Închide

TREZEȘTE AZI BISERICA!

Nu vorbim despre pronaos, nici despre altar. Nu mă refer la mărimea biroului pastoral sau la funcționalitatea sălii de ședință a comitetului. N-are importanță forma sau înălțimea turlei bisericii, nici valoarea lemnului din care-i făcut amvonul. Doar la oameni poate conta că ești „Prima Biserică…” sau că ești biserica din zona centrală, de lângă Primărie sau cea care a costat atât, și-atât ca să fie construită.

Când mă gândesc la biserică, mă gândesc la oameni, la suflete, la destine, la cei flămânzi și însetați după neprihănire. Aici nu-i vorba de „cei mari” și de „cei mici”, cu toate că avem mandat să creștem copii pentru slava lui Dumnezeu și suntem datori să purtăm de grijă celor bătrâni. Bogații și săracii, cei cu patru clase și cei cu multă carte, cei care au nume, și stare, și poziție, și rude…sunt chemați să fie una cu cei mai neînsemnați dintre oameni. Biserica este frățietatea celor mulți și atât de diferiți, a celor păcătoși, dar pe deplin iertați, celor ce trăiesc pe pământ, dar sunt și-n cer, a acelora pentru care a murit cel mai mare OM-OMUL DUMNEZEU. Numele Lui este Isus Hristos!

Cei care formează biserica au un trecut comun și asemănător, noi toți trăiam după standardele și valorile impuse nouă prin păcat. Am fost eliberați de această robie a firii nu pentru că am fi făcut ceva vrednic prin care să ne câștigăm dreptul de a intra în Biserica Dumnezeului Celui viu, ci pentru că am primit iertare, și milă, și har. Numai așa suntem parte a comunității celor credincioși.

În prezent, Biserica își trăiește menirea. Nu căutăm să fim buni doar la biserică, nu ne manifestăm acea pioșenia doar când venim la rugăciune, doar când ne facem slujba, ci mă silesc să fiu un tată bun și în familie, un strungar credincios în atelier, un om de afaceri cinstit, o soție fidelă și când sunt departe de familia mea, pentru că Dumnezeul meu este al meu în toate locurile și eu sunt chemat să trăiesc pentru EL în văzul tuturor semenilor mei. Reușim? Nu întotdeauna, dar dorința este acolo. Spre asta țintim. Căutăm să fim buni unii cu alții, să ne iubim, să ne ajutăm, să ne purtăm sarcinile unii altora, să facem bine până și dușmanilor noștri, fără a pretinde că o capacitate înnăscută ne duce la un asemenea standard. Deloc. Cel ce ne dă putere este Dumnezeu prin Duhul Sfânt. Trăind în mijlocul societății nu avem voie să trăim ca lumea, doar fiind diferiți, printr-un mod frumos de viață, cu impact și relevanță pentru cei care ne știu, vom avea reușită în misiunea de a câștiga oameni pentru Hristos. La biserică venim să ne rugăm, să cântăm, să ascultăm Evanghelia. Nu obligația ne adună, ci sentimentul apartenenței de Trupul lui Hristos ne dă imbold. Cu reverență ne închinăm lui Dumnezeu și primim totul ca fiind desăvârșit pentru suflet. Nu tratăm ușor lucrurile sfinte și nici nu căutăm să ne împlinim voia noastră. Pocăința trebuie să aibă lacrimi, sfințirea trebuie să fie legământ, dărnicia e dragoste, iubirea e lege, harul nu-i de batjocorit, sufletul e de mare preț, cerul îl dorim, pământul e pentru pregătire…și tot așa!

Când ne ia Domnul de pe pământ destinația trebuie să fie aceeași la toți: cerul! Biserica e rânduită la un viitor glorios. El, Hristos, Mirele va veni să-și ia Mireasa și să o ducă acasă. Biserica din cer va fi completată cu Biserica de pe pământ. În locul acela nicio altă instituție de pe pământ nu va fi prezentă, doar Biserica-Biserica celor spălați în sângele Mielului, Biserica celor sfinți și curați, Biserica celor care au putut spune din inimă curată: „Vino, Doamne Isuse!”

Asigură-te că ești în Biserica adevărată, Biserica plănuită în inima lui Dumnezeu, câștigată de Domnul Isus Hristos și împuternicită de Duhul Sfânt.

Pastor Ioan Cocîrțeu

Camelia Smicală: Am spus de nenumărate ori că la baza sistemului de protecție a copilului din Finlanda stă o afacere de pedofilie. Acum, dovezile încep să iasă la iveală

Camelia Smicală: Am spus de nenumărate ori că la baza sistemului de protecție a copilului din Finlanda stă o afacere de pedofilie. Acum, dovezile încep să iasă la iveală
Medicul Camlia Smicală scrie, într-o nouă postare pe Facebook, că dezvăluiri recente, apărute în presa finlandeză, despre o serie de cazuri de pedofilie, precum și statisticile care arată că numărul agresiunilor sexuale comise asupra copiilor depășesc 60 de procente, nu fac decât să confirme ceea ce ea spune încă de la începutul luptei cu Lastensuojelu, echivalentul finlandez al Barnevernetului norvegian, care i-au luat de lângă ea cei doi copii. Camelia Smicală prezintă și un scurt bilanț a ceea ce a reușit de când se luptă cu sistemul finlandez de protecție a copilului.
„Am spus-o de nenumarate ori in public ca la baza sistemului de protectie a copilului din Finlanda sta o afacere de pedofilie .Din cate imi amintesc ,in interviul dat domnului Victor Roncea,acum cativa ani ,am spus ca ,se urmareste legalizarea pedofiliei. Acum ,dovezile incep sa iasa la iveala.
KRP, fortele speciale finlandeze, afirmă ca aceste cazuri de pedofilie aparute in presa ,sunt doar varful icebergului .Conform statisticilor ,cazurile de agresiune sexuala asupra minorilor ,sunt ,peste 60% comise de catre finlandezi(numai ca  acestea nu prea ies in presa si nici nu prea sunt condamnate )
PS .de cand ma lupt cu sistemul am pierdut tot ce am muncit timp de 22 de ani, am fost condamnata pentru ca noi am fost agresati ,samd dar,am obtinut si urmatoarele:
-KRP a inceput anchetarea caselor de copii din Finlanda si au descoperit ca acolo se intampla lucruri extrem de grave, de la agresiune fizica,psihica ,pana la privare de libertate.Cercetarea continua
-procurorul general al Finlandei(care ne-a respins absolut toate cererile de cercetare a abuzurilor facute asupra noastra)a fost demis si se afla cercetat penal pentru coruptie
-Seful politiei centrale finlandeze(care si el a refuzat cercetarea politiei in cazul nostru ) a fost demis si se afla in cercetare pentru coruptie.
-Avocatul Poporului din Finlanda a facut si el o cercetare in casele de copii din Finlanda si a ajuns la aceleasi concluzii ca si politia. Cercetarea continua si se urmareste ca anul acesta sa fie ascultati toti copiii din casele de copii.
–Serviciile secrete finlandeze cu siguranta au invatat binisor limba romana de cand ne urmaresc.
Asteptam ancheta in justitie ,pentru ca acolo e jale!!!!!!!”, a scris Camelia Smicală.

Cum a ajuns cuvântul „Familie” să declanșeze isterie în rândul angajaților Google: „Este ofensator, nepotrivit, homofob și greșit”

Cum a ajuns cuvântul „Familie" să declanșeze isterie în rândul angajaților Google: „Este ofensator, nepotrivit, homofob și greșit”
Un  șef executiv al companiei Google a declanșat un val de reacții negative din partea angajaților pentru că a folosit cuvântul „familie” într-o prezentare săptămânală, la nivelul companie, conform unor documentelor interne obținute de Fundația Daily News Caller.
Deranjul mare printre angajații Google a fost provocat de cuvântul „familie”, folosit de șeful Google a fost în timp ce discuta despre un produs destinat copiilor. Salariații s-au ofensat, susținând  că termemul folosit presupune că „familiile au copii”, arată documentele. Revolta  a fost atât de mare, încât un vicepreședinte Google a încercat să calmeze spiritele solicitând imediat un raport detaliat despre modul în care compania ar putea deveni mai incluzivă.
Fundația Daily News Caller susține că a primit documentele interne de la o sursă care a insistat asupra păstrării anonimatului. Și care spune că incidentul ar fi avut loc în martie 2017, după prezentarea, in cadrul companiei, a  produselor Unicorn, cuvântul „familie”  fiind considerat sinonim pentru „o familie cu copii ”. Iar legătura dintre familii și copii este, în opinia angajaților,  „ofensatoare, inadecvată, homofobă și greșită”.
În documentul intern în care angajații Google își spun nemulțumirea se menționează:
„Această modalitate de a vorbi subestimează și reprezintă o lipsă de respect. Dacă vorbiți despre „copii”, spuneți „copii”; avem un cuvânt perfect pentru asta. (…) Folosirea termenului „familie” ca sinonim pentru „cu copii” are o legătură strânsă cu organizații profund homofobe. Acest lucru nu înseamnă că nu ar trebui să folosim cuvântul „familie” pentru a ne referi la familii, ci să insistăm asupra faptului că familia nu implică copii.
Chiar și sensul, „potrivit pentru întreaga familie”, care ați putea crede că este inofensiv, este, de asemenea greșit. El funcționează numai dacă avem o concepție comună despre ceea ce înseamnă „întreaga familie”, termen folosit cu preponderență pentru a se referi la o gospodărie cu doi adulți, de sex opus, într-o relație romantică / sexuală, cu doi sau mai mulți copii proprii.
Deci, „potrivit pentru întreaga familie” nu înseamnă „toți oamenii”, înseamnă „toți oamenii din familii”, ceea ce înseamnă fie că toți acești oameni nu fac parte din familii sau ceva mai rău. Utilizați cuvântul „familie” pentru vă referi la o adunare de persoane care pot sau nu trăi împreună și pot sau nu să includă persoane de orice vârstă. Încetați să mai folosiți familie cu sensul de „familie cu copii”!.  Este ofensator, nepotrivit, homofob și greșit”.
Mesajul unui alt angajat supărat suna astfel:
„Folosirea cuvantului FAMILIE se încadrează în agenda  „valorilor familiei”, promovată de  dreapta conservatoare, care este absolut homofobă prin însăși definiția ei. În calitate de persoană heterosexuală, aflată într-o relație, găsesc temernul „familie” ca fiind ofensiv, deoarece exclude ne pe mine și pe prietenul meu, care nu avem copii”.
CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/externe/Cum-a-ajuns-cuvantul-„Familie-sa-declanseze-isterie-in-randul-angajatilor

BISERICA.   Matei : 16: 13-20

download

BISERICA.   Mat : 16: 13-20

 Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui.

 1). INTRODUCERE. Deşi se zice că alcătuirea cărţilor în Biblie[1] nu a fost de inspiraţie divină, este un fapt semnificativ că au fost erudiți care au supervizat structura cărţilor în canonul Noului Testament. De aceea nu este neaşteptat faptul că Evanghelia după Matei este prima carte a Noului Testament Evanghelia după Matei se mişcă în Vechiul Testament de unde reţine profeţiile împlinite despre prima venire a lui Hristos şi apoi “se leagănă” în Noul Testament şi vorbeşte despre noua creaţie a lui Dumnezeu, „Pe această piatră Îmi voi construi biserica Mea”. (Matei 16:18). AUTORUL este Matei a fost un vameş convertit (Matei 9:9), care a fost ales să scrie evreilor despre Mesia. IDEEA PRINCIPALĂ în cartea Matei est că prezintă planul lui Dumnezeu. Expresia Împărăţia cerurilor este particularitate a acestei Evanghelii. Ioan Botezătorul a fost întâiul care a folosit expresia Împărăţia cerurilor (Matei 3:2). El şi-a început lucrarea cu afirmaţia îndrăzneaţă: „Pocăiţi-vă, pentru că împărăţia cerurilor este aproape”. Când Domnul Isus Hristos şi-a început lucrarea, în mod similar a folosit acest anunţ foarte combativ (Matei 4:17). Nici Ioan şi nici Domnul Isus nu au încercat să dezlege înţelesul termenului. Evreii din primul secol, din Palestina, aveau o înţelegere mai limpede a termenului decât membrii bisericilor din societate creştină de astăzi. Numele bisericii nu este sinonim cu împărăţia cerurilor, cu toate că biserica face parte din Împărăţia Cerurilor (Matei 13). Expresia împărăţia lui Dumnezeu nu este sinonimă cu împărăţia cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este un termen mai larg care conţine toată zidirea lui Dumnezeu, inclusiv îngerii. Se va descoperi că termenul împărăţia cerurilor este o exprimare treptată în Evanghelia lui Matei. El a preluat misterul din zilele respingerii Regelui, dar Împăratul a devenit un semănător în lume (Matei 13). Împărăţia va fi întemeiată pe acest pământ la revenirea Regelui (Matei 24-25). Bisericii[2] i-au fost date câteva atribuţii de Dumnezeu spre a se bucura de ele in această . dispensaţie a harului. Acestea sunt:  1. Botezul cu Duh Sfânt (Mat. 3:11),  2. A fi in Hristos si Hristos in Biserica (Col. 1:27),  Biblia (Apoc. 22:18-19),    3. Preoţia credincioşilor (1 Pet. 2:9),  si o părtăşie universala in Trup (Efes. 2:11-22).  4. Ziua de închinare publică este ziua de Duminica[3] , sau ziua „întâi a săptămânii,” (Marcu 16:9); iar sărbători închinate sfinţilor biserica noastră nu celebrează.

 2)). EKKLESIA [4]. Biserica este un fenomen nou testamentul pregătit de Isus Hristos şi susţine că : porţile „Locuinţei morţilor nu o vor birui”. Prin convertire persoana este introdusă în părtăşie cu alţi credincioşi, în Biserică. Biserica este Isus Hristos şi oamenii, şi nu se pot despărţi. Hristos este căpetenie Biserici. Biserica universală[5] nu este o organizaţie pământească vizibilă ci este organismul viu, spiritual, al celor mântuiţi, adică a celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou (Evrei12:23, Efeseni 1: 22-23). Ei întemeiază totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau categorie socială, din toate perioadele din cer şi de pe Pământ.

Se face o nediferenţiere între Biserica ca şi edificiu, clădire, şi Biserica Spirituală. În biserica spirituală se intră prin : convertire, „ Naşterea din Nou” Natura bisericii este locală şi spirituală. Biserica este diferită de lume, în conflict cu lumea şi tinde să o transforme. Biserica este născută la „ Rusalii”. Găsim biserica din Corint ( 1 Cor : 1-2,   Galateni :1.2), etc. La început biserica se întrunea în case particulare, Matei 18:20  Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.”, Rom 16:5, (……………..) Galateni 1:21  După aceea m-am dus în ţinuturile Siriei şi Ciliciei. 22  Şi eram încă necunoscut la faţă Bisericilor lui Hristos, care Sunt în Iudea, Cor. 1:2. Abia în secolul 2 apar casele de rugăciune.

Biserica[6] locala este un grup de credincioşi botezaţi prin cufundare, care se întâlnesc pentru evanghelizare, edificare, părtăşie si închinare (Fapte 2:41-47). Hristos este capul bisericii (Efes. 1:22-23), si singurul conducător in materie de practica si credinţa este Cuvântul Lui Dumnezeu (1 Tim. 3:15;).

Avem o abordare „filozofică” ca şi copii, umbre imperfecte şi o abordare „istorică”, ce înseamnă angajarea ei în realităţile acestei lumi. Cuvântul grecesc pentru biserică este ekklesia şi înseamnă adunarea credincioşilor, care trebuie să aibă o relaţie mântuitoare cu Isus Hristos, iar în ebraică avem cuvântul „qahal”, „edah” ce înseamnă convocarea poporului lui Dumnezeu. În Vechiul Testament şi Noul Testament, Dumnezeu este acela care vorbeşte.

2). Imagini biblice despre Biserică[7]. Reţinem despre imaginea Biserici ca şi :

 Popor 1 Petru 2:9  Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; „Templul Duhului Sfânt” , sau

Templul lui Dumnezeu 1 Corinteni 3:16  Nu ştiţi că voi Sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? Şi

Trupul lui Hristos 1 Corinteni 12:12  Căci, după cum trupul este unul şi are multe mădulare, şi după cum toate mădularele trupului, cu toate că Sunt mai multe, Sunt un singur trup, tot aşa este şi Hristos. 13  Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh. 14  Astfel, trupul nu este un singur mădular, ci mai multe.

Avem metafore” despre biserică ca şi : familie, mireasă : Apocalipsa 21:9  Apoi unul din cei şapte îngeri, care ţineau cele şapte potire, pline cu cele din urmă şapte urgii, a venit şi a vorbit cu mine, şi mi-a zis: „Vino să-ţi arăt mireasa, nevasta Mielului!” viţa şi mlădiţele, măslinul, holdele : Ioan 4:35  Nu ziceţi voi că mai Sunt patru luni până la seceriş? Iată, Eu vă spun: Ridicaţi-vă ochii, şi priviţi holdele, care Sunt albe acum, gata pentru seceriş., casă, Noul Templu,   Casa lui Dumnezeu. De asemenea Biserica este o aproximare a Împărăţiei lui Dumnezeu.

3). Probleme speciale[8].

Una din probleme este Biserica şi Împărăţia. Biserica este domeniul lui Dumnezeu format din oameni. Împărăţia este tot domeniul lui Dumnezeu, iar noi suntem supuşi. Ele tind să fie una. Biserica mărturiseşte despre Împărăţie, este un instrument, o manifestare, o exprimare a Împărăţiei lui Dumnezeu pe Pământ. De asemenea arată aspectul relațiilor din cadrul Împărăției. Acest lucru este foarte bine exprimat în Predica de pe Munte din Matei cap.5-7

 Biserica şi Israelul, este o altă problemă în care Israelul va fi mântuit prin intrarea în Biserică, se pare că va fi o întoarcere în masă. Romani 11:25  Fraţilor, ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. Pentru reformatori Biserica este alcătuită din cei justificaţi prin credinţă. Justificarea prin credinţă este un punct esenţial. Cine modifică conţinutul Evangheliei se poate pierde. Matei 16:18  Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. Biserica este distincta față de Israel (1 Cor. 10:32), si de Împărăţia Lui Dumnezeu (1 Cor. 1:13)[9] . 2 Petru 2:3  În lăcomia lor vor căuta ca, prin cuvântări înşelătoare, să aibă un câştig de la voi. Dar osânda îi paşte de multă vreme, şi pierzarea lor nu dormitează.

4). REVELAŢIA[10] ver 16-17

 Era o cerinţă ca discipolii să confirma acest lucru, să facă această mărturisire. Sigur că Petru este purtătorul de cuvânt al adepţilor lui Isus. Ca şi în alte situaţii el nu are trebuinţă de prea mult timp pentru a da replică potrivită. Numaidecât are răspunsul: “Tu eşti Hristosul!” Aceasta constituie că el este Mesia, Unsul, cel prevestit. El era împlinirea acelor profeţii, El era Mesia cel aşteptat de veacuri. De aceea în mod similar Petru recunoaşte că Domnul este Fiul Dumnezeului Cel viu. Era o dovadă completă cu privire la identitatea Domnului Isus.   Recunoaşterea autentică a identităţi a Domnului Isus este o revelaţie a Duhului Sfânt. Nimeni nu are posibilitatea de indica pe Hristosul lui Dumnezeu, ca Domn fără aportul Duhului Sfânt.   Prozeliţii nu au obţine această înţelepciune pentru că au experimentat cu Domnul o perioadă de trei ani, ci pentru că Duhul Sfânt al lui Dumnezeu le-a revelat acest lucru. Socotesc că este deja un fapt cunoscut de acum, că atunci când Domnul Isus va ajunge pentru a doua oară el va veni să răpească Biserica Sa. Ori, nu poţi face parte din Biserica Sa, dacă nu confirmi că Domnul Isus este Mesia, Hristosul, Fiul lui Dumnezeu. Remarcaţi numai ce-i zice Domnul Isus lui Petru, după ce Petru realizează acea splendidă confirmare şi apreciere cu privire la identitatea Domnului Isus.

5). BISERICA.[11] ver 18-20

Aceasta este prima referire în Noul Testament la Biserica Domnului Isus. Însă, aşa întrucât am văzut, este mai întâi de trebuinţă să se confirma cine este Domnul Isus. Este înţelegerea despre o realitate în care se ilustrează şi se că constituie expresia despre recunoaşterea a   însuşirii de Domn ca Mântuitorului nostru personal. Să observa cu mai mare grijă acest verset. De ce stâncă zice Domnul Isus aici? Care anume lucru arăta că stânca pe care va întemeia El Biserica? Se poate a se pune de acord spun că este Petru şi acest fapt însemnă în mod foarte real că Petru a jucat un rol o misiune deosebită în întocmire Bisericii, dar când este vorba despre întemeierea ei, iniţiatorul ei, Isus Hristos cred că este vorba de altcineva. Nu poate fi altcineva decât Domnul Isus. Biserica este construită pe Domnul Isus Hristos. Tocmai Petru oferă o explicaţie în acest sens. Apropiaţi-vă de El, piatra vie, lepădată de oameni, dar aleasă şi scumpă înaintea lui Dumnezeu. (1 Petru 2:4)   Aşadar Domnul Isus este stânca. El este acela pe care este clădită Biserica. Însă atunci când face Domnul Isus această mărturisire nu era nici o biserică pentru că încă nu era finalizat lucrarea Lui. Biserica este construită şi este bazată pe sacrificiu Domnului Isus pe moartea şi învierea Lui. El zice că porţile locuinţei morţilor nu va reuşi să o înfrângă şi este foarte adevărat, pentru că Domnul Isus arătă că este învingător ei. Deci când El va ajunge din nou, toţi cei care există şi sunt   ai Lui vor fi înviaţi pentru o nouă viaţă. Însă învestitura Bisericii însemnă ceva şi mai mare. Domnul Isus rosteşte faptul   că Bisericii îi vor fi încredinţate cheile Împărăţiei.     Însemnă că aceste chei date lui Simon Petru? Răspunsul este Nu, ci ele sunt date tuturor acelora care au clădit şi proclamat aceeaşi dovadă cu apreciere la Lucrarea şi Persoana Domnului Isus. De multe ori persoanele au impresia că aceste chei se prezenta ca o putere pe care o moştenit-o în mod distinct bisericile sau slujitorii lor. Dar însemnă mai degrabă o   expresie despre responsabilitatea pe care o ocupa bisericile şi persoanele cu privire la proclamarea Împărăţiei. Suntem obligat ca prin existenţa şi manifestare noastră să desfacem şi să luminăm calea Împărăţiei către toţi pământenii. Este responsabilitatea noastră să descoperim cine este Domnul Isus în ceea ce ne priveşte pe noi ca Isus Hristos în postura de Mântuitor personal şi apoi să extindem şi pentru ceilalţi oameni. Isus Hristos a murit pentru a acoperii păcatele lumii întregi. Iar noi ce responsabilitate avem? Să deschide Împărăţia. Este ceva mai mare decât o responsabilitate. Este o mare preţuire pe care ne-o realizat-o Dumnezeu. În isus v.20 poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul.

6). Semnele unei biserici adevărate[12] :

Puritatea doctrinelor şi persoane împuternicite de Duhul Sfânt, pentru administrarea sacramentelor, „Cina” şi „Botezul”. Hristos este centrul predicării, urmează Doctrinele Centrale, apoi alte învăţături. (nu se inversează, lucrurile şi din alte învăţături se fac norme de conduită în biserică). Evanghelizarea înseamnă Vestea bună. Isus Hristos a predicat pocăinţa. Evanghelia se concentrează pe Persoana şi lucrarea lui Isus Hristos, şi statutul pe care Îl are: Umanitatea, Divinitatea, Moartea şi Învierea, Poziția pe care o ocupă la dreapta Tatălui de Autoritate și Putere, Judecata finală.

Oameni îndreptăţiţi să le ia, 1 Corinteni 11:27  De aceea, oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic, va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului. 28  Fiecare să se cerceteze, deci, pe sine însuşi, şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta. 29  Căci cine mănâncă şi bea, îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului. Se pune accent pe starea individului, vezi (Fapte 2 : 37-38 *pocăinţa* ). Trebuie să fii membru în Biserică (Fapte 5 : 1-10), ex. Anania şi Safira. Se tinde ca Biserica şi Împărăţia să fie una.

Conducerea biserici este de 4 feluri : episcopală, (Biserica Catolică,) (Condusă de patriarhi Biserica Ortodoxă) prezbiteriană şi congregaţională, (Cultele Neoprotestante) şi fără formă de conducere. (Qakerii, Fraţii, Creştinii după Evanghelie). Conducătorii biserici trebuie să pună accentul pe slujirea Bisericii.   Noi credem in forma congregaţionalistă de guvernământ in biserica (Fapte14:23). Biserica locala este autonoma ( Fapte 14:23; 6:3).

Biserica[13] trebuie sa fie diferenţiată de lume si de orice înfrăţire ne biblica spre a apăra puritatea mesajului Evangheliei (Iuda 3-4). Biserica locala trebuie sa refuze întovărăşirea cu orice organizaţie care deviază de la normele Scripturii (Matei 7:15). Credem de aşadar ca biserica trebuie sa se separe de creştinii care trăiesc in neorânduiala, care nu trăiesc după Cuvântul Lui Dumnezeu, care modifică doctrinele credinţei creştine, sau se angajează in asociere cu păgâni (2 Cor 6:14-17). Cuvântul Lui Dumnezeu ne învaţă sa ne păzim de cei ce introduc învăţături străine de Cuvântul Lui Dumnezeu (2 Tes 3:6; 14-15).

Slujitorul bisericii[14] sunt pastorul si diaconii (1 Tim. 3:1,6). Biblia este limpede cu privire la calităţile acestora (Fapte 6:3). Deşi exista in unele pasagii din Scriptura pluralitate de pastori, nu se întâlnește niciodată inegalitate intre ei (Gal. 2:12). Termenii pastor, episcop, bătrân, se refera la aceeaşi slujba (Fapte 20:17-28; ).

 Semnele [15] unei Biserici adevărate mai sunt :

  1. Autoritatea absoluta a Scripturii, (2 Team 3:16)
  2. Membrii născuţi din nou (Fapte 2:41-47)
  3. Botezul celor ce cred, prin cufundare (Marcu 1:9; Fapte 8:38-39)
  4. Autonomia bisericii locale ( 1Cor 6:1-5)
  5. Separarea de lume si de tot ce este păcat (Matei 22:21)
  6. Libertatea sufletului (Fapte 5:29; 1 Ioan 2:27).

 7.) Funcţiile Biserici[16]. Se găsesc în Faptele Apostolilor 2:42  Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii, şi în rugăciuni.

Evanghelizare, din Matei. 28:18-20, este o poruncă şi o obligaţie. Ucenicii au fost trimişi la Ierusalim, Samaria, Iudeea, marginile pământului, la toate neamurile. Cuvântul folosit este „basar” şi înseamnă proclamarea Evangheliei, nimic în plus, nimic în minus. Avem şi cuvântul „evanghelion” ce exprimă proclamarea activă şi conţinutul proclamat.

Zidirea. Efeseni 4:11  Şi El a dat pe unii apostoli; pe alţii, prooroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători, 12  pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, astfel avem diferite daruri pentru zidirea biserici. În părtăşie bucuria creşte şi durerea se micşorează.

Corectarea şi mustrarea, în acest sens avem ca tipar de disciplină în Matei 18:15  Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te şi mustră-l între tine şi el singur. Dacă te ascultă, ai câştigat pe fratele tău. 16  Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inşi, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori. 17  Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l Bisericii; şi, dacă nu vrea să asculte nici de Biserică, să fie pentru tine ca un păgân şi ca un vameş. şi 1 Cor. 1-16. Mustrarea se face în dragoste şi scopul principal este readucerea persoanei care a păcătuit înapoi în biserică.

Instruirea se face prin chatechizare, şcoala duminicală, predicarea, seminarii, Institute Teologice. În închinare punctul focal este Dumnezeu.

 Preocupări sociale. Lui Isus Hristos ia păsat de cei aflaţi în suferinţă, şi El aşteaptă acte de bunătate de la noi. (Mat. 25:31-46). Iacob vorbeşte despre creştinismul practic. (Iacob: 1-2). Ioan este tăios. 1 Ioan 3:17  Dar cine are bogăţiile lumii acesteia, şi vede pe fratele său în nevoie, şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu? 18  Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul. Amos în Vechiul. Testament, condamnă nedreptatea.

Caracterul biserici. Isus Hristos a îmbrăcat condiţia umană. Trebuie să existe dispoziţie pentru slujire. Isus Hristos a venit să slujească. Matei 20:25  Isus i-a chemat, şi le-a zis: „Ştiţi că domnitorii Neamurilor domnesc peste ele, şi mai marii lor le poruncesc cu stăpânire. 26  Între voi să nu fie aşa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi, să fie slujitorul vostru; 27  şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. 28  Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” Biserica trebuie să fie diferită de lume, în conflict cu ea. Biserica nu trebuie să domine societatea ci să o transforme. Relaţia dintre Biserică şi Stat este o problemă istorică. Ea poate să fie unită cu Statul, într-o stare de vasalitate, dar şi separată de stat. Cea mai bună starea bisericii ca ea să fie funcţională este postura când Biserica este separată de Stat. Biserica trebuie să fie adaptabilă dar fără compromisuri, în alte culturi, alte popoare, sau zone mai bogate sau mai sărace. Mandatul cultural se subordonează obligatoriu mandatului spiritual

8). Concluzii. Dacă La sfârșitul creației Dumnezeu a declarat că toate lucrurile sunt forte bune, întrebare care se pune dacă acest Foarte Bun este posibil ca să fie pervertit. Din păcate răspunsul pentru omenire este Da și istoria cunoscută de noi dovedește acest lucru. Un alt lucru care trebuie precizat este faptul că Dumnezeu în Suveranitatea Sa permite acest fapt. Dumnezeu alege un popor care să fie lumină pentru celelalte popoare, este un nou început, dar și această alegere a poporului evreu, se pervertește în neascultare. Un alt început este momentul apariției pe scena istorie a lui Mesia, și este începutul Religiei Creștine. Din nou se întâmplă același fenomen și asistăm la o degradare etică, fragmentare a doctrinelor, o sumă de tradiții, care strică închinarea adevărată ce trebuie să fie adusă lui Dumnezeu.   De fapt asistăm la o închinare adevărată care curge în istorie paralel cu o închinare falsă și se împlinește în   Geneza 3:15 Evanghelia după Matei, este singura Evanghelie în care se pomenește despre Biserică. De asemenea în Ea este adus în discuție termenul de Împărăția a Cerurilor. Ea leagă în mod armonios vechiul Testament de Noul Testament. Am văzut mai sus că ea primește un mandat și are funcții principale. Biserica este întemeiată în mod divin. Isus Hristos vorbeşte despre ea la modul viitor.   Biserica este o continuare a lucrării lui Isus Hristos, o părtăşie a credinciosului regenerat cu Trinitatea prin ajutorul Duhului Sfânt. Hristos face afirmația că *porțile locuinței morții nu o vor putea birui* Hristos este capul Bisericii iar noi suntem trupul Lui. Există biserica vizibilă locală și biserica invizibilă a celor Născuți din Nou. Oamenii mereu fac confuzie între clădirea bisericii și credincioșii ca și Trup. Avem abordări biblice a bisericii, filozofice și istorice. De asemenea avem imagini biblice despre Biserică, ca popor, Templu, Trup, dar și metafore despre biserică ca mireasă, măslin, holde etc. Din problemele speciale ale bisericii se remarcă Biserica și Împărăția și Biserica și Israelul. Petru a avut o revelație în privința Domnului Isus Hristos dar și o promisiune *Piatră* ca temelia a bisericii, care de fapt este Hristos. Dar și noi credincioșii suntem pietre vii zidite în Templul lui Hristos. Semnele unei biserici adevărate sunt puritatea doctrinelor și calitatea credincioșilor care administrează sacramentele și a celor care se împărtășesc din sacramente. Conducere Bisericii a rămas la latitudinea oamenilor conduși de Duhul Sfânt, în care ei au rol de slujire așa cum a procedat și Hristos. Relația dintre Biserică și Stat, respectiv lume, trebuie să predomine în separare și diferență față de ele, având un rol de conservare și iluminare în mijlocul întunericului. Biserica are și funcții importante care sunt neapărat necesare. Acestea sunt evanghelizarea, zidirea, corectarea și mustrarea dar este necesar și un aspect social. De asemenea Biserica trebuie să aibă și un caracter de slujire, modelul Fiind Hristos. La fel nu trebuie neglijate funcţiile bisericii din Fap. 2:42 Ea este o lucrarea a Duhului Sfânt şi prin ea ne vorbeşte Dumnezeu. Se remarcă ideea de Trup, toţi suferă, toţi se bucură. Evanghelia predicată trebuie să fie curată şi exclusivă. Fiecare credincios din Biserică trebuie să lupte pentru o biserică adevărată

Matei 16: 13-20   : 13 Isus a venit în părţile Cezarii lui Filip, şi a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că Sunt Eu, Fiul omului?” 14  Ei au răspuns: „Unii zic că eşti Ioan Botezătorul; alţii: Ilie; alţii: Ieremia sau unul din prooroci.” 15  „Dar voi” le-a zis El „cine ziceţi că Sunt?” 16  Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” 17  Isus a luat din nou cuvântul, şi i-a zis: „Ferice de tine, Simone, fiul lui Iona; fiindcă nu carnea şi sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este în ceruri.18  Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. 19  Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor, şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri.” 20  Atunci a poruncit ucenicilor Săi să nu spună nimănui că El este Hristosul.

10). Bibliografie :

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ Sorin Mikloş

Sait http://www.baptist-tm.ro/

Biblia de Dumitru   Corinlescu

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

 Ardelean Viorel

[1] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ Sorin Mikloş

[2] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[3] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[4] Ardelean Viorel

[5] Sait http://www.baptist-tm.ro/

[6] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[7] Ardelean Viorel

[8] Ardelean Viorel

[9] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[10] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[11] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[12] Ardelean Viorel

[13] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[14] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[15] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[16] Ardelean Viorel

Planul de mântuire – Partea II (Auto-soterismul) Benjamin B. Warfield

download

Planul de mântuire – Partea II (Auto-soterismul)

Benjamin B. Warfield

Din punct de vedere fundamental există doar două doctrine despre mântuire: că ea este de la Dumnezeu, şi că ea este de la noi. Prima este doctrina Creştinismului comun, ultima este doctrina păgânismului universal. „Principiul păgânismului,” remarca Dr. Herman Bavinek, „este negativ, negarea adevăratului Dumnezeu şi a darului harului Său; şi pozitiv, noţiunea că mântuirea poate fi asigurată prin propria putere şi înţelepciune a omului. ‚Hai să ne zidim o cetate şi un turn al cărui vârf să atingă cerul şi să ne facem un nume’ Geneza 11:4. Dacă lucrările prin care păgânismul caută calea mântuirii aduce sau nu o caracteristică mai rituală sau una mai etică, sau dacă sunt sau nu de vreo natură mai pozitivă sau mai negativă, în oricare caz omul rămâne propriul său salvator; toate religiile în afara Creştinismului sunt auto-soterice. . . Filozofia însă nu a făcut nici un avans în această privinţă: însăşi Kant şi Schopenhauer, care, având ochiul lor pe păcătoşenia înnăscută a omului recunosc necesitatea unei regenerări, ajung în cele din urmă la un apel al voinţei, al înţelepciunii şi puterii omului.”

A fost chiar nimerit, prin urmare, atunci când Jerome a pronunţat Pelagianismul, primul sistem organizat de auto-mântuire învăţat de Biserică, „erezia lui Pitagora şi Zeno”. Aceasta a fost în efectul ei cristalizarea în forme creştine a eticii stoice larg difuzate, de care gândul oamenilor ar fi fost guvernat în decursul întregii istorii a Bisericii ce a urmat. În jurul principiului central al abilităţii plenare a voinţei umane, ţinută şi proclamată cu o deplină confidenţă, nu în forma negativă slabă prin care obligativitatea este limitată de abilitate, ci în forma pozitivă triumfătoare a faptului că abilitatea este pe deplin competentă faţă de întreaga obligaţie, Pelagius, în nici un caz un sistematizator, a construit cu sistem complet auto-soteric. Pe de-o parte acest sistem a fost protejat de negarea oricărei „căderi” îndurate de omenire în primul rând, şi în consecinţă a oricărei atrageri după sine a răului, fie că este din păcat sau simpla slăbiciune, care a derivat din istoria sa trecută. Fiecare om este născut în aceeaşi condiţie în care a fost creat Adam şi fiecare om îşi continuă viaţa în aceeaşi condiţie în care este născut. Prin căderea sa Adam ne-a dat cel mult un exemplu rău, care, totuşi, nu trebuie să îl urmăm decât dacă îl alegem noi; şi păcatele noastre din trecut, deşi vom da socoteală pentru ele şi va trebui să îndurăm pedeapsa dreaptă pentru ele, nu pot în nici un fel să rezume sau să contracte puterea noastră inerentă de a face ceea ce este drept. „Eu spun,” declara Pelagius, „că omul e capabil să fie fără păcat, şi că el e capabil să ţină poruncile lui Dumnezeu.” Şi această abilitate rămâne intactă nu numai după ce Adam a căzut în păcat ci şi chiar după ce păcătuim noi. Aceasta este, aşa cum declara Julian de Eclanum, „la fel de complet după păcate ca atunci cum era înaintea păcatelor.” În oricare moment ales de el, totuşi, orice om poate înceta orice păcătuire şi din acel punct înainte să fie şi să continue perfect. Pe de altă parte, această afirmaţie din jurul întregii abilităţi de a împlini fiecare neprihănire este protejată de negarea întregului „har”, în sensul ajutorului interior din partea lui Dumnezeu. Şi un astfel de ajutor de la Dumnezeu nu este necesar, şi nici nu este oferit; fiecare om lucrează în sensul cel mai absolut propria sa mântuire: ori cu frică şi tremur sau nu, aceasta va depinde doar de propriul său temperament. Pentru a fi siguri, termenul „har” este prea adânc întipărit în reprezentările Scripturale pentru a fi total înlăturat. Pelagienii au continuat prin urmare să îl întrebuinţeze, însă îl explicau după o modalitate care îl golea de sarcina sa Scripturală. Prin „har” ai eu vrut să spună că înzestrarea fundamentală a omului cu inalienabila sa libertate a voinţei, şi odată cu aceasta, convingerile pe care Dumnezeu le-a întrebuinţat pentru ca acesta să-şi poată folosi libertatea pentru bine.

Schema Pelagiană îmbrăţişează prin urmare următoarele puncte. Dumnezeu l-a înzestrat pe om cu o libertate a voinţei inalienabilă, prin a cărei virtute el este pe deplin capabil să facă tot ceea ce i se cere să facă. Acestui mare dar Dumnezeu a adăugat darurile legii şi evanghelia pentru a ilumina calea neprihănirii şi de a-l convinge pe om să o urmeze, ba chiar şi darul lui Hristos de a oferi o ispăşire pentru păcatele din trecut pentru toţi cei ce vor trăi neprihăniţi, în special pentru a oferi un exemplu. Aceia care, fiind sub convingerile acestea şi în puterea libertăţi lor imposibil de eradicat, se întorc de la păcatele lor la neprihănire, vor fi acceptaţi de Dumnezeu neprihănit şi răsplătiţi ca atare.

Aceasta a fost prima schemă pur auto-soterică publicată în Biserică, şi este întru totul tipică tuturor acelora care au urmato din acea zi şi până acum.

În cadrul providenţei lui Dumnezeu publicarea acestei scheme auto-soterice a fost imediat întâmpinată de o afirmaţie pe cât de clară pe atât de consistentă produsă de doctrina „harului”, aşa că marele conflict dintre har şi voinţă a fost dezbătut pentru Biserică odată pentru totdeauna în acei ani de deschidere a secolului al cincisprezecelea. Campionul harului din această controversă a fost Augustin, al cărui întreg sistem pivota în jurul declaraţiei harului ca fiind singura sursă a întregului bine din om pe atât de adevărat şi de complet ca cel al lui Pelagius referitor la declaraţia despre abilitatea plenară a neajutoratei voinţe de a îndeplini neprihănirea. Atingerea declaraţiei lui Augustin este drept revelată de către cererile Conciliului de la Cartagina din 417-418 d. Hr., care a refuzat să fie satisfăcut de ceva mai puţin decât o recunoaştere neechivocă a faptului că „noi suntem ajutaţi de harul lui Dumnezeu, prin Hristos, nu numai să ştim dar şi să facem ceea ce este drept, în fiecare act unic, aşa încât fără de har noi nu putem avea, gândi, vorbi, sau face ceva care are de a face cu pietatea.” Opoziţia dintre cele două sisteme a fost astfel absolută. Într-unul, totul era atribuit omului; într-altul totul a fost atribuit lui Dumnezeu. În ele, două religii, singurele două religii posibile de jos, s-au întâlnit pe câmpul de luptă: religia credinţei şi religia faptelor; religia care alungă eul şi care îşi pune toată nădejdea pe Dumnezeu Salvatorul, şi religia care îşi pune întreaga încredere în eu; sau din moment ce religia în însăşi natura ei exprimă dependenţa de Dumnezeu, religia în puritatea concepţiei ei şi un simplu moralism cvasi-religios. Bătălia a fost aprinsă, însă din fericire problema nu a fost îndoielnică. În triumful Augustinianismului s-a stabilit odată pentru totdeauna faptul că Creştinismul avea sa rămână o religie, şi încă o religie pentru oamenii păcătoşi, care au nevoie de mântuire, şi nu pentru a putrezi într-un simplu sistem etic, potrivit doar pentru cei drepţi care nu au nevoie de mântuire.

Dar, după cum ni s-a spus că preţul libertăţii este vigilenţa veşnică, aşa Biserica a descoperit curând că religia în sine poate fi stăvilită doar prin costul luptei perpetue. Pelagianismul a murit din greu; sau mai degrabă acesta nu a murit deloc, ci doar s-a retras mai mult sau mai puţin din vedere şi şi-a aşteptat vremea lui; între timp a necăjit Biserica cu forme modificate ale sale, modificate doar îndeajuns pentru a scăpa de litera de condamnare a Bisericii. În locul Pelagianismului a păşit deodată Semi-pelagianismul; apoi controversa cu Semi-pelagianismul a avut loc şi a fost înfrântă, în locul său apărând semi-semi-pelagianismul în care Conciliul de la Orange a trădat Biserica, geniul unui Aquinas a sistematizat pentru ea, şi Conciliul de la Trent a legat în fine cu nituri de fier acea porţiune a bisericii care a ascultat de acesta. Necesitatea harului a fost recunoscută ca fiind rezultatul controversei Pelagiene: anticiparea sa, drept rezultat al controversei Semi-pelagiene: însă eficacitatea ei sigură, „irezistibilitatea” sa după cum o numesc oamenii, a fost compromisul fatal pe care cei de la Orange l-au negat, astfel marşul cuceritor al Augustinianismului a fost verificat şi pura mărturisire a mântuirii doar prin har a devenit pentru totdeauna imposibilă în cadrul acelei secţiuni a Bisericii a cărei laudă măreaţă este că aceasta este semper eadem. Nu a mai fost posibilă din punct de vedere legal, într-adevăr, ca în cadrul limitelor Bisericii să se atribuie omului, odată cu Pelagienii, întreaga mântuire; şi nici cu Semi-pelagienii, iniţierea mântuirii. Însă nici nu mai era legal posibil să atribui mântuirea atât de deplin harului lui Dumnezeu încât aceasta se putea realiza pe sine fără ajutorul voinţei discreditate a omului, ajutorul ei doar ca împuternicită şi mişcată într-adevăr de harul anticipat, însă nu mişcat în mod efectiv, pentru ca acesta să nu poată să împiedice şi să apere operaţiile harului salvator.

Gravitatea acestui sistem Synergistic este în mod evident descendent, şi prin urmare nu putem fi surprinşi să aflăm că aceasta a căzut cu uşurinţă în acel Semi-pelagianism expres care, în ciuda condamnării sale oficiale de către Biserică, se pare că a format credinţa practică a majorităţii oamenilor din Evul Mediu, şi în care actul determinant în mântuire este atribuit nu harului lui Dumnezeu care transmite mântuire, ci în consensul voinţei, oferind harului atotputernic al lui Dumnezeu eficienţa acestuia. Aici este o lucrare a mântuirii deşi nu atât de evidentă ca în timpul purului Pelagianism; şi în consecinţă, în decursul Evului Mediu, Legalismul a domnit în mod suprem, un legalism care a produs în mod precis aceleaşi efecte ca ceea ce descrie Heinrich Weinel atât de intens, ca manifestându-se pe sine în cercurile evreieşti din care a ieşit apostolul Pavel. „Numai acela poate fi fericit sub o dispensaţie a legii,” spune Weinel, „care poate să trăiască o minciună de o viaţă. . . Însă mândru, în mod vădit, pentru că naturile consistente nu pot fi amânate cu o minciună. Dacă nu pot să reziste, ei mor din minciună; dacă sunt tari, minciuna este cea care moare. Minciuna inerentă în lege a fost presupunerea că aceasta putea fi împlinită. Fiecare din asociaţii lui Pavel au înţeles că porunca nu putea fi ţinută, însă nu ca un câştig pentru ei. Bătrânul s-a comportat în prezenţa celui mai tânăr ca şi când aceasta ar putea fi ţinută; unul credea prin tăria celuilalt şi nu a recunoscut imposibilitatea faţă de sine. Ei s-au orbit prin propriul lor păcat prin a se compara cu alţi oameni drepţi, şi au recurs la îndepărtatele vârste ale lui Enoh, Noe şi Daniel, pentru a putea produce apărători pentru sufletele lor. Ei au sperat că Dumnezeu ar lăsa ca faptele bune ale sfinţilor să acopere deficienţele lor, iar aceştia nu au uitat să se roage ocazional pentru milă, însă ei au ţinut în întregime de minciună şi au mers mai departe de parcă totul ar fi fost bine.”

Aceasta este o adevărată imagine a Evului Mediu. Oamenii ştiau foarte bine că nu putea să câştige pentru ei înşişi mântuirea chiar şi sub stimularea harului lui Dumnezeu; ei ştiau prea bine că au eşuat în „faptele lor bune”, în fiecare stagiu, şi cu toate acestea au susţinut oribila ficţiune. Nu au fost acolo oameni puternici care să „omoare minciuna”? Oamenii puternici apăreau ici şi acolo, un Gottschalk în secolul al nouălea, un Bradwardine, un Wyclif în al paisprezecelea, un Huss în al cincisprezecelea, un Jansen întârziat în al şaptesprezecelea; însă în ciuda protestelor lor, minciuna încă a mai trăit până ce în final a apărut adevăratul bărbat puternic, Martin Luther, şi minciuna a murit. Augustinianismul care era reprezentat în Biserica din Roma nu putea fi suprimat. Biserică s-a legat pe sine că ea nu va conţine aceasta. Nu a existat nimic pentru ea apoi decât dacă ar fi ieşit din limitele Bisericii şi să curgă din ea. Explozia a venit în ceea ce noi numim Reformă. Căci Reforma nu este nimic altceva decât Augustinianism care a ajuns în drepturile sale: întoarcerea de la tot ceea ce este uman pentru a se baza doar pe Dumnezeu pentru mântuire.

În consecinţă, nimic nu este mai fundamental în doctrina Reformatorilor decât inabilitatea completă a omului şi a nevoii sale absolute de harul divin; şi Reformatorii nu stau împotriva la nimic mai ferm decât faţă de atribuirea omului a puterii native de bine. Pentru Luther, Pelagianismul a fost erezia ereziilor, din punct de vedere religios a perspectivei echivalente cu necredinţa, din punct de vedere etic a simplei vanităţi. Acesta a fost „pentru el termenul cuprinzător pentru tot ceea ce el doreşte să atace în Biserica Catolică.” Tratatul său De Servo Arbitrio scris împotriva exaltării Pelagianiste a lui Erasmus a abilităţii umane, a fost estimat de el ca fiind singura dintre cărţile sale, în afara Catehismului, în care nu a găsit nimic de corectat. „Cât despre doctrina voinţei libere aşa cum a fost predicată înaintea lui Luther şi care a apărut în alţi Reformatori,” scrie Calvin, „ce alt efect ar fi putut acea aceasta decât de a-i umple pe oameni de o opinie trufaşă despre propria lor virtute, umflându-i cu vanitate, şi lăsând nici un alt loc pentru harul şi asistenţa Duhului Sfânt.” „Atunci când noi spunem unui om,” scrie el din nou, „să caute neprihănirea şi viaţa în afara sinelui său, adică doar în Hristos, deoarece el nu are în sine decât păcat şi moarte, se naşte imediat o controversă cu referire la libertatea şi puterea voinţei. Căci dacă omul are vro abilitate a sa de a-i sluji lui Dumnezeu, el nu obţine în întregime mântuirea prin harul lui Hristos, ci în parte o atribuie şi lui însuşi. Deşi nu negăm faptul că omul acţionează spontan şi dintr-o liberă voinţă atunci când este călăuzit de Duhul Sfânt, noi susţinem că întreaga sa natură este impregnată cu depravare pe care de la sine nu deţine nici o abilitate de a acţiona în mod corect.”

Cu toate acestea, nu a durat mult până ce şi în aceste cercuri de Augustinianism realizat, în care atribuirea mântuirii doar lui Dumnezeu era ceva ca o pasiune, aluatul vechi al auto-salvării a început să lucreze din nou. Aceasta nu a fost într-o persoană mai mică decât Philip Melanchthon în care această nouă „cădere din har a intrat în gândirea Reformei, deşi în cadrul învăţăturii sale aceasta a făcut doar un mic progres. Trei perioade sunt distincte în dezvoltarea doctrinei sale. În prima dintre acestea el a fost un Augustinian atât de pur ca şi Luther sau Calvin. În cea de-a doua, începând cu 1527, el începe să meargă la şcoala lui Aristotel în cadrul doctrinei sale generale despre voinţă. În cea de-a treia, din 1532, el permite voinţei omului, deşi doar ca o putere pur formală, un oarecare loc în însăşi cadrul procesului de mântuire: aceasta poate pune afecţiunile spirituale create doar de Duhul Sfânt în lanţuri sau pe tron. De la acest început, synergismul a căpătat rapid formă în Biserica Luterană. Aceasta s-a confruntat cu opoziţia, e adevărat: Luteranii vechi, un Amsdorf, un Flacius, un Wigand, un Brenz erau cu toţi Augustinieni convinşi. Însă opoziţia nu era aşa de prietenoasă precum dacă nu ar fi fost la înălţime controversa cu Calviniştii. Chiar Brenz i-a permis lui Strigel să-l tachineze pe acesta la Disputa Weimar cu predestinaţionismul lui, fără să o ia ca o ofensă. Astfel Andrea putea corupe doctrina lui Luther la Conferinţa de la Mompelgard, 1586, fără nici o mustrare; Aegidius Hunnius putea să înveţe în mod deschis responsabilitatea harului; şi John Gerhard putea să condiţioneze alegerea pe previziunea credinţei. Apoi Melanchthon s-a jucat cu astfel de fraze ambigue de genul „Dumnezeu îi atrage pe cei ce vor la Sine”, „Voinţa liberă este puterea omului de a se aplica pe sine însuşi harului”, care erau de fapt un joc cu focul. O sută de ani mai târziu teologii Saxoni, Hoe van Hohenegg şi Policarp Leyser la Conferinţa din Leipzig din martie 1631 au putut să reprezinte cu confidenţă drept doctrină Luterană declaraţia că „Dumnezeu ne alege cu siguranţă din har în Hristos; însă aceasta a avut loc conform prevederii aceluia care ar crede în mod adevărat şi constant în Hristos; iar pe aceia pe care Dumnezeu i-a întrezărit să ar crede, acestora El i-a predestinat şi i-a ales să-i facă binecuvântaţi şi slăviţi.” Harul făcător de minuni al lui Dumnezeu care învie pe morţi pe care Luther l-a proclamat aşa de pasionat, a fost de acum pus în întregime la dispoziţia acelei voinţe a omului pe care Luther a declarat-o a fi total robită păcatului şi capabilă de a se mişca în partea bună doar atâta timp cât aceasta este adusă şi produsă de har.

Lucrurile nu s-au îmbunătăţit odată cu trecerea anilor. Unul între cei mai stimaţi învăţători luterani ale zilelor noastre, Wilhem Schmidt, profesor de teologie la Breslau, nu spune că „scopul divin şi dragostea se pot realiza doar cu şi prin voinţa fiinţei faţă de care este direcţionat aceasta;” şi „într-un cuvânt există împotriva decretelor sfinte a lui Dumnezeu o libertate stabilită de sine însuşi, faţă de care ele sunt de obicei destul de zdrobiţi, şi se prea poate ca la fiecare caz individual să fie zdrobiţi.” Prin urmare el nu este mulţumit să respingă predestinatio stricte dicta a Calviniştilor, ci repudiază în mod egal predestinatio late dicta a preoţilor vechi luterani, care învaţă un decret al lui Dumnezeu prin care toţi oamenii sunt desemnaţi mântuirii printr-o voinţă antecedentă, în timp ce printr-o voinţă consecventă toţi aceştia sunt puşi deoparte şi ordinaţi spre salvare, care, Dumnezeu prevede, „vor crede în final în Hristos”. Căci, spune el, „cu divinul, adică, infailibila prevedere a lor, deciziile oamenilor încetează să mai fie libere.” Astfel, nu numai predestinarea divină dar şi prevederea divină sunt sacrificate pe altarul libertăţii umane, iar concluzia întregii materii este enunţată în următoarele cuvinte: „Toţi oamenii sunt, în ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu, scrişi în Cartea Vieţii (benevolentia universalis) dar care dintre ei stau scrişi în ea este determinat în final doar la sfârşitul zilei.” Rezultatul nu poate fi cunoscut dinainte, nici chiar de Dumnezeu. Nu este îndeajuns ca răscumpărarea să implice voinţa, aşa încât el să spună că nu există răscumpărare „decât dacă păcătosul cooperează foarte energic cu aceasta”, chiar dacă aceasta ar fi interpretată ca însemnând că „îi permite acestuia să fie răscumpărat”. Trebuie să continuăm şi să spunem că „răscumpărarea trebuie să eşueze în finalul ei şi să rămână fără efect, oricât de mult ar dori voinţa divină de dragoste şi sfat de mântuire să fie altfel, dacă efectul ei nu este dată de admiterea omului că, din propria sa iniţiativă, el apucă mână salvatoare şi face penitenţă, o rupe cu păcatul şi duce o viaţă neprihănită.” Atunci când Schmidt apare ca să vorbească despre Aplicarea Mântuirii de către Duhul Sfânt, el este explicit în a nega faţă de Duhul Sfânt orice putere de a produce mântuirea într-un suflet nedoritor. „Chiar Duhul Sfânt,” ne spune el, „nu poate, în prezenţa voinţei libere ce aparţine omului prin natura sa, să constrângă pe nimeni să accepte mântuirea. Chiar el poate realiza scopul său mântuitor cu noi doar dacă nu împiedicăm, dacă nu ne retragem, sau dacă nu ne opunem lucrării lui pentru noi. Toate aceste ne stau în puterea noastră şi el este neajutorat (ohnmachtig) referitor la aceasta dacă o folosim greşit. . . Cel care nu voieşte să fie mântuit nu poate fi ajutat nici măcar de Duhul Sfânt.”

Declaraţia de sine ar putea să meargă mai departe, poate nu chiar ca în acele agitate dar sigure versete rostite de W. W. Henley:

Din noaptea care mă acoperă,

Neagră ca groapa de la pol la pol,

Eu mulţumesc de ceea ce ar face Dumnezeu

Pentru sufletul meu de necucerit.

În prinsoarea criminală a circumstanţei

Eu nu m-am dat înapoi şi nici nu am strigat,

Sub loviturile de bâtă ale şansei

Capul îmi este sângerat, dar nu aplecat.

Dincolo de-acest loc de lacrimi şi mânie

Se vede doar Oroarea umbrei,

Dar chiar şi ameninţarea anilor

Mă va găsi şi sunt neînfricat.

Nu mai contează cât e de dreaptă poarta,

Cât de-ncărcate cu pedeapsă este pergamentul,

Eu sunt stăpânul soartei mele:

Sunt căpitanul sufletului meu.

Acesta este cu siguranţă Pelagianisim neruşinat – doar dacă nu am prefera să îl numim păgânism veritabil. Şi totuşi acesta este citat cu o caldă aprobare de către un lucrător stimat la Bisericii Scoţiei, scriind chiar în spiritul ei despre marele subiect al „Alegerii”. El foloseşte aceasta pe loc pentru a sprijină o declaraţie plăcută a principiului Pelagian fundamental că abilitatea limită obligaţia: „Această viaţă conştientă care vorbeşte spunând ‚Ar trebui’, trezeşte un ecou la fel de sigur, care spune ‚Pentru că ar trebui eu pot’. Acel ‚pot’ rămâne pentru totdeauna, deşi poate deveni slăbit.” Pelagius nu ar mai putea cere nimic.

Se poate deduce dintr-un astfel de fenomen ca cel care a fost menţionat faptul că Bisericile Reformate, deşi îşi păstrează mărturia lor Augustiniană pe care nu ar putea-o face cea luterană, şi debarasându-se de Semi-pelagianismul Arminian care a apărut devreme în secolul al şaptesprezecelea pentru a-i ofensa aşa cum luteranii nu ar putea-o face faţă de synergismul lor, au devenit cu toate acestea în zilele noastre unite cu aceleaşi concepţii Pelagianizatoate. Aceasta este adevărat în ceea ce priveşte confruntarea noastră de astăzi, chiar şi în Bisericile Reformate, cu cele mai nemăsurate declaraţii despre independenţa umană, şi despre calitatea necontrolată şi de neprezis a acţiunii voinţei umane. Extremele spre care poate merge aceasta sunt de-a dreptul ilustrate de nişte remarci, fără îndoială că sunt ceva incidentale, care sunt făcute de Dr. David W. Forrest în nefericita carte pe care el o numeşte, cu siguranţă foarte greşit îndrumată, „Autoritatea lui Hristos” (1906). În mâinile lui libertatea umană a crescut atât de atotputernică precum şi destulă pentru a desfiinţa nu numai principiile comune ale religiei evanghelice ci şi întreaga credinţă în providenţa divină. Drept urmarea el a adoptat o perspectivă a agentului liber care îi rezervă omului independenţa completă şi exclude orice control divin sau chiar prevederea acţiunii umane. Incapabil de a guverna actele agenţilor liberi, Dumnezeu este redus la necesitatea ajustării constante a Lui faţă de ei. În consecinţă Dumnezeu trebuie să accepte în universul Său mult din ceea ce mai degrabă ar prefera să nu fie acolo. Există, de exemplu, întreaga sferă a accidentalului. Dacă noi cooperăm cu alţii în angajamente periculoase, sau, să spunem că am merge să căutăm plăcere într-un grup vânătoare, noi am putea fi ucişi de un act neîndemânatic al vreunui tovarăş de muncă sau de împuşcătura incidentală a vreunui lunetist neglijent. Dumnezeu este neajutorat în această materie, şi nu ar fi de nici un folos să apelăm la El în această privinţă.

Dr. Forrest spune că Dumnezeu ar putea să prevină doar pe muncitorul rău sau pe lunetist de la a cauza moartea altora prin a-l deprava de libertatea acestuia de a-şi ascuţi propriul său curs. Mai pe scurt nu există nici un control providenţial despre faptele agenţilor liberi. În consecinţă. Dr. Forrest ne spune că un om înţelept nu va fi surprins că cruzimile tragice ar putea ava loc în lume, care ar părea aproape neuşurător de greşit: „el va recunoaşte posibilităţile libertăţii omului în sfidarea voii lui Dumnezeu, atât prin  pricinuirea suferinţei cât şi de refuzul de a fi învăţat de suferinţă.” Nici harul lui Dumnezeu nu poate interveni pentru a remedia defectele providenţei Sale. Voinţa liberă umană se interpune unei bariere în vigoare faţă de lucrarea harului Său; şi Dumnezeu nu are nici o putere de a învinge opoziţia inimii umane. „Nu există nici o barieră în drumul intrării Duhului Sfânt în inimă,” remarcă Dr. Forrest cu aerul unei mari mărturisiri, „decât cea creată de refuzul inimii de a-l întâmpina,” evident un alt fel de a spune că refuzul inimii este o barieră de neînvins în cadrul intrării Duhului Sfânt în ea. Prin urmare, procesul împărăţiei Lui în lume nu poate fi prevăzut în detaliile acestea de către Domnul, ci sunt doar în mintea Sa doar ca sublinieri în caracteristicile ei generale. „El a văzut,” spune Dr. Forrest, „că acea ‚conversie’ a avut atât factorul ei uman cât şi cel divin; şi că faptele măreţe ale lui Dumnezeu ar putea fi redate ca imposibile prin perversităţile şi necredinţa omului. De aici cursul detaliat al împărăţiei în lume a fost un lucru impenetrabil. . . .” Chiar şi în cadrul Bisericii scopul divin poate eşua, în ciuda prezenţei Duhului Sfânt din Biserică căreia i-a fost promis acesteia: căci, deşi Duhul nu va eşua în a călăuzi Biserica, Biserica ar putea eşua în a „împlini condiţiile în care aceasta ar putea profita de călăuzirea Duhului”. Atât de zelos este Dr. Forrest pentru a-l emancipa pe om de la domnia lui Dumnezeu încât el merge atât de aproape până la a-l pune pe Dumnezeu sub domnia omului. Lumea pe care a creat-o Dumnezeu a scăpat dincolo de limitele sale; nu este nimic de făcut pentru Dumnezeu decât sa accepte aceasta aşa cum o găseşte şi să se ajusteze pe Sine pe cât de bine poate faţă de ea. Lui Thomas Carlyle i s-a spus odată că Margaret Fuller a anunţat în calea ei solemnă „Eu accept universul”, „Doamne, ea e mai bună”, a fost simplul comentariu despre această cugetare. Este oare şi Domnul Dumnezeul Atotputernic în acelaşi caz?

Dacă acesta ar fi în oricare nivel şi cazul lui Dumnezeu, atunci nu se poate vorbi de faptul că Dumnezeu îl slujeşte pe om. Dacă omul trebuie să fie mântuit în cele din urmă, deşi este o îndoială dacă „mântui” este cuvântul potrivit de folosit aici, este clar că el trebuie să se „mântuiască” pe sine însuşi. Dacă încă mai putem vorbi despre un plan de mântuirea din partea lui Dumnezeu, acel plan va trebui redus doar la păstrarea deschisă a căii spre mântuire, ca omul, care e stăpânul propriului său destin, să nu aibă nici o piedică atunci când vine să meargă pe aceasta. Într-adevăr, aceasta este concepţia „mântuirii” care în cele mai largi cercuri este proclamată acum cu confidenţă. Aici este prinsoarea, într-adevăr, pe care se întoarce întregul gând al acelui Nou Protestantism care a apărut în zilele noastre, repudiind Reforma şi toate lucrările sale ca fiind simplu mediavalism, şi ataşându-se pe sine mai degrabă de Iluminare, ca naştere a lumii noi, o nouă lume în care domneşte doar Omul, Domnul tuturor. Am fost obişnuiţi să numim întreaga mişcare „Raţionalism”, iar faza următoare acestuia este ceea ce urmează, în Rationalismus Vulgaris al lui Wegscheider, vom spune; în Kant şi urmaşii lui; în Şcolile post-Kantiene; iar acum în „Noul Protestantism” al nostru ar trebui măcar să-i acordăm acestuia lauda aducerii minunatului adevăr faţă de tip.

Gânditorii profunzi ca şi Kant şi poate am putea spune, chiar mai mult, a gânditorilor spirituali ca Rudolf Eucken, pot fi incapabili de superficiala estimare a naturii umane care vede în aceasta nimic altceva decât bine. Însă chiar şi percepţia răului radical a naturii umane nu-i poate elibera de cercul fixat de gândire care declară abilitatea umană pentru întreaga sferă a obligaţiei umane, cu toate că această abilitatea poate fi interpretată. „Cum este posibil pentru un om rău din punct de vedere natural să se facă un om bun,” exclamă Kant; „aceasta ne zăpăceşte mintea în întregime referitor la cum ar putea un pom stricat să producă roadă bună?” Însă el este, în ciuda imposibilităţii percepute a acesteia, capabil să se odihnească în soluţia, sau mai degrabă în nici o soluţie, a celui slab, „Trebuie să fie posibil pentru noi a deveni mai buni, chiar dacă ceea ce suntem capabili să facem ar trebui să fie de la sine insuficient, şi tot ceea ce am putea face este aceea de a ne face pe noi înşine receptivi pe o asistenţă mai înaltă de un fel impenetrabil.” Dincolo de un apel al unei puteri impenetrabile mistice care curge prin viaţa unui om care încearcă să se ajute pe sine, nici Rudolf Eucken nu poate ajunge la aceasta. Aşa că gândul nostru cel mai modern produce doar anticul Pelagianism, cu un sens mai puţin profund al vinei şi un sens mai profund al dificultăţilor pe care răul le-a adus asupra omului. Despre ispăşire nu se va auzi nimic; şi în timp ce aceasta face lor pentru ajutorare, aceasta trebuie să fie un ajutor care curge în suflet ca răspuns la şi către propriile sale eforturi creative.

În afara filozofiilor mai profunde chiar şi aceasta se anulează, şi formele cele mai superficiale ale Pelagianismului urmăresc din afară cu o totală libertate din sensul întreg de insuficienţă. Cea mai caracteristică expresie a acestui punct general de vedere este oferită, poate, în dependenţele curente ale pildei Fiului Risipitor ca înfăţişând nu numai esenţa ci şi întregimea evangheliei. Pe cât este de preţioasă această pildă pentru marele ei mesaj că este bucurie în ceruri când un singur păcătos se pocăieşte, atunci când ea este pervertită de la scopul pentru care a fost rostită şi să fie făcută să stea pentru întreaga evanghelie (corruptio optimi pessima), aceasta devine instrumentul de rupere a întregului material de Creştinism. Nu este nici o ispăşire în această pildă, şi într-adevăr nici măcar un Hristos nu este în funcţia cea mai atenuată care poate fi atribuită unui Hristos. Nu este nici un har creativ în această pildă; şi într-adevăr nici un Duhul Sfânt în vreo operare cea mai ineficace care ar putea fi atribuită lui. Nu este nici o căutare a dragostei lui Dumnezeu în această pildă: tatăl din pildă nu acordă nici o atenţie fiului său rătăcitor, îl lasă în pace numai, şi aparent nu simte nici o grijă pentru el. Considerată ca reprezentare pitorească a evangheliei, învăţătura ei este aceasta, şi nimic mai mult: atunci când oricine, din deplina sa motivaţie, alege să se ridice şi să se întoarcă la Dumnezeu, va fi primit cu aclamaţie. Cu siguranţă că aceasta este o evanghelie foarte linguşitoare. Este linguşitor să fie spus că noi ne putem ridica şi să mergem la Dumnezeu oricând alegem noi, şi că nimeni nu are să ne bată la cap în această privinţă. Este linguşitor să ţi se spună că atunci când alegem să ne întoarcem la Dumnezeu putem comanda o recepţie prezentabilă, şi să nu se pună nici o întrebare. Dar este aceasta evanghelia lui Isus Hristos? Este oare întreaga învăţătură însumată în aceasta: că porţile cerului stau deschise şi că oricine poate intra oricând vrea? Aceasta este, totuşi, ceea ce întreaga gruparea a teologilor liberali de astăzi ne spun: Harnack şi Bousset ai noştri şi nenumăraţii lor ucenici şi imitatori.

„Nenumăraţii” ucenici şi imitatori, spun eu: căci cu siguranţă că această învăţătură s-a supra-răspândit lumea. Erich Schader ne spune că în timpul vieţii sale de profesorat nici un student nu a venit la el având în mintea lor prezentarea celor două pilde ale fariseului şi ale vameşului ce se rugau în templu şi a fiului risipitor, în sensul că iertarea lui Dumnezeu nu este condiţionată de nimic şi că nu ar fi nevoie de nici o ispăşire, nu a făcut pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă o mare şi profundă impresie. Aceasta este un Pelagianism, vezi, care îl de-pelagianizează pe Pelagius. Pelagius a avut o oarecare recunoaştere a vinei păcatului şi a acordat o oarecare recunoaştere lucrării de ispăşire a lui Hristos în a face penitenţă pentru această vină; şi nici această teologie nu face acelaşi lucru. Neavând nici un sens real de vină, şi fără de cel mai mic sentiment pentru incapacităţile care vin în urma păcatului, aceasta îl pune din complacere iertarea lui Dumnezeu al dispoziţia oricăruia care va binevoi să o ia din mâinile Sale. Perspectiva lui Dumnezeu care este implicată, cineva a numit-o în mod inapt şi tăios „concepţia animalică domestică a lui Dumnezeu”. Aşa cum cineva ţine oi ca să îi dea lână, şi vaci pentru lapte, la fel ţine pe Dumnezeu ca să îi dea iertare. Ceea ce se intenţionează de fapt este ilustrat în mod îndârjit de săracul Heinrich Heine, chircindu-se de durere pe patul de agonie, care, întrebat fiind de un vizitator servil dacă avea speranţa iertării păcatelor lui, acesta a răspuns cu o privire ridicată şi cu o amărăciune batjocoritoare, „De ce, da, de sigur: doar pentru asta-i Dumnezeu”. Doar pentru asta-i Dumnezeu! Astfel gândeşte teologia noastră liberală modernă despre Dumnezeu. El are doar o funcţie şi intră în contact cu omul doar la un punct: El există ca să îi ierte păcatele.

Cam în acelaşi spirit auzim pretutindeni proclamarea pasionată a ceea ce aderenţilor ei le place să numească o „evanghelie a oricărui va voii”. Nu este nici o îndoială în privinţa universalităţii ofertei evangheliei care este intenţionată a fi accentuată. Dar oare nu tragem noi dincolo de semn atunci când părem să agăţăm mântuirea pur şi simplu de voinţa umană? Şi oare nu ar trebui să ne oprim să luăm în considerare faptul că, dacă astfel deschidem noi mântuirea către „oricine va voii” din ţară, pe de-o parte, pe de altă parte o deschidem numai la „oricine va voii”? Şi cine din această lume de moarte şi păcat, nu spun că doar va voi, ci poate, să voiască binele? Oare nu este întotdeauna adevărat că ciorchinii nu sunt culeşi dintre spini, şi nici smochinele din scaieţi; că acesta este singurul pom bun care aduce roadă bună în timp ce pomul rău aduce întotdeauna şi pretutindeni doar roadă rea? Nu doar Black Giles Braconierul al luiHanna More, care din fericire ar „găsi a fi dificil să se pocăiască când voieşte”. Este inutil să vorbim despre mântuire ca fiind pentru „oricine va voii” într-o lume de „nevoinţă” universală. Aici este punctul real al dificultăţii: cum şi unde putem obţine voinţa? Să-i lăsăm pe alţii să se bucure într-o „evanghelie a oricui va voii”: căci păcătosul care se ştie că e păcătos şi ştie ce înseamnă să fi un păcătos, doar o evanghelie a „voii lui Dumnezeu” îl va satisface. Dacă evanghelia ar fi să fie încredinţată voinţelor moarte ale oamenilor păcătoşi, şi dacă nu ar mai fi nimic dincolo de aceasta, oare cine ar putea să fie mântuit?

În calitate de scriitor recent, care nu face afirmaţii mari faţă de ortodoxia specială ci are doar câteva sublinieri de însemnătate filozofică, „eul care trebuie să determine este ca eul care e să fie determinat”; „eul care conform lui Pelagius trebuie să facă un bine este eul rău care are nevoie să fie făcut bun”. „Boala este în voinţă, nu într-o parte a noastră alta decât voinţa pe care ea însăşi o controlează. Oare cum va oferi remediul cel bolnav?” „Locul problemei este voinţele noastre; noi am putea fi buni dacă am vrea, dar nu vom vrea; şi nu putem să voim aceasta doar dacă nu vom începe, adică dacă vom voii de fapt. ‚Cine mă va elibera pe mine de acest trup al morţii? Îi mulţumesc lui Dumnezeu prin Isus Hristos, Domnul nostru.’ Îmi este spus să mă pocăiesc dacă vreau să fiu iertat, dar cum mă pot pocăi? Eu fac numai ceea ce este greşit pentru că îmi place, şi nu pot să mă opresc din a-mi place acesta sau să-mi placă altceva mai bun pentru că  mi se spune aşa, şi nici dacă s-ar dovedi că ar fi mai bine pentru mine aceasta. Dacă e să fiu schimbat, ceva trebuie să mă apuce şi să mă schimbe.” „Poate un piersic să-şi reînnoiască floarea căzută?” întreabă Christina G. Rossetti, mai poetic, însă cu acelaşi punct iute:

Îşi poate piersicul reînnoi pierduta înflorire,

Sau violeta parfumul ei pierdut,

Ori zăpada murdărită să se prefacă albă ca peste noapte?

Omul nu poate-atinge aceasta, şi nu se teme dară,

Naaman leprosul arată că Dumnezeu voieşte şi poate.

Dumnezeul care a lucrat atunci lucrează şi aici,

De-aceea nu lăsa ruşina, nici înflorirea să-ţi nuanţeze a ta sprânceană

Dumnezeul care a lucrat atunci lucrează şi acum.

Doar în iubirea omnipotentă şi omnipotenta dragoste a lui Dumnezeu în care se poate încrede un păcătos. „Hristos” declara Charles H. Spurgeon, „nu este ‚puternic ca să salveze’ pe aceia care se pocăiesc, ci poate să îi facă pe oameni să se pocăiască. El îi va duce în cer pe cei care cred; dar El este pe deasupra capabil să dea oamenilor inimi noi şi să producă în ei credinţă. El este puternic de capabil să facă pe omul ce urăşte sfinţenia, să o iubească, şi să-l constrângă pe cel ce dispreţuieşte numele Său să-şi plece genunchii înaintea Lui. Ba mai mult, aceasta nu este tot înţelesul, căci puterea divină este în mod egal văzută în lucrarea de apoi. . . El este puternic de capabil să-i facă pe ai Săi sfinţi după ce i-a făcut aşa, şi să-i păstreze în frică şi dragoste, până ce le va consuma existenţa lor spirituală în ceruri.”

Dacă nu ar fi fost aşa, cazul păcătosului ar fi fost disperat. Doar în harul atotputernic poate spera un păcătos; căci numai acest har poate învia morţii. La ce profită a trimite pe un trompetist să cânte în mijlocul rândurilor de morţi: „Porţile cerului stau deschise: oricine va voi poate intra”? Întrebarea reală care se imprimă este, Cine va face aceste oase uscate să trăiască? Împotriva întregii învăţături care l-ar ispiti pe om să se încreadă în sine pentru orice parte, chiar şi cea mai mică, a mântuirii sale, Creştinismul îl lasă pe acesta în totalitate în seama lui Dumnezeu. Este Dumnezeu şi doar Dumnezeu cel care mântuieşte, şi aceasta în fiecare element al procesului de mântuire. „Dacă ar fi doar o singură cusătură,” spune Spurgeon cu competenţă, „în haina cerească a neprihănirii noastre pe care trebuie să ne-o punem pe noi, noi suntem pierduţi.”

http://www.voxdeibaptist.org/plan_salvation_warfield02_trd.htm

AUGUSTIN (AURELIUS AUGUSTINUS)

AUGUSTIN (AURELIUS AUGUSTINUS)

biografii

(a 9-ua ediţie din Enciclopedia Britanica – vol. III, 1978)

AUGUSTIN (AURELIUS AUGUSTINUS), unul dintre cei patru mari părinţi ai Bisericii latine, şi recunoscut ca cel mai mare dintre cei patru, mai profund decât Ambrosie, părintele său spiritual, mai original şi mai sistematic decât Ieronim, contemporanul şi corespondentul său, şi din punct de vedere intelectual mult mai distins decât Grigore cel Mare, ultimul din această suită. Se poate spune că poziţia teologică şi influenţa lui Augustin au fost fără egal. Nici un nume nu a exercitat vre-odată o asemenea putere asupra bisericii creştine, şi nici o minte nu a făcut vre-odată o asemenea impresie asupra gândirii creştine.

Aurelius Augustinus s-a născut în Tagaste (Tajelt), un oraş din Numidia, în 13 noiembrie 354 d. Hr. Tatăl său, Patricium a fost un membru al parlamentului în acel oraş, şi era încă păgân atunci când s-a născut fiul său. Mama sa, Monica, nu era doar o creştină, ci o femeie dintre cele mai nobile, gingaşe, şi devotate în evlavie, a cărei răbdare în rugăciune pentru soţul ei şi pentru fiul ei (în cele din urmă încununată cu succes în amândouă cazurile), şi a cărei entuziasm iubitor şi frumos, s-a transformat într-un tipar mişcător de sfinţenie feminină pentru toate erele. Ea şi-a instruit timpuriu fiul în credinţa şi dragostea lui Isus Hristos, şi pentru un timp instrucţiunile sale par să îi fi impresionat mintea sa tânără. Îmbolnăvindu-se, el a dorit să fie botezat; dar când pericolul a trecut, ceremonia a fost suspendată, şi, în ciuda tuturor mustrărilor şi rugăciunilor mamei sale, el a crescut fără vre-o preocupare pentru evlavia creştină, sau vre-o devoţiune faţă de principiile creştine. Moştenind de la tatăl său o înclinare vehementă şi senzuală, el a cedat timpuriu la impulsurile nestăpânite ale pasiunii, şi în timp ce încă era doar un tânăr, a avut o relaţie sexuală, destul de obişnuită în acel timp, dar în contradicţie cu principiile moralităţii creştine. Ca un rezultat al acestei relaţii sexuale el a devenit tatăl unui fiu, pe care el l-a numit Adeodatus care se potrivea cu emoţia evlavioasă, şi faţă de care el a fost ataşat pasionat.

În mijlocul tuturor plăcerilor sale tinereşti Augustin a fost un student serios. Tatăl său, observând dezvoltarea timpurie a talentelor sale, şi-a format ambiţia de a-l instrui în cariera strălucitoare şi profitabilă de orator, şi se pare că el nu a scutit nici o cheltuială pentru a-l echipa pentru această carieră. Tânărul a studiat nu numai în oraşul său natal, ci şi în Madaura şi Cartagina, şi în special s-a dedicat studierii poeţilor latini – multe urme ale dragostei sale pentru ei se găsesc în scrierile sale. Cunoştinţa sa din literatura greacă a fost mult mai limitată, şi, într-adevăr, se punea la îndoială dacă el ar putea folosi, în original, fie Scripturile din ebraică, fie cele în greacă.1 Evident, el avea obiceiul să folosească traduceri ale lui Plato Confess., viii 2), dar, pe de altă parte, cuvintele greceşti apar frecvent în scrierile sale redate şi diferenţiate în mod corect; şi el vorbeşte în una dintre epistolele sale către Marcellinus (LIX. tom. ii. 294) referindu-se la Psaltirea greacă şi găsirea unor anumite dificultăţi, că aceasta era în acord cu versiunea Vulgate. Clausen, care a investigat în particular acest punct, însumează dovada care are rezultatul că Augustin era „destul de instruit în gramatica grecească, şi o persoană care distingea subtil cuvintele,” dar dincolo de acest lucru, cunoştinţa sa era insuficientă pentru o înţelegere deplină a cărţilor greceşti, şi în special a celor scrise în dialectul Elenist.

În timp ce era student în Cartagina, el a fost în special atras de teatru, spectacolele de acolo erau de o splendoare neobişnuită. Pentru spiritul său entuziast şi sensibil, ele erau irezistibile, şi măsura în care el pare să fi cedat în faţa acestei fascinaţii este o dovadă suficientă a înstrăinării sale active faţă de creştinism în această perioadă. Biserica creştină, aşa cum s-a spus despre ea, „detesta teatrul păgân. Ritualurile idolatre, atitudinile lascive, spectacolele cu gladiatori, care erau acompaniamentele lor, se opuneau în mod egal monoteismului dogmatic, evlaviei, şi compasiunii evangheliei.” Unul dintre cele mai semnificative semne ale unui om că a devenit creştin era absenţa uzuală de la teatru. Nimeni nu a fost mai energic cu privire la acest punct decât însuşi Augustin, şi ca un rezultat al propriei sale experienţe, el pare să se fi îndoit, în afara imoralităţilor evidente ale scenei păgâne, dacă răsfăţarea în bucuriile şi suferinţele fictive este o emoţie legitimă. (Confess., iii. 2).

Cicero’s Hortensius, pe care el l-a citit în al nouăsprezecelea an al său, a trezit primul în mintea lui Augustin spiritul de speculaţie. El s-a angajat neliniştit în studii filozofice, şi a trecut de la o fază de gândire la alta, nefiind în stare să găsească satisfacţie în nici una dintre ele. Maniheismul l-a captivat primul. Doctrina sa din două principii, unul al binelui şi altul al răului, se părea că răspunde la confuzia sălbatică din inima sa, şi la conflictul dintre impulsurile superioare şi cele inferioare care s-au înfuriat în el. Acesta părea să rezolve misterele care l-au lăsat perplex în propria sa experienţă şi în lume. El a devenit un membru al sectei şi a intrat în clasa auditorilor. Ambiţia sa a fost să fie primit în numărul Aleşilor şi astfel să ajungă în sufletul a ceea ce el credea că este cunoştinţa lor superioară. Întâlnindu-se pe neaşteptate cu Faustus, un distins episcop şi apărător Maniheist, şi intrând în discuţie cu acesta, el a fost foarte dezamăgit. Sistemul şi-a pierdut atracţia sa pentru el; în mod treptat el a devenit scârbit de acesta şi l-a abandonat. Dar înainte de aceasta el a părăsit Cartagina, şocat de licenţa studenţilor, şi s-a încredinţat pe sine pentru un timp în urmărirea profesiunii sale la Roma. Curând, el a devenit nesatisfăcut acolo, şi a acceptat o invitaţie de a purcede la Milan, unde oamenii erau în căutarea unui profesor de retorică. El a călătorit acolo pe cheltuiala publicului, şi a fost bine primit de prieteni care se pare că deja au recunoscut distincţia sa (Confess., i. 16).

La Milan, conflictul minţii sale în căutarea adevărului încă a continuat. El era acum în al treizecilea an al său, şi pentru unsprezece ani el a căutat odihna intelectuală, nefiind în stare să o găsească. „Mâine,” îşi zicea lui însuşi, „O voi găsi: ea va apărea limpede, şi eu o voi apuca.” (Confess., vi. 18). Dar cu toate acestea, ea ocolea înţelegerea sa, şi el s-a scufundat din nou în deznădejde. Totuşi, calea pentru convertirea sa era pregătită. Ambrosie era episcop de Milan, şi, deşi el avea o voce slabă, era cunoscut pentru elocvenţa sa. Augustin era atras de reputaţia lui, şi a mers să îl audă pe cel mai faimos predicator creştin în ordine, aşa cum el însuşi relatează (Confess., v. 23), „pentru a vedea dacă elocvenţa sa era răspundea la ceea ce se spunea despre ea. Mă agăţ de cuvintele sale cu atenţie,” adaugă el, „dar cu privire la acea chestiune eu eram doar un ascultător indiferent şi dispreţuitor.” El mărturiseşte încântarea sa astfel: „Elocvenţa episcopului era mai plină de cunoştinţă, totuşi în maniera sa era mai puţin plăcută şi liniştită, decât cea a lui Faustus.” El şi-a dorit o oportunitate de conversaţie cu el, dar aceasta nu se găsea în mod uşor. Ambrosie nu avea timp liber pentru o dezbatere filozofică. El era accesibil pentru toţi cei care îl căutau, dar nici un moment nu era fără studiu sau fără grijile pentru responsabilităţile sale. „Augustin obişnuia să intre, aşa cum ar putea face toate persoanele, fără să fie anunţat; dar după ce stătea pentru o vreme, de teamă de a nu fi întrerupt, el pleca din nou.” Totuşi, el continua să asculte predica lui Ambrosie, şi în mod gradat evanghelia adevărului şi harului divin a fost primită în inima sa. Mai întâi Plato şi apoi Sf. Pavel şi-a deschis mintea sa pentru adevăruri mai înalte, şi în cele din urmă, anumite cuvinte din aceste adevăruri i-au fost băgate în conştiinţa sa cu o forţă irezistibilă. El era ocupat împreună cu prietenul său Alypius în studierea epistolelor Paveliene. Lupta din mintea sa a devenit intolerabilă; gândul purităţii divine se lupta în inima sa cu dragostea pentru lume şi pentru trup. El a izbucnit într-un potop de lacrimi de necontrolat şi a năvălit în grădina sa, s-a aruncat sub un smochin pentru a permite lacrimilor sale să iasă complet, şi şi-a vărsat inima sa înaintea lui Dumnezeu. Deodată i s-a părut că aude o voce care îl chema să consulte oracolul divin, „Începe să citeşti, începe să citeşti.” El a încetat a mai plânge, s-a ridicat, şi a căutat volumul unde stătea Alypius, şi deschizându-l a citit în tăcere următorul pasaj: „Să trăim frumos, ca în timpul zilei, nu în chefuri şi în beţii; nu în curvii şi în fapte de ruşine; nu în certuri şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Isus Hristos, şi nu purtaţi grijă de firea pământească, ca să-i treziţi poftele.” (Romani 13:13, 14). El adaugă, „Nu am avut nici dorinţa şi nici nevoia să citesc mai departe. Îndată ce am terminat propoziţia, ca şi când lumina păcii a fost turnată în inima mea, toate umbrele de îndoială s-au dispersat. Astfel Tu m-ai convertit la Tine, pentru ca să nu mai caut nici o soţie nici o altă speranţă a lumii, ţinându-mă tare în acea regulă a credinţei în care Tu mi te-ai revelat cu mulţi ani în urmă prin mama mea.” (Confess., viii. 30).

După convertirea sa, care se presupune că a avut loc în vara lui 386, Augustin a renunţat la profesia sa ca profesor de retorică, şi s-a retras în casa unui prieten de la tară, pentru a se pregăti pentru botez. Opiniile sale religioase erau încă într-o anumită măsură neformate, şi chiar şi obiceiurile sale în nici un caz nu erau deplin formate aşa cum cerea această mare schimbare. El menţionează, de exemplu, că în timpul acesta el s-a despărţit de obiceiul de a înjura, şi în alte căi el a căutat să îşi disciplineze caracterul şi comportamentul său pentru primirea ceremonialului sacru. El a primit botezul în următorul Paşte, în al treizeci şi treilea an al său, şi împreună cu el au fost admişi în biserica creştină fiul său Adeodatus şi prietenul său Alypius. Monica, mama sa, s-a re-alăturat lui, şi s-a bucurat în cele din urmă de împlinirea rugăciunilor ei. Murind înainte de întoarcerea lui în ţara sa natală, ultimele ei ore au fost înveselite de compasiunea sa creştină. Ea l-a solicitat să îi pună trupul oriunde, dar oricând el ar fi dorit să îşi amintească de ea „la altarul Domnului,” o datorie pioasă în care el îi invită pe alţii să împartă cu el, pentru ca ultima ei rugăminte să poată, „prin rugăciunea multora,” primi o împlinire mai abundentă.

Augustin s-a întors la Roma pentru o perioadă scurtă şi apoi s-a întors în oraşul său natal, unde a locuit retras, formând, cu câţiva prieteni care s-au alăturat lui în devoţiune, o mică comunitate religioasă, care îl privea ca şi cap al ei. Ei aveau toate lucrurile în comun, ca în biserica primară, iar postul, rugăciunea, citirea Scripturii şi milostenia erau ocupaţiile lor regulate. Modul lor de viaţă nu era oficial monastic potrivit unei reguli speciale, dar experienţa acestui timp de izolare era fără îndoială, baza acelui sistem monastic pe care Augustin l-a schiţat după aceea, şi care şi-a derivat numele de la el. Viaţa monahală s-a răspândit în pustiurile Egiptene înainte de aceasta. Viaţa lui Sf. Anton scrisă de Atanasie a împrăştiat considerabil înflăcărarea pentru singurătatea religioasă, şi l-a atins puternic pe Augustin în această perioadă a profesiei sale. De aceea, nu i-a rămas lui să creeze ideea monastică; dar asocierea călugărilor în comunităţi sub o ordine definită şi un cap, a primit un impuls special deopotrivă de la Ambrosie şi de la convertirea sa ilustră. Aşa cum ne putem imagina, faima unei astfel de convertiri într-o astfel de poziţie s-a răspândit curând, şi invitaţiile către o viaţă clericală mai activă au venit la el din mai multe comandamente. El a evitat responsabilitatea, dar destinul său era inevitabil. După trei ani petrecuţi în retragere el a făcut o călătorie la Hippo, pentru a vedea un prieten creştin, care dorea să vorbească cu el cu privire la proiectul său de a abandona lumea şi a se devota pe sine pentru o viaţă religioasă. El era mai puţin şovăitor de a face această călătorie, pentru că acolo fiind deja un episcop la Hippo, el spera să scape de toate solicitările. Dar deşi comunitatea creştină de acolo deja avea un episcop, ei au dorit un presbiter; şi Augustin fiind prezent la întâlnire fiind chemat să aleagă un presbiter, poporul l-a ales în mod unanim pe el. El a izbucnit în lacrimi, şi ar fi scăpat cu bucurie de aceasta; dar biserica nu se putea lipsi de serviciile sale. El a fost ordinat ca presbiter, şi în câţiva ani după aceasta el a devenit asistent al episcopului, şi în final a devenit singurul episcop al lor.

De aici în colo viaţa lui Augustin este umplută de eforturile sale clericale, şi este marcată de seriile numeroaselor sale scrieri şi a marilor controverse în care ele l-au angajat, mai mult decât orice altceva. Deja el s-a distins ca şi autor. El a scris mai multe tratate filozofice; el a combătut scepticismul din Noua Academie (Contra Academicos libri tres, 386 d.Hr.); el a tratat „Viaţa binecuvântată” (De vita beata, 386) şi „Nemurirea sufletului” (De Immortalitate Animae, 387); el a apărat biserica împotriva Maniheiştilor a căror doctrină el a profesat-o anterior. „Când am fost la Roma,” spune el (Retract., i. 7), „după botezul meu, şi nu am putut auzi în linişte fanfaronada Maniheiştilor împotriva creştinilor adevăraţi, cu care ei nu trebuie să fie comparaţi, am scris două cărţi, una despre Principiile morale ale Bisericii Catolice, şi alta despre Principiile morale ale Maniheiştilor.” Aceste broşuri sau pamflete, căci ele sunt puţin mai mult, au fost scrise în anul 388, cam la doi ani după convertirea sa. Mai târziu, în 395, şi din nou în 400, el a urmărit controversa cu Maniheiştii, realizând o replică elaborată, în anul ultim, pentru vechiul său asociat şi prieten, Faustus. Replica a fost provocată de un atac făcut de Faustus asupra credinţei Catolice, iar „confraţii” l-au invitat pe Augustin să răspundă. El a făcut aceasta în mod caracteristic şi energic prin oferirea în succesiune „a opiniei lui Faustus, ca şi când ar fi fost afirmată de el însuşi,” şi propriul său răspuns. Era natural ca erezia Maniheismului, care a robit atât de mult mintea sa, trebuie să fi exercitat marile puteri ale lui Augustin ca şi gânditor teologic şi persoană care dispută. El a fost în stare din propria sa experienţă să dea forţă argumentelor sale pentru unitatea creaţiei şi a vieţii spirituale, şi să întărească mintea bisericii creştine în ultima sa luptă cu spiritul dualist care a animat şi a modelat în serie atât de multe forme de gândire în contradicţie cu creştinismul.

Dar timpul a fost aproape o emoţie intelectuală şi una clericală universală; şi o activitate mintală atât de puternică deoarece activitatea sa era trasă în toate direcţiile. După scrierilor sale împotriva Maniheiştilor, au venit cele împotriva Donatiştilor. Această controversă a fost una care l-a interesat puternic, implicând întreaga chestiune despre constituţia bisericii şi ideea ordinului catolic, căreia, circumstanţele erei i-a dat o evidenţiere specială. Schisma Donatistă a apărut din persecuţiile Diocleţiane la începutul secolului. O partidă din Biserica din Cartagina, aprinsă de un zel fanatic pentru cei care s-au distins pe sine prin rezistenţa faţă de mandatele imperiale şi martirajul din partea tribunalului, au fost adânc iritaţi de numirea în funcţie a unui episcop cu opinii moderate, a cărui consacrare a fost înfăptuită, au pretins ei, de către un trădător. În consecinţă, ei au ridicat un episcop de-al lor, cu numele Majorinus, succedat în 315 de Donatus. Partida a făcut mari revendicări pentru puritatea disciplinei, şi s-a ridicat rapid în favoarea populară în ciuda unei decizii dată împotriva lor deopotrivă de către episcopul Romei şi de Împăratul Constantin, la care ei au apelat în mod personal. Augustin a fost mişcat puternic de nelegiuirea acestei partide, şi a lansat o serie de scrieri împotriva lor, cele mai importantă au supravieţuit, deşi unele s-au pierdut. Printre acestea este Seven Books on Baptism (Şapte cărţi despre Botez, n.tr.), şi un răspuns prelungit, în trei cărţi, către Petilian, episcop de Cirta, care a fost cel mai remarcabil teolog dintre preoţii Donatişti. Într-o perioadă cumva mai târzie, cam în 417, el a scris un tratat referitor la corectarea Donatiştilor (De Correctione Donatistarum), „de dragul celor,” spune el în cartea sa Retractations, ii. c. 48, „care nu au dorit ca Donatiştii să fie supuşi corectării realizată de legile imperiale.” În aceste scrieri, în timp ce susţinea viguros validitatea Bisericii Catolice aşa cum era ea în lumea Romană, şi necesitatea moderării în exercitarea disciplinei bisericeşti, totuşi Augustin a răspândit, în zelul său împotriva Donatiştilor, anumite maxime despre datoria puterii civile de a controla schisma, care au fost nişte semne rele, şi care au produs un mare dezastru în istoria creştinismului.

A treia controversă în care s-a angajat Augustin a fost cea mai importantă, şi cea mai intim asociată cu măreţia sa distinctivă ca teolog. Aşa cum se poate presupune, din conflictele prin care el a trecut, episcopul din Hippo a fost foarte interesat în ceea ce se poate numi aspectele antropologice ale marii idei creştine despre răscumpărare. El însuşi a fost scos din întuneric în „lumina minunată,” doar prin intrarea în adâncimile sufletului său, şi descoperirea, după multe lupte, că nu există nici o putere decât harul divin, aşa cum este revelat în viaţa şi moartea Fiului lui Dumnezeu, care este în stare să aducă odihnă oboselii umane, sau graţiere şi pace pentru vina umană. El a descoperit natura umană în cazul său prea slabă şi păcătoasă ca să găsească vre-un bine pentru sine. Doar în Dumnezeu el a găsit binele. Acest simţ profund al păcătoşeniei umane i-a colorat toată teologia sa, şi i-a dat deodată adâncimea ei – adaptarea ei profundă şi înduioşătoare faţă de toţi cei care simt realitatea păcatului – şi aceasta nuanţează întunecimea şi exagerarea care au fost respingătoare cu siguranţă pentru alţii. Când este folosită expresia Augustinianism, aceasta indică în special acele opinii ale marelui învăţător care au fost evocate în controversa Pelagiană, căreia el i-a devotat cea mai matură şi mai puternică perioadă din viaţa sa. Oponenţii săi în această controversă au fost Pelagius, de la care aceasta îşi derivă numele ei, şi Coelestius şi Julianus, discipoli ai primului. Pelagius a fost un călugăr englez. Augustin îl numeşte Brito: şi Ieronim indică spre descendenţa sa Scoţiană, în astfel de termeni, încât, totuşi lasă nesigur faptul dacă el era nativ din Scoţia sau Irlanda (habet progeniem Scotiae gentis de Britannorum vicinia). El a fost un om de un caracter fără vină, devotat reformării societăţii, plin de entuziasm, şi de acea încredere în impulsurile naturale ale umanităţii care însoţeşte adesea entuziasmul filantropic. Călătorind la Roma cam la începutul secolului 5, el a locuit un timp acolo, şi curând el s-a evidenţiat prin activitatea şi opiniile sale. Discipolul său, Coelestius, a desăvârşit viziunile maestrului său cu o logică mai deschisă, şi a fost în cele din urmă acuzat înaintea episcopului din Cartagina, printre altele, de următoarele opinii eretice: – (1.) Păcatul lui Adam a fost pur personal, şi l-a afectat numai pe el însuşi; (2.) În consecinţă, fiecare om este născut cu puteri la fel de ne corupte ca cele ale lui Adam, şi cade în păcat doar datorită forţei ispitei şi a exemplului rău; (3.) Copiii care mor în copilărie, fiind neinfectaţi de păcat, sunt mântuiţi fără botez. Punctele de vedere ca acestea erau evident în conflict cu întregul curs al experienţei lui Augustin, cât şi cu interpretarea sa cu privire la doctrina catolică a bisericii. Şi când atenţia sa a fost atrasă de ei prin procesul şi excomunicarea lui Coelestius, el şi-a asumat respingerea lor, mai întâi în trei cărţi despre Forgiveness of Sins and Baptism (Iertarea păcatelor şi botezul, n.tr.), adresată prietenului său Marcellinus, în care el a justificat necesitatea botezului copiilor datorită păcatului original şi harului lui Dumnezeu prin care noi suntem justificaţi (Retract., ii. c. 23). Aceasta a fost în anul 412. În acelaşi an el a adresat încă un tratat aceleiaşi persoane, „Preaiubitul meu fiu Marcellinus,” în Spirit and the Letter (Duhul şi litera, n.tr.). Trei ani mai târziu el a compus încă două tratate despre Natură şi Har, şi despre relaţia dintre Human to the Divine Righteousness (Dreptatea umană şi cea Divină, n.tr.). Controversa a fost continuată timp de mulţi ani în nu mai puţin de cincisprezece tratate. Augustin nu a dedicat nici unui alt subiect mai mult din tăria sa intelectuală, şi în relaţie cu nici un alt subiect punctele sale de vedere nu au afectat atât de adânc şi de permanent cursul gândirii creştine, ca acest subiect. Chiar acei care de obicei sunt de acord cu punctul său de vedere teologic vor nega cu greu faptul că, în timp ce el a făcut mult ca să reabiliteze adevărul divin şi ca să explice relaţiile adevărate dintre divin şi uman, de asemenea, aici ca şi în altă parte, el s-a grăbit să afirme expresii extreme ale absolutului harului divin şi ale întinderii corupţiei umane. Ca şi marele său discipol într-o eră mai târzie – Luther – Augustin a fost înclinat să accentueze partea de adevăr pe care el a realizat-o cel mai mult în experienţa sa, şi, în contrast cu înălţarea Pelagiană a naturii umane, a depreciat capacităţile ei peste măsură. Există puţine minţi cugetătoare care să nu recunoască adânca veridicitate a analizei spirituale şi teologice a lui Augustin, în comparaţie cu cea a oponentului său, cât şi consecvenţa sa mai mare faţă de Scriptură; dar de asemenea sunt puţini care ar fi dispuşi să se identifice pe ei înşişi cu dogmatismul episcopului ortodox sau cu dogmatismul călugărului eretic. Şi într-un punct particular, care traversează mai mult sau mai puţin prin toată controversa – mântuirea copiilor – conştiinţa creştină, în creşterea sa măreaţă şi de mai târziu, se poate spune că s-a pronunţat în mod decisiv mai degrabă de partea călugărului decât de partea episcopului.

În plus faţă de aceste scrieri controversate, care marchează marile epoci din viaţa şi activităţile clerice ale lui Augustin după stabilirea sa ca episcop la Hippo, el a fost autorul altor lucrări, unele dintre ele sunt mai bine cunoscute şi chiar mai importante. Marea sa lucrare, cea mai elaborată, şi în anumite privinţe cea mai semnificativă, care a provenit din peniţa sa, este The City of God (Cetatea lui Dumnezeu, n.tr.). Ea este proiectată ca un mare tratat apologetic pentru justificarea creştinismului şi a bisericii creştine, – lucrarea din urmă este concepută ca înălţarea în forma unei noi ordini civile pe ruinele fărâmiţate ale imperiului Roman, – dar ea este de asemenea, probabil, cea mai timpurie contribuţie la filozofia istoriei, deoarece ea este un repertoriu în toate privinţele opiniilor sale teologice. Această lucrare şi cartea sa Confessions (Mărturisiri, n.tr.) sunt probabil cele prin care el este cel mai bine cunoscut, una fiind cea mai înaltă expresie a gândirii sale, şi cealaltă ca fiind cel mai bun monument al evlaviei sale vii şi a experienţei sale creştine. Cartea Cetatea lui Dumnezeu a fost începută în 413, şi a continuat să fie publicată în mai multe părţi ale sale timp de o perioadă de treisprezece ani, sau până în 426. Cartea Mărturisiri a fost scrisă la scurt timp după ce el a devenit episcop, cam în 397, şi oferă o schiţă vie a carierei sale timpurii. La afirmaţiile devotate şi la afirmaţiile unui mare suflet, ele adaugă farmecul dezvăluirii personale, şi ele nu au încetat niciodată să stârnească admiraţie în toate spiritele de o evlavie înrudită. Tratatul său sistematic The Trinity (Trinitatea, n.tr.), care se extinde în cincisprezece cărţi, şi l-a făcut să fie ocupat pentru aproape treizeci de ani, nu trebuie să fie trecut cu vederea. „Am început,” spune el (Retract., ii. 15), „ca un om foarte tânăr, şi am publicat la vârsta bătrâneţii câteva cărţi despre Trinitate.” Această lucrare dogmatică importantă, spre deosebire de majoritatea scrierilor sale dogmatice, nu a fost provocată de nici o urgenţă controversată, ci a crescut în tăcere în timpul acestei perioade lungi în mintea autorului. Acesteia i s-a dat ceva mai multă întregime şi aranjament organic decât este uzual pentru el, dacă şi aceasta l-a condus în discuţii prelungite despre felurite analogii, mai curioase decât apte în purtarea lor a doctrinei pe care el o clarifică. Scrierile exegetice ale lui Augustin, – lungul său Comentariu asupra lui Sf. Ioan (Commentary on St John) şi asupra Predicii de pe munte (Sermon on the Mount) etc., – şi apoi cartea sa Letters (Scrisori, n.tr.) rămân a fi menţionate. Primele au o valoare prin pătrunderea autorului în înţelesurile spirituale ale Scripturii, dar aproape deloc pentru caracteristicile lor exegetice. Cele din urmă sunt foarte interesante cu referire la multe puncte din istoria clerică a timpului, şi relaţia sa cu teologii contemporani ca Ieronim. Totuşi, ele nu au nici însufleţirea nici varietatea pasiunii, care aparţine scrisorilor lui Ieronim însuşi. Ultimi ani ai marelui episcop au fost plini de durere. Barbarii care au îngrădit treptat imperiul Roman au apărut la porţile din Hippo, şi au asediat-o. Augustin era bolnav cu ultima sa boală şi doar s-a putut ruga pentru concetăţenii săi. El a murit în timpul progresului asediului, în 28 august 430, la vârsta de şaptezeci şi cinci de ani, şi a fost scutit de jignirea de a vedea oraşul în mâinile duşmanului.

Caracterul lui Augustin, deopotrivă ca om şi teolog, a fost indicat pe scurt în cursul schiţei noastre. Mai rămâne puţin de zis fără a intra în discuţii prea extinse pentru spaţiul nostru. Nimeni nu poate nega măreţia sufletului lui Augustin – entuziasmul său, căutarea sa neîntreruptă după adevăr, tandreţea sa, ardoarea sa, devotamentul său. Şi chiar şi cei care s-ar putea îndoi de sănătatea sau valoarea unora dintre concluziile sale dogmatice, nu poate ezita să recunoască adâncimea convingerilor sale spirituale, şi tăria, rezistenţa, şi perspicacitatea cu care el a mânuit cele mai dificile întrebări, şi a prelucrat toate elementele experienţei sale şi conştiinţa sa Scripturală profundă într-un mare sistem de gândire creştină.

Cea mai bună ediţie completă a scrierilor lui Augustin este cea a lui Benedictines, în 11 volume în folio, publicată la Paris, 1679-1800, şi retipărită în 1836-38 în 22 jumătăţi de volume. Tillemont, în cartea sa Ecclesiastical History (Istoria clerică, n.tr.), a dedicat a un volum in-cvarto vieţii şi scrierilor acestuia. Au apărut două monografii extensive despre el; una scrisă de Kloth, un Romano Catolic (Aachen, 1840) şi cealaltă scrisă de Bindemann, un Protestant (Berlin, 1844, 1855). Vezi de asemenea, Ritter, Hist. of Christian Philosophy (Istoria filozofiei creştine, n.tr.), vol. i.; Bohringer, Hist. of the Church (Istoria Bisericii, n.tr.); Dr. P. Schaff, St Augustine (Sf. Augustin, n.tr.) Berlin, New York, şi Londra, 1854); Nourrisson, La Philosophie de S. Augustine (Filozofia lui Sf. Augustin, n.tr.) (Paris, 1866); A. Dorner, Augustinus (Berlin, 1872); Neander, Church History (Istoria Bisericii, n.tr.); Mozley, Augustinian Doctrine of Predestination (Doctrina Augustiniană a predestinării, n.tr.), 1855; Jameson, Sacred and Legendary Art (Arta sacră şi legendară, n.tr.)(J. T.)

Encyclopaedia Britannica
Ninth Edition, Vol. III
Charles Scribner’s Sons, New York, 1878

[1]
„Augustinus extitit, ut alii Ebraeae ac Graecae linguae ignarus.” (Walch, Bibl. Patrist., p. 352.) „Imperitus non tantum Hebraicae sed etiam Graecae linguae, ipsos fontes adire non potuit, sed solam fere translationem Latinam explicare conatus est.”–(Rosenmuller, (Hist. Interpret., iii. 40.)

http://www.voxdeibaptist.org/Augustine_trd.htm

Înapoi sus
B a r z i l a i - e n - D a n

Un Barzilai izvorât din Dan - O anagramare pentru Daniel Branzai

Vrăbiuțe

Cip! Cip!

Bogdan DUCA

Pentru ca în viitor să nu se spună "Acele timpuri au fost întunecate pentru că ei au tăcut"...

ARMONIA MAGAZINE - USA

Locul in care te intalnesti cu CREDINTA.

Mana Zilnica

Mana Zilnica

Viorel - Logos

Har şi Pace

Life Mission

"Ceea ce face farmecul unui om este bunatatea lui"

Ciprian Barsan

...din inima pentru tine

onisimbotezatu

onisimbotezatu.wordpress.com

Informatii si mesaje

Pecetea Dumnezeului Celui Viu primită de către Maria Divinei Milostiviri în mesajele de la Sfânta Treime și Fecioara Maria

Bucuresti Evanghelic

A topnotch WordPress.com site

Misiunea Genesis

Duceti-va in toata lumea

Curajul credinței

„Sinceritatea este fundamentul vieții spirituale” (Albert Schweitzer)

Creația Biblică

Ioan 1:1 "La început era Cuvîntul, şi Cuvîntul era cu Dumnezeu, şi Cuvîntul era Dumnezeu."

Marius Cruceru

...fără cravată

Cu drezina

de Teofil Stanciu

Semnele vremurilor

Lumea contemporana in lumina profetiilor

Miere și migdale

Luați cu voi ... puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale - Geneza 43:12

Noutati Crestine

Ca sa stii!

PERSPECTIVE CRESTINE

Gânduri către o altă lume...

Stiri Crestine.ro

Fii un crestin informat!

Revista Creştinul Azi

Revista Uniunii Bisericilor Creştine Baptiste din Romania

inSYNC

Sincronizați cu dragostea lui Dumnezeu

Persona

Blog of Danut Manastireanu

Revista ARMONIA - Saltmin Media

Hrană pentru minte și lumină pentru suflet

Moldova Creștină

Răspunsuri relevante și actuale din Biblie

EvangheBlog - Un blog din suflet, pentru suflet

„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viața veșnică.” (IOAN 3: 16) „Dacă cred că există Dumnezeu şi El nu există, n-am pierdut nimic. Dar dacă nu cred că există şi El există cu adevărat, atunci am pierdut foarte mult.” (BLAISE PASCAL, filosof, matematician și fizician creștin francez)

Pagina creștină

Simion Ioanăș

The good fight

Lupta pentru libertate

Emanuel - un blog creștin

Învățătura este o lumină, sfatul este o candelă, iar îndemnul și mustrarea sunt calea vieții. Prov. 6:23

%d blogeri au apreciat asta: