tâlhari. Preocupare lui nu era pentru persoana proprie, ci pentru oamenii care l-au răstignit ” Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!„. Din păcate acesta era un mare adevăr. Isus Hristos acceptă moartea pe Cruce, pentru ca noi să fim vindecați spiritual.  Inscripția care a fost pusă pe Cruce (INRI) întrei limbi, ebraică, latină și greacă, reflecă univeralitatea Jertfei dar și faptul că atunci când se va reîntoarce El va fi Conducătorul politic, cultural și spiritual din Univers.  În timpul celor șase ore pe Cruce unul dintre tâlhari a înțeles că se întâmplă ceva neobișnuit, și că Isus murea  și pentru el. Astfel tâlharul a fost mântuit prin credință. ”Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” Pe la ceasul al șaselea se întâmplă două evenimente importante. Isus moare pe Cruce, se face întuneric în toată țara și perdeaua din interiorul Templului s-a rupt. Acum avem intrare liberă la Tatăl. Ultimul strigăt al lui Isus a fost de fapt unul de victorie ” Tetelestai! S-a sfârşit!” La momentul morții lui Isus Hristos sutașul face o mărturisir de credință Acesta era Fiul lui Dumnezeu!”.         Norodul  care asista la răstignire a rămas îngrozit. ” s-a întors, bătîndu-se în piept”. Moartea lui a avut un impact deosebit, s-a consumat o jertfă care este cheia pentru a intra în Împărăția lui Hristos.

Dar să ne întoarcem puțin la Evanghelia după Ioan[15], capitolul 19 şi să revedem cum s-au desfăşurat evenimentele.  Versetele 17 – 18: v.17  Isus, ducîndu-Şi crucea, a ajuns la locul, zis al ,,Căpăţînii„, care în evreieşte se cheamă ,,Golgota.„ v.18  Acolo a fost răstignit; şi împreună cu El au fost răstigniţi alţi doi, unul deoparte şi altul de alta, iar Isus la mijloc. Jertfa de Iaspășire care era Hristos a fost dusă în afara taberei, împlinind profeția la Golgota. Pavel amintește de acest lucru. (vezi Evrei 13:12). Vestea Bună a fost predicată omenirii. Haina lui a fost trasă la sorți de ostașii romani care au înplinit o profeție fără să știe acest lucru  (Psalmul 22:18). Versetul 30 ne spune că după ce a spus ” mi-e sete”, a primit un burete îmbibat cu oțet, a spus ” s-a isprăvit……și-a aplecat capul și și-a dat duhul”. Există în Vechiul Testament capitole care se referă în special la răstignire. Psalmul 22, Geneza 22, Isaia 53, Levitic 16. . În timp ce Hristos atârna pe Cruce, au fost împlinite 28 de profeţii, dar nu le enumerăm pe toate. În versetul 33 Scripura ne spune că ostașii romani au constatat moartea lui Isus. Mântuirea noastră se bazează pe aceste fapte ”Jertfa lui Hristos”, și pe relația noastră în credință cu Persoana lui Isus Hristos. Pavel ne spune  : V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1 Cor. 15:3-4). Trecem peste ce a făcut Nicodim și  Iosiv din Arimateia care au cerut trupul lui Isus și l-au îngropat.

Dumnezeu foloseşte şi astăzi  dezastre naturale și factorul uman ca instrument de pedeapsă. Evreii şi astăzi aşteptă pe Mesia cel promis, şi vor să construiască cel de al Treilea Templu. În mod paradoxal 9 din 10 evrei sunt atei. Poporul evreu a fost unul din cele mai încercate popoare de lungul istoriei, dar a supravieţuit…..ajungem în timpul nostru despre care Hristos face afirmaţia : Luca 18:7  Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, cu toate că zăboveşte faţă de ei? 8  Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?”…Dar mai există câteva afirmaţii în Noul Testament, care dau de gândit. Romani 11:25  Fraţilor, ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Se pare că va fi o întoarcere în masă la Hristos, şi Harul de la neamuri se va lua. Şi alt verset spune în : Apocalipsa 9:20 Ceilalţi oameni, care n-au fost ucişi de aceste urgii, nu s-au pocăit de faptele mânilor lor, ca să nu se închine dracilor şi idolilor din aur, din argint, din aramă, din piatră şi din lemn, care nu pot nici să vadă, nici să audă, nici să umble. 21  Şi nu s-au pocăit de uciderile lor, nici de vrăjitoriile lor, nici de curvia lor, nici de furtişagurile lor. În final Binele va biruii. (Vezi Apocalipsa cap 21 – 22) Ne reîntoarcem în antichitate și vedem cum Ierusalimul cade în anul 70 D.C. și este este ras de pe fața pământului, Templul este distrus iar Israelul dispare ca și stat și după secole de istorie în care reușește să-și păstreze identitatea națională, se reînfințează abia în anul 1948.  Ce s-a în al – II – lea război mondial, în care se proximează că au murit cam 6 milioane de evrei ( doar unul dintre multele cazuri de prigoană a evreilor), cazanul care clocotește în Orientul Mijlociu și alte evenimente negative, dezastre naturale decădere morală, nu sunt altceva decât un rezultat al blestemului lui Dumnezeu, și a faptului că evreii au refuzat oferta lui Dumnezeu în Hristos, și au avut întunecimea spirituală să ceară ca Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.”. Să nu uităm faptul că evreii prin respingerea lui Isus Hristos, practic nu au intrat în Noul Legământ

9). BINECUVÂNTAREA ȘI BLESTEMUL ÎN TERMENII NOULUI TESTAMENT.   Acești doi termeni a lui Dumnezeu[16] între care omul își desfășoară viața au altă semnificație în Noul Testament. Doar Dumnezeu este acela care poate să transforme Blestemul din Geneza 3 în Binecuvântare.

În Vechiul Testament cei care se bizuie pe faptele legii sunt sub Blestem. Galatians 3:10  Căci toţi cei ce se bizuiesc pe faptele Legii, Sunt sub blestem; pentru că este scris: „Blestemat este oricine nu stăruieşte în toate lucrurile scrise în cartea Legii, ca să le facă.” În Noul Testament Hristos este acela care s-a făcut blestem pentru noi și ne-a răscumpărat (Galatians 3:13). Binecuvântarea depinde și de atitudinea credinciosului redată în unul din cele mai controversate texte biblice din Cartea Evrei 6:7  Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el, şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare de la Dumnezeu. 8  Dar dacă aduce spini şi mărăcini, este lepădat şi aproape să fie blestemat, şi sfîrşeşte prin a i se pune foc. Dar în starea finală pentru cei mântuiți noțiunea de blestem dispare. Revelation 22:3  Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji.

În primul rând trebuie să înțelegem faptul că binecuvântarea are în primul rând un aspect spiritual și este realizat de o persoană. Matthew 21:9  Noroadele care mergeau înaintea lui Isus şi cele ce veneau în urmă, strigau: „Osana Fiul lui David! Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile prea înalte!”, El este acela cerea ne-a binecuvântat în chip duhovnicesc Ephesians 1:3  Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. El a realizat cel mai important lucru din viața noastră care înseamnă viața veșnică :1Peteru 1:3  Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie, Și oamenii lui Dumnezeu pot să aducă binecuvântarea. Romans 15:29  Ştiu că dacă vin la voi, voi veni cu o deplină binecuvântare de la Hristos. Dar în primul rând binecuvântarea este primită de la Dumnezeu Hebrews 6:7  Când un pământ este adăpat de ploaia care cade adesea pe el, şi rodeşte o iarbă folositoare celor pentru care este lucrat, capătă binecuvântare de la Dumnezeu. Realitatea este faptul că nu merităm aceste binecuvântări. (Romani 3:10-18) De[17]asemenea binecuvântările de care beneficiază copii lui Dumnezeu sub aspect spiritual sunt multiple. În primul rând am bneficiat de Harul lui Dumnezeu : Ioan 1:17  ”căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. Am primit iertarea păcatelor ( Romani 10: 12-13), și suntem copii lui Dumnezeu : Romani 15:27  ”Negreşit, au avut bunătatea; dar era şi o datorie faţă de ei; pentru că, dacă Neamurile au avut parte de binecuvântările lor duhovniceşti, este de datoria lor să-i ajute şi ele cu bunurile lor pământeşti” . Avem bucurie veșnică : Psalmi 21:6  ”Îl faci pe vecie o pricină de bunecuvântări, şi-l umpli de bucurie înaintea Feţii Tale”, la fel avem pace și bucurie spirituală :  Psalmi 29:11  Domnul dă tărie poporului Său, Domnul binecuvântează pe poporul Său cu pace. Dumnezeu este păstorul nostru: Psalmi 28:9  mântuieşte, Doamne, poporul Tău, şi binecuvântează moştenirea Ta! Fii păstorul şi sprijinitorul lor în veci.  Să ne aducem aminte că Isus este Fiul lui Dumnezeu și vom da două referințe din Noul Testament.  Ioan 10:16  Mai am şi alte oi, care nu Sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu, şi va fi o turmă şi un Păstor. Evrei 13:20  Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor,

10). CONCLUZII. Credincioşi cred că există Dumnezeu prezentat ca şi Spirit Infinit şi Perfect şi posedă calităţile unei Persoane. El vine din veşnicii, ( este, era şi vine), este atemporal, a creat Universul material, timpul, spaţiul energia, legile care guvernează micro şi macro cosmosul, a creat viaţa şi pe om.Dumnezeu creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără şi Duhul Sfânt sfinţeşte. Căderea a fost un act deliberat a unei fiinţe create care a avut libertatea să aleagă şi a ales Răul. Această alegere a fost dezastruoasă pentru om, şi creaţia nu mai este în armonie cu Creatorul. Dumnezeu este acela care a întins o mână spre om pentru a fi readus la stadiul iniţial. A nega Răul din Univers şi răul moral este o absurditate. Dumnezeu este acela care iniţiază refacerea relaţiei cu El.  În postura de creștini nu avem cu să gândim termenii de binecuvântarea sau blestem decât ancorați în învățătura Bibliei, cu referință în special Noul Testament. De asemenea conceptul de binecuvântarea noi îi gândim de multe ori în termenii omului ”suntem ființe umane”, dar ea trebuie gândită în termenii lui Dumnezeu. Un bun exemplu este apostolul Pavel care cere să i se ia ”țepușul din carne” dar Dumnezeu afirmă faptul că : 2 Corinteni 12:9  ”Şi El mi-a zis: „Harul Meu îţi este de ajuns;……..” De  asemenea avem un alt exemplu în Cartea Evrei 11: 33-40, în care sunt prezentați două feluri de creștini, unii aparent înfrânți, alții aparent biruitori, dar pe care Dumnezeu îi privește la fel. În mod categoric cuvântul blestem este legat de păcat cu raportare la om și perceput ca o insultă la adresa lui Dumnezeu. Este interzisă blestemarea omului de către om, fiindcă fiecare om are Ymago Dey în ființa sa. Dacă ne uităm în Geneza 3 Dumnezeu este acela care aruncă blestemul asupra Omului, a Pământului, a Femeii, și a Șarpelui, din cauza neascultării. Dar tot El poate schimba blestemul în binecuvântare. Ea poate cuprinde aspecte materiale dar în mod prioritare este vizat aspectul spiritual. Pentru a înțelege mai bine binecuvântarea sau blestemul am arătat cine este Dumnezeu și atributele  Sale. Am înțeles faptul că Dumnezeu este Spirit, Infinit și Perfect dar este și un Dumnezeu Personal, și în acest caz poți să ai o relație personală cu El de tipul eu – Tu. De asemenea El posedă atribute netransmisibile dar și calități comunicabile pe care în mod parțial, și la mod inferior le-a dat și omului. Și noi putem iubii, dar niciodată nu vom fi omniprezenți. De asemenea Trinitatea este prezentă pe paginile Sfinte Scripturi și se poate avea relație părtășie și călăuzire prin Duhul Sfânt. Un aspect de care trebuie să ținem seama este faptul că avem un Dumnezeu Suveran care își duce planurile la îndeplinire indiferent de voința noastră. Avem pe de o parte cunoștință de voia Sa povățuitoare care îndeamnă omul la pocăință, iar pe de altă parte voia Sa hotărâtoare care se împlinește indiferent de voința umană. Dacă ne uităm în Cartea Genezei avem o secvență care cuprinde CREAȚIA, CĂDEREA omului în păcat și implicit blestemul lui Dumnezeu, dar  este promisă și inițiată RĂSCUMPĂRAREA  omului din postura de damnat în care se afla. În vederea răscumpărări Dumnezeu alege un om, pe Avram, Isac și Iacob, din care descinde poporul evreu prin care Dumnezeu îl aduce pe scena istoriei pe Mesia, Hristosul, care esteMielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii. Dar cu  patriarhi și cu poporul evreu Dumnezeu a inițiat legăminte condiționate și necondiționate care trebuiau respectate. Cu Avram Dumnezeu a făcut și a reînoit Legământul, care a fost făcut cu Avram, cu neamul lui Avram și cu familiile pământului și care au fost duse la îndeplinire. Cu poporul evreu Dumnezeu a făcut două legăminte. Legământul mozaic care era condiționat, iar binecuvântarea sau blestemul material și spiritual rezulta din ascultare sau neascultare de Poruncile lui Dumnezeu. Dacă ne reamintim de istoria poporului evreu acesta a fost aspru disciplinat pentru neascultarea lui prin diferite pedepse și robie.  Poporul evreu nu a fost o lumină şi Dumnezeu îi pedepseşte dar foloseşte alte popoare ca instrument de pedeapsă. Acesta este un tipar în Vechiul Testament şi am văzut dezatre naturale și factorul uman mai sus. Dumnezeu este neschimbător (doar una din calităţile Sale), şi personal nu văd de ce ar proceda astăzi altfel. Hitler, şi nu numai el au fost doar instrumente de pedeapsă. Nu spun ca ce s-a întâmplat este bine, dar a fost o realitate istorică tragică, şi nu pot să nu leg anumite evenimente din viaţa evreilor, cu ce au făcut, sau fac, şi starea spirituală în care se găsesc, de voinţa lui Dumnezeu.  Al doilea legământ făcut cu poporul evreu a fost Legământul palestinian, care este un legământ necondiționat și care va fi dus la îndeplinire prin voința hotărâtoare a lui Dumnezeu.  Dacă ne uităm la Legământul cel Nou din Cartea Evrei, în care sunt incluse pe lângă evrei și neamurile  respectiv  Biserica, termeni de binecuvântare și blestem, sunt schimbați, Dumnezeu schimbă blestemul în binecuvântare prin Jertfa lui Hristos, iar accentul cade pe aspectul spiritual al binecuvântării. Pentru a înțelege conceptul de jertfă pe care evrei  o practicau aducând animale  ca   și substituire a Jertfei lui Hristos, am amintit tipurile de jertfe di Vechiul Testament. Evreii și nu numai ei trebuiau să înțeleagă faptul că păcatul este ceva îngrozitor și are un preț. Dacă sângele țapilor și vițeilor aveau un preț, care era viața animalului respectiv, Sângele lui Hristos avea un preț mult mai mare pentru că acoperea păcatele lumii întregi. El era Fiul lui Dumnezeu, Om și Dumnezeu în același timp. O divinitate nu poate să moară, pentru acest lucru a fost necesară Întruparea, iar ca Jertfa să aibă un caracter universal Isus Hristos trebuia să fie și divin. Dacă ne uităm la tipurile de jertfe din Vechiul Testament, refăceau relația omului cu Dumnezeu, dar în principal erau antetipul Jertfei lui Isus Hristos. Din jertfele amintiteArderea de Tot și Jertfa de Ispășire, reflectau cel mai bine Jertfa lui Isus Hristos. Momentul Hristos are o mare însemnătate în istoria omenirii, El practic rupe istoria în două B.C. și D.C. S-a născut ca evreu într-o națiune coruptă și divizată în partide, conduse de diferite interese. Momentul Hristos nu se poate repeta în istorie. Pe scena apare Creştinismul ca religie. La rândul ei Biserica trebuie să fie lumină şi nu este. Dacă ne uităm în Apocalipsa din cele 7 biserici 3 sau 4 trebuie să se pocăiască. Creştinii au intrat în Noul Legământ şi se cunosc după roade. Fiecare este răspunzător în dreptul lui.  A fost CLIPA  ASTRALĂ a omenirii, momentul în care mulți au avut posibilitatea să găsească mântuirea dar au ratat în alegerea lor. El a venit ca și Miel și va veni ca și Judecător. Evreii nu l-au înțeles ca pe Mesia cel promis și l-au răstignit pe Cruce. ” au răstignit pe Domnul Slavei”  Dar nu au făcut lucrul acesta numai ei ci și noi, fiindcă El ca Miel de Jertfă era cuprins în planul lui Dumnezeu. Scena judecări, și a răstignirii a fost cumplită și am descris-o anterior. Dar faptul că omul a ajuns să-și răstignescă Creatorul, pentru ca tot el ”bulgărele de țărână” să poată fi salvat, este un paradox, trece dincolo de limita înțelegerii umane și ne arată  dragostea nespus de mare a lui Dumnezeu. Acest lucru se cheamă Har și este o binecuvântare pentru cei care cred. Omul are liber arbitru și poate să rămână damnat, sau să beneficieze de Binecuvântarea lui Dumnezeu. Dacă ne uităm în Istoria poporului evreu și în Isoria Bisericii, Dumnezeu folosește factori naturali dar și factori umani ca pedepasă pentru păcat, până la judecata finală din Excaton.  Romani 15:33  ”Dumnezeul păcii să fie cu voi cu toţi! Amin.” Un lucru este sigur: Dumnezeu pedepseşte păcatul (faptele rele). Binecuvântarea şi Blestemul trebuie gândiţi în termenii lui Dumnezeu nu a omului. De asemenea absoluturile ca Binele, Advărul şi Frumosul le deţine Dumnezeu, şi omul le percepe ca o umbră.   Întrebare care se pune este : Binele ( Gen 1: 31) poate fi pervertit. Din păcate răspunsul este Da. Acest lucru s-a întâmplat cu Omul, cu poporul evreu, şi cu creştinismul, dar în final Dumnezeu este acela care câştigă lupta, şi poate reface Universul. Apocalipsa 21:1  Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era. Pentru o mai bună înţelegere a Escatonului, Apocalipsa cap 21 şi 22 sunt edificator.

11). Bibliografie :

Dicţionar Biblic Editura Cartea Creştină Oradea 1995

Index tematic de Termeni și Nume din Biblie București 2003

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Daniel Brânzai. Blog   http://cristianet.fr/index.php?option=com

Sait Theophilos http://www.theophilos.3x.ro

Saitul Roboam: http://www.roboam.com/

 Ardelean Viorel

Cum să trăiești cu inima frântă?

Când întunericul coboară tăcut peste suflet, când tentaculele lui vor să ne duca în adâncurile neființei, când noaptea necredinței se arată la orizont, să încercăm să aprindem o lumină! Lumina credinței și iubirii care, se spune că poate lumina și cea mai neagra beznă. Nu este ușor. O știu acum mai bine decât oricine. După moartea iubitului nostru băiat Emanuel, în urma cu 11 luni, viața ne-a fost schimbată pentru  totdeauna…

Durerea și disperarea nu pot fi spuse. Nu sunt cuvinte în vocabularul lumii noastre care să le  poată cuprinde. Atâtea lacrimi în fiecare zi, atâtea întrebări fără răspuns, atâtea vise neîmplinite… Mai merită să lupți pentru ceva, să speri, să trăiești?

Un vis  încearcă însă să prindă contur. Sub poza de profil, Emanuel avea un motto care ne provoacă: „Cea mai importantă și urgentă  întrebare este: ce facem noi pentru alții.” Era implicat în unele proiecte de la Valea Călugărească, o misiune atât de nobilă pentru un tânăr de 22 de ani. Îi plăcea să aducă speranță și zâmbete în inimile oamenilor.

Așa s-a născut dorința de a construi „Centrul Social Emanuel”. Am plecat la drum, la început de August, fără nici un ban și fără nici un voluntar. Doar o mică credință și speranța că Dumnezeu va trimite voluntarii potriviți și materialele de care avem nevoie. Deja vedem întâmplându-se minuni în fiecare zi. Oameni din diferite zone au venit să lucreze și mulți au donat din puținul lor pentru materiale.

Centrul Social Emanuel va avea un cabinet, pentru ca medici voluntari să ofere consultații gratuite. O bucătărie unde vrem să gătim pentru bătrâni și copii săraci. De asemenea va fi o sală de fitness și o sală de conferințe. Un vis care a devenit realitate în doar 4 luni de zile. Pentru mine este un miracol. Mă uit în urmă și văd câmpul plin de ciulini la început de vară. Acum o  construcție terminată în care se pot face atât de multe programe. Provocarea continuă. Ca proiectele acestea să prindă viață avem nevoie de voluntari și fonduri. Credem că la timpul potrivit vor veni. Orice ajutor este binevenit acum. Ca să oferim un cadru legal dezvoltării proiectelor de voluntariat și filantropie am înființat „Asociația Emanuel Un Act de Bunătate”.

Durerea din inimă nu dispare niciodată. Apar însă petece de cer la orizont atunci când slujim celorlalți dezinteresat. Dacă ne izolam și ne concentrăm asupra propriilor probleme, depresia ne cuprinde fiecare ungher al sufletului. Putem alege să canalizam energia noastră spre bine. Să aprindem o lumină în viața altora. Pentru că cei care luminează pe alții trăiesc și ei în lumină!

Savu Isvoraș,

Președinte Asociația Emanuel Un Act de Bunătate

Unactdebunatate.ro

https://www.stiricrestine.ro/2019/01/19/cum-sa-traiesti-cu-inima-franta/?

Jurnal de Misiune: 12 ani în inima Siberiei

19 ianuarie 2019

Ulan-Ude, Buryatia

Pe 18 decembrie s-au împlinit 12 ani de când ne-am mutat în Buryatia! Ce zboară timpul! Și cât îi suntem de recunoscători lui Dumnezeu pentru toți anii aceștia, pentru minunile din ei și pentru purtarea de grijă în fiecare zi! Mulțumim și vouă, celor mulți care ne-ați purtat pe brațe de rugăciune, ați dăruit și timp, și bani, și alte resurse pentru a ne sprijini în misiunea de-aici.

Mi-aduc aminte de primele discuții cu Adriana, pe când slujeam în Oltenia, legate de implicarea în misiune transculturală. Era pe la începutul anilor 2000 și ni se părea un vis – de unde în România resursele pentru a pleca în misiune peste mări și țări când noi eram hrăniți uneori de „corbi”, care lăsau plase cu pâine și plăcinte pe clanța ușii de la casa veche de chirpici pe care o închiriam în Valea Merilor?! Dar Dumnezeu e bun, orișicând – ieri, azi și în veac – și a continuat să ne poarte de grijă dincolo de visele și așteptările noastre – atunci și acolo, apoi mai târziu aici – cu aproape 100% din suportul nostru venind din România! Iar mulți dintre voi ați fost „corbii” Lui în tot acest timp! Fie ca Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă răsplătească!

Nici n-am avut vreme să ne dezmeticim bine după friguroasa noaste de Revelion, când termometrele au arătat la miezul nopții -42*C, iar mașina trebuia pornită după fiecare oră vreo 30 de minute să nu înghețe, că am și intrat în focul continuării slujirii noastre aici.

Între 2-5 ianuarie, cu Evgheni Medvedev, păstorul din Biserica Renașterea, unde noi slujim, și cu 13 tineri am fost la o întâlnire de tineret regională la Cita – oraș-capitală a regiuni următoare spre est, aflat la aproape 700 km de Ulan-Ude. A fost un timp binecuvântat, în care și noi, și tinerii am fost motivați la a ne trăi viața în comuniune cu Dumnezeu, experimentând harul Său și mărturisindu-l cu dragoste, îndrăzneală, înțelepciune și fără în rușine celor din jur.

Am sărbătorit și Crăciunul pentru a doua oară, în 6-7 ianuarie – majoritatea covârșitoare a celor care sărbătoresc Crăciunul în Rusia o fac pe stil vechi. Am predicat în seara de ajun din Filipeni 2, încercând să-nvățăm să avem în noi gândul lui Hristos – să fim gata să slujim în smerenie, dezbrăcați de egoism și cu dragoste sacrificială celor din jur! Apoi în ziua Sărbătoririi Nașterii Domnului ne-am bucurat cu biserica și cu prietenii noștri să vedem, într-un fel, roadele „Conferinței despre evanghelizare în context budist tibetan” din luna octombrie, unde s-au pus bazele grupului muzical „Atelierul de Laudă”, format din credincioși din mai multe biserici, grup care are ca viziune evanghelizarea buryaților folosind muzica (compun și uneori traduc noi cântece creștine în limba buryată, în stilul muzical tradițional buryat-mongol). (aici https://tinyurl.com/Craciun-Buryat sau aici https://tinyurl.com/Craciun-Buryat-YouTube puteți vedea puțin atmosfera sărbătorii).

Mâine, 20 ianuarie, după întâlnirea bisericii de dimineață, ne pregătim să plecăm cu mașina, împreună cu câțiva păstori mongoli și buryați, la Kîzîl (Republica Tuva, ~2.500 km din Ulan-Ude – ce să-i faci, distanțele siberiene!) să-i vizităm și să ne încurajăm reciproc în slujire cu cei care au fost în luna octombrie la conferința de pe malul Lacului Baikal de care pomeneam mai sus – cea de evanghelizare în context budist tibetan. Tuvințî (~300.000) sunt un grup etnic turcic înrudit cu mongolii, care în marea lor majoritate practică budismul tibetan și șamanismul, ca și buryații. De acolo vom merge la Krasnoyarsk, unde între 24-26 ianuarie va avea loc conferința „Parteneriatului evanghelizării grupurilor etnice indigene din Siberia, Miazănoapte și Orientul Îndepărtat” – o conferință despre misiunea în mijlocul a zeci de grupuri etnice care populează Siberia și nu numai.

Rugăciunile sunt binevenite și apreciate!

În harul Lui,

Marius Giura