RELIGIILE LUMII dr Stephen Etches

26166405_528164660901519_2122504651006353946_n

Traducere: Cristina Ghioancă

fragment

În majoritatea universităților, două idei referitoare la adevăr ies în evidență:

1. Adevărul este relativ – orice adevăr este formulat în contextul culturii și este modelat de cultură și mediu. Adevărul, se spune, este personal, nu transcendent ori absolut.

2. Adevărul este pluralist – pentru că este relativ, toate afirmațiile referitoare la adevăr sunt valide. A judeca între două afirmații contradictorii despre adevăr nu mai are sens prin această definiție și această evaluare este înlocuită de o abordare pluralistă a credinței.

În esență, ideologia pluralismului susține validitatea tuturor religiilor în mod egal. Potrivit acestei perspective, nici o religie nu poate pretinde că este o revelație unică sau specială a lui Dumnezeu și niciun lider religios sau întemeietorul unei religii nu poate pretinde a fi mai special.

Aceste idei devin tot mai populare astăzi, însă ele nu sunt deloc noi: ele reprezintă, în esență, popularizarea teologiei liberale a secolului XIX, care, la rândul ei, are la bază filosofia secolului XIX, în special pe cea a lui Hegel. De fapt, aceasta înseamnă să spui că filosofia relativistă a lui Hegel este corectă (și celelalte sunt eronate), ceea ce este o pretenție exclusivistă care contrazice regula de bază a pluralismului, aceea de a avea vederi largi.

Pluralismul este îmbrățișat, în general, de cei care doresc să aibă o justificare convenabilă pentru stilul lor de viață. Cu alte cuvinte, ei folosesc pluralismul ca o unealtă pentru demitizarea religiei în general: dacă totul este relativ, atunci nu trebuie să acord atenție la nimic și eu pot fi propriul meu zeu.

Alții, în special oamenii religioși, au îmbrățișat pluralismul deoarece acesta îi scapă de problema jenantă a evanghelismului și prozelitismului, care a dus în trecut la conflicte și chiar la războaie. Așadar, aceasta este o încercare de a scăpa de evanghelism și, de asemenea, de a dezamorsa un conflict într-o societate care acceptă o multitudine de credințe. Pluralismul încearcă, de asemenea, să evite criticile care se aduc la adresa creştinismului prin care se arată că acesta dezbină şi ar fi responsabil pentru cruciade şi alte vărsări de sânge din istoria bisericii creştine.

 Cultul Hare-Krishna

După cum sugerează și denumirea, membrii acestui cult pretind că ei sunt adevărații urmași ai lui Krishna, unul din zeii hinduși care, după părerea lor, a fost neglijat de ramura principală a hinduismului.

Cultul Hare-Krishna aparține sectei hinduse numite Vishnuism, care susține că Vishnu, zeul suprem, s-a manifestat la un moment dat prin Krishna. Kaytanya a întors invers această doctrină, susținând că Krishna este zeul suprem care s-a revelat prin Vishnu. Astfel, cultul este centrat pe venerarea lui Krishna, care este considerat a fi Dumnezeul universal. Aceasta este o încercare de a universaliza hinduismul. Varianta Krishna a lui Pavel ar suna probabil cam așa: zeul necunoscut căruia vă închinați fără să-l cunoașteți vi-l proclamăm noi astăzi: el s-a revelat (printr-un avatar = zeu deghizat) prin Vishnu. Aceasta este, într-un sens, varianta falsificată a creștinismului. Asemănarea cu creștinismul este, însă, foarte superficială, deoarece concepția hindusă despre lume și viață este foarte diferită de cea iudeo-creștină. Așadar, cultul Hare-Krishna este o versiune de export a hinduismului, adaptată gusturilor din Vest.

Guru contemporani

Guru contemporani au căutat să facă hinduismul atractiv pentru popor, legându-l de nevoile individuale ale omului modern. Omul modern, ajuns într-un impas cu ideologiile sale naturaliste și universul mecanicist, caută o alternativă. El s-a întors astfel către diverse forme de experiențe mistice, prin yoga, droguri, ocultism și sex. Guru hinduși moderni au profitat de acest vid și, în funcție de felul în care au făcut-o, pot fi împărțiți în trei categorii:

a) Cei care oferă adepților lor diferite experiențe psihice.

b) Cei care le oferă ucenicilor lor atingerea super-conștiinței prin nudism și experiențe sexuale. Aceasta se realizează prin reînvierea unor vechi tehnici de atingere a super-conștiinței.

c) Cei care oferă obținerea păcii mentale, a odihnei și energiei prin meditație transcendentală. Tehnica implică recitarea în tăcere a unei mantre (de obicei un cuvânt monosilabic). În timpul unei meditații de 20 de minute, meditatorul experimentează o odihnă profundă, deoarece își încetează orice activitate fizică și mentală.

Toți acești guru au oferit, practic, anumite tehnici preluate din hinduism, cu scopul de a satisface dorința omului modern de noi experiențe. Pe de altă parte, aceasta este și o modalitate de a câștiga noi adepți ai hinduismului. Este, de asemenea, interesant de observat faptul că anumite refrene creștine se aseamănă în mod ciudat cu o mantra, care erau obișnuite printre hipioții ce au compus acele refrene după ce au devenit creștini.

O versiune de export mai recentă a ideilor hinduse se numește Lumi Virtuale, în care o persoană poate crea o lume alternativă în cyberspaţiu, ca un avatar  – o concretizare a felului în care și-ar dori să fie viața, ceea ce corespunde adesea cu reincarnarea dorită. Lumi Virtuale are în prezent 1,5 milioane de adepți.

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/cultul-hare-krishna/

RUGUL APRINS

download

RUGUL APRINS. Chemarea lui Moise de a fi eliberatorul Israelului a avut lor când el s-a întors să vadă minunea rugului care ardea şi totuşi nu era mistuit (Exod 3:3). Asemenea tuturor manifestărilor de acest fel care sunt consemnate în Biblie – de ex. cuptorul cu fum şi flăcări (Geneza 15:17) şi stâlpul de nor-foc (Exod 13:21) – rugul aprins este o auto-revelare a lui Dumnezeu, şi nu a Israelului în cuptorul nenorocirii. Povestea începe spunând că *Îngerul Domnului i-a apărut (Exod 3:2); expresia evr. tradusă „într-o flacără de foc” înseamnă mai curând „ca o…” sau „sub forma unei…” (v. 2); Moise (v. 6) „se temea să privească pe Dumnezeu”; Deuteronom 33:16 vorbeşte de Cel „ce S-a arătat în rug”. Revelaţia redată astfel poate fi concluzionată după cum urmează: „viu”, „sfânt” şi „interior”. Rugul nu este mistuit deoarece flacăra este auto-suficientă, auto-perpetuatoare. În mod egal, şi printr-un simbolism consecvent, flacăra este sfinţenia intangibilă a lui Dumnezeu (v. 5), fiind într-adevăr prima expresie deschisă a sfinţeniei divine în Scriptură. În al treilea rând, pentru a revela harul suveran al lui Dumnezeu, care, deşi auto-suficient, alege şi împuterniceşte în mod deliberat instrumente de slujire, flacăra din rug declară că Dumnezeul viu, sfânt este cel care locuieşte în lăuntru. Astfel revelaţia de la rugul aprins constituie cadrul promisiunii prezenţei divine a lui Moise (v. 12), a împlinirii legământului cu părinţii (Exod 2:24; 3:6; 6:5), a numelui divin (v. 14), şi al sfintei legi de pe Sinai.

BIBLIOGRAFIE

  1. Cassuto,A Commentary on the Book of Exodus, 1967; B.S. Childs,Exodus, 1974.

J.A.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/rugul-aprins.html

MÂNTUIREA EXPERIMENTALĂ Arthur W Pink

download

Mântuirea experimentală  Arthur W. Pink

  Soteriologie:

MÂNTUIREA poate fi privită din diferite unghiuri şi contemplată sub diferite aspecte, însă din oricare parte am privi-o trebuie să ne amintim întotdeauna că „Mântuirea este a Domnului”. Mântuirea a fost planificată de Tatăl pentru aleşii Săi înainte de întemeierea lumii. Aceasta a fost cumpărată pentru ei prin viaţa sfântă şi moartea mandatară a Fiului Său întrupat. Aceasta este aplicată şi lucrată în ei de către Duhul Său cel Sfânt. Ea este cunoscută şi savurată prin studiul Scripturilor, prin exercitarea credinţei şi prin comuniunea cu Dumnezeul triunic.

Teama cea mare este faptul că există o mulţime în cadrul Creştinismului care îşi imaginează şi cred în mod sincer că ei sunt printre cei mântuiţi, dar care sunt încă străini totali de lucrarea harului divin în inimile lor. Este un lucru să ai concepţii intelectuale clare despre adevărul lui Dumnezeu şi este un alt lucru să ai o cunoştinţă personală, de inimă cu aceasta. Este un lucru să crezi că păcatul este lucrul groaznic pe care îl declară Biblia, însă este o altă chestiune să ai o oroare sfântă şi ură a acestuia în suflet. Este un lucru să ştii că Dumnezeu cere pocăinţa şi este un alt lucru să plângi şi să te jeleşti în mod experimental peste ticăloşia noastră. Este un lucru să crezi că Hristos este singurul Mântuitor pentru păcătoşi, este o altă chestiune să te încrezi într-adevăr în El din inimă. Este un lucru să crezi că Hristos este Suma excelenţei, dar este un alt lucru SĂ-L IUBEŞTI mai presus de toţi alţii. Este un lucru să crezi că Dumnezeu este Cel măreţ şi sfânt, este chiar un alt lucru să îi acorzi reala reverenţă şi frică de El. Este un lucru să crezi că mântuirea este a Domnului, însă este o altă chestiune a deveni un părtaş actual al acesteia prin lucrările Sale graţioase.

În timp ce este adevărat faptul că Sfintele Scripturi insistă asupra responsabilităţii omului, şi că prin toate acestea Dumnezeu se ocupă de păcătos în calitatea de fiinţă răspunzătoare, este de asemenea adevărat că Biblia arată în mod clar şi constant faptul că nici un fiu al lui Adam nu s-a măsurat cu responsabilitatea sa, că fiecare a eşuat în mod mizerabil să se scape de responsabilitatea sa. Aceasta este ceea ce constituie nevoia profundă ca DUMNEZEU să lucreze în păcătos şi să facă pentru el ceea ce el este incapabil să facă pentru sine. „Cei care sunt în firea păcătoasă nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8). Păcătosul este „fără putere” (Romani 5:6). Separaţi de Domnul noi nu „putem face nimic” (Ioan 15:5).

În timp ce este adevărat că Evanghelia oferă o chemare cât şi o poruncă pentru toţi cei ce o aud, este de asemenea adevărat că TOŢI cei care dispreţuiesc această chemare şi nu ascultă de acea poruncă – „Dar toţi, fără excepţie au început să se scuze” (Luca 14:18). Aici este locul unde păcătosul comite cel mai mare păcat şi manifestă cel mai mult groaznica sa duşmănie împotriva lui Dumnezeu şi a Hristosului Său: căci atunci când i se prezintă acestuia un Salvator, potrivit nevoilor sale, el îl „dispreţuieşte şi îl respinge” pe Acesta (Isaia 53:3).

Aici arată păcătosul cât de este el de rebel incorigibil, şi demonstrează că el merită doar chinurile veşnice. Însă chiar în acest punct Dumnezeu îşi manifestă suveranitatea şi HARUL Său minunat. El nu numai că a planificat şi a oferit mântuirea, ci El o acordă de fapt asupra acelora pe care El i-a ales.

Această acordare a mântuirii este mai mult decât o simplă proclamare a faptului că mântuirea s-ar găsi în Domnul Isus: este chiar mai mult decât o invitaţie pentru păcătoşi să-l primească pe Hristos ca Mântuitor al lor. Este de fapt momentul lui Dumnezeu de salvare a poporului Său. Aceasta este propria Sa suveranitate şi lucrarea atotputernică a harului faţă şi în aceia care sunt în întregime destituiţi de merit, şi care sunt aşa de depravaţi în ei înşişi încât ei nu vor face şi nu vor putea face un pas pentru obţinerea mântuirii. Aceia care au fost de fapt mântuiţi datorează mult mai mult harului divin decât îşi imaginează ei. Nu numai că Hristos a murit pentru a înlătura păcatele lor, ci şi Duhul Sfânt a produs o lucrare în ei – o lucrare care aplică lor virtuţile morţii ispăşitoare a lui Hristos.

În acest punct eşuează mulţi predicatori în expunerea lor a Adevărului. În timp ce mulţi dintre ei afirmă faptul că Hristos este singurul Mântuitor pentru păcătoşi, ei mai învaţă faptul că El a devenit de fapt al nostru doar prin consimţământul nostru. În timp ce aceştia admit faptul că Duhul Sfânt face lucrarea de convingere de păcat şi că doar El ne arată condiţia noastră decăzută şi nevoia de Hristos, cu toate acestea ei mai insistă asupra ideii că factorului decisiv în mântuire este propria voinţă a omului. Sfintele Scripturi învaţă însă că „mântuirea este a DOMNULUI” (Iona 2:9), şi că nimic din creatură nu intră în acesta în oricare punct. Dumnezeu poate sfinţi numai ce a fost produse de El Însuşi. Deşi este adevărat că mântuirea nu devine partea personală a păcătosului până ce acesta a crezut, din inima sa, în Domnul Isus Hristos, aceeaşi ÎNCREDERE este lucrată în el de către Duhul Sfânt: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8).

Este extrem de solemn să descoperi faptul că există o „încredere” în Hristos din partea omului natural, care NU este o încredere spre mântuire. Aşa cum şi budiştii cred în Buda, la fel şi în Creştinism sunt mulţimi care cred în Hristos Şi această „încredere” este ceva mai mult decât una intelectuală. Adesea este mult sentiment conectat cu acesta – emoţiile pot fi profund stârnite. Hristos a învăţat, în cadrul Pildei Semănătorului, că există o clasă de oameni care aud Cuvântul şi îl primesc cu bucurie, dar nu are rădăcină în ei înşişi (Matei 13:20, 21). Aceasta este temător de solemn, căci încă se mai întâmplă şi astăzi. Scripturile ne mai spun că Irod l-a auzit pe Ioan „cu plăcere”. Astfel, simplul fapt că cititorul acestor pagini se bucură să asculte la un predicator sănătos nu este deloc o dovadă că el este un suflet regenerat. Domnul Isus a spus fariseilor despre Ioan Botezătorul, „Doar pentru o vreme aţi fost gata să vă bucuraţi în lumina lui”, totuşi continuarea arată clar că nici o lucrare reală a harului nu a avut loc în ei. Şi aceste lucruri sunt înregistrare în Scriptură ca avertizări solemne!

Este uluitor şi solemn să remarcăm faptul exactităţii cuvintelor din ultimele două citate scripturale la care am făcut referinţă. Notaţi repetatul pronume personal din Marcu 6:20: „Căci Irod se temea de Ioan (nu de ‚Dumnezeu’!, fiindcă îl ştia om neprihănit şi sfânt; îl ocrotea, şi, când îl auzea, de multe ori sta în cumpănă, neştiind ce să facă; şi-l asculta cu plăcere”. A fost personalitatea lui Ioan ceea ce l-a atras pe Irod. Cât de des este şi cazul din zilele noastre! Oamenii sunt fermecaţi de personalitatea predicatorului: ei sunt duşi prin stilul său şi câştigaţi de sinceritatea sa faţă de suflete. Însă dacă nu este nimic mai mult decât aceasta, pentru ei va exista într-o zi o trezire rudimentară. Ceea ce este de fapt vital este o „dragoste pentru adevăr”, nu pentru cel care îl prezintă, aceasta este ceea ce-i distinge pe oamenii lui Dumnezeu de „mulţimea amestecată” care s-a asociat cândva cu ei.

Aşa că în Ioan 5:35 Hristos a spus fariseilor referitoare la precursorul său: „Ioan era lumina, care este aprinsă şi luminează, şi voi aţi vrut să vă veseliţi câtva vreme la lumina lui”, nu „în lumină”! În aceeaşi manieră, sunt mulţi astăzi care ascultă la acela căruia Dumnezeu i-a permis să deschidă câteva din misterele şi minunile Cuvântului Său şi ei se bucură „în lumina acestuia” în timp ce ei înşişi se află în întuneric, neprimind niciodată în mod personal „vreo ungere de la Duhul Sfânt”. Aceia care „iubesc adevărul” (2 Tesaloniceni 2:10) sunt aceia în care o lucrare divină a harului a fost lucrată. Ei au ceva mai mult decât o înţelegere clară şi intelectuală a Scripturii: aceasta este hrana sufletelor lor, bucuria inimilor lor (Ieremia 15:16). Ei iubesc adevărul, şi pentru că fac aceasta, ei urăsc eroarea şi se feresc de ea ca de o otravă mortală. Ei sunt geloşi pentru slava Autorului Cuvântului, şi nu vor asculta vreun predicator a cărui învăţătură Îl dezonorează; ei nu vor asculta la predicarea care înaltă omul în locul de supremaţie, aşa încât el să fie cel ce hotărăşte propriul său destin.

„DOAMNE, Tu ne vei da pacea, căci Tu ai împlinit pentru noi toate lucrările noastre” (Isaia 26:12). Aici este inima şi confesiunea necalificată a adevăratului popor al lui Dumnezeu. Notaţi prepoziţia: „Tu ai împlinit pentru noi toate lucrările noastre”. Aceasta vorbeşte despre o lucrare divină a harului împlinit în inima sfântului. Acesta nu este singurul text. Cântăriţi cu atenţie şi următorul: „Dar când Dumnezeu – care m-a pus deoparte din pântecele maicii mele, şi m-a chemat prin harul Său – a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul Său” (Galateni 1:15, 16).

„Iar a Celui ce, prin puterea care lucrează în noi, poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efeseni 3:20). „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos” (Filipeni 1:6). „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi, şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea” (Filipeni 2:13). „Voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16). „Dumnezeul păcii… să vă facă desăvârşiţi în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ce-I este plăcut” (Evrei 13:20). Aici sunt şapte pasaje care vorbesc despre lucrările interioare ale harului lui Dumnezeu, sau în alte cuvinte despre mântuirea experimentală.

„DOAMNE, Tu ne dai pace, căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi” (Isaia 26:12). Există vreun răspuns care să răsune în inima noastră faţă de aceasta, cititorul meu? Este oare pocăinţa ta ceva mai adânc decât remuşcarea şi lacrimile omului natural? Îşi are aceasta rădăcina într-o lucrare divină a harului pe care să o fi lucrat-o Duhul Sfânt în sufletul nostru? Este credinţa ta în Hristos ceva mai mult decât o chestiune intelectuală? Este relaţia ta ci El mai vitală decât oricare alt act comis de tine, fiind făcut deja una cu El prin puterea şi operaţia Duhului? Este dragostea ta pentru Hristos ceva mai mult decât un sentiment pios, ca acela al îndrăgostitului care cântă despre „gentilul” şi „dulcele” Isus? Purcede dragostea ta pentru El dintr-o natură total nouă, pe care a creat-o Dumnezeu în tine? Ai putea spune şi tu cu Psalmistul: „Pe cine altul am eu în cer în afară de Tine? Şi pe pământ nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decât în Tine”. Este oare profesia ta însoţită de o blândeţe şi un caracter umil al inimii? Este uşor să îţi dai singur nume şi să spui, „Sunt o creatură nevrednică şi neprofitabilă”, însă eşti tu chiar aşa? Te simţi că eşti „cel mai mic şi mai neînsemnat dintre toţi sfinţii”? Pavel s-a simţit! Dacă nu te simţi astfel, şi dacă în schimb te consideri superior rangului şi nivelului creştinilor, cine le deplânge căderile lor, mărturiseşte slăbiciunea lor şi strigă, „O, nenorocitul de mine!” – este un motiv grav de a conclude faptul că tu eşti un străin pentru Dumnezeu!

Ceea ce face distincţia dintre evlavia autentică şi religiunea umană este aceasta: una este externă, cealaltă este internă. Hristos se plângea de farisei zicând, „Vai de voi, cărturari şi Farisei făţarnici! Pentru că voi curăţiţi partea de afară a paharului şi a blidului, dar înăuntru Sunt pline de răpire şi de necumpătare” (Matei 23:25). O religie carenală este în întregime la suprafaţă. Dumnezeu lucrează cu inima şi cu inima se ocupă El. Referitor la poporul Său, El spune: „Iată legământul pe care-l voi face cu ei după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în inimile lor, şi le voi scrie în mintea lor” (Evrei 10:16).

„Doamne, Tu ne dai pace, căci tot ce facem noi, Tu împlineşti pentru noi”. Cât de umilitor este aceasta pentru mândria omului! Aceasta face totul din Dumnezeu şi nimic din creatură! Tendinţa naturii umane de care este plină lumea este de a fi auto-suficientă şi auto-satisfăcută; ca să spunem împreună cu laodicenii, „Sunt bogat, m-am îmbogăţit, şi nu duc lipsă de nimic” (Apocalipsa 3:17). Însă aici este ceva care să ne smerească şi să ne golească de mândrie. Din moment ce Dumnezeu a făcut toate lucrările noastre în noi, atunci noi nu mai avem nici o tendinţă să ne lăudăm. „Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” (1 Corinteni 4:7).

Cine sunt dar aceia în care Dumnezeu lucrează astfel? Din partea divină, poporul Său favorizat, ales şi răscumpărat. Din partea umană: aceia care, în ei înşişi nu au nici o revendicare despre lucrarea Lui; care sunt destituiţi de orice merit; care au totul în ei pentru a putea provoca mânia Sa sfântă; aceia care sunt eşecuri mizerabile în vieţile lor, şi total depravaţi şi corupţi în persoanele lor. Însă acolo unde păcatul a fost mult, harul a făcut mult mai mult, şi a făcut pentru ei şi în ei ceea ce ei nu ar face şi nu ar putea face pentru ei înşişi.

Dar ce „lucrează” Dumnezeu în poporul Său? – Toate lucrările lor. În primul rând El îi impulsionează: „Duhul este acela care dă viaţă, carnea nu foloseşte la nimic” (Ioan 6:63). „El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului” (Iacov 1:18). În al doilea rând, El acordă pocăinţa: „Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 5:31). „Dumnezeu a dat, deci, şi Neamurilor pocăinţă, ca să aibă viaţa” (Faptele Apostolilor 11:18; 2 Timotei 2:25). În al treilea rând, El dă credinţă: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). „Fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi” (Coloseni 2:12). În al patrulea rând, El oferă pricepere spirituală: „Ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit, şi ne-a dat pricepere să cunoaştem pe Cel ce este adevărat” (1 Ioan 5:20). În al cincilea rând, El efectuează serviciul nostru: „Prin harul lui Dumnezeu Sunt ce Sunt. Şi harul Lui faţă de mine n-a fost zădarnic; ba încă am lucrat mai mult decât toţi: totuşi nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este în mine” (1 Corinteni 15:20). În al şaselea rând, El ne asigură perseverenţa noastră: „Voi Sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuire” (1 Petru 1:5). În al şaptelea rând, El produce roada noastră: „De la Mine îţi vei primi rodul” (Osea 14:8). „Roada Duhului” (Galateni 5:22). Da, El a înfăptuit toate lucrările noastre în noi.

De ce a „lucrat Dumnezeu toate lucrările noastre în noi”? În primul rând, dacă El nu o făcea aşa, toţi am fi pierit pentru veşnicie (Romani 9:29). Noi eram „fără putere”, incapabili de a împlini cerinţele neprihănite ale lui Dumnezeu. De aceea, în harul suveran, El a făcut ceea ce ar fi trebuit să facem noi, dar nu am putut. În al doilea rând, că toată slava să fie a Lui. Dumnezeu este un Dumnezeu gelos. El o spune. El nu-şi va împărţi slava cu un altul. Prin aceasta se înţelege că El asigură toată lauda, aşa că noi nu avem nici un fundament pentru a ne lăuda. În al treilea rând, ca mântuirea noastră să poată fi realizată şi asigurată. Dacă ar mai fi existat vreo parte a mântuirii noastre lăsate pentru noi, aceasta nu ar fi fost nici eficientă şi nici asigurată. Orice atinge omul aceea el spurcă: eşec este scris peste tot ceea ce încearcă el. Însă ceea ce face Dumnezeu este perfect şi dăinuieşte în veci: „Am ajuns la cunoştinţa că tot ce face Dumnezeu dăinuieşte în veci, şi la ceea ce face El nu mai este nimic de adăugat şi nimic de scăzut, şi că Dumnezeu face aşa pentru ca lumea să se teamă de El” (Eclesiastul 3:14).

Cum pot să fiu sigur că lucrările mele au fost „înfăptuite în mine” de Dumnezeu? Prin efectele sale. Dacă ai fost născut din nou, ai în interior o natură nouă. Această nouă natură este spirituală şi contrară firii – contrară în dorinţele şi aspiraţiile ei. Deoarece natura cea veche şi cea nouă sunt contrare una faţă de alta, există un război continuu între ele. Eşti conştient de acest conflict interior?

Dacă pocăinţa ta este una produsă de Dumnezeu, atunci tu te auto-deteşti; dacă pocăinţa ta este una autentică şi spirituală, atunci te minunezi de ce nu te-a aruncat mai devreme Dumnezeu în iad. Dacă pocăinţa ta este darul lui Hristos, atunci jeleşti zilnic întoarcerea mizerabilă pe care o faci faţă de harul minunat al lui Dumnezeu; tu urăşti păcatul, te necăjeşti în secret înaintea lui Dumnezeu pentru multele tale nelegiuiri. Aceasta nu o faci aşa de simplu ca la convertire, ci zilnic.

Dacă credinţa ta este una comunicată de Dumnezeu, ea este evidenţiată de întoarcerea ta de la toate încrederile în creatură, printr-o renunţare a propriei tale neprihăniri, printr-o repudiere a propriilor tale fapte. Dacă credinţa ta este „credinţa aleşilor lui Dumnezeu” (Tit 1:1), atunci te odihneşti în Hristos ca fundament al acceptării tale înaintea lui Dumnezeu. Dacă credinţa ta este rezultatul „operării lui Dumnezeu”, atunci tu crezi în mod implicit în Cuvântul Său, îl primeşti cu blândeţe, crucifici raţiunea şi accepţi tot ceea ce El a spus cu o simplicitate ca de copil.

Dacă dragostea ta pentru Hristos este roada Duhului (Galateni 5:22, 25), atunci aceasta se evidenţiază pe sine prin căutarea constantă în a fi plăcut lui Dumnezeu, şi prin abţinerea de la ceea ce tu ştii că nu este plăcut pentru El: într-un cuvânt, printr-o umblare de ascultare. Dacă dragostea ta pentru Hristos este dragostea „omului nou”, atunci tu tânjeşti după El, îţi câştigi comuniunea cu el mai presus de orice altceva. Dacă dragostea pentru Hristos este de acelaşi fel (deşi nu în grad) cu cea a Lui pentru tine, atunci tu priveşti cu ardoare la glorioasa Sa revenire, atunci când El va apărea să primească la Sine pe poporul Său, ca ei să fie pentru totdeauna cu Domnul. Fie ca harul discernământului spiritual să fie dat cititorului pentru a vedea dacă profesarea sa de creştin este reală sau o ipocrizie, dacă speranţa sa este clădită pe Stânca Veacurilor sau pe nisipurile mişcătoare ale rezoluţiilor, eforturilor, deciziilor sau a sentimentelor umane; dacă, pe scurt, mântuirea sa este „A DOMNULUI” sau imaginaţia deşartă a propriei sale inimii înşelătoare.

http://www.voxdeibaptist.org/experimental_salvation_trd.htm

BISERICA ŞI STATUL Ioan 18: 28-37

download

BISERICA ŞI STATUL   Ioan 18: 28-37

 1). INTRODUCERE[1]. Spre[2] deosebire de celelalte trei evanghelii   sinoptice, ea este mai spirituală. Clement din Alexandria o numește cartea adevărată, Origen o așează la începutul Canonului, iar Luther spune că este o Evanghelie fină și superioară. Autorul este Ioan, fără o referință exactă la el, decât la sfârșitul Evangheliei. Este ucenicul preaiubit. El scrie Evanghelia după Ioan, 1,2,3, Ioan și Apocalipsa. S-a născut în Betsaida. Se pare că erau înstăriți și aveau zilieri ( Marcu 1:19-20), și avea acces și relații cu familia Marelui Preot. În anul 44 Iacov fratele lui este decapitat la Ierusalim. Datorită prigoanei Ioan se duce la Efes. Este apreciat de bisericile din Asia Mică, fapt dedus din cele trei epistole și din scrisorile pe care le trimite celor șapte biserici din Apocalipsa. Din mărturiile celor din antichitate se pare că a atins o vârstă înaintată și după ce se reântoarcea din insula Patmos unde a fost exilat, moare la Efes. Este de notat faptul că părinţi ai Bisericii primare atribuie cea de-a patra Evanghelie apostolului Ioan: Iganație a fost episcop al Antiohiei, 98-117 de asemenea Ireneu cam prin190 d.H. Polycarp, care a fost discipol al lui Ioan și Clement din Alexandria   în anul 200 d.H. La fel fragmentul muratorian afirmă că autorul este Ioan.   Data[3] scrierii este între anii 90-100, și se presupune că au fost scrise în ultimii 10 ani din viața apostolului. Titlul [4] În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kata Ioannen” adică Evanghelia „după Ioan”. Destinatarul nu este o persoană ci bisericile din Asia Mică pe care care le cunoștea Ioan. Evanghelia este scrisă de o persoană care trăia în Ea. Ca și Structură[5] este necesar a aminti câteva trăsături. Primele trei evanghelii se numesc sinoptice pentru că au aceași perspectivă.   Matei și Marcu pun accentul învățătura și minunile lui Isus. Luca dă atenție mai mare pildelor lui Isus. Ioan se ocupă mai mult de Umanitatea împletită cu Divinitatea lui Isus dar și de Isus ca apa vie, pâinea vieți,etc Ioan folosește mult metaforele. De asemenea există și o simplitate a limbajului, și o succesiune cronologică și logică a evenimentelor. Dar el este și profund în același timp : Voi sunteţi în Mine şi Eu sunt în voi” (Ioan 14:20). Numele lui Isus este folosit predominant, superior, iar Hristos este este mult mai puțin folosit. Scopul Evangheliei este oferit de Ioan în cap. 20:30- 31, de asemenea corectează concepția greșită cu privire la Ioan Botezătorul, și combate erorile lui Cerintius. Ca și Aprecieri, a avut un impact deosebit. Origen a spus că ea este o desăvârșire a evangheliilor, Jerome o percepe ca pe ceva care aprofundează tainele divine, Culross, afirmă că a stors multe lacrimi sufletelor noastre, iar A.T. Pierson, afirmă că ea ne duce dincolo de perdea în Sfânta Sfintelor. D.A. Hayes, vede imaginea cea mai adecvată și glorioasă a lui Hristos între oameni , iar John Wesley a spus: “Dumnezeu (care este veşnic) S-a limitat pe Sine la un răstimp determinat.” Tema ne arată scopul suprem al lui Isus, care arată caracterul mesianic în Ioan 20:31  Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui. Conținutul [6] cărții, ne arată că Ioan a pornit de la alte premize. Ea este gândită ca o completare a celor 3 evanghelii. Ioan ajunge într-o perioadă a vieții sale în care divinitatea lui Isus este contestată, și încearcă să-și convingă cititorii că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, singurul care poate aduce mântuire. (Ioan 20:31) Evangheliile sinoptice se concentrează asupra faptelor lui Isus, pe când Ioan lămurește doctrinele. Ca și Cuvinte cheie și Teme caracteristice avem planul mântuirii într-o secvență de miracole realizate de Domnul Isus Hristos. Autorul a ales anumite întâmplări care ne ajută în a crede să credem că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Ioan ne prezintă schimbarea apei în vin (Ioan 2),   efectul primirii Cuvântului într-o inimă de piatră (25), Vindecarea fiului unui slujbaş (Ioan 4), Vindecarea fiului unui slujbaş (Ioan 4), acceptarea prin credinţă (4:50), Vindecarea ologului (Ioan 5) „un răspuns pozitiv la porunca divină,   (5:8)   înmulţirea plinilor (Ioan 6), săvârşirea mântuirii (6:32-33), umblarea pe mare (Ioan 6), un ajutor dincolo de puterile umane (6:21), vindecarea unui orb din naştere (Ioan 9), vedere nouă într-o lume nouă, (9:3), învierea lui Lazăr (Ioan 11), nemuritor prin Isus Cristos (11:25). Persoanele care cunosc limba greacă au fost încurcați de cuvântul locuit, pentru faptul că o traducere exactă nu se poate face,   ”a cortuluii”, cuvânt care la noi nu există. (Ioan 1:14)   Ioan atrage atenția asupra dezlegării misterelor ascunse în tiparul Cortului Întâlnirii săvârșite de preot aici pe pământ. Domnul Isus se identifică cu Iehova. Ca Dumnezeu întrupat se prezintă pe Sine prin expresii tipice ca Eu   sînt pîinea vieţii (Ioan 6:35, 48), Eu sînt lumina lumii (Ioan 8:12; 9:5), Eu sînt uşa   (Ioan 10:7, 9), Eu sînt păstorul cel bun (Ioan 10:11, 14), Eu sînt învierea şi viaţa (Ioan 11:25), Eu sînt calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14:6), Eu sînt adevărata viţă (Ioan 15:1-5). Creştinismul nu este rupt de societate. Ioan botezătorul, Isus Hristos predică pocăinţa. Avem de a face cu doi împăraţi şi cu două împărăţii. Isus Hristos este Regele şi în Împărăţia Cerurilor se intră prin pocăinţă şi Naştere din Nou. Nu poţi face fraudă. Biserica este expresia Împărăţiei Cerurilor aici pe pământ, este o realitate a cerului, o aplicație a Suveranității lui Dumnezeu şi umblarea credinciosului pe pământ prin credință în Isus Hristos.

2). BISERICA ȘI STATUL[7]. Pentru a înțelege mai bine relația dintre Biserică și Stat, trebuie să aruncăm o privire în trecut chiar din momentul Nașterii Bisericii, la Rusalii. Născută în sânul religiei iudaice, ea a fost denumită la început partidă (Faptele Apostolilor 24:14), iar numele de creștini l-a primit în Antiohia (Faptele Apostolilor 11:26). Despărţirea Creştinismului de Iudaism a fost un proces de durată, cam 100, 200 de ani. Iudeii au prigonit creștinismul, cu ajutorul stăpâniri romane, iar apoi autoritățile romane au considerat religia creștină un pericol și au prigonit creștinii, dar ei au avut și momente de liniște și pace. În primii 300 de ani au fost 10 valuri de prigoană[8], care a făcut mulți martiri, dar a contribuit și la răspândirea creștinismului în Imperiul Roman ”toate drumurile duc la Roma”. Cultul Împăratului, şi creştinii au venit în conflict cu cezarul pretindea închinare. Persecuţia îmbracă patru forme. Eclesial (Faptele Apostolilor 5:17)  Însă marele preot şi toţi cei ce erau împreună cu el, adică partida Saducheilor, s-au sculat plini de pizmă, 18  au pus mâinile pe apostoli, şi i-au aruncat în temniţa de obşte Cauze moral-sociale, fiindcă creştinii militau pentru o viaţă sfântă care venea în contrast cu viaţa păcătoasă a religiilor păgâne. Politice :   Persecuțiile propriu-zise, cele indurate de creştini din partea autorităților romane si ale mulțimii păgâne, au fost mult mai grele, de lunga durata si au pus Biserica in grea cumpănă. Ele au început in anul 64, sub împăratul Nero (54-68) si au durat pana la anul 313, cad împăratul Constantin cel Mare (306-337) a publicat edictul de toleranta religioasa, de la Milan.   Acest tipar al cauzelor persecuţiilor se regăseşte frecvent în istorie. Această situație a durat până în momentul în care împăratul Constantin a încetat prigoana împotriva creștinilor și Biserica s-a unit cu Statul, dar biserica devine ”biserica împăratului” (anul 313). Relaţia dintre Biserică şi Stat este una controversată și se prezintă în mai multe forme. O separare totală (ca şi în primii 300 de ani ai creştinismului ), este a fost independentă, dar a fost supusă la martiraj, dar Biserica trebuie să rămână Biserică, şi deşii rămâne separată de stat şi în prigoană, are avantajul că rămâne curată. Există o stare de conflict între Biserică şi Stat. O a doua situație este aceea de vasalitate, față de stat ce înseamnă o implicare parţială dar apare compromisul. A treia situație este acea în care biserica presupune o implicare totală în care Biserica este contopită şi egală cu Statul şi   Statul este Biserică. Avem ca   exemplu în istorie perioada Evului Mediu, Biserica Catolică, iar mai târziu Biserica Ortodoxă. Linia de demarcație dintre Biserică și Stat dispare, iar istoria ne arată faptul că în această situație de fapt Statul dictează învățătura, conduita, normele, etica în biserică. Prigoana încetează dar elemente păgâne pătrund în Biserică, şi multe popoare păgâne cucerite sunt creştinate cu forţa. De asemenea prigoana se întoarce împotriva religiilor păgâne. În 325 Constantin prezidează Conciliul de la Nicea, în controversa ariană şi donatistă. Biserica nu câştigă nimic pe plan spiritual, din contră pierde fiindcă este unită cu Statul. Sinoadele ecumenice care au urmat nu au făcut altceva decât să deformeze învăţătura lui Isus şi a apostolilor. Împăratul devine o putere în materie de religie, deşii în realitate nu era. Însă-și biserica devine generatoare de erezii și pune scrierile vechilor părinți și tradiția mai presus ca și Scriptura. În Răsărit, în Bizanţ, nu era o linie de demarcaţie totală, Împărăţia lui Dumnezeu era şi aici pe pământ, şi funcţiona sub forma „ sinfoniei Bizantine” ce însemna Imperiu şi Sarcedoţiu, dar (cântă) şi exista pe nota false. Se pierde aspectul escatologic (în cer şi pe pământ). În Imperiul spiritual de răsărit, teologia, (Ortodoxia Răsăriteană) a îngheţat în vechile tipare. În timpul regimului comunist ( 1948 – 1989 ) Biserica Ortodoxă colaborează cu Statul. Au fost puţine excepţii de preoţi care nu au făcut aşa ceva, în vremurile noastre avem ca exemplu pe preotul G. Calciu Dumitraşca și alții.   Reforma era o necesitate datorită corupției și se produce în anii 1500 – 1600, iar ca reprezentanți principali avem pe Luther, Calvin, Zwingli, dar care au fost foarte divizaţi în învățăturile lor şi sau format partide: separare totală (anabaptiştii), arminienii (implicare totală). Deşii s-au despărţit de Roma, problemele au rămas şi în unele locuri reforma a fost apărată cu sabia. Sectele și cultele apărute se divizează și mai mult. Sectele apărute ulterior se opun cel mai mult statului ca : Penticostali, Baptişti, Creştini după Evanghelie, Sânbătari de ziua a şaptea, etc. În regimul comunist din România 1948 –1989, ateii cunduc Biserica. Libertatea religioasă apare din anii 1989 după revoluție dar aflată într-o democraţie care se dezvoltă haotic. Nici acum Biserica nu are de câștigat și se confruntă pe de o parte cu o libertate prost înțeleasă, iar pe de altă parte se deschid porțile pentru tot felul de învățături păgâne pe care trebuie să le înfrunte. După 1989 Biserica Ortodoxă se separă de stat, dar apar concepte noi ca: “biserica naţională, biserica neamului”, (biserica împăratului, ca şi în timpul lui Constantin ), ”un bun roman este un bun ortodox”, (un bun cetăţean polonez trebuie să fie catolic ), etc. Conform Statutului Biserica Baptistă este separată şi autonomă faţă de Stat. Statutul de organizare şi funcţionare a Cultului Creştin Baptist, prevede separarea Bisericii de Stat[9]. Pentru a înțelege mai bine diferența dintre cele două împărății, trebuie să ne oprim puțin la momentul în care a avut loc judecarea lui Isus Hristos.

3). PROCESUL LUI ISUS HRISTOS. Judecata[10] lui Isus a fost de fapt un fals premeditat, și fără un fundament și acuzații reale. Mai marii norodului au căutat prin toate mijloacele să-l omoare pe Isus Hristos. Astfel Isus este arestat, și dus la judecată, de la ”Ana la Caiafa” și în final de la Pilat la Irod și iarăși la Pilat. Caiafa nu intră în sala de judecată, ca să nu calce Legea lui Moise, dar trimite un om la moarte. Aici vedem falsul și ironia ritualului religios. De asemenea religia[11] este pusă alături de Persoana lui Isus Hristos. El va muri pe Cruce pentru ei, va împlini Paștele, dar iudeii nu se spurcă, să nu se întineze, nu intră în sala de judecată, dar îl condamnă la moarte. Acesta este paradoxul unei religii moarte. Pilat ca și guvernator era responsabil în perioada aceea cu ordinea în Ierusalim și ținutul cucerit de către romani (Iudea). Pilat înțelege că ceva nu este în ordine și încercă să scape de răspundere dar nu poate. Cei care îl acuzau pe Isus nu aveau autoritatea să de o asemenea sentință. Referința și profețiea cu ce fel de moarte va muri Isus ” aruncarea cu pietre sau prin răstignire” se află   în Vechiul Testament în Psalmul 22. Pilat îl interoghează din nou pe Isus și îl întreabă dacă el este împăratul iudeilor. Dacă analizăm puțin textul adevăratul judecător a fost Isus Hristos. Pilat ar fi fost mulțumit dacă Isus ar fi declarat că nu este împărat, și așa putea să îl scape de vină. Cazul ar fi fost închis, dar nu s-a întâmplat așa ceva. Dar Isus decalară un lucru foarte esențial : Ioan 18:36 Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” a răspuns Isus………………” . Acesta[12] este un lucru foarte important. Ce urmează se știe, Isus este bătut, batjocorit, și răstignit pe Cruce de către romani. Moare și după trei zile, Învie din morți, timp de 40 de zile se arată ucenicilor, femeilor și la peste 500 de frați. Se Înalță la cer și acum stă la dreapta Tatălui într-o poziție de autoritate și putere. Pentru a înțelege relația dintre Biserică și Stat, trebuie să acceptăm faptul că Biserica este inclusă în Împărăția lui Dumnezeu, face parte din Ea și în același timp este o exprimare și o aplicație a Suveranității Divine. Să privim câteva aspecte despre Împărăția Cerurilor

4). ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR. De la început este necesar să facem precizarea că Împărăția lui Dumnezeu și Împărăția Cerurilor, sunt termeni aproape sinonimi în Biblie. Isus face o precizare : Marcu 1:15  El zicea: „S-a împlinit vremea, şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Pocăiţi-vă, şi credeţi în Evanghelie.” Dar dacă Ea a început mai devreme încă din perioada Vechiului Testament, se pare că nu greșim prea mult. Trebuie[13] să ne uităm la două evenimente din Vechiul Testament pentru a înțelege acest lucru. Primul caz se referă la prezența lui Dumnezeu în Templul din Ierusalim. Prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său era bunul cel mai de preț al poporului iudeu. Poporul avea garanția că Dumnezeu îi ocrotește. Dar iudeii abuzează de acest lucru și fac tot felul de nelegiuri, calcă în mod deliberat Poruncile date de Dumnezeu prin Moise, devin idolatrii, și practic se joacă cu păcatul. După avertismente repetate prin proroci, El a hotărât să îi pedepsească prin război și să fie duși în robie, conform Legământului Mozaic ( 722 și 587 B.C.) făcut la muntele Sinai de asemenea să plece din mijlocul lor. Ezekil[14] este acela care vede scena plecării lui lui Dumnezeu din Templu și din Ierusalim. ”Slava Domnului S-a înălțat din mijlocul cetății și S-a așezat pe muntele de la răsăritul cetății.”.(Ezechiel 10:4, 18-19 și 11:23). Trec 70 de ani în robia Babilonului, și o parte din popor se reîntoarce acasă în trei valuri de repatriere, ( Zorobabel, Ezra, Nemia) în urma edictului dat de Cir, împăratul perșilor (2 Cronici 36:23).   Dar mulți evrei nu se mai întorc acasă. Se reclădește cel de al doilea Templu, dar Slava Domnului nu l-a mai umplut ca pe vremea lui Solomon și evreii au rămas cu întrebarea dureroasă, când se va întoarce Domnul în Sion. Al doilea caz din Vechiul Testament, care cuprinde toată umanitatea, se referă la momentul din Grădina Eden, când Dumnezeu a alungat prima pereche de oameni din prezența Sa. Dumnezeu a plecat din inima omului și rezultatul a fost o corupție morală totală a omului, consecințe pe care le suportăm și noi astăzi. Întrebarea firească este când vine Dumnezeu înapoi. Dar se ridică o altă întrebare și mai grea. Dacă Dumnezeu a plecat cine îi ia locul. Răspunsul îl găsim în (1 Ioan 5:19). Omul n-a rămas independent, ci a intrat imediat sub stăpânirea celui pe care l-a ascultat, adică Satan, care a devenit atunci ”stăpânitorul lumii acesteia.” Apostolul Ioan descrie aceeași situație când scrie că ”toată lumea zace sub cel rău”. Toate religiile antice au încercat în zadar să refacă această relație cu Dumnezeu dar multe căi par bune omului dar la urmă vede că duc la moarte (Proverbe 14:12; 16:25). Isaia vede această revenire a Domnului, cu putere folosind cuvinte ca ”brațul Domnului”, vine ca Păstor, va călăuzi” (Isaia 40:3,5,9-11). Viziunea continuă și în capitolul 52. Aici Mesia este numit Robul Dumnului. În Isaia 53 brațul este personificat și se face o referință directă la Jertfa lui Hristos pe Cruce. Domnul Isus se identifică cu Robul care sufere. ”Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30), deci Tatăl vine la voi prin Mine. Atunci când în Isaia 52 se anunță Vestea Bună, ”Dumnezeul tău împărățește!”, ea se împlinește în Isus Hristos. Cu alte cuvinte acolo unde este Hristos este și Biserica și Împărăția lui Dumnezeu. Deocamdată Israel dă dovadă de neputință, iar biserica așteaptă împărăția și se roagă pentru ea (Luca 11:2). Atunci când Domnul Isus a venit pe pământ El a oferit Împărăția Cerurilor (Matei 12:28), dar poporul refuză în majoritate intrare în Împărăție, și astfel s-a făcut loc ”tainei” de care vorbește Pavel ”vremea bisericii” (Efeseni 3:1-21). Dar în formă incipientă dimensiunile Împărăției sunt prezente în viața credinciosului și a bisericii. Hristos este Stăpân în inimile celor care s-au Născut din Nou, Duhul Sfânt, călăuzește și suntem în părtășie cu Natura lui Dumnezeu. Dacă privim problema la modul spiritual, adunarea credincioșilor este Basileia ( Împărăția), iar Hristos este Basileous ( Împăratul). Instaurarea Împărăției Cerurilor se va face la a doua venire a lui Hristos ”Parousia”, și va rezulta din urma unei lupte militare (Armaghedonul), iar dacă zilele acele nu s-ar scurta, nimeni nu va scăpa (Matei 24: 21-22). Dumnezeu va răscumpăra atunci Israelul din împietrirea și alunecarea despre care vorbește apostolul Pavel (Romani 11:25). Împărăția Cerurilor este pregătită încă înainte de întemeierea lumii. ( Mat : 25 : 34 ). Dumnezeu este suveran şi o singură autoritate. Împărăţia lui Dumnezeu, presupune : un Legământ, o naţiune şi poporul lui Dumnezeu. Pilat[15] nu a acceptat Împărăţia Cerurilor (nici măcar   nu era iudeu ), ca şi mulţi oameni dea lungul istoriei sau contemporani nouă astăzi. Împărăţia spirituală a lui Dumnezeu este realizată prin Isus Hristos peste toţi oamenii credincioşi, inclusiv neamurile. Ea este în continuă creştere, este o realizare prezentă, a început aici şi va continua în viitor. Isus din Nazaret a vestit pe pământ Împărăția lui Dumnezeu, în opoziție cu împărăția celui rău. Hristos a trimis ucenicii să aducă Vestea Bună ” Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi” (Ioan 20:21). El a fost înălțat la cer, a fost instalat la dreapta lui Dumnezeu și a fost făcut Împărat (Domn, Mesia – Cristosul), Domnul Isus își rezumă învățătura Lui despre existența pe pământ a două împărății, cea a lui Satan și cea a lui Dumnezeu iar esenața misiuni apostolilor și a credincioșilor este să îi cheme pe oameni să treacă din Împărăția lui Satan în Împărăția Cerurilor. Apostolul Pavel definește în mod foarte clar Împărăția lui Dumnezeu : ”Căci Împărăția lui Dumenzeu nu este mâncare sau băutură, ci dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14:17). Dacă ne întoarcem încă din Grădina Eden, Dumnezeu face o promisiune Geneza 3:15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul.” În Final Isus Hristos va biruii. ”Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satan sub picioarele voastre” (Romni 16:20). Deci Biserica și Împărăția Cerurilor, vor continua să existe, să se dezvolte până la plinătatea și o împlinire a lor.

5). CONCLUZII. Atunci când am abordat relația dintre Biserică și Stat, am folosit Evanghelia după Ioan, care este diferită de evangheliile sinoptice, și se pare că Ioan a scris spre sfârșitul vieții lui, fiind cel mai longeviv dintre apostoli. Știm despre el că a fost ”ucenicul preaiubit”, prigonit și exilat din pricina credinței pe insula Patmos, se reîntoarce în orașul Efes, și scrie bisericilor di Asia Mică. Când citești, din cele 4 evanghelii, ea este cea mai caldă dintre ele   iar dragostea iese mult cel mai mult în evidență. Evanghelia are un acop bine definit ” ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” , de asemenea arată un lucru important cum ” veșnicia s-a limitat la un timp determinat”. Ioan 1:14  Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. El folosește multe metafore ca , apa, pâine, lumină, păstor, ușă, iar de la concepte ajunge la o Persoană, care este IIsus Hristos. De asemenea ne-am uitat și la procesul lui Isus, în care El face o afirmație deosebit de importantă : „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” a răspuns Isus………………” un lucru pe care trebuie înțeles este că Biserica face parte din Împărăția lui Dumnezeu, este inclusă în Ea, este o exprimare a Ei și o aplicație practică a Suveranități divine. Isus predică pocăința și Împărăția Cerurilor. În mod paradoxal El o inițiază, este Regele, și în același timp se identifică cu Ea. Poporul evreu a fost pregătit pentru împărăție în cadrul Legământului mozaic de la Sinai, dar nu a beneficiat de Ea, și cu puține excepții nu au înțeles aspectul spiritual al împărăției. Dumnezeu pleacă din mijlocul lor, și Ezekil, într-o vedenie, vede această plecare a Domnului. La modul concret în istoria poporului evreu la construirea celui de al doilea Templu, Slava lui Dumnezeu, ”norul”, nu mai umple Locașul. A rămas întrebarea când va reveni Domnul, dar una din calitățile lui Dumnezeu este credincioșia și găsim în Galateni 4:4  Dar când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, ……. El își începe activitatea, învață și nimicește lucrările Diavolului, face semne și minuni, se identifică Cu Dumnezeu, Se Jertfește pe Cruce Răscumpără, Învie din morți , se Înalță la cer și acum stă la dreapta Tatălui. Evreii au respins oferta lui Dumnezeu în Hristos. La modul concret aici pe pământ, în viața credinciosului prin faptul că în cadrul împărăției Ea a fost inițiată de Hristos, este în desfășurare, și are o împlinire în viitor, se crează tensiuni între deja – nu încă, care se manifestă în viața credinciosului și a bisericii. Dar Biserica ca Trup, este o realitate inclusă în biserica locală, în care nu găsești perfecțiune. Biserica este în lume, se confruntă lumea, are perioade de apogeu, și perigeu la propriu, se relaționează în cultura vremii respective, este influențată de diferite filozofii sau teologii nebiblice și binențeles intră sau nu în conflict cu Statul. De remarcat că întotdeauna mandatul cultural trebuie să fie supus mandatului spiritual. Dintre cele trei variante, separare, vasalitate sau unită cu Statul, pentru ca Biserica să rămână curată ea trebuie să fie independentă față de Stat, indiferent de forma pe care o îmbracă Statul la un moment dat, de democrație, sau totalitarism. Ea poate fi persecutată până la dispariția fizică a credincioșilor (așa ca astăzi în Orient), sau în diferite perioade din trecut. La polul opus, ea devine ” biserică națională”, cum era pe timpul lui Constantin cel Mare, sau Biserica Ortodoxă în Romînia și alte țări ( Răsărit), sau Catolică în Apus ( Polonia, etc) și exemplele pot continua. Dar un lucru trebuie să fie clar. Intrarea în Biserică, respectivă Împărăţia Cerurilor, presupune Naşterea din nou a credinciosului,( Ioan 3:5 ) şi ea a fost pregătită înainte de întemeierea lumi ( Mat. 25: 34 ), iar Isus Cristos este Domnul, Împăratul, Regele, iar noi suntem supuşi. Indiferent de regimul sub care se află, Biserica trebuie să-şi îndeplinească mandatul : Evanghelizare şi mărturie. Biserica poate traversa perioade de linişte şi pace, în care prosperă, sau perioade de persecuţii, dar toate sunt în “ mâna lui Dumnezeu”. În Matei 28: 18-20, avem o promisiune : “„Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ.” şi condiţia pusă celor 7 biserici din Apocalipsa a fost să biruiască.   Din procesul lui Isus se vede clar diferenţa dintre cele două împărăţii. Apocalipsa 22:12  Iată, Eu vin curând; şi răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. Amin

6).BIBLIOGRAFIE  

 Teologia Biblică a Evangheliei după Ioan de Ardelean Viorel

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 148-153

Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Saitul heophilos  http://www.theophilos.3x.ro

Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

Iosiv Ţon http://iosif-ton-mesaje.eu/start/

Sait https://damianion.wordpress.com/lege-privind-libertatea-religioasa

 ARDELEAN VIOREL

 [1] Teologia Biblică a Evangheliei după Ioan de Ardelean Viorel

[2] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 148-153

[3] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[4] Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

[5] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[6] Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

[7] Ardelean Viorel

[8] Ardelean Viorel

[9] Sait https://damianion.wordpress.com/lege-privind-libertatea-religioasa/

[10] Ardelean Viorel

[11] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[12] Ardelean Viorel

[13] Sait Iosiv Ţon http://iosif-ton-mesaje.eu/start/

[14] Sait Iosiv Ţon http://iosif-ton-mesaje.eu/start/

[15] Sait Iosiv Ţon http://iosif-ton-mesaje.eu/start/

Alina Voda – Vești din lucrare

download

Il laud pe Domnul pentru modul deosebit in care ne-a purtat de grija inca o data si in lunile ce au trecut la centrul Rapha. El este intr-adevar la lucru, ajutandu-ne sa devenim reprezentantii Lui in aceasta lume intunecata si fara teama de Dumnezeu.

Vizitele la case sunt intotdeauna activitatea noastra preferata, cand impreuna cu Edna si Malou ne luam timp sa cunoastem participantele la programul prenatal intr-un mod mai personal… Aceasta imi ofera ocazia de a vedea stilul de viata si cultura acestora mai indeaproape. De multe ori aceste femei se deschid si incep sa impartaseasca din incercarile prin care trec, astfel oferindu-ne ocazia de a ne ruga pentru ele si de a le incuraja.

Insa, chiar daca am trait 11 ani in aceasta tara si am observat cultura si obiceiurile acestui popor, tot nu pot spune ca le-am vazut chiar pe toate!

Functionand ca si clinica de sanatate primara, oamenii din comunitate vin la noi cu tot felul de probleme medicale… unele mai interesante ca altele. Noi incercam sa facem tot ce putem sa ii ajutam, in limita cunostintei, experientei, proviziilor si echipamentului nostru. Pot spune ca L-am vazut pe Iehova Rapha (Vindecatorul nostru) la lucru in multe moduri, uneori ajungand chiar aproape de miraculos, si ii multumim pentru aceasta!

Citește întreg newsletterul Alinei Vodă.

https://www.misiuneagenesis.org/alina-voda-vesti-din-lucrare/

MITUL SUFLETULUI PERECHE

Nu am găsit până acum vorbindu-se în Scriptură despre compatibilitate între parteneri, în schimb am observat că Scriptura vorbește despre complementarism, ceea ce este diferit.
Conceptul de suflet pereche presupune doua aspecte: mai întâi atracție fizică sau chimie sexuală, și mai apoi, existența unui partener care să te accepte așa cum ești și care nu va solicita nici o ajustare în comportamentul și gândirea personală. Ne-am găsit perechea când ne simțim atrași fizic și când celălalt este dipus să creadă în noi și în obiectivele noastre fără a produce vreo alterație.
Stanley Hauerwas spune: “Presupunerea că există cineva special pentru noi cu care să ne căsătorim și dacă ne vom uita cu atenție vom gasi exact acea persoană omite unul dintre aspectele cruciale ale familiei, eşuează în a aprecia faptul ca întotdeauna ne vom căsători cu persoana “greşită”. Noi niciodată nu ştim cu cine ne căsătorim, doar credem că ştim. Și chiar dacă ne căsătorim cu persoana potrivită, după un timp aceasta se va schimba. Casnicia este atât de complexă, încât noi nu mai suntem aceleaşi persoane dupa ce am intrat în ea. Problema majoră este să învăţăm să iubim şi să avem grijă de străinul cu care ne-am căsătorit.”
Cei mai mulți dintre noi uităm că Zâna din poveste și Harap Alb sunt oameni păcătoși, iar păcatul este în esență atisocial. Păcatul este inamicul relațiilor. Păcatul dezumanizează oamenii din viaţa noastră. Ei nu mai sunt nici persoanele față de care ne exprimăm afecțiunea și nici oamenii în care ne găsim bucuria iubindu-i. Mai degrabă ei sunt redusi la două aspecte: sunt ori vehiculele care ne ajută să ne atingem obiectivele, ori obstacolele.
Autorul cărţii “When Sinners say I do” continuă ideea lui Stanley și spune: “ Cauza bătăliilor din familie, prieteni, nu este nici căsătoria în sine și nici partenerul de viată, ci este păcatul din inimile noastre, pe de-a-ntregul, total, exclusiv, fără excepţie. Această cauză este prezentată în mod clar și consistent în Scriptură.“
John MacArthur dezvoltă acelaşi subiect: “Foarte rapid creștinii pierd din vedere faptul că păcatul este rădăcina problemelor umane si foarte mulţi dintre ei neagă că pacatul lor este posibila cauză a chinului din viaţa lor. Din ce în ce mai mult suntem tentaţi să explicăm dilema umană în termeni care sunt complet nebiblici: şi spunem este vorba despre temperament, dependență, familii disfuncţionale, codependenţă.” O asemenea schimbare are un impact înfricoșător. – Îndepărtează realitatea păcatului şi vei îndepărta posibilitatea pocăinţei. Anulează doctrina depravării umane şi vei evita divinul plan de salvare. Şterge noţiunea de vină personală şi vei elimina nevoia de un Salvator.”
Aţi observat că ne vine uşor în anumite momente să-i urâm şi să ne comportăm ciudat cu cei pe care îi iubim cel mai mult? Care este explicația? Suntem păcătoși.
Compatibilitatea, așa cum este descrisă ea astăzi, este o simplă și nimicitoare fabulație, un mit. Biblia vorbește despre doi oameni care se ajută unul pe celălalt în procesul sfințirii, doi oameni care se completează și care învață în timp să nu-și caute foloasele lor, ci pe cele ale celorlalți.
David Lavric

APEL UMANITAR. Emi, băiețelul din Gura Motrului care se luptă cu o boală cruntă, dar care are o șansă la viață, are nevoie de ajutorul nostru

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   ȘTIRI    /   Actualizat: Marţi, 15 ianuarie 2019, 

APEL UMANITAR. Emi, băiețelul din Gura Motrului care se luptă cu o boală cruntă, dar care are o șansă la viață, are nevoie de ajutorul nostru

Sunt gemeni dar soarta a vrut ca unul să fie sănătos, celălalt să sufere încă din primele luni de viață. Povestea lui Emi, băiețelul din Gura Motrului, diganosticat cu o boală cruntă în 2012, a mamei lui și a celor doi frați, și lupta lor pentru supraviețuire, este spusă de jurnalista Adriana Oprea pe Facebook. Un apel pentru ca micuțul Emi, care are totuși o șansă la viață, să poată avea asigurată, lunar, suma de 800 de lei, necesară închirierii aparatului de tuse asistată. Un strigăt de ajutor și pentru ca Emi să fie pus pe lista celor ce beneficiază de tratamentul cu Spinraza, un medicament inovator pentru amiotrofia spinală, decontat de statul român.
Acesta este textul postat de Adriana Oprea:
„Emi se simte bine doar atunci când își sprijină capul lângă umărul mamei. Oricât de mult ar suferi și oricât de tare s-ar chinui pentru fiecare gură de aer, când se așază lângă inima mamei și-i aude bătăile, se simte protejat.
E ca în jocul acela, al testării încrederii, când te lași pe spate, așteptând ca celălalt să te prindă în cădere. Pe Emi, mama lui l-a prins și-l ține strâns încă de când s-a născut.
A adus pe lume gemeni, crescuți în placente diferite. Ionuț e un băiat perfect sănătos, dar Emilian, care avea tulburării motorii și retard, a stat în ghips înainte să stea în scutece: avea piciorușele întoarse și o semipareză pe partea dreaptă.
Multă vreme, Constantina Clipea, mama lui Emi, n-a știut exact de ce boală suferă el. A aflat abia în 2012, când medicii de la spitalul Obregia au stabilit diagnosticul în baza unei biopsii: amiotrofie spinală de tip 2. O afecțiune degenerativă, ce se transmite genetic.
În anul în care a aflat cumplita veste, peste Constantina a mai căzut un necaz: soțul ei a murit, într-un accident de mașină.
Iar ea a rămas singură, îngrijind de trei copii, într-o casă din satul Gura Motrului. Băiatul cel mare are 17 ani și face naveta la un liceu din Filiași.
Iar Ionuț și Emi sunt în clasa a IV-a. Merg la școală cu microbuzul. Toți trei, pentru că pe băiețelul bolnav îl duce mama în brațe. Nu se poate altfel, Emi obosește repede, după ce face câțiva pași chinuiți.
Dar el vrea să meargă la școală, vrea să învețe. Este atent la ore, învață poeziile și se luptă pentru fiecare cuvânt pe care îl scrie. E ambițios, iar acasă nu se lasă niciodată până nu termină de făcut toate temele.
Azi, Ionuț, geamănul lui, e singur în bancă. Iar când se întoarce de la școală, merge la bunici. Din octombrie, Emi și mama lui sunt iar prin spitale.
Copilul a făcut o pneumonie, tușea și nu mai putea să respire. La Centrul de Recuperare pentru Copii „Dr. Nicolae Robănescu”, Emi a fost conectat la un aparat de tuse asistată, care-l ajută să elimine secrețiile din căile respiratorii.
Medicul care-l îngrijește pe Emi se luptă acum să-l pună pe copil pe lista celor ce beneficiază de tratamentul cu Spinraza, un medicament inovator pentru amiotrofia spinală, decontat de statul român.
Emi are o șansă la viață. Mama lui se chinuie să-i dea șansa să respire și să achite lunar 800 de lei, cât costă închirierea aparatului de tuse asistată. Îi e foarte greu văduvei din Gura Motrului să rupă acești bani de undeva, să facă economii. Din 2100 de lei, cât adună lunar lipind alocațiile, „complementara” și salariul ei de asistent personal, crește trei copii.
Iar unul dintre ei e cu nevoi speciale. Emi, cel care atunci când se sprijină de ea, ca de o pavăză, se simte puternic și alinat, ca și cum mama lui ar fi numai o aripă de înger.
Cei care vor să o ajute pe văduva din Gura Motrului să închirieze aparatul de tuse asistată pentru Emi pot face donații în contul:
RO12 BTRL RONCRT 0282338602
deschis la Banca Transilvania, pe numele Clipea Constantina.
CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/stiri/APEL-UMANITAR.-Emi-baietelul-din-Gura-Motrului