Isus si surf-ul – forme atipice de evanghelizare

Peste tot în lume, Biserica găsește forme noi și creative de a vesti Evanghelia, al cărui mesaj de dragoste și speranță însă rămâne același peste veacuri. Iată un mod prin care creștinii duc Evanghelia pe plaje îndepărtate din toată lumea – surf-ul.

INDONEZIA: Surferi duc Evanghelia pe plajele din Bali și întreaga lume

surf stn

„Surfing the nations” este o organizație care mobilizează surferii creștini să meargă în toată lumea să predice Evanghelia. Adesea, aceștia merg în locuri neatinse de vreun alt misionar. Prin intermediul surf-ului, acești misionari pot trece peste barierele culturale pentru a clădi relații, a vorbi în viața localnicilor și a le prezenta Evanghelia, în timp ce îi învață cum să facă surfing. Majoritatea misionarilor-surferi sunt voluntari.

surf stn indonezia

Cu baza în Hawaii, organizația a avut proiecte misionare în India, Bangladesh, insulele Maldive, Vietnam, Costa Rica, Sri Lanka, Japonia, Coreea de Nord, Orientul Mijlociu, Malaezia. Însă unul din locurile speciale a fost Bali, o insulă de vis și o provincie în Indonezia musulmană.

 „L-am auzit pe Dumnezeu spunându-mi să fac un angajament pe 10 ani să vin în fiecare an în Bali, să provoc și alți surferi să vină cu mine.”, a spus Tom Bauer, fondator al „Surfing the nations”. El a ajuns să revină în Bali de 19 ori.

surf stn botez

surf stn baiat invata

„Prin intermediul surf-ului, noi putem vorbi în viața localnicilor, le putem arăta dragostea lui Dumnezeu, și putem ajuta ca această țară să se schimbe în bine”, spunea un voluntar-surfer.

 „Nimeni nu vizitează niciodată aceste insule izolate unde mergem, decât dacă sunt surferi. Noi ducem Biblii în acest loc, unde un misionar tipic nu ar merge. Acum doi ani, localnicii ne-au gonit din apă cu macete și bâte. Dar, anul acesta, acei localnici au venit la noi și ne-au invitat în satul lor, un sat complet musulman, iar noi am avut ocazia să le lăsăm mai multe Biblii și să vorbim cu sătenii. Mai avem și un alt sat de pescari pe care îl vizităm cu bărcuța noastră de ani de zile, aducem jucării și haine pentru copii și Biblii în limba lor”, spunea un alt voluntar.

surf stn intalnire

„Mergem acolo de mulți ani, e o oportunitate deosebită. Le aducem Biblii, le prezentăm Evanghelia hindușilor și musulmanilor de acolo, le arătăm dragoste și construim relații. Sunt ca o familie pentru noi, și credem că vom vedea mai multe convertiri și, într-o zi, chiar o biserică plantată acolo, doar prin credincioșia acestor surferi”, a spus Tom Bauer…….

 

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/10010-isus-si-surf-ul-forme-atipice-de-evanghelizare#axzz5cxnFW

IRAK: Biblia solară și organizația Stat Islamic

Un interviu realizat de echipa Wycliffe din Marea Britanie cu Canon Andrew White, cunoscut și ca Vicarul Bagdadului, despre răspândirea Cuvântului lui Dumnezeu în teritoriile ocupate de ISIS.

Canon Andrew White: Cuvântul lui Dumnezeu e fundamental pentru orice comunitate, pentru ca oamenii să-l cunoască, să-l înțeleagă și să-l învețe mai departe. Munca de traducere și distribuire a Bibliei e absolut esențială pentru misiunea Evangheliei lui Dumnezeu. În multe din comunitățile noastre din Irak, avem oameni care nu știu să citească. Dar ei știu că li se va citi Biblia la biserică. Petrecem mult timp pentru a ajuta oamenii să audă vocea Scripturilor.

Unul din cele mai îngrozitoare lucruri întâmplate în Irak, după ridicarea organizației Stat Islamic (ISIS), a fost că ei au distrus Bibliile oamenilor noștri. Au dorit să le înlăture pe toate. La câteva săptămâni după aceea, eram în Ierusalim vorbind despre Bibliile noastre distruse cu câțiva creștini de la o biserică de acolo. Și un om din Irlanda de Nord mi-a zis. „Nu te îngrijora, avem un altfel de Biblie” și mi-a dat o cutiuță mică de plastic (un audio-player solar portabil, cu difuzor, n.red.). Era toată Biblia, vorbită!

irak bibliasolara canon white

Ne-au dat aceste Biblii, făcute de organizația MegaVoice. Fiecare Biblie avea baterie solară, era alimentată de energia de la soare, nu prin baterii. Și fiecare Biblie ’vorbește’, în limba arabă și în engleză. Oamenii noștri nu au învățat Biblia doar în arabă, ci au auzit-o și în engleză. Și acum, copiii noștri, în școlile amenajate în taberele de refugiați din Iordania, au avut ocazia să învețe engleză din Biblie.

Elevii de la toate școlile din Iordania au avut un concurs, și-au învățat scripturile. Copiii musulmani au învățat Coranul, copiii creștini au învățat Biblia. Au început cu Noul Testament, nu doar 2-3 versete cum am făcut eu când eram copil, ci au învățat întreg Noul Testament pe de rost! Și copiii noștri au câștigat concursul, am ieșit pe primul loc pe țară, în Iordania!

Unul din lucrurile minunate legate de distrugerea Bibliilor a fost faptul că Biblia a fost făcută disponibilă pentru toți. ISIS nu a prevăzut acest lucru. Mulți din poporul nostru spun: „Lucrurile făcute de Daesh/ISIS sunt îngrozitoare”. Dar ceea ce ISIS ne-a dat a fost Cuvântul lui Dumnezeu! Și am devenit vii. Ne-a dat o speranță, un viitor și o viziune.

Romani 8:17-18 spune că suferința de acum nici nu se compară cu gloria care ne așteaptă. În timpul persecuției ISIS, când oamenii noștri erau atacați și în mare dificultate, din acele pasaje despre suferință am învățat că, pentru tot ceea ce cunoaștem și facem, crucea este centrul nostru. În timp ce încerc să aduc alinare celor zdrobiți, mă strădui să le arăt viața lor prin prisma crucii……

 

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/9993-irak-biblia-solara-si-organizatia-stat-islamic

RUSALII

download

RUSALII. În Levitic 23:16 Septuaginta foloseşte pentekonta hemeras pentru termenul ebraichamissim yom, „cincizeci de zile”, referindu-se la numărul de zile de la oferirea snopului de orz la începutul Paştelor. În ziua a 50-a avea loc Sărbătoarea Rusaliilor. Deoarece acel interval de timp este de 7 săptămâni, sărbătoarea s-a numit hag sabu’ot, „sărbătoarea săptămânilor” (Exod 34:22; Deuteronom 16:10). Ea marchează încheierea recoltei orzului, care începuse odată cu începerea seceratului grâului (Deuteronom 16:9), şi când orzul a fost legănat în „dimineaţa de după Sabat” (Levitic 23:11). Este de asemenea numită hag haqqasir, „sărbătoarea recoltei”, şi yom habbikkurim, „ziua primelor roade” (Exod 23:16; Numeri 28:26). Sărbătoarea nu este limitată la vremurile din Pentateuh, ci păstrarea ei este indicată şi în zilele lui Solomon (2 Cronici 8:13), ca şi a doua dintre cele trei sărbători anuale (vezi Deuteronom 16:16).

Sărbătoarea a fost proclamată ca şi o „convocaţie sfântă” în care nu trebuia făcută nici o muncă de slujire, şi în care fiecare Israelit de parte bărbătească trebuia să apară în sanctuar (Levitic 23:21). Erau aduse din locuinţele lor două pâini coapte cu aluat din floarea făinii nouă înaintea Domnului de către preot, împreună cu jertfele de animale pentru ispăşirea păcatelor şi pentru împăciuire (Levitic 23:17-20). Ca şi o zi a bucuriei (Deuteronom 16:16) este evident că în această zi israeliţii devotaţi îşi exprimau mulţumirea pentru binecuvântările în recoltă şi erau într-o atitudine de frică şi temere de Dumnezeu (Ieremia 5:24). Însă mulţumirea şi frica erau sentimente ale unui popor răscumpărat, pentru că serviciul nu putea fi efectuat fără daruri de ispăşire şi de pace, şi era, în plus, o amintire a eliberării lor din robia Egiptului (Deuteronom 16:12) ca şi popor al legământului lui Dumnezeu (Levitic 23:22). Baza de acceptare a jertfelor presupune înlăturarea păcatului şi împăcarea cu Dumnezeu.

În perioada intertestamentală şi mai târziu, Rusaliile au fost privite ca şi aniversarea primirii poruncilor de pe muntele Sinai (Jubilee 1:1 cu 6:17; TB, Pesahim 68b; Midrash,Tanhuma 26c). Saducheii sărbătoreau această zi în a 50-a zi de la duminica de după Paşte (luând „Sabatul” din Levitic 23:15 ca referindu-se la Sabatul săptămânal); calculul lor a reglementat respectarea publică a acestei sărbători cât timp a existat Templul, şi biserica este astfel justificată în comemorarea primelor Rusalii creştine într-o duminică (Duminica de Rusalii). Fariseii, cu toate acestea, au interpretat „Sabatul” din Levitic 23:15 ca şi Sărbătoarea Pâinii Nedospite (vezi Levitic 23:7), şi calculul lor a devenit normativ în iudaism după anul 70 d.Cr., astfel încât în calendarul ebraic Rusaliile cad acum în diverse zile din săptămână.

În Noul Testament există trei referinţe la Rusalii: (1) Faptele Apostolilor 2:1 (în greacă ten hemeran tes pentekostes). În această zi, după învierea şi înălţarea lui Cristos (cca. 30 d.Cr.), ucenicii erau adunaţi într-o casă din Ierusalim, şi au fost binecuvintaţi cu semne din cer. Duhul Sfânt a coborât peste ei, o nouă viaţă, putere şi binecuvântare s-a manifestat pe care Petru le-a explicat-o ca fiind împlinirea prorociei lui Ioel. (2) Faptele Apostolilor 20:16. Pavel a fost hotărât să nu petreacă timp în Asia şi s-a grăbit să ajungă în Ierusalim la timp pentru Rusalii (57 d.Cr.). (3) 1 Corinteni 16:8. Pavel intenţiona să stea la Efes până la Rusalii (54 sau 55 d.Cr.), pentru că i se deschise o uşă efectivă în lucrare.

BIBLIOGRAFIE

Mishnah, Menahot 10.3; Tosefta, Menahot 10.23,528; TB, Menahot 65a; L. Finkelstein, The Pharisees, 1946, p. 115 ş.urm.

D.F.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/rusalii_4.html

BISERICA SARE SI LUMINĂ Mat. 5: 13-16

1-img_20180402_1414091-e1537805306713

Biserica sare si lumin     Mat. 5: 13-16

1).   Introducere[1] Măcar că se zice faptul că structurarea cărţilor în Biblie nu a fost de inspiraţie divină, este un fapt semnificativ că au fost erudiţi care au supervizat organizare cărţilor în canonul Noului Testament. De aceea nu este neprevăzută întâmplarea că Evanghelia după Matei este prima carte a Noului Testament. Ea se mişcă în Vechiul Testament de unde extrage profeţiile împlinite despre prima venire a lui Hristos şi apoi “se leagănă” în Noul Testament şi exprimă despre noua creaţie a lui Dumnezeu, „Pe această piatră Îmi voi construi biserica Mea”. (Matei 16:18). AUTORUL a fost Matei a fost un vameş convertit (Matei 9:9), care a fost ales să scrie evreilor despre Mesia. IDEEA PRINCIPALĂ este că Matei prezintă programul lui Dumnezeu. Expresia Împărăţia cerurilor este o particularitate a acestei Evanghelii. Cuvântul Împărăţie apare de 50 de ori. O înţelegere potrivită pentru expresia Împărăţia cerurilor, este importantă pentru orice interpretare a Bibliei. Se va observa că termenul împărăţia cerurilor este o exprimare progresivă în Evanghelia lui Matei. El a preluat taina din zilele negare Regelui, dar Împăratul a devenit un semănător în lume (Matei 13). Împărăţia va fi întemeiată pe acest pământ la reîntoarcere Regelui (Matei 24-25).

Capitolele 5 – 7 ne prezintă             Predica de pe Munte, care ne arată sensul relaţiilor dintre om şi Dumnezeu şi relaţiile dintre oameni: 1. Relaţia membrilor Împărăţiei cu ei înşişi – 5:1-16 2. Relaţia membrilor Împărăţiei cu Legea – 5:17-48 (3) 3. Relaţia membrilor Împărăţiei cu Dumnezeu – 6:1-34 4. Relaţia copiilor Regelui unul cu celălalt – 7:1-29

Predica de pe Munte[2] este un discurs etic la începutul lucrării lui Isus Cristos. . Isus Cristos repetă expresia : “A-ţi auzit – dar Eu vă spun” (Mat.cap.5-7) în care un nou Moise a poporului Israel , dă un nou set de legi. Se merge la motivaţii, dincolo de litera Legii. Paralela este făcută între Moise şi Cristos. Predica de pe Munte a fost adresată cercului de ucenici, dar existau şi mulţimile şi a fost adresată bisericii primare, şi mondiale din toate timpurile. Ce impact are astăzi, asupra creştinului, a   credincioşilor şi bisericii , în colectivitatea de astăzi, când există aşa de multă descompunere ? Avem îndemnul de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu   şi singurul antidot admisibil   este în Matei 4:17  De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Împărăţia lui Dumnezeu este tărâmul peste care Dumnezeu este Împărat şi comunitatea peste care Dumnezeu este Rege iar noi suntem cetăţeni ai cerului. Predica de pe Munte este de natură critică   cu aplicarea Legii şi cu cei ce se cuveneau să fie păzitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, liderii religioşi din timpul acela. Isus Cristos a dat în vileag falsul în opoziţie cu autentica împărăţie.   Luther spune despre „Predica de pe Munte” că ne conduce la pocăinţă. Karl Marx spune că este o morală corectă dar nu în înţeles religios. Predica de pe Munte, este relevantă pentru noi astăzi? Răspunsul este DA pentru că în prezent este cuprins viitorul. Împărăţia lui Israel, este pusă în contrast cu autentica împărăţie fondată pe adevărul din „Predica de pe Munte” (Ioan 1:17)  „căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos.”  În Mat.5:20, Isus Cristos declară orânduirea fariseistică, inoperantă pentru a duce pe cineva în Cer

 2). DINCOLO DE APARENŢE

Avem aspectul declarativ în care 90% din poporul român se declară creştini, în opoziţie cu faptele rele ce caracterizează ţara noastră. Galateni 5:19  Şi faptele firii pământeşti Sunt cunoscute, şi Sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, 20  închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, 21  pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Astfel avem o contradicţie între Numele de Creştin şi fapte ( ale întunerecului). În Vechiul Legământ, poporul Israel trebuia să fie un model pentru celelalte popoare în baza legământului dintre Dumnezeu şi Israel (Exod 24). Ţinerea sau călcarea Vechiului Legământ însemna binecuvântări sau blesteme. Rezultatul a fost exilul (în 722, Regatul de Nord, capitala Samaria), şi (587, Regatul de Sud, Ierusalim), au fost cucerite. Evreii nu au îndeplinit funcţia de popor al lui Dumnezeu. Ei trebuiau să fie o lumină în întunericul de afară. Existau tipare deformate în închinarea iudeilor pe care Isus le condamnă. În Noul Legământ, creştinii, Biserica era legată de Isus Cristos. Ea este strâns legat de Cina Domnului, (1Cor 11:23-25), şi este semnificativ că Isus se referă pâinea ca şi la trupul Său, iar vinul simboliza sângele Său. Isus Hristos este Mielul Pascal. Evrei 9:28  tot aşa, Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, nu în vederea păcatului, ca să aducă mântuirea celor ce-L aşteaptă. Biserica are 4 funcţii principale rezultate din (Fapte.2:42). Cuvântul , legătura frăţească, închinarea şi mărturie. „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni” Aceştia sunt stâlpii de susţinere a bisericii, nici unul nu poate fi absent. Adevărata Biserică îşi îndeplineşte astfel funcţia. Noi ne adunăm pentru Laudă şi închinare, ne despărţim pentru mărturie. Realitatea este dureroasă, în Apocalipsa Ioan le spune la 4 din cele 7 biserici să se pocăiască. Nici creştinismul de azi nu este o lumină pentru celelalte popoare.

 3). LUMEA DE ASTĂZI. După 1989 ni se prezintă o Românie   într-o democraţie şi într-o   perioada de tranziţie, care nu are un început clar, dar nici un sfârşit cât de cât previzibil. Avem câteva caracteristici ca: autonomizarea etosului (sumă de tradiţii), care sunt pe primul loc indiferent dacă sunt bune sau rele, dar fără o etică corectă şi   esenţialismul românesc, un act de voinţă, (iarăşi fără o direcţie clară), într-o mare de nonsens. Nu există o perspectivă clară, iar lumina de la „capătul tunelului” se vede şi tot de vede, şi iar se vede, şi tot aşa la nesfârşit. Nu mai este importantă etica, moralitatea, acestea au devenit desuete, ci sinceritatea în relaţii, indiferent de tipul lor. De asemenea acceptăm „condiţia umană” la noi dar şi la celălalt, adică PĂCATUL. În plus nu avem aşteptări mari de la alţii, dar nici de la noi. Ne-am obişnuit cu obişnuitul. Pe deasupra există o alcătuire întâmplătoare a diverselor fragmente ale vieţii, un mozaic eterogen numit ecumenism, în care de fapt nu se înţeleg doi cu doi Acesta cuprind toate religiile din lume inclusiv ateismul. Dacă facem o radiografie a societăţii româneşti din timpul de azi, cred că nici cu cele mai sofisticate calculatoare din lume nu se poate da un diagnostic corect şi dacă prin absurd extratereştri, (dacă există) ar lua contact cu noi sunt sigur că nu ar înţelege nimic. De fapt nici noi nu înţelegem. Ba da înţelegem, dar ce mulţi nu înţeleg, dar şi mai tragic este faptul că nu vor să înţeleagă. Ce anume să înţeleagă decât simplu fapt că sunt oameni păcătoşi şi au nevoie de un Mântuitor personal numit ISUS HRISTOS.

4). ÎNTUNERICUL. Există cuvinte care definesc diferite situaţii în care domneşte absenţa luminii adică întunericul :

Ele se referă la Dumnezeu : Geneza 1 2 Pământul era pustiu şi gol; peste faţa adâncului de ape era întuneric şi Duhul lui Dumnezeu se mişca pe deasupra apelor.

Descrie şi o stare a omului: Geneza 15 12 La apusul soarelui, un somn adânc a căzut peste Avram; şi iată că l-a apucat o groază şi un mare întuneric.

 Se descrie şi evenimente : Exod 10: 21 Domnul i-a zis lui Moise: „Întinde-ţi mâna spre cer şi va fi întuneric peste ţara Egiptului, aşa de întuneric încît să se poată pipăi.”

Arată starea celor răi 1 Samuel 2: 9 El va păzi paşii prea iubiţilor Lui, Dar cei răi vor fi nimiciţi în întuneric; Căci omul nu va birui prin putere.

Arată suferinţa omului : Iov 3: 4 Prefacă-se în întuneric ziua aceea, să nu se îngrijească Dumnezeu de ea din cer, şi să nu mai strălucească lumina peste ea!

Vorbeşte despre locuinţa morţilor : Iov 17 13 Când Locuinţa morţilor o aştept ca locuinţă, când în întuneric îmi voi înălţa culcuşul;

Ne spune despre ce a făcut Dumnezeu : Iov 29: 10 A tras o boltă pe faţa apelor, ca hotar între lumină şi întuneric.

Este o călăuză : Iov 34: 3 când candela Lui strălucea deasupra capului meu, şi Lumina lui mă călăuzea în întuneric!

De dumnezeu nu te poţi ascunde: Iov 38: 22 Nu este nici întuneric, nici umbră a morţii, unde să se poată ascunde cei ce fac fărădelegea.

Dumnezeu acţionează: Psalmi 105 : 28 A trimis întuneric şi a adus negura, ca să nu fie neascultători la Cuvântul Lui.

Neprihănirea aduce lumină : Psalmi 112: 4 Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric, El este milostiv, îndurător şi drept.

Este şi un sfat : Eccleziastul 11: 8 Deci, dacă un om trăieşte mulţi ani, să se bucure, în toţi anii aceştia, şi să se gândească ce multe vor fi zilele de întuneric. Tot ce va veni este deşertăciune.

Este şi o alegere: Isaia 5: 20 Vai de cei ce numesc răul bine, şi binele rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţa în loc de amărăciune!

Ne arată şi o profeţie : Isaia 9:2 Poporul, care umbla în întuneric, vede o mare lumină; peste cei ce locuiau în ţara umbrei morţii răsare o lumină.

Este vorba şi de încredere Isaia 50: 10 Cine dintre voi se teme de Domnul, să asculte glasul Robului Său! Cine umblă în întuneric şi n-are lumină, să se încreadă în Numele Domnului, şi să se bizuie pe Dumnezeul lui!

Arată starea poporului: Ieremia 2: 31 O, neam rău de oameni, uitaţi-vă bine la Cuvântul Domnului, care zice: „Am fost Eu o pustie pentru Israel sau o ţară plină de întuneric beznă? Pentru ce zice atunci poporul Meu: „Suntem slobozi, nu voim să ne întoarcem la Tine?”

Descopere un popor idolatru : Ezechiel 8 12 Şi El mi-a zis: „Fiul omului, vezi ce fac în întuneric bătrânii casei lui Israel, fiecare în odaia lui plină de chipuri? Căci ei zic: „Nu ne vede Domnul; a părăsit Domnul ţara aceasta!”

Vorbeşte despre viitor : Ioel 2 : 2 O zi de întuneric şi negură mare, o zi de nori şi de întunecime. Ca zorile dimineţii se întinde peste munţi un popor mare şi puternic, cum n-a mai fost din veac, şi nici în vremurile viitoare nu va mai fi. 31 soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată.

Ne arată puterea lui Dumnezeu : Amos 4 13 Căci iată că El a întocmit munţii, a făcut vântul, şi spune omului până şi gândurile lui. El preface zorile în întuneric, şi umblă pe înălţimile pământului: Domnul, Dumnezeul oştirilor, este Numele Lui.

Vorbeşte despre Ziua Domnului : Amos 5 : 18 „Vai de cei ce doresc „ziua Domnului!” Ce aşteptaţi voi de la ziua Domnului? Ea va fi întuneric şi nu lumină.

Este vorba despre lumina spirituală, opusă întunericului Matei 4: 16 Norodul acesta, care zăcea în întuneric, a văzut o mare lumină; şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi în umbra morţii, a răsărit lumina.”

Ne arată starea omului: Matei 6: 23 dar dacă ochiul tău este rău, tot trupul tău va fi plin de întuneric. Aşa că, dacă lumina care este în tine este întuneric, cât de mare trebuie să fie întunericul acesta!

Vorbeşte de momentul în care a murit Hristos: Matei 27: 45 de la ceasul al şaselea până la ceasul al nouălea s-a făcut întuneric peste toată ţara.

Ne arată biruinţa luminii asupra întunericului :   Ioan 1: 5 Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.

Ne prezintă cine este Hristos : Ioan 8: 12 Isus le-a vorbit din nou şi a zis: „Eu Sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”

Ne vorbeşte despre Învierea lui Hristos : Ioan 20:1 În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalina s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întuneric; şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt.

Ne arată întâlnirea lui Pavel ci Hristos : Fapte 13: 11 Acum, iată că mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb, şi nu vei vedea soarele până la o vreme.” Îndată a căzut peste el ceaţă şi întuneric, şi căuta bâjbâind nişte oameni, care să-l ducă de mână.

Vorbeşte despre întunecimea care domnea în Israel : Romani 2 19 tu, care te măguleşti că eşti călăuza orbilor, lumina celor ce Sunt în întuneric,

Ne îndeamnă să nu judecăm : 1 Corinteni 4: 5 De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda de la Dumnezeu.

Vorbeşte despre Slava lui Dumnezeu : 2 Corinteni 4 6 Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric” ne-a luminat inimile, ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos.

Ne spune cum am fost : Efeseni 5: 8 Odinioară eraţi întuneric; dar acum Sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi, deci, ca nişte copii ai luminii.

Ne spune cum ar trebuii să fim noi : 1 Petru 2: 9 Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată;

Este o veste bună : 1 Ioan 1 5 Vestea pe care am auzit-o de la El şi pe care v-o propovăduim, este că Dumnezeu e lumină, şi în El nu este întuneric. 6 Dacă zicem că avem părtăşie cu El, şi umblăm în întuneric, minţim, şi nu trăim adevărul, şi faptul că ne minţim singuri de multe ori.

Omul se autoânşeală : 1 Ioan 2 9 Cine zice că este în lumină, şi urăşte pe fratele său, este încă în întuneric până acum. 11 Dar cine urăşte pe fratele său, este în întuneric, umblă în întuneric, şi nu ştie încotro merge, pentru că întunericul i-a orbit ochii.

Vorbeşte despre judecata viitoare : Iuda 1:6 El a păstrat pentru judecata zilei celei mari, puşi în lanţuri veşnice, în întuneric, pe îngerii care nu şi-au păstrat vrednicia, ci şi-au părăsit locuinţa. Apocalipsa 16:10 Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere.

5). BISERICA SARE ŞI LUMINĂ   sunt figuri de stil pentru calităţile pe care trebuie să le aibă un creştin şi anume pentru a accentua influenţa urmaşilor Lui. Sarea   dă gust (evlavios în lume), ea păstrează şi conservă o lume care a intrat în degradare. Există o atenţionare: dacă sarea îşi pierde gustul va fi lepădată. Lumina   alungă întunerecul şi înlătură întunerecul şi indică cum poţi să ieşi din întuneric. Noi urâm lumina prin natura noastră păcătoasă. Există accente ale figurilor de stil: Sarea şi lumina   pot să-şi piardă calităţile iar retragerea din lume este un non sens, ele trebuie să fie funcţionale trebuie să fie exemple. Până atunci însă fiecare copil al lui Dumnezeu are o slujbă importantă:[3] Noi urâm lumina prin natura noastră păcătoasă. Prin Isus suntem lumină şi avem cunoştinţa adevărului în noi. Caracterul credincioşilor influenţează conduita lor, care la rândul ei va influenţa lumea. Poporul lui Dumnezeu, indiferent de generaţia din care fac parte, indiferent de împrejurarea de orice natură, trebuie să fie lumină, să fie sare. Este o trebuinţă ca acest norod să depună o mărturie şi să prezinte prin viaţa lor o dovadă care să aducă în mijlocul oamenilor semnul prezenţei lui Dumnezeu. Însemna dacă vreţi ceea ce a făcut Avraam în mijlocul comunităţi în care trăia. Este ceea ce a făcut Iosif în Egipt, este ceea ce a făcut Daniel în Babilon. Aceste dovezi i-au făcut pe cei din jurul lor să observe că este un Dumnezeu viu şi Atotputernic care guvernează această lume. Aceasta este datoria noastră ca popor al lui Dumnezeu. Dacă nu suntem lumină, sau sare, într-un cuvânt, martori ai lui Dumnezeu, atunci nu îl cunoaştem pe autenticul Dumnezeu. Domnul pe care îl cunoaştem noi este doar un Dumnezeu al unei credinţe moarte, o religie fără suflu a cărei singură aport este să ne facă se ne simţim fericiţi cu noi înşine. Dumnezeu vrea mărturia noastră. Vrea să fim deci unui îndrumător la ţărmul mării. O lumină era atunci salvarea lor pentru că îi înştiinţa de iminenţa pericolului în care se aflau. Noi trebuie să fim astfel de lumină. Sunt atâţia care plutesc în derivă. Se apropie vertiginos de stânci şi sunt gata să fie sfărâmaţi. Suntem noi gata să ne asumăm responsabilitatea pentru sufletul lor? Ezec 33:6 Dacă însă străjerul va vedea venind sabia, şi nu va suna din trâmbiţă, şi dacă poporul nu va fi înştiinţat, şi va veni sabia şi va răpi viaţa vreunui om, omul acela va pieri din pricina nelegiuirii lui, dar voi cere sângele lui din mâna străjerului.

6). Rolul creştinului în lume[4]

Lumea este într-o continuă degradare morală în întuneric. Lumina   spirituală alungă întunerecul, înlătură întunerecul   şi indică cum poţi să ieşi din întuneric[5] Lumina lumii este artificială izvorâtă din natura păcătoasă a omului, nu rezolvă problemele de ordin etic, dar mai ales nu rezolvă problema omului cu Dumnezeu.[6] (Matei 5:13-16).  Voi Sunteţi sarea pământului. …….14  Voi Sunteţi lumina lumii. …..16  Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri. Aceste două elemente conservă şi călăuzesc[7], ele fiind singura soluţie pentru degradarea aceste lumi. Creştinii trebuie să aibă efect în lumea în care trăiesc, lumina lui Hristos trebuie să strălucească în noi. Oprirea procesului de degradare morală şi prezentarea unei alternative, care este lumina lui Hristos, se realizează prin noi. Dacă sarea îşi pierde gustul va fi lepădată, dar dacă are gust, lumea se conservă prin ea, iar faptele noastre bune vor fi o pildă pentru ea şi sunt pentru Slava lui Dumnezeu. 1 Timotei 6:18  Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii. O izolare de lume este un nonsens. Noi urâm lumina prin natura noastră păcătoasă. Prin Isus suntem lumină şi avem cunoştinţa adevărului în noi. Caracterul credincioşilor influenţează conduita lor, care la rândul ei va influenţa lumea[8]. În   Isus spune : Mat. 6:8 Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi. Isus pune acest termen în contrast cu neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor. Urmându-l pe El este necesară o neprihănire mai mare, altfel cu nici un chip nu vor intra în Împărăţia Cerurilor. Conduita fariseilor era de suprafaţă, posteau de două, trei ori pe săptămână, se rugau în public la colţurile uliţelor şi în pieţe pentru a fi văzuţi de oameni contorizau Legea. (248 de porunci şi 365 de interdicţii, total 630). Isus pune accent pe calitate. Neprihănirea fariseilor este contrafăcută. Ei se glorifică pe ei înşişi, dar neprihănirea dată de Isus este adevărată şi e de la Dumnezeu.   Ier 31:33 „Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu”. Versetul cheie, este : Mat. 6:8 Nu fiţi ca ei !

7). CONCLUZII

Evanghelia după Matei este prima dintre Evanghelii şi în ea se vorbeşte despre Împărăţia Cerurilor, despre relaţiile pe verticală dintre Dumnezeu şi credincioşii care fac parte din Ea, cât şi despre relaţiile pe orizontală între semeni. De asemenea este singura Evanghelie în care este pomenit cuvântul Biserică. Ea cuprinde o serie de discursuri iar în   Predica de pe Munte se găseşte discursul etic cu privire la cetăţenii care fac parte din Împărăţia Cerurilor, privind caracterul şi conduita lor. În Împărăţia Cerurilor nu se poate intra decât prin pocăinţă, respectiv procesul Naşteri din Nou. Graniţa ei nu se poate frauda. În România de astăzi care este declarată în proporţie de 90 % o ţară creştină, asistăm doar la o formă exterioară de creştinism, în care corupţia la toate nivelele este în floare. Găsim din păcate şi în mod frecvent roadele firii din Galateni 5 :19-21 chiar şi în rândul credincioşilor, să nu mai vorbim de restul populaţiei. Bisericile tradiţionale şi din păcate şi cele neoprotestante nu pun în aplicare Fapte 2:42. Avem de a face mai mult cu un creştinism cultural decât cu unul autentic. Ar trebui să fim lumină, şi nu suntem în plus asistăm la un paradox care ne arată că în ţările ateiste corupţia este mai mică ca şi la noi. Din punct de vedere politic, avem o democraţie care nu este democraţie ci un haos total, cu baroni, moguli, patroni, săraci, clasă politică coruptă, care se foloseşte de biserică şi invers pentru interese de ordin meschin. De asemenea predomină tradiţia chiar dacă este arhaică, *ecumenism religios* în care nu se înţeleg doi cu doi şi toată lumea aşteaptă o schimbare în bine care se pare că nu mai vine. Întunericul spiritual cuprinde aproape toate sferele vieţi omeneşti. A fost în trecut este astăzi şi va fi în continuare. El arată suferinţa omului, locuinţa morţilor, starea celor răi, ce a făcut Dumnezeu, ne arătă ce va fi în viitor, ne vorbeşte despre judecată, cum ar trebui să fim noi, despre Isus Hristos şi faptul că lumina va ieşi biruitoare. De asemenea este important rolul creştinului în lume. Biserica trebuie să fie diferită de lume, să se confrunte cu lumea în care trăieşte şi să aibă impact asupra ei. Dacă nu face acest lucru însemnă că nu îşi îndeplineşte mandatul. Acest lucru este valabil în toată istoria omenirii începând de la Rusalii, indiferent de sistemul politic, zona geografică sau cultura respectivă. Credinciosul şi Biserica trebuie să fie Sare şi lumină De asemenea Biserica trebuie să-şi păstreze nealterate funcţiile: Cuvântul – legătura frăţească – închinarea – mărturie. „Predica de pe Munte” are relevanţă pentru noi astăzi. În lumea de azi şi nu numai, trebuie să fim drepţi, fără compromisuri. Pocăinţa e o stare dar şi un proces adică intri pe Poartă şi umbli pe Cale. Biserica presupune standarde ale sfinţeniei Fapte 13:47  Căci aşa ne-a poruncit Domnul: „Te-am pus ca să fii Lumina Neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului.”

 8).Bibliografie

 Vernon McGee Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău. Editura Logos 1998

Prof. doctor Jimmy Martin ( curs intern )

Predica de pe Munte de Iosif Ţon, vol 1 Editura Cartea Creştină Oradea 2000

 Ardelean Viorel

 Matei 5 13 Voi Sunteţi sarea pământului. Dar dacă sarea îşi pierde gustul, prin ce îşi va căpăta iarăşi puterea de a săra? Atunci nu mai este bună la nimic decât să fie lepădată afară, şi călcată în picioare de oameni. 14 Voi Sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte, nu poate să rămână ascunsă. 15 Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. 16 Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.

[1] J. Vernon McGee

[2] Ardelean Viorel

[3] Itinerar Biblic   http://www.twrro.ro/attb/

[4] Ardelean Viorel

[4] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 201

6 Prof. doctor Jimmy Martin

7Predica de pe Munte de Iosiv Ţon, vol 1 pag 208

8Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 200-202

[4] Prof. doctor Jimmy   Martin

[5] Prof. doctor Jimmy   Martin

[6] Predica de pe Munte de Iosiv Ţon, vol 1 pag 208

[7] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 200-202

[8] Prof. doctor Jimmy   Martin

Cum a perpetuat teologia creştină din era Patristică inegalitatea genului de Henry Emerson

download

Cum a perpetuat teologia creştină din era Patristică inegalitatea genului

10 de Henry Emerson

Biblia creştină şi doctrinele Bisericii derivate din aceasta au garantat urma sa permanentă asupra culturii vestice, în toate domeniile imaginabile, incluzând tratamentul femeilor.

Femeia medieval timpurie a trăit într-o vreme tulbure, când creştinii îşi formau prima dată ideile lor despre căsătorie, sex şi femei. Temelia așezată va fi dezbătută şi disecată în direcții şi în dimensiuni probabil de neînchipuit pentru apostoli şi primii creştini.

Biblia este o parte indispensabilă a înțelegerii atitudinilor vestice față de femei. În a spune, ”Este bine ca bărbatul să nu se atingă de femeie,„ apostolul Pavel va aprinde o dezbatere de durată milenară. Este mai bine pentru un creştin să se căsătorească şi să aibă copii, sau să nu se căsătorească şi să rămână cast? Complicând mai departe lucrurile, autorităţile din Biserica creştină primară s-au luptat chiar cu definiția căsătoriei, care va avea un impact asupra chestiunii dacă clericii ar putea să se căsătorească.

Cuvintele lui Pavel cu siguranţă i-au convins pe părinții Bisericii de noțiunea de cler cast, atât de mult încât ei s-au uitat la ideea de căsătorie, şi în special actul de naștere, cu dispreț. În timp ce chiar Pavel a admis, el ”nu a avut nici o poruncă de la Domnul,„ el şi-a luat libertatea să spună, ”aș vrea ca toţi bărbații să fie chiar ca mine,„ şi să clasifice ideea de căsătorie ca fiind o stare a curăției spirituale distinct mai joasă. De la relatarea creației, la Pavel, la Ieronim, Augustin, şi Părinții Bisericii, teologia creştină care s-a ivit în era Patristică a avut un efect negativ cu privire la ideile despre femei, care vor confirma în sfârşit perpetuarea inegalității genului în lumea vestică, în toată perioada medievală şi după aceasta, într-o manieră care i-a întrecut pe strămoșii lor evrei şi Biblici.

Era Patristică, aproximativ la sfârşitul primului secol până la sfârşitul secolului opt, a fost vremea în care ”părinții bisericii„ au formulat majoritatea temeliilor decisive şi a lucrurilor esenţiale din biserica creştină primară. Întreaga perioadă este de obicei împărțită în trei perioade mai mici similare: Originile (timpul apostolilor până în secolul 3 d.Cr.), Marele Secol (300-430 d.Cr.), şi Ultimele Secole (430-750 d.Cr.). 430 d.Cr. este anul în care Sfântul Augustin a murit. În această perioadă, ”cei mai distinși dintre Părinți primesc titlul ecleziastic oficial de ”Doctor al Bisericii.„„ (Ciresi 1).

Printre cei discutați în această lucrare sunt Ambrozie, Augustin, şi Ieronim, care toţi au trăit în timpul Marelui Secol, care este considerat ”epoca de aur„ a erei (Ciresi 1). Tertulian, un gânditor creştin timpuriu foarte influent, este discutat pe larg, şi a trăit în timpul perioadei Originilor. Filo, un filozof evreu care este menționat pe scurt, a trăit un pic mai devreme, dar încă a influenţat părinții Bisericii. Fiecare perioadă din era Patristică a influenţat mult următoarea, după cum se va arăta în această lucrare, şi era Patristică, ca un întreg a continuat să influenţeze societatea medievală creştină din Europa. Era Patristică şi doctrinele formulate în ea au avut un efect puternic, în general, asupra societății medievale, şi mai specific, asupra genului feminin.

Precedând stabilirea gândirii creştine medievale curentului principal, sunt sute de ani de dezbateri, din care ies la iveală atitudini predominate. Dar mai întâi, când examinăm cauzele rădăcină ale naturii anti-feminine a atitudinilor creştine medievale, cel mai bine este să începem cu capitolele doi şi trei din Geneza, care spun povestea creației de către Dumnezeu a primului bărbat şi a femeii, Adam şi Eva, şi căderea lor în cele din urmă. Interpretările acestor două capitole, scurte cum sunt ele, au fost o parte semnificativă a temeliei gândirii creştine de mai târziu în privința femeilor, cu care majoritatea părinților Bisericii au cântărit propriile lor interpretări ale acestei secțiuni specifice din textul Biblic.

Femeia din relatare, Eva, a fost supusă la ispită de un șarpe, care a implorat-o pe Eva să mănânce dintr-un pom din care Dumnezeu însuși le-a poruncit să nu mănânce. Odată ce Eva a mâncat din acest pom, ea i-a oferit același fruct lui Adam, pe care el l-a acceptat liber. Potrivit relatării, acest act de neascultare a introdus păcatul în lume, separându-i pe oameni de Dumnezeu. Stephen J. Duffy de la Universitatea Loyola afirmă aceasta despre mitul Adamic: ”Răul nu este mai bătrân decât creația, nici contemporan cu originea lucrurilor. Creația este bună, nu rea. Răul este corupția care are loc într-o creație care este deja isprăvită şi bună.„ Duffy argumentează că acesta a fost unul dintre scopurile principale pe care capitolele doi şi trei din Geneza au încercat să le transmită (Duffy 598). Midrash argumentează că Dumnezeu a creat-o pe Eva în timp ce Adam dormea pentru că Eva însăși reprezenta somnul, în faptul că ”femeile îl împiedică pe bărbat să lucreze şi să studieze.„ Din nou, femeile îi distrag pe bărbați din a urmări relaţia lor cu Dumnezeu, sau, după explicația lui Duffy, femeile îi corup pe bărbați.

Tertulian, un influent cugetător creştin din era Patristică timpurie, a caracterizat-o pe Eva ca, ”ușa prin care diavolul intră,„ dezvinovățindu-l pe Adam de responsabilitate şi punând vina drept pe umerii femeii. Bărbatul, pe care șarpele ”nu a îndrăznit să-l atace„ direct, ar fi rămas liber de păcat dacă nu ar fi fost tovarășa sa femeie, Eva, care a căzut în ispită (Sousan 64).[1] Potrivit lui Kristina Mormino, un cărturar medieval, ”nu este nici o îndoială că scrierile lui Tertulian au avut ceva impact asupra altor autori din Biserica Primară„ (Mormino 16).

Deşi Tertulian scria în secolul doi şi trei d.Cr., influenţa lui stabilește precedente care se vor perpetua cu timpul. Ieronim a argumentat împotriva luării unei soții, declarând, ”El nu este mai puţin singur decât atunci când este singur,„ în flagrantă şi extinsă condamnare a genului feminin. Pentru a fi siguri, gânditorii creştini medievali de mai târziu au portretizat femeile ca obstacole pentru bărbați, care au acționat ca vase pentru rău pentru a distrage oameni altfel pioși de la studiul corespunzător. După cum a spus în mod faimos Augustin de Hippo, ”Doamne, dă-mi castitatea, dar nu încă„ (Sousan 64). Augustin a crezut că ”femeile erau inferioare prin virtutea de a fi create din coasta lui Adam,„ şi că ”această inferioritate este cea care o face pe Eva ispititoarea lui Adam şi conduce la dezastru„ (McLeese 21). Precedentele stabilite de gânditorii creştini timpurii în interpretările lor ale Relatării Creației Biblice nu ar trebui subevaluate în influenţa lor asupra concluziilor medievale mai târzii cu privire la femeie.

Filo din Alexandria interpretează Relatarea Creației ca ”o alegorie despre natura umană,„ cu Adam reprezentând intelectul înalt şi rațiunea iar Eva ca irațională, şi șarpele ca plăcerea. Șarpele (plăcerea) atunci o înșeală pe Eva (iraționalitatea), corupându-l pe Adam (rațiunea) (Sousan 58).[2] Potrivit lui Dr. Andre Sousan, Ambrozie, unul dintre cei patru Doctori original acceptați ai Bisericii, pare să fi adoptat în general evaluarea lui Filo referitoare la relatare. Augustin, un alt Doctor acceptat original al Bisericii, a interpretat relatarea într-un mod similar, aruncând-o într-o triadă de ”sugestie-desfătare-consimțământ.„ Sousan afirmă că Augustin argumentează că Grădina din Eden în care au trăit Adam şi Eva reprezintă ”eul uman.„

Șarpele reprezintă ”sugestiile care vin spre noi, din interior şi din exterior.„ Eva reprezintă ”sentimentele stârnite, înclinațiile spre ceea ce este oferit, desfătarea luată în obiect,„ şi în final Adam reprezintă ”consimțământul care este dat în centrul eului„ (Sousan 58). Dr. C.E. McLeese afirmă că Augustin favorizează ”o tradiție Tertuliană sau probabil Nord Africană pentru Geneza 2:15-25 şi Geneza 3.„ De asemenea, ”ele sunt indicii ispititoare şi ecouri ale lui Filo„ (McLeese 7). Luat mai departe, cineva ar putea de asemenea să interpreteze relatarea ca o alegorie sexuală. Adică, Eva devine conștientă de eul ei sexual şi apoi transferă această cunoştinţă lui Adam. Din unghiul lui Filo, după cum este detaliat mai devreme în acest paragraf, Eva este prima care este ispitită de plăcere, şi prima care cedează la aceasta, şi astfel este responsabilă pentru Păcatul Original sau primar. Dintr-un unghi sexual, acest prim păcat este poft sau dorința, şi Eva este aruncată ca o ispititoare sexuală pentru Adam.

Totuşi, Sousan afirmă că majoritatea cărturarilor biblici sunt de acord că relatarea creştină a creației este mai puţin de o alegorie, după cum este un mit crezut a fi adevărat, şi folosit pentru a explica natura lumii, ca în cazul oricărui alt mit al creației (Sousan 58). În orice caz, chiar de la început, slăbiciunea femeii este o dorință pentru plăcere, şi slăbiciunea bărbatului este femeia. Tot astfel, maniera în care Dumnezeu o creează pe Eva, dintr-o coastă a lui Adam, a fost interpretată a însemna că femeile sunt subordonate sau dependente de bărbați, sau versiuni mai mici ale bărbatului. Fără îndoială, aceasta are implicații profunde pentru atitudini legate de gen, căsătorie, şi relaţii sexuale.

Jovinian a scris, ”Religia noastră a inventat o nouă dogmă împotriva naturii„ în critica față de obsesia cu virginitatea şi castitatea (Hunter 45, Studii Teologice). Jovinian însuși a egalat virtuțile virginității cu cele ale vieții căsătorite, care a invitat aspre mustrări de la alt gânditor creştin proeminent din acel timp, Ieronim. Scopul lui Jovinian, totuşi, a fost nu atât de mult de a elimina clerul cast, din care el făcea parte, ci să sfârșească sentimentele de superioritate spirituală pe care cei caști le aveau față de laicii căsătoriți. Augustin spune că Jovinian a convins fecioare consacrate să ”renunțe la jurămintele lor,„ după ce a indicat spre Sfinţi care erau căsătoriți, spunând, ”Eşti tu mai bună decât Sara, mai bună decât Suzana sau Ana?„ (Hunter 45).

În Împotriva lui Jovinian, Ieronim foloseşte cuvintele Apostolului Pavel pentru a respinge pretențiile lui Jovinian, şi clarifică nu doar aversiunea sa față de instituția căsătoriei în sine dar de asemenea față de genul feminin. După cum a afirmat Pavel în 1 Corinteni 7, ”din cauza curviei,„ un bărbat ar putea să se căsătorească pentru a evita păcătuirea dacă el nu poate mânui viața celibatară (Fremantle 98). În timp ce Pavel clar nu dă ideii de căsătorie un gir răsunător, el declară că părțile care consimt vor avea stăpânire asupra trupului unul asupra altuia, şi că ei nu ar trebui să se lipsească de relaţiile sexuale decât prin ”consimţământ reciproc.„ El de asemenea afirmă, ”Cei care se căsătoresc vor înfrunta multe necazuri în această viață, şi eu vreau să îi scutesc de aceasta,„ dar este clar că nu este un păcat să te căsătorești. Totuşi, Pavel face o distincție între bine şi mai bine, care probabil a contribuit la căderea doctrinei lui Jovinian.

Totuşi, în apărarea poziției sale, Ieronim nu doar îl citează pe Pavel, dar el ia libertăţi considerabile. El declară că este ”rău„ să atingi o femeie, o deducție legată de afirmaţia lui Pavel, ”Este bine să nu atingi o femeie.„ Ieronim declară că este pericol în atingerea unei femei, pentru că ea face ca ”înțelegerea tânărului să zboare.„ Chiar dacă există femei bune, spune Ieronim, cineva nu ar trebui să fugă de riscul de a se căsători cu una rea, şi astfel să rămână cu totul necăsătorit. În loc să argumenteze că cineva poate atinge o puritate spirituală mai bună fără să se căsătorească, după cum a făcut Pavel, Ieronim ia oportunitatea pentru a deprecia genul feminin în general. Printre insultele sale sunt, ”A susține o soție săracă este greu, este greu: să te împaci cu una bogată, este tortură.„ El de asemenea o compară cu marfa vândută la piață, spunând, ”O soție este singurul lucru care nu este arătat înainte să fie căsătorită, de frica faptului că ea s-ar putea să nu dea satisfacție.„ În plus, ”dacă îi dai administrarea întregii case, tu însuți trebuie să fii sclavul ei,„ şi, ”un sclav credincios este un manager mult mai bun.„ Chiar în presupunerea că ar putea exista o ”soție bună şi agreabilă,„ Ieronim se plânge că un soț trebuie să, ”împărtășească geamătele ei în nașterea de copii, şi să sufere tortură când ea este în pericol„ (Freemantle 100).

Cu siguranţă, Ieronim este atât de ostil față de ideea de căsătorie datorită dorinței sale de a fi mai aproape de Dumnezeu, şi nu de dezgustul său propriu față de genul feminin, sau ar crede cineva aceasta după ce citește cuvintele sale? Pentru mulți o oportunitate, Părinții Bisericii au amestecat scriptura în ceva care în mod clar nu este, în acest caz luând presupunerea blândă a lui Pavel că este mai bine să nu te căsătorești şi să o folosească precum o rampă de lansare pentru o cuvântare misogină. În acelaşi timp, ei ignoră gradul în care apostolii, în acest caz Pavel, a mers să accentueze că el pur şi simplu îşi dădea părerea lui şi că nu a avut nici o poruncă de la Dumnezeu cu privire la această chestiune. ”Eu spun aceasta ca o concesie, nu ca o poruncă. Eu doresc ca toţi bărbații să fie ca mine,„ spune Pavel, ”Dar fiecare bărbat are darul lui de la Dumnezeu; unul are acest dar, altul are acela„ (Versiunea Nouă Internaţională, 1 Corinteni 7:7).

El este clar în mod continuu în distingerea între porunca Domnului şi preferința lui personală. Tot astfel, în Geneza, Tertulian şi alții asemenea lui dezaccentueză rolul lui Adam în cădere, în în schimb re referă la natura irațională a femeii. Ea este ispititoarea voinței lui Adam. În ciuda cuvintelor lui Dumnezeu, ”din cauza ta„ lui Adam când El spune, ”Blestemat este pământul,„ această viziune asupra lui Eva se infiltrează în mințile figurilor influente din biserica creştină în toată perioada medievală (Geneza 3:17). Dar totuşi, Dumnezeu îi spune lui Eva, ”Dorința ta va fi pentru soțul tău, şi el va stăpâni peste tine„ (Geneza 3:16). De asemenea, Pavel spune, ”este bine pentru un bărbat să nu se atingă de femeie,„ şi totuşi ei nu exprimă un dezgust față de genul feminin care poate începe să se compare cu cuvintele lui Ieronim (Freemantle 98). Este clar că, în timp ce Biblia este în mod clar patriarhală în natură, mulți dintre apostoli sau Isus Cristos însuși nu ar fi sprijinit măsura în care părinții Bisericii au marginalizat genul feminin, dată fiind dovada găsită în tăria limbajului folosit în cuvintele lor proprii.

Cu toată incantația anti-feminină a gânditorilor creştini timpurii, dintre care mulți au avut o influenţă reală şi de durată asupra dogmei Bisericii, nu ar trebui să fie o surpriză că Biserica mai târziu a insistat asupra unei preoții caste, formată numai din bărbați. De asemenea, aceşti clerici în general trebuie să rămână nu doar caști, dar de asemenea necăsătoriți. Totuşi, cazul nu a fost mereu acesta. Papa Siricius (384-399) a emis primul decret papal cerând abstinența clericilor căsătoriți (Callam 3). În efortul lor de a fi mai mult ca Fiul lui Dumnezeu, cât şi ca Sfânta lui Mamă, mulți creştini timpurii au îmbrățișat ideea unei căsătorii caste, dar au fost întâmpinați cu suspiciune şi în cele din urmă cu condamnare din partea autorităţilor Bisericii.

Fenomenul clerului căsătorit a avut în final aceeaşi soartă, deşi i-a luat destul de mult timp să dispară, cu unii susținând un tip de relaţie sexuală cu soțiile lor şi alții angajându-se să se abțină cu totul în vâna căsătoriilor caste îmbrățișate de laici. Aceasta a produs dificultăți legale, deoarece avocații şi autorităţile legale s-au zbătut să definească ce exact constituia o căsătorie (Bullough 28). Unii au argumentat că împlinirea sau relaţiile sexuale legitimau o căsătorie, în timp ce suporterii căsătoriei caste pretindeau că un bărbat şi o femeie trebuiau doar să consimtă în mod voit să fie uniți pentru ca o căsătorie să fie legitimă. Clerul căsătorit a încercat să folosească căsătoria lui Iosif cu Maria, presupusă ca o căsătorie castă, ca dovadă pentru legitimitatea practicii lor şi în efortul de a separa actul de împlinire de sacramentul căsătoriei în sine. Ambrozie a îmbrățișat ideea că ”căsătoria consta din acordul reciproc al cuplului, nu împreunarea lor carnală„ (Bullough 28).

Augustin a afirmat mai târziu că o căsătorie rămânea legitimă chiar în evenimentul în care cei uniți încetau să mai aibă relaţii sexuale, dând naștere căsătoriilor care la început erau normale dar cu o finală întoarcere spre castitate mai târziu în viață. Augustin de asemenea a declarat, ”A trăi ca și căsătorit fără împreunare este cea mai înaltă perfecțiune a creştinismului, citând exemplul lui Maria şi Iosif„ (Bullough 28).[3] Ieronim de asemenea a exprimat susținerea sa față de căsătoria castă. Totuşi, mai multe întrebări încă aveau nevoie de răspuns. Pentru unul, ce se întâmplă dacă o parte dorește o căsătorie castă în opoziție față de cealaltă parte? Pe când căsătoriile forțate erau destul de obişnuite, dorința pentru căsătorie castă la laici în mod normal venea de la femeie, ceea ce ar putea explica opoziția autorităţilor bisericii de a aproba pe deplin căsătoria castă pentru ne-clerici (Bullough 29). Pentru unul, aceasta părea că încalcă porunca străveche de ”a fi roditor şi a se înmulți.„

De asemenea, dacă un bărbat dorește o viață castă, el poate simplu refuza să ia o soție, în timp ce femeii adesea nu i se acorda un astfel de privilegiu, în special într-o eră când mănăstirile de maici erau rare, şi închise pentru femeile obişnuite. Este ușor să auzi ecourile din istoria creației în aceste cuvinte: ”De vreme ce femeile nu au fost create după chipul lui Dumnezeu aşa cum a fost făcut bărbatul, ci dintr-o coastă a bărbatului pentru a sluji ca şi tovarășă a lui şi ajutor, această creație mai joasă, ca să vorbim așa, a făcut femeile mai sensibile la ispitele sexuale, şi castitatea lor, de aceea, a fost mai probabil să fie suspectă„ (Bullough 37). Un astfel de argument ar putea fi un ajutor semnificativ în controlarea norocului femeilor, care datorită vulnerabilităților lor, ele trebuie să fie protejate. Dar totuşi, multe femei au rezistat cât de mult au putut. Sfânta Macrina s-a găsit forțată într-o logodnă în ciuda dorinței sale exprimate de a rămâne castă. La moartea subită a logodnicului ei, cu viziunile lui Ambrozie ca ajutor al ei, ea a declarat că promisiunile şi nu actul actual al împlinirii au fost cele care au recunoscut ca legală o căsătorie, şi astfel ”s-a proclamat văduva lui credincioasă şi a refuzat să se mai căsătorească din nou„„ (Bullough 29).

Majoritatea femeilor nu au fost la fel de norocoase ca ea, şi s-au găsit forțate în căsătorii împotriva voinței lor, în ciuda tânjirii lor de a rămâne fecioare. De asemenea, autoritățile s-au luptat cu alte întrebări. Într-un caz, o autoritate a refuzat să anuleze o căsătorie pe baza faptului că ea nu a fost împlinită de doi ani şi că părțile implicate au experimentat ”ură reciprocă, imposibil de stârnit„ unul față de celălalt (Bullough 29). Biserica era de asemenea refractară în a lăuda căsătoriile caste fără echivoc, pentru că în unele cazuri, aceste căsătorii au avut consecinţe teribile. În particular, când căsătoria castă a lui Eduard Mărturisitorul în mod evident nu a produs un moștenitor la tronul Angliei, aceasta a dus la o dispută de succesiune care a rezultat în Cucerirea Normană. Aceasta ilustrează durata şi scopul acestei dezbateri care a durat mult, de la Biserica primară până în evul mediu. Mințile legale tind să dorească să lege căsătoria de relaţia sexuală, dar totuşi au găsit pe Maria şi Iosif ivindu-se ca obstacole față de scopurile lor.

Potrivit lui Mary A. Clark, ”teoria consimţământului,„ sau teoria că ”doar consimţământul cuplului era„ cel ”care a constituit esenţa căsătoriei,„ a fost un argument popular din evul mediu (Clark 279). Factorul decisiv de decizie a devenit dorința Bisericii creştine pentru un cler celibatar şi necăsătorit, şi respingerea categorică a ideii de cler căsătorit, cast sau altfel. În Biserica primară, preoții căsătoriți adesea transmiteau pozițiile lor către copiii lor soțiile lor jucau de asemenea roluri, uneori slujind ca diaconese. Căsătoriile caste din cadrul clerului au ajutat la ușurarea încurcăturii de a avea copii care să pretindă pozițiile sau proprietatea preotului (Bullough 32).

Cu toate acestea, dorința Bisericii de a întemeia ordinul natural al preoției caste, care guverna spiritual laicii care se căsătoreau şi aveau copii, a copleșit eforturile de a avea pretenții pentru un loc pentru căsătoria castă şi clerul căsătorit deopotrivă. În 1139, al Doilea Consiliul Lateran a făcut pași spre a anula căsătoriile tuturor clericilor, şi în ciuda rezistenței, li s-a poruncit să se despartă permanent de soțiile lor. Dr. Vern L. Bullough argumentează că, fie prin plan fie nu, Biserica era mereu pe o cale spre un cler necăsătorit şi cast, mai întâi clericilor căsătoriți li s-a cerut să se abțină de la relaţii conjugale cu soțiile lor, şi apoi mai târziu au fost forțați să se despartă cu totul. De asemenea, odată ce ideea de căsătorie castă nu mai avea nevoie să justifice clerul căsătorit, a fost cu totul abandonată, şi deşi ea a rămas cumva populară printre laici, ea a fost tot mai mult privită cu dizgrație şi suspiciune (Bullough 32).

Viziunile Părinților Bisericii şi a altor gânditori influenţi ai Bisericii în final se vor scurge până la urmă spre oamenii obişnuiți, care adesea le-au îmbrățișat cu entuziasm. Ca în Roma Antică, prostituția era în general privită ca un rău necesar, deşi Sfântul Augustin însuși ”nu a găsit nimic mai murdar, mai lipsit de decență, mai plin de rușine decât bordelurile şi prostituția„ (Bullough 36).[4] Conceptul prostituatei răscumpărate, încurajat de povestea lui Maria Magdalena din Noul Testament, de fapt a ajutat statutul femeilor prostituate din evul mediu. O Împărăteasă Teodora chiar a deschis o mănăstire specific pentru foste prostituate, pe care ea a numit-o ”Pocăinţa.„ Dar totuşi, în mare parte ca în Roma, prostituata avea un statut foarte jos într-adevăr, ”atât de jos încât ei nici măcar nu i se cerea să asculte legea; aceasta era aşa pentru că ea era sub sfidarea legii.„ Ea nici măcar nu putea să îl acuze pe altul de o crimă, sau să se reprezinte într-un tribunal (Bullough 37).

Transvestismul în timpul evului mediu era în general privit cu încruntare cu excepția cazului în care o femeie juca rolul unui bărbat. De fapt, au existat femei sfinte care erau transvestite, adică, ele trăiau şi lucrau ca bărbați şi de fapt erau ținute în mare considerație pentru aceasta. Un exemplu este Pelagia, care a scăpat din Antioh după ce a fost înșelată într-o întâlnire sexuală şi a trăit ca un bărbat timp de mai mulți ani în Muntele Olivet, asumându-şi numele masculin de Pelagius. Acolo, ea a fost renumită pentru ”obiceiurile sale ascetice şi sfinţenie.„ La moartea ei, când sexul ei adevărat a fost descoperit, admiratorii ei a trebuit să spună: ”Slavă ție, Doamne Isuse, căci ai multe comori ascunse pe pământ, atât femei cât şi bărbați„ (Bullough 46).

Transvestiții bărbați, pe de altă parte, erau înjosiți. Logica din spatele acesteia era că, datorită superiorității innăscute a genului masculin, era permis şi chiar bine ca o femeie să acționeze ca un bărbat. Dar ca un bărbat, totuşi, să se îmbrace ca o femeie era considerat ca o urâciune, pentru că un bărbat nu ar trebui să se coboare pe sine la statutul unei femei. Aceasta reflectă disprețul general pe care l-a avut societatea față de genul feminin, o atitudine cu siguranţă ajutată de învățăturile bisericii creştine. Potrivit lui David G. Hunter în articolul său ”Fecioara, Mireasa, şi Biserica,„ chiar reprezentări ale femeilor în literatura medievală nu ar trebui să fie luate la valoarea lor nominală, deoarece ”retorica virtuții femeii ar putea servi într-o economie de relaţii de putere printre bărbați„ (Hunter 282).

În mod clar, Scriptura Biblică este în miezul ei patriarhală, dar mulți gânditori remarcabili ai Bisericii au fost nerăbdători să pedepsească femeia într-o manieră pe care predecesorii lor (figuri Biblice) nu ar fi aprobat-o. Atitudinile lor anti-feminine în final se vor scurge spre mare parte din societatea medievală, care era deja dominată de biserica creştină, la fel cum era influenţată de tradiţii Greco-Romane, şi vor confirma demiterea femeii spre statutul secundar social timp de un mileniu. De la Tertulian, spre Doctorii Bisericii, spre reprezentații în cadrul societății medievale în sine, în mod clar există o tradiție creştină de atitudini anti-feminine care a persistat un mileniu.

În timpul erei Patristice, există un șir neîntrerupt de gândire creştină anti-feminină şi cu ivirea fiecărei noi generații, cei bătrâni au transmis ștafeta, şi în final aceasta a culminat într-o societate medievală înalt patrialhală. Ca să fim siguri, Biserica nu a fost prima structură patriarhală care a condus vestul, dar în învăţăturile lui Cristos, probabil ele au avut ocazia unică de a merge dincolo de insistențele vechi Greco-Romane cu privire la genul feminin. Cu toate acestea, îmbrățișarea lor a atitudinilor anti-feminine în timpul erei Patristice va avea repercursiuni asupra femeilor în toată perioada medievală, şi dincolo de aceasta.

Bibliografie

Bullough, Vern. Sexual Practices and the Medieval Church. New York: Prometheus Books, 1982.

Callam, Daniel. “Clerical Continence in the Fourth Century: Three Papal Decretals.” Theological Studies (2001)

Ciresi, Sal. “Revisiting the Church Fathers.” Catholic Herald (11/11/04)

Clark, Mary A. “Biblical Interpretation and the Construction of Christian Sexualities.” Church History, 69 (2000)

Duffy, Stephen J. “Our Hearts of Darkness: Original Sin Revisited.” Theological Studies, 49 (1988).

Fremantle, W.H. The Principal: Works of St. Jerome. William B. Eerdmans Publishing: 1974

Holy Bible, New International Version. Nashville, 1995.

Hunter, David. “The Virgin, the Bride, and the Church: Reading Psalm 45 in Ambrose, Jerome, and Augustine.” Church History, 69 (2000)

Hunter, David. “Resistance to the Virginal Ideal in Late Fourth Century Rome: The Case of Jovinian.” Theological Studies, 48 (1987)

McLeese, C.E. Augustine on Adam’s Rib and Eve’s Sin: An Evaluation of Theological Sexism in Augustine’s Exegesis of Gen. 2:15-25 and Gen. 3, Montreal University: 1998

Mormino, Kristina. Behind the Veil: Envisioning Virginity in Old French Hegiography. Emory University: 2003.

Sousan, Andre. The Woman in the Garden of Eden: A Rhetorical-Critical Study of Genesis 2:4b-3:24

NOTE DE SUBSOL:

[1] Tertullian states this in De Cultu Feminarum, pt. II

[2] Philo states this in Opif. 66; Leg. 1, 31; 1, 90; 2, 2; 2, 6; 3, 161, as used by Dr. Sousan

[3] Augustine states this in several works, among them De Conjugiis Adulterinus, 1, 3, PL 40, 453, and De Bono Conjugali, 1, 6, PL 40, 377, as noted by Dr. Bullough

[4] Augustine states this in De Ordine, II, iv, and 12, as noted by Dr. Bullough

http://www.voxdeibaptist.org/publicatia.new/2018/07/01/cum-a-perpetuat-teologia-crestina-din-era-patristica-inegalitatea-genului/

 

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/cum-a-perpetuat-teologia-crestina-din-era-patristica-

Planul mântuirii – Partea I (Concepţii diferite)  Benjamin B. Warfield

download

soteorologie

Planul mântuirii – Partea I (Concepţii diferite)   Benjamin B. Warfield

Subiectul spre care ne vom îndrepta atenţia în aceste serii de lecturi este discutat în mod norma ca fiind „Planul mântuirii”. Denumirea sa mai tehnică este „Ordinea de decrete”, iar această denumire are avantajul faţă de cel popular, de definire mai clară a scopului materiei de subiect. Acesta nu este de obicei limitat de procesul mântuirii în sine, însă este făcut în mod general pentru a include întregul curs de tratare divină a omului care se încheie la mântuirea sa. Creaţia nu este înţeleasă în ea în mod neobişnuit, precum şi cursul decăderii şi condiţia omului produsă de cădere. Despre această materie de subiect poate fi privită, cu anumite proprietăţi, mai degrabă ca natura unei presupuneri, decât ca o parte independentă a materiei de subiect în sine; şi nu am produce nici un rău dacă rămânem la denumirea mai populară. Fundamentul său îi oferă acestuia un avantaj care nu ar trebui să fie socotit ca fiind mic; şi mai presus de orice acesta are meritul accentului mare pus pe această materie, mântuirea. Seriile activităţilor divine care sunt luate în considerare sunt în fiecare eveniment presupuse a se încercui şi să aibă ca ţel apropiat mântuirea omului păcătos. Atunci când sunt luate în considerare implicaţiile acesteia nu s-ar părea să necesit prea multe argumente pe a justifica denumirea întregului prin termenul de „Plan al Mântuirii”.

Nu se pare necesar să facem o pauză pentru a discuta întrebarea anterioară referitor la faptul dacă Dumnezeu, în activităţile sale de mântuire, acţionează asupra unui plan. Acel Dumnezeu acţionează asupra unui plan în toate activităţile Sale, care este deja oferit în cadrul Teismului. În ceea ce priveşte stabilirea unui Dumnezeu personal, această întrebare este încheiată. Pentru o persoană scopul reprezintă următoarele: în mod precis, ceea ce distinge pe o persoană de un lucru este că modurile sale de acţiune sunt intenţionate, că tot ceea ce face este direcţionat spre un final şi purcede prin alegerea mijloacelor spre acel final. Chiar şi Deistul, prin urmare trebuie să admită că Dumnezeu are un plan. Fără îndoială că noi ne-am imagina o formă extremă de Deism, în care să fie presupus că lui Dumnezeu nu îi pasă deloc de ceea ce se întâmplă în universul Său; că, odată ce l-a creat, El se depărtează de la acesta şi îl lasă în cursul său spre orice final ar avea acesta, fără să se mai gândească asupra acestuia. Nu mai este nevoie să spune că, totuşi, nu ar exista o astfel de formă extremă de Deism, deşi, straniu fiind a spune, există unii, aşa cum vom avea ocazia să observăm, care par să gândească asupra faptului că în materia specifică a mântuirii omului Dumnezeu acţionează cam la fel cu acest mod iresponsabil.

Ceea ce susţine de fapt Deistul este legea. El concepe faptul că Dumnezeu îşi încredinţează universul Său nu unui capriciu neprevăzut şi nepregătiţi, ci legii, acea lege pe care Dumnezeu a imprimat-o universului Său sub a cărei călăuzire a lăsat El universul. Aceasta este ca şi cum am spune că şi Deistul concepe că Dumnezeu ar avea un plan, unul care îmbrăţişează tot ceea ce se întâmplă în univers. El diferă de Teist doar prin modurile de activitate prin care el concepe pe Dumnezeu ca ducându-şi la îndeplinire acest plan. Deismul implică o concepţie mecanică a universului. Dumnezeu a făcut o maşinărie şi doar pentru că ea e bună El o poate lăsa să sfârşească nu capetele ei, ci cele stabilite de El. Deci El poate face un ceas şi apoi, doar pentru că e un ceas bun, să-l lase să-şi scurgă secundele şi să arate minutele, să anunţe orele şi să marcheze ziua lunii, să indice fazele lunii şi fluxurile aferente; şi dacă alegem, putem pune şi o cometă care să apară în viaţa ceasului, nu în mod extravagant, ci unde şi când şi cum am aranjat ca aceasta să apară. Ceasul nu merge în felul lui; el merge în felul nostru, felul în care l-am aranjat noi să meargă; şi ceasul lui Dumnezeu, universul, nu merge în felul său, ci al lui Dumnezeu, aşa cum a rânduit Acesta, eliminând evenimentele inevitabile cu precizie mecanică.

Aceasta este o mare concepţie, concepţia Deistă despre lege, care ne eliberează de şansă; însă o face numai pentru a ne arunca în dinţii ascuţiţi ai unei maşinării. Aceasta nu este, prin urmare, ce mai mare concepţie. Cea mai mare concepţie este cea a Teismului, care ne eliberează chiar şi de lege şi ne plasează în mâinile imediate ale unei persoane. E un mare lucru să fi eliberat de tărâmul necumpătat al şansei fără ţintă. Zeiţa Tyche, Fortuna, a fost una dintre cele mai teribile divinităţi ale lumii vechi, la fel de teribilă şi de greu de distins de Soartă. E un mare lucru să fi sub controlul scopului inteligent, însă întrece orice diferenţă dacă scopul este executat de simpla lege, dacă acţionează automat, sau prin controlul atotprezent personal al persoanei în sine. Nu există nimic mai ordinat decât controlul unei persoane, ale cărei acţiuni sunt guvernate de teluri inteligente, direcţionate spre un final.

Dacă credem într-un Dumnezeu personal, atunci, fiind teişti, credem în controlul imediat al acestui Dumnezeu personal a lumii pe care a făcut-o, trebuie să credem într-un plan care se află sub tot ceea ce face Dumnezeu, şi prin urmare şi într-un plan al mântuirii. Singura întrebare care se ridică se referă nu la realitatea ci la natura acestui plan. Cât despre natura sa, totuşi, trebuie să admitem că s-au susţinut multe opinii diferite. Într-adevăr că aproape oricare opinie posibilă a fost anunţată la o vreme sau alta, într-un timp sau altul. Chiar dacă lăsăm la o parte toate opiniile extra-creştine, trebuie neapărat să modificăm această afirmaţie. Liniile de divizare au fost atrase către Biserică; s-au stabilit partide împotriva altor partide şi diferite tipuri de credinţă au fost dezvoltate care nu echivalează cu mai puţin decât sistemele diferite de religii, care sunt cu puţin mai mult decât simplul nume de creştin, revendicat de toate acestea.

Este scopul meu în cadrul acestei prelegeri să aduc înaintea noastră într-o trecere rapidă în revistă a câtorva din aceste perspective variate care au fost susţinute de marile partide din Biserică, pentru a forma o anumită concepţie din rangului şi relaţiile lor. Aceasta se poate face cel mai convenabil prin observarea, în cea dintâi instanţă, doar a marilor puncte de diferenţă care le separă. Le voi enumera în ordinea semnificaţiei, începând de la cele mai profunde şi mai depărtate diferenţe care îi divizează pe creştini în acea grupare cu efect mai puţin radical.

1. Cea mai mare fisură care îi separă pe creştinii ce se numesc creştini în concepţiile lor despre planul mântuirii este ceea ce divizează ceea ce am putea numi perspectivele Naturaliste şi Supranaturaliste. Linia de divizare de aici are de a face cu motivul dacă, în cadrul mântuirii omului, Dumnezeu a planificat pur şi simplu să-i lase pe oameni, cu o întregime mai mare sau mai mică, să-i salveze, sau dacă El a planificat să intervină şi să-i salveze. Problema dintre naturalist şi supranaturalist este prin urmare una simplă dar chiar absolută: Se salvează omul pe sine sau îl salvează Dumnezeu?

Schema naturalist consistentă este cunoscută în cadrul istoriei doctrinei sub numele de Pelagianism. Pelagianismul, în puritatea sa, afirmă că toată puterea exercitată în salvarea omului este nativă însăşi lui. Însă Pelagianismul nu este doar ceva de ordin istoric, şi acesta nu există întotdeauna în puritatea sa. După cum şi săracii în cele pământeşti sunt cu noi întotdeauna, la fel şi cei săraci în cele spirituale sunt întotdeauna cu noi. Se poate crede într-adevăr că nu a fost niciodată vreo perioadă din cadrul istoriei Bisericii în care concepţiile naturaliste despre procesul de mântuire să fie mai adânc răspândite sau mai radicale decât cele din prezent. Un pelagianist care îl pelagianizează pe însăşi Pelagus în întregimea naturalismului său se află de fapt în momentul intens zugrăvit de lideri auto-constituiţi ai gândirii creştine. Şi pretutindeni, în toate comuniunile asemănătoare, există concepţii care îi atribuie omului, în cadrul folosirii sale a puterilor native proprii cel puţin activitatea decisivă din cadrul salvării sufletului, adică să putem spune, cea care presupune că Dumnezeu a planificat ca să fie mântuiţi aceia care, în punctul decisiv, într-un fel sau altul se mântuiesc pe ei înşişi.

Aceste aşa zise perspective intermediate sunt în mod evident, în principiu, perspective naturaliste, din moment ce (oricare parte îi dau ei voie lui Dumnezeu să le joace în circumstanţele mântuirii) atunci când ei ajung la punctul crucial al mântuirii ei îl aruncă pe om înapoi la puterile sale native. Făcând astfel ei se separă pe sine în mod definitiv de perspectiva supranaturalistă despre planul mântuirii şi, odată cu aceasta, formează mărturia unită a întregii Biserici organizate. Căci, oricât de mult ar fi avansat părerile naturaliste printre membrii bisericii, întreaga Biserică organizată – Ortodoxă Greacă, Romano Catolică Latină şi Protestantă în toate marile ei forme istorice, Luterană şi Reformată, Calvinistă şi Arminiană – îşi acordă consimţământul în mod ferm şi autoritar mărturiei faţă de concepţia supranaturalistă despre mântuire. Ar trebui să călătorim spre perifericele Creştinismului, spre acele secte care stau în îndoială în trupul Creştin, precum Unitarienii, pentru a găsi un trup organizat de creştini cu nimic altceva decât o mărturisire supranaturalistă.

Această confesiune, fiind direct opusă naturalismului, declară cu un mare accent că Dumnezeu este Domnul şi nu omul care salvează sufletul; şi că nu poate fi făcută nici o greşeală, aceasta nu se depărtează de la declaraţia completă şi afirmă, cu o deplină înţelegere a problemei, că întreaga putere exercitată în cadrul mântuirii sufletului este în mod precis de la Dumnezeu. Aici este de fapt muchia care desparte cele două partide. Supranaturalistul nu este mulţumit să spună că vreo putere care este exercitată în cadrul mântuirii sufletului, sau că majoritatea puterii care este exercitată în acest proces, este de la Dumnezeu. El declară că întreaga putere este de la Dumnezeu, că oricare parte ar juca omul în procesul de mântuire este subsidiar, este de fapt în sine efectul operării divine şi că Dumnezeu şi numai Dumnezeu este acela care mântuieşte sufletul. Supranaturalistul în acest sens este întreaga Biserică organizată în cadrul deplinei extinderi a mărturiei sale oficiale.

2. Există, fără îndoială, diferenţe între supranaturalişti care nu sunt mici sau neimportante. Cea mai profundă dintre acestea separă pe Sacerdoţi de Evanghelici. Atât sacerdoţii cât şi evanghelicii sunt supranaturalişti. Adică, ei cred că întreaga putere exercitată în mântuirea sufletului este de la Dumnezeu. Ei diferă în concepţia lor despre maniera în care puterea lui Dumnezeu, prin care este lucrată mântuirea, este pusă în favoarea sufletului. Punctul exact al diferenţei dintre ei dă naştere la întrebarea dacă Dumnezeu, prin a cărui putere s-a lucrat mântuirea, îi salvează pe oameni prin a se ocupa cu ei imediat ca indivizi, sau doar prin stabilirea intermediilor supranaturale oferite lumii prin a căror mijloace oamenii pot fi salvaţi. Această problemă are de a face cu urgenţa operaţiilor de salvare a lui Dumnezeu: mântuieşte Dumnezeu prin operaţii directe a harului Său asupra sufletelor lor, sau acţionează asupra lor doar prin mediul intermediilor stabilite pentru acel scop?

Forma tipică de sacerdotalism este oferită de învăţătura Bisericii din Roma. În cadrul acesteia biserica este considerată a fi instituţia mântuirii, şi că doar prin ea se poate transmite mântuirea oamenilor. În afara bisericii şi a decretelor sale nu se poate găsi mântuirea; harul este transmis prin şi doar de către slujitorii bisericii, altfel nu. Cele două maxime sunt aplicate: Acolo unde este Biserica, acolo este Duhul; în afara bisericii nu este mântuire. Principiul sacerdot este prezent, totuşi, ori de câte ori intermediile, prin care harul salvator este adus sufletului, sunt făcute indispensabile mântuirii şi este un lucru dominant dacă această obligativitate este făcută absolută. Astfel, la acele lucruri care sunt numite Mijloace de Har li se acordă „necesitatea de mijloace”, şi sunt făcute în sensul strict nu doar sine quibius non, ci quibus al mântuirii.

Fiind împotriva perspectivei evanghelice, căutând să conserve ceea ce concepe aceasta a fi singurul supranaturalism consistent, elimină în întregime orice intermediar dintre suflet şi Dumnezeu său şi lasă sufletul într-o stare de dependenţă spre mântuire doar de Dumnezeu, operând asupra acesteia prin harul Său iminent. Evanghelicul se simte dependent pentru mântuirea sa doar de Dumnezeu şi nu de mijloacele harului; el priveşte mai degrabă la Dumnezeu decât la mijloacele harului pentru a găsi har; apoi el îl proclamă pe Duhul Sfânt ca fiind nu numai capabil să acţioneze şi mai degrabă fiind operativ acolo unde şi când vrea El. Biserica şi decretele sale el le concepe mai degrabă ca instrumente pe care Duhul le foloseşte decât agenţi care să-l implice pe Duhul Sfânt în înfăptuirea mântuirii. Într-o opoziţie directă faţă de maximele consistente sacerdote, el îşi ia ca moto-uri ale lui următoarele: Acolo unde este Duhul, este biserica; în afara trupului de sfinţi nu este mântuire.

Descriind astfel evanghelismul, nu ne va scăpa din vedere că îi descriem şi Protestantismul. Întregul trup de Protestantism Confesional este evanghelic în perspectiva sa despre planul mântuirii, referitor la ramurile sale Luterane şi Reformate, Calviniste şi Arminiene. Protestantismul şi evanghelismul coincid reciproc, dacă nu s-ar fi dat sinonime exacte. Aşa cum întregul Creştinism este clar şi autoritar în confesiunea sa a unui supranaturalism pur, la fel şi Protestantismul este egal de clar şi autoritar în confesiunea sa a evanghelismului. În acest fel evanghelismul vine înaintea noastră în calitate de concepţie Protestantă a planului mântuirii, şi probabil că nu este straniu faptul că, în imediata sa contradicţie a sacerdotalismului, contrazicerea cea mai profundă faţă de naturalism care se formează în mod egal şi primar, este ceva care s-a pierdut din vedere. Evanghelismul nu încetează să fie din punct de vedere fundamental antinaturalişti, totuşi, în a deveni antisacerdoţi, protestul său primar continuă să fie împotriva naturalismului, iar în opunerea faţă de sacerdotalism, acesta este simplul ‚supranaturalism consistent’ care refuză să admită orice alţi intermediari dintre suflet şi Dumnezeu, ca singură sursă a mântuirii. Doar acela este adevăratul evanghelism, prin urmare, în care se aude clar dubla mărturie că toată puterea exercitată în mântuirea sufletului este de la Dumnezeu şi că Dumnezeu în operaţiile Sale de mântuire acţionează direct asupra sufletului.

3. Cu toate acestea, rămân diferenţe multe şi adânci, care îi divizează pe evanghelici. Toţi evanghelicii sunt de acord cu faptul că toată puterea exercitată în mântuirea este de la Dumnezeu şi că Dumnezeu lucrează direct asupra sufletului în operaţiile de salvare. Însă în ceea ce priveşte metodele exacte folosite de Dumnezeu în aducerea pe mulţi fii la slavă, ei diferă mult unul de altui. Unii evanghelici şi-au atins poziţia pe care o au printr-un proces de modificare, în calea corectării, aplicat unui fundament sacerdot, din care şi-au câştigat poziţia respectivă din Evanghelism. Elementele naturale ale acestui sacertodalism accentuat au rămas întipărite în construirea lor, care le colorează întregul lor mod de concepere a evanghelismului. Sunt alţi evanghelici a căror concepţii sunt în mod similar colorate de un naturalism accentuat, din care ei şi-au format confesiunea lor mai bună printr-un proces asemănător de modificare şi corectare. Primul dintre aceste partide este reprezentat de Luteranii evanghelici care, se încântă în a vorbi despre sine ca aderenţi al unei „Reforme conservative”; aceasta e ca şi cum s-ar spune că şi-au format evanghelismul lor pe baza sacerdotalismului Bisericii din Roma, din care şi-au dedus, poate în mod dureros, dar nu întotdeauna perfect, propria lor cale. Cealaltă partidă este reprezentată de arminienii evanghelici, a căror evanghelism este o corecţie în interesul sentimentului evanghelic al semi-pelagianismului accentuat al Remonstranţilor Olandezi. Împotriva tuturor acestor forme mai există şi alţi evanghelici al căror evanghelism este mai degrabă expresia pură a principiului evanghelic fundamental, necolorat de elementele intruse din afară.

În mijlocul acestei varietăţi de tipuri nu este uşor să stabileşti un principiu de calificare care să ne permită să facem discriminarea între formele principale pe care evanghelicii le adoptă printr-o linie clară de demarcare. Un astfel de principiu, totuşi, pare a fi oferit de opoziţia dintre ceea ce am putea numi conceptele Universaliste şi Particulariste ale planului de mântuire. Toţi evanghelicii sunt de acord cu faptul că toată puterea exercitată în mântuirea sufletului este de la Dumnezeu şi că această putere este exercitată imediat asupra sufletului. Însă ei diferă în ceea ce priveşte ideea dacă Dumnezeu îşi exercită această putere salvatoare în mod egal, sau cel puţin fără discriminare, asupra tuturor oamenilor, fie că aceştia sunt sau nu mântuiţi, sau doar peste anumiţi oameni, mai cu seama pe cei care sunt de fapt mântuiţi. Punctul de divizie de aici este dacă Dumnezeu este de acord să se fi planificat pe Sine să salveze pe oameni prin harul său atotputernic şi cu siguranţă eficace, sau doar să îşi reverse harul Său peste oameni pentru a le permite acestora să fie mântuiţi, fără ca de fapt să asigure, cu toate acestea, ca într-un caz particular ei să fie mântuiţi.

Argumentul specific al acelora despre care am vorbit ca sunt universalişti este că, în timp ce toată puterea exercitată în salvarea sufletului este de la Dumnezeu, şi că aceasta are impact imediat asupra sufletului, cu toate acestea, ceea ce face Dumnezeu, privind la mântuirea oamenilor, este pentru toţi şi către toţi oamenii, fără discriminare. În faţa acestui lucru se pare că ar trebui să rezulte o doctrină a mântuirii universale. Dacă Dumnezeu este Domnul care salvează sufletul, şi nu omul pe sine, şi dacă Dumnezeu Domnul salvează sufletul prin a lucra în mod direct asupra acestuia în harul Său salvator; dacă Dumnezeu Domnul lucrează în mod egal în harul Său salvator asupra sufletelor, s-ar părea a fi inevitabil să deducem că prin urmare toţi sunt mântuiţi. În consecinţă, au apărut adesea evanghelici sinceri care au argumentat în mod viguros şi precis asupra acestor fundamente că toţi oamenii sunt salvaţi: mântuirea este în întregime de la Dumnezeu, şi Dumnezeu este atotputernic, şi după cum Dumnezeu lucrează mântuirea prin harul Său atotputernic în toţi oamenii, toţi oameni sunt mântuiţi. Din acest universalism consistent, totuşi, marea masă a universaliştilor evanghelici s-au retras întotdeauna, constrânşi fiind de claritatea şi de accentul declaraţiei Scripturale că, de fapt, nu toţi oamenii sunt mântuiţi. Ei s-au descoperit pe ei înşişi înaintea unei mari probleme, şi s-au făcut eforturi variate de ei pentru a traduce activităţile lui Dumnezeu privind la mântuire ca fiind în întregime universalistă, precum şi chestiunea particularismului, în timp ce în principiul evanghelic fundamental este prevăzut că doar harul lui Dumnezeu salvează sufletele. Aceste eforturi ne-au dat în special două mari scheme ale evanghelismului Luteran şi ale celui Arminianist, argumentul caracteristic al ambelor este că întreaga mântuire este doar în mâinile lui Dumnezeu, şi că tot ceea ce face Dumnezeu, referitor la mântuire, este direcţionat fără discriminare tuturor oamenilor, însă nu toţi ci doar unii sunt mântuiţi.

Fiind împotriva acestui universalism inconsistent, alţi evanghelici au argumentat faptul că particularismul care se ataşează de chestiunea procesului de mântuire, trebuie, doar pentru că doar Dumnezeu este cel ce mântuieşte, să aparţină şi de proces în sine. În interesul evanghelismului lor comun precum şi cele ale accentuatului supranaturalism faţă de toţi creştinii, nici una dintre ele nu vine la locul potrivit – şi nici în interesele religiei – ei pledează faptul că Dumnezeu se ocupă de întregul proces al mântuiri nu cu oamenii din masă ci cu oamenii individuali unul câte unul, peste care El revarsă harul Său, şi pe care El îi aduce prin harul Său la mântuire. Aşa cum este cel ce salvează pe oameni, şi aşa cum îi salvează prin operaţiile imediate ale inimii, şi aşa cum harul Său salvator este puterea Sa atotputernică care efectuează mântuirea, oamenii datorează propria lor mântuire în fiecare caz, nu numai oportunităţii lor generale de a fi mântuiţi, Acestuia. Şi prin urmare Lui şi numai Lui îi aparţin în fiecare instanţă toată slava, pe care nimeni nu o poate împărtăşi cu El. Astfel, ei argumentează, pentru ca atributul evanghelic, Soli Deo gloria, să fie adevărat şi să nu sufere nici o diminuare în mijloc sau în forţă, că este necesar să înţelegem că datorită lui Dumnezeu fiecare dintre noi care este mântuit are tot ceea ce intră în mântuirea şi, cel mai important, că el însuşi este cel ce intră în mântuire. Chestiunea precisă care îi divizează pe universalişti şi pe particularişti este, prin urmare, ce salvează de fapt harul mântuitor al lui Dumnezeu, în care doar din El este mântuire. Oare înseamnă prezenţa sa mântuirea, sau se poate a fi prezentată, şi totuşi mântuirea să eşueze?

4. Chiar şi Particulariştii, totuşi, au diferenţele lor. Cele mai importante divizează pe aceia care susţin că Dumnezeu are în perspectivă nu pe toţi oamenii, ci mai precis pe aceia care sunt de fapt mântuiţi, în toate operaţiile Sale referitor la mântuirea oamenilor; iar aceia care vor să facă discriminare între operaţiile lui Dumnezeu din această materie şi să atribuie doar la câţiva un particularism pe care îl atribuie altora ca referinţă universalistă. Ultima perspectivă este, de sigur, o încercare de a media între conceptele particulariste şi cele universaliste, menţinând particularismul atât în procese cât şi în chestiunea legată de mântuire destul de suficient pentru a lega mântuirea doar de harul lui Dumnezeu şi să-i acorde Lui toată slava mântuirii actuale; în timp ce se cedează în faţa universalismului o mare partea a procesului de mântuire aşa cum cred aderenţii săi pot să fie făcuţi cu toţi consistenţi cu acest particularism fundamental.

Una din operaţiile de mântuirea care au renunţat aceştia în favoarea universalismului este răscumpărarea păcătosului de către Hristos. Acesta ar trebui să fie în planul lui Dumnezeu, nu ca un lucru absolut, ci ca o referinţă ipotetică faţă de toţi oamenii. Toţi oamenii sunt răscumpăraţi de Hristos – adică dacă cred în El. Însă încrederea lor în El depinde de lucrare credinţei din inimile lor a lui Dumnezeu, a Duhului Sfânt, în operaţiile Sale de mântuire desemnate de a da efect răscumpărării lui Hristos. Schema este astfel cunoscută nu doar după numele autorului, adică Amyraldianismul, ci mult mai descriptiv, ca Răscumpărarea Ipotetică, sau mai comun, ca Universalismul Ipotetic. Acesta transferă întrebarea care divizează pe particularist şi pe universalist despre planul de mântuire ca întreg, spre întrebarea mult mai specifică a referinţei despre lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos. Punctul precis al acestei chestiuni pare a fi dacă lucrarea de răscumpărare a lui Hristos salvează de fapt pe aceia pentru care s-a înfăptuit aceasta, sau doar le deschide acestora o posibilitate de mântuire. Universalistul ipotetic, care susţine că referinţa ei este faţă de toţi oamenii în mod indiferent şi că nu toţi oamenii sunt mântuiţi, nu poate atribui acestuia o operaţie specifică de mântuire şi prin urmare să fie obişnuit să vorbească despre ea ca oferind mântuire tuturor, ca deschiderea uşii de mântuire pentru oameni, ca înlăturarea obstacolelor spre mântuirea lor, sau în alt fel similar. Pe de altă parte, particularistul consistent este în stare să privească la răscumpărarea produsă de Hristos ca fiind de fapt ceea ce este, şi insistă că ea este în sine un act salvator care mantie, asigurând mântuirea acelora pentru care s-a înfăptuit aceasta.

Argumentul acesta vine în favoarea naturii lucrării de răscumpărare a lui Hristos; particulariştii sunt capabil să clarifice că orice s-ar adăuga la aceasta mod extensiv se preia în mod intensiv. Cu alte cuvinte, problema de aici rămâne aceeaşi ca în argumentul cu universalismul general al Luteranului şi al Arminianului, adică, dacă operaţiile lui Dumnezeu de salvare mântuiesc de fapt, deşi chestiunea de aici este concentrată doar pe una din operaţiile de mântuire. Dacă operaţiile de mântuire a lui Dumnezeu mântuiesc de fapt, atunci toţi asupra cărora El lucrează sunt mântuiţi, şi particularismul este oferit chiar în natura cazului, doar dacă nu cumva suntem pregătiţi să mergem întregul drum cu universalismul şi să declarăm că toţi oamenii sunt mântuiţi. În cadrul intereselor postulatului supranaturalist fundamental prin care toată creştinătatea se separă pe sine de simplul naturalism, că toată puterea exercitată în mântuirea sufletului este de la Dumnezeu – şi despre marele atribut evanghelic despre Soli Deo gloria – că particularistul consistent afirmă că răscumpărarea lui Hristos nu poate fi extinsă dincolo de trupul acelora care sunt de fapt mântuiţi, ci că trebuie susţinut a fi doar una dintre operaţiile prin care Dumnezeu îi salvează pe cei ce îi salvează, şi nu ei pe sine însuşi. Ei nu numai că afirmă că noi trebuie să dăm loc particularismului în cadrul procesului precum şi în chestiunea mântuirii, ci trebuie revendicat un lor pentru acesta în toate procesele de mântuire asemănătoare. Este Dumnezeu Domnul cel care mântuieşte, şi în toate operaţiile prin care El lucrează mântuirea în mod asemănător, El operează pentru şi peste, nu toţi oamenii în mod indiferent, ci doar câţiva oameni, mai precis pe aceia pe care El îi mântuieşte. Astfel îi putem atribui numai Lui slava Sa şi Lui şi numai lui să punem în seama Lui lucrarea mântuirii.

5. Diferenţele care au fost enumerate evacuează posibilităţile diferenţelor de momente lungi din cadrul limitelor planului de mântuire. Oamenii trebuie să fie ori Naturalişti ori Supernaturalişti; Supernaturalişti Sacerdoţi sau Evanghelici; Evanghelici Universalişti sau Particularişti; Particulariştii trebuie să fie particularişti în orice privinţă sau referitor la operaţiile de mântuire a lui Dumnezeu. Dar particulariştii consistenţi se descoperă a fi încă posibil să difere între ei, nu neapărat în termenii planului de mântuire în sine, faţă de care toţi sunt una, cin în regiunea presupunerilor acelui plan; şi de dragul completării enumerării este de dorit ca şi această diferenţă să fie enunţată aici. Acesta nu se preocupă de ceea ce a făcut Dumnezeu în cursul operaţiilor Lui de salvare, ci lasă în urmă materia mântuirii, se întreabă de felul cu a tratat Dumnezeu în general rasa umană, ca rasă, referitor la destinul ei. Cele două partide sunt cunoscute aici în cadrul istoriei gândirii prin numele contrastante de Supralapsarienii şi Sublaspsarienii sau Infralaspsarienii. Punctul de diferenţă dintre ei este dacă Dumnezeu, în preocupare Sa cu oameni în ceea ce priveşte destinul lor, îi desparte în două clase doar de simpli oameni sau de păcătoşi. Aceasta este cu alte cuvinte, dacă decretul lui Dumnezeu de alegere şi de pierzanie îi preocupă pe oameni consideraţi doar ca oameni, sau consideraţi ca fiind deja oameni păcătoşi, un massa corrupta.

Punerea acestei întrebări pare a aduce cu sine şi răspunsul ei. În ceea ce priveşte tratarea oamenilor care este pusă în discuţie, este cu referire la ambele clase asemănătoare, acei aleşi şi acei lăsaţi, condiţionat de păcat: nu putem vorbi mai mult de mântuire decât despre dezaprobare fără a susţine păcatul. Păcatul este în mod necesar precedent în gândire, nu în ceea ce priveşte ideea abstractă de discriminare, ci instanţa concretă de discriminare care este pusă în discuţie, una care se referă la un destin care implică ori mântuirea ori pierzania. Nu putem vorbi despre un decret de discriminare dintre oameni cu referire la mântuire şi pedeapsă, deci, fără a susţine contemplaţia oamenilor în calitate de păcătoşi ca fiind prisma sa logică.

Greşeala diviziunii de opinie pusă în discuţie acum este că aceasta căută să ridice întrebarea despre discriminarea din partea lui Dumnezeu dintre oameni, prin care ei sunt împărţiţi în două clase, una care îi face destinatari ai favorului Său nemeritat, iar cealaltă care îi face obiectele neplăcerii Lui, din regiunea realităţii, astfel pierzându-se pe sine în simple abstracţii. Când o readucem pe pământ descoperim că întrebarea care este ridicată seamănă cu următoarea: dacă Dumnezeu face discriminare între oameni pentru ca El să salveze pe unii, sau dacă El îi salvează pe unii pentru a putea să facă discriminare între oameni. Este oare motivul proxim care îl determină la o dorinţă abstractă de discriminare, o dorinţă de a avea o varietate în preocupările Sale cu oamenii; şi că prin urmare El determină să facă din anumite obiecte ale favorii Sale infailibile şi să se ocupe de alţii într-o concordanţă strictă cu pustiile lor personale, ca în acest fel să-şi exercite El toate aptitudinile Sale? Sau este oare motivul proxim cel care Îl determină la o nedorinţă ca toţi să piară în păcatele lor; şi, prin urmare, pentru a gratifica imboldurile compasiunii Sale, El intervine pentru a-i salva de la ruina şi mizeria lor o mulţime pe care nimeni nu o poate număra – atât de mulţi încât sub presiunea sensului Său de dreptate El să poată obţine consensul întregii Sale naturi pentru a uşura de la dreapta pedeapsă a păcatului lor – printr-un expedient în care dreptatea şi mila Sa se întâlnesc şi se sărută reciproc? Orice am spune despre prima întrebare, cu siguranţă că ultima este cea care este orientată corect cu referire la realităţile grozave ale existenţei umane.

Unul dintre motivele principale din formarea schemei supralapsariene este dorinţa de a menţine principiul particularist în toate preocupările lui Dumnezeu cu oameni; nu doar referitor la mântuirea omului, ci prin întregul curs al acţiunii divine referitoare la oameni. Încă de la creaţie Dumnezeu, se spune, că se ocupă cu oamenii concepuţi ca divizaţi în două clase, primitorii favorului Său nemeritat şi a condamnării Sale bine meritate. În consecinţă, unii supralapsarieni pun pe prim loc de gândire decretul de discriminare, precedent chiar şi decretului creaţiei. Toate acestea le pun în ordinea gândirii precedent faţă de decretul căderii. Se potriveşte dar să arătăm că această încercare de a particulariza faptul că întreaga preocupare a lui Dumnezeu cu omul nu este de fapt parcursă, şi că într-adevăr nu poate fi parcursă în natura cazului. Decretul de a-l crea pe om, şi mai particular decretul de a-i permite acestuia a cărui creare este contemplată de căderea în păcat, sunt din necesitate universaliste. Nu doar câţiva oameni sunt creaţi, şi nici câţiva dintre cei creaţi diferă de ceilalţi, ci toată omenirea este creată în primul ei cap, şi la fel şi toată omenirea. Nu doar la câţiva oameni li se permite să cadă, ci tuturor şi toţi sunt asemenea. Încercarea de a împinge particularismul în afara sferei planului de mântuire, unde chestiunea aceasta este diversă (pentru că prim mărturisire unii oameni sunt mântuiţi), înspre sfera creaţiei sau a căderii, unde chestiune aceasta este comună (căci toţi oamenii sunt creaţi şi toţi sun decăzuţi), îl lipseşte necesitatea cazului. Particularismul poate ajunge în discuţie doar acolo un de chestiunile diverse fac apel la postulatul preocupărilor diverse referitoare la chestiunile care diferă. Aceasta nu poate fi împinsă în regiunea preocupărilor divine cu omul anterior nevoii omului de mântuire şi de preocupările lui Dumnezeu cu el referitor la o mântuire care nu este comună tuturor. Supralapsarianismul greşeşte deci pe cât de serios pe de-o parte precum o face universalismul pe de altă parte. Infralapsarianismul oferă singura schemă care este ori auto-consistentă sau consistentă cu faptele.

Nu ar fi scăpat din observaţie faptul că anumite concepţii a naturii planului de mântuire pe care le-am revizui nu stau pur şi simplu una lângă alta ca concepţii variate a acelui plan, fiecare făcându-şi apelul ei în opoziţie cu restul. Ele sunt relatate între ele mai degrabă în calitate de serii progresive de corecţii a unei greşeli primare, realizând din ce în ce mai multă consistenţă în cadrul întruchipării singurei idei fundamentale despre mântuire. Prin urmare, dacă am dori să ne găsim cale printre acestea aceasta nu trebuie să fie prin a-i compătimii în mod lipsit de discriminare împotriva unuia sau a altuia, ci prin tratarea lor regulată în serie. Supranaturalismul trebuie mai întâi validat ca fiind împotriva Naturalismului, apoi Evanghelismul împotriva Sacerdotalismului; Particularismul împotriva Universalismului, şi astfel vom ajunge la lungimea concepţiei planului de mântuire care face dreptate deplină caracterului ei specific. Asupra acestui studiu ne vom îndrepta atenţia în discursurile ce vor urma.

Diagrama următoare va expune într-o perspectivă sinoptică cele câteva concepţii care au fost enumerate în aceste discurs şi pot facilita priceperea relaţiilor lor mutuale.

http://www.voxdeibaptist.org/plan_salvation_warfield01_trd.htm

Fata şi prinţul

1-img_20180402_1414091-e1537805306713

Pagina de Literatură creştină

Paginile de literatură sunt realizate de Ionatan Piroşca.

Am fost rugat sa te anunţ ca o persoana deosebita a făcut o călătorie foarte lunga pentru a te întâlni. Din clipa in care te-am amintit in discutiile noastre, mi-am dat seama ca stia despre cine vorbesc si ar fi dorit de mult sa puteti sta de vorba, dar se pare ca pana acum nu s-a gandit nimeni sa va faca cunostinta.

Mi-ar fi destul de greu sa descriu in cateva cuvinte pe cineva cu o personalitate atat de complexa, dar pot sa-ti spun ca in locul din care vine se bucura de o reputatie excelenta si ocupa o pozitie deosebita. Prin partile noastre are putine cunostinte, dar toti ne simtim privilegiati sa facem parte din cercul intim al unei persoane atat de fascinante. Iata de ce m-am gandit sa te pregatesc pentru acea intalnire.

Voi porni de la o intamplare foarte sugestiva, care ne va permite in final sa tragem niste concluzii utile. Chiar daca povestea noastra vine dintr-o alta epoca, in ea sta o forta care te va ajuta sa-ti vezi viitorul cu alti ochi.

Începutul pare banal, mult mai banal decât modul in care decurge viata in zilele noastre. Inca de la primele scene vedem o fata exploatata de fratii ei mai mari, care stateau acasa, in timp ce ea trebuia sa lucreze via, sau sa stea pe dealuri, cu turma pe care o pazea.

Arsa de soare si batuta de vanturi sau ploi, muncind din greu cu mainile ei care isi pierdusera finetea dorita, ea a ajuns sa se consoleze cu gandul ca menirea ei era aceea de a-si sluji fratii toata viata.

Dar intr-o zi, stand acolo, pe dealuri, ea a văzut în depărtare un tânăr pastor cu oile sale. Spre surprinderea ei, acesta a venit la ea si au inceput sa discute impreuna. In scurt timp au ajuns sa vorbeasca despre lucrurile pe care le iubeau. Iar cand amurgul a coborat peste ei, amandoi au descoperit ca s-au indragostit. Inainte de a se desparti el i-a promis fetei ca daca il va astepta acolo, intr-o zi nu prea indepartata el se va intoarce si o va lua cu el.

In drum spre casa, fata simţea că pluteşte. Ar fi vrut ca toata lumea sa fie fericita, la fel ca ea. Intrand in curte, a inceput sa le spuna fratilor ei: <Mi-am gasit un iubit!> Fratii se uitau mirati la ea si nu stiau ce sa creada. Vazand ca ea nu glumeste, cel mai mare dintre ei i-a spus batjocoritor: <Tu si iubitul! Cine crezi ca se uita la tine?>

<Dar el mi-a spus ca ma iubeste! Mi-a promis ca se va intoarce la mine!>

<Vezi-ti de treaba, te-a mintit! Nu se va mai intoarce niciodata! Iar acum treci repede la treaba, ai visat destul.>

Profund ranita, fata s-a intors la indatoririle ei, in timp ce actiunea se muta in cetatea de scaun, acolo unde un nou rege a urcat pe tron. Tanar si foarte frumos, el era dorit de toate fetele de acolo. Fiecare spera in taina ca ea va deveni regina.

El insa si-a facut o trasura de nunta si imediat ce ea a fost gata, si-a luat cu el saizeci de soldati dintre cei mai viteji, plecand spre un tinut indepartat.

Vestea a ajuns cu repeziciune acolo. Toti si-au parasit lucrul si au iesit in drum pentru a-l vedea pe noul rege. Aceasta veste a auzit-o si tanara fata de la fratii ei, care se pregateau pentru marele eveniment.

Fata insa nu se gandea la tanarul imparat, ci ea dorea sa ajunga pe deal cat mai repede, acolo unde zilnic il astepta pe pastorul inimii ei. Ea nu-si pierduse deloc speranta. Singura ei teama era ca nu cumva iubitul ei sa vina si sa gaseasca locul pustiu.

Intre timp suita regala se apropia de satul lor. Toti oamenii erau entuziasmati si incantati de stralucirea acelui grup. Dar spre surprinderea lor, trasura a parasit drumul principal, indreptandu-se spre dealurile pustii de la marginea satului.

Pe unul din aceste dealuri era si fata noastra, care vedea norul de praf ce insotea grupul regal, indreptandu-se tot mai mult spre ea. Inima a inceput sa-i bata cu putere. Tot felul de presupuneri ciudate ii treceau prin minte. Daca imparatul o va vedea si o va pedepsi pentru indrazneala ei de a sta deoparte, atunci cand tot satul ii iesise in intampinare?

Oare ar putea înţelege împăratul motivul ei? Dar iata-l coborand  din trasura! Fata simte ca se pierde cu totul, parca pamantul ii fuge de sub picioare. El priveste la ea si… e posibil?… El ii zambeste! Inima fetei bate sa-i sparga pieptul. Dar… nu se poate! Imparatul este chiar <pastorul> ei !!!

El ii intinde mainile si fuge spre ea in timp ce in inima ei toata sfiala se topeste intr-o clipa, de caldura iubirii, care o arunca irezistibil si cu toata puterea in bratele lui.

Pe drumul spre palat, in timp ce parca visa, ea il intreba: <Totusi, nu inteleg! Eu ma indragostisem de un pastor. Ce faceai atunci cu oile pe deal? Ce te-a facut sa pleci din palatul tau?>

<Draga mea, acolo toate fetele ma doreau. Dar de fapt ele erau indragostite de pozitia mea, nu de mine. Eu doream sa o gasesc pe acea fata care sa ma iubeasca pentru caracterul meu, pentru ceea ce este in launtrul meu, care sa simta si sa gandeasca la fel ca mine. Iata de ce mi-am luat haine de pastor si am inceput sa colind tara. Tu esti singura care m-ai iubit ca om, nu ca imparat.>

Am ajuns acum la esenta lucrului pe care vreau sa te ajut sa-l intelegi. Ai marea sansa de a spune <da> unei persoane care vine la tine imbracata in hainele simplitatii, dar a  carei identitate este una regala! Probabil ca nici o alta celebritate nu a fost mai gresit inteleasa si imbracata intr-un aer mai misterios. Vei fi gata sa raspunzi invitatiei de a va cunoaste, acum, cand cei din jur sunt absorbiti de alte preocupari, neobservand adevarata sa identitate? Cu toate acestea, nobletea caracterului si a personalitatii sale, iti vor oferi dovezi mai mult decat convingatoare cu privire la originea si identitatea acestei persoane, de o frumusete tulburatoare.

Impreuna ati putea porni in cea mai fascinanta aventura pe care tu ai trait-o vreodata. Nu ezita atunci cand ii vei vedea ranile profunde din palme. Ele sunt dovada iubirii pe care ti-o poarta. Numele Lui… este Isus!

Da, oamenii privesc la Isus doar ca la un prunc, sau poate ca la un vraci, sau ca la un mare profet si invatator moral. Si totusi, El ni Se prezinta in Biblie ca fiind Mirele care a parasit cerul si pozitia de împarat, a luat chip de om si a venit pe Pamant, în cautarea unei Mirese.

Probabil ca acum te întrebi de ce, dupa 2000 de ani de la întruparea Lui, înca Isi mai cauta o mireasa. De ce nu Si-a gasit-o înca ? De ce, dupa atata timp a ajuns tocmai la tine?

Da, rabdarea si asteptarea Lui au ajuns pana la tine, dar Mireasa Lui este formata din totalitatea celor care, in decursul timpului L-au crezut si L-au asteptat ca pe un Mire: tineri si varstnici, femei si barbati, saraci si bogati. Toti se vor bucura in eternitate de aceeasi iubire si extaz. Unirea noastra cu El nu va fi de natura fizica, ci spirituala, dar El ne asigura ca intensitatea si durata fericirii noastre vor fi fara egal.

Pe de o parte El priveste la toti credinciosii Lui ca la un singur trup. Cu toate acestea nimeni nu se va simti neglijat sau neimplinit in prezenta Lui, deoarece pentru El tu esti o persoana unica, pe care a iubit-o atat de mult incat Si-a dat propria Lui viata pentru salvarea ta. Aceasta taina o vei intelege tot mai mult, pe masura ce Il vei cunoaste pe El. Iar in ziua aceea minunata in care noi dimensiuni vor da sens ratiunii tale, El te va strange la pieptul Sau si tu vei intelege totul deplin.

Povestea pe care ti-am relatat-o este inspirata din istoria Sulamitei, despre care Biblia ne spune ca a devenit sotia tanarului imparat Solomon. La fel ca el, si Isus, Fiul lui Dumnezeu, Si-a parasit pentru o vreme Palatul Ceresc si a devenit om, pentru ca omul sa se poata indragosti de El, de caracterul Lui simplu si curat.

Poate ca te întrebi daca El, care este sfant si curat, poate trece cu vederea pacatele pe care tu le-ai comis pana acum. Ei bine, El nu le va trece cu vederea, ci atunci cand te va prezenta înaintea Tatalui ceresc, El va spune : <Tata, aceasta persoana s-a increzut in Mine, iar Eu am murit pentru ca toate pacatele ei sa fie platite prin sangele Meu. Devenind astfel o persoana noua,  se prezinta acum curata si îndreptatita înaintea Ta>.

Da, El a murit pentru tine, dar a treia zi a inviat si S-a inaltat la cer, de unde ne-a promis ca Se va intoarce curand in stralucire pentru a-Si lua mireasa.

Pana atunci insa, El ne-a lasat Biblia, ca sa-L putem cunoaste si sa ne putem increde in El. Pagina cu pagina, pe masura ce vom citi din aceasta carte, El va fi tot mai aproape de inima noastra, imaginea Lui Se va contura tot mai clar, si expresia pacii aduse de prezenta Lui va inunda vietile noastre.

Daca totusi nu-ti vei face timp sa-L cunosti indeaproape, nu-L vei putea iubi cu adevarat, iar aceasta ar insemna ca viata ta sa fie lipsita de cea mai mare bucurie, pentru care Dumnezeu te-a creat pe acest pamant. Iar cel mai trist aspect al acestei variante ar fi acela ca tu ti-ai petrece vesnicia fara Isus. O perspectiva mai intunecata nu exista.

De asemenea, Isus doreste ca tu sa stai de vorba cu El. Oriunde ai fi, El te aude, El este acolo. Lui ii pasa de tine. Daca vei analiza aceste lucruri, vei vedea ca El este cea mai reala fiinta din Univers, iar propunerea Lui este cea mai mare oferta a vietii tale.

Daca intr-o singura fiinta umana ar putea fi intrunite toate calitatile din aceasta lume, acea persoana ar fi inca foarte departe de frumusetea lui Isus.

Totusi, iubirea ta profunda pentru El nu va exclude posibilitatea ca tu sa te indragostesti de o fiinta umana, care sa te iubeasca, la randul ei. Isus nu-ti interzice sa ai un camin. Dimpotriva, doar El este Acela care te poate ajuta sa-ti gasesti adevarata implinire in casnicie.

Poate ca inima ta a fost miscata de aceste randuri, dar simti cu un oarecare regret in suflet ca totul este prea frumos ca sa poata fi si adevarat. Poate ca tu privesti acum in jurul tau la semenii tai, la acesti <frati> ai tai, a caror privire parca ti-ar spune: <Vezi-ti de treaba draga, totul e o minciuna!>. Sau poate ca ai si alte indoieli care te impiedica sa crezi tot ceea ce noi ti-am scris. Scopul nostru este acela de a fi un indicator spre Isus. De aceea ne-am bucura sa putem da un raspuns si intrebarilor tale…

 V H.

http://publicatia.voxdeibaptist.org/literatura2_aug04.htm#Fata%20si%20printul