Copii cu malformaţii la inimă, operaţi gratis la Sibiu — Știri pentru viață

Timp de o săptămâna, 11 copii diagnosticaţi cu malformaţii cardiace grave vor fi trataţi la Sibiu de către echipe medicale din România, Anglia, Germania şi Suedia la Spitalul Polisano Medlife din Sibiu, potrivit unui comunicat de presă. Cea mai recentă intervenție a fost cea a unei fetițe. Elena – Miruna (6 luni), diagnosticată cu o… via […]

CULTUL COPIII LUI DUMNEZEU SAU FAMILIA

download

CULTUL   COPIII LUI DUMNEZEU SAU FAMILIA

Aceasta prezentare este o avertizare cu privire la grupul pseudo-crestin raspandit in lumea intreaga si cunoscut sub numele de „Copiii lui Dumnezeu”, sau „Familia Dragostei” (de asemenea ca, „Muzica cu Semnificatie”, „Familia Cerului” – o explicatie pentru numeroasele denumiri este incercarea de mascare). Dandu-se drept veritabili misionari crestini, Copiii lui Dumnezeu au ademenit in America si nu doar acolo, studenti creduli, lucratori din clasa de mijloc si mai ales tineri crestini (membrii in diferite biserici) convingandu-i sa li se alature. Au reusit sa-si asigure sprijin, protectie si asistenta juridica din partea unor oameni de afaceri, ofiteri de armata, avocati si chiar politicieni. Aceste relatii, insa, nu i-au ferit de scandalurile demascate in presa si de urmarire penala atat in America cat si in alte tari occidentale. Aceste conflicte cu legea l-au determinat pe liderul grupului sa dea ordin de parasire a Statelor Unite pe motiv ca acestea urmau sa fie judecate de Dumnezeu printr-un cataclism natural. De la data emiterii profetiei si pana in zilele noastre dezastrul nu s-a produs, dar in schimb s-a produs raspandirea (sau mai bine zis, imprastierea) „Copiilor lui Dumnezeu” in intreaga lumea, secta ajungand astfel sa fie prezenta si in blocul tarilor fost comuniste unde beneficiaza de o larga libertate de miscare, aparent aceste tari devenind un adevarat refugiu al grupului.

Zelul religios suplineste numarul lor restrans – aproximativ 15.000 – 20.000 pe tot globul. „Copiii lui Dumnezeu” au o structura piramidala de inalta organizare bazata pe o neconditionata supunere fata de fondatorul si „profetul” lor, David Berg (cunoscut de asemenea ca „Moise” David, „Mo”, „Taticul” si „Bunicul”!). Toate acestea, impreuna cu doctrinele lor secrete, practicile ilegale si tehnicile amagitoare de a castiga adepti, mascate indaratul unei fatade pseudo-crestine, fac din ei o amenintare extrem de distructiva pentru drepturile individului si ale familiei in orice societate. Articolul din revista Newsweek, din 13 septembrie 1993, intitulat „Abuzul Sexual si Copiii lui Dumnezeu”, indica efectele nocive asupra comunitatilor in care se adapostesc. Aparitia lui a fost prilejuita de scandalul pe care grupul l-a provocat in Argentina.

Dintre toate exporturile importante din Statele Unite, cultele religioase sunt probabil cele mai nedorite. Poate cel mai bine-cunoscut dintre toate este cultul „Copiilor lui Dumnezeu”, care si-a castigat in anii ‘70 peste 12.000 de membrii din 70 de tari, folosind sexul liber. Sustinatori ai campaniilor anticultice cat si unii fosti membrii au afirmat ca acest grup infiintat in California in anul 1968, isi initiaza sexual copiii de la varsta de 12 ani si ca ii exploateaza pentru a face bani si a castiga recruti. Membrii grupului, spun insa, ca plangerile (impotriva lor – n.tr.) si cercetarile la care sunt supusi reprezinta o Noua Inchizitie, iar autoritatile australiene, spaniole si franceze nu au reusit in ultimii ani sa aduca acuzarea lor. China si Egiptul au ales pur si simplu, sa alunge grupul din tarile lor. Acum este randul Argentinei sa ia masuri. Dupa o investigatie de 3 ani, saptamana trecuta, politia a efectuat un raid la 10 adrese din Buenos Aires si din jurul lui, de unde au ridicat 265 de persoane printre care 137 de copii si adolescenti, cu toti facand parte dintr-o ramura a „Copiilor lui Dumnezeu”, numita „Familia”. La sfarsitul saptamanii trecute, 16 adulti erau acuzati de rapire, escrocherie, corupere de minori si de violarea drepturilor copilului. Copiii au fost internati in institutii juvenile pentru a fi supusi unor analize psihiatrice.

Autoritatile spun ca au gasit o multime de dovezi noi, inclusiv discuri si video-uri pornografice, unul dintre ele aratand un tata ce intretine relatii sexuale cu fiica. Sursele, de asemenea, mai sustin ca fosti membrii impreuna cu familiile lor sunt gata sa depuna marturie impotriva celor retinuti. Problema a fost cu identificarea celor retinuti, care s-a dovedit a fi un cosmar pentru autoritati. O oficialitate a afirmat ca unii dintre copiii retinuti care au fost implicati intr-o incercare nereusita de urmarire a grupului, din 1989, traiesc „intr-un fel de meditatie continua”. Autoritatile argentiniene cred ca aproape jumatate din cei retinuti provin din Statele Unite, iar altii provin din Irlanda, Marea Britanie, Brazilia, Grecia, Spania, Uruguay si Peru. Cel putin cativa copii proveneau din Argentina, insa erau copii fara parinti. Investigatia a fost motivata de plangerea unui cetatean american impotriva retinerii de catre grup a celor patru copii ai sai dupa ce sotia a parasit grupul si a murit.

„Suntem pur si simplu, un camin” (o familie – n.tr.), a declarat anul trecut un membru al grupului, unui ziar argentinian. „Hristos ne iarta toate pacatele noastre si ne cunoaste inimile”. Dar daca, autoritatile argentiniene au pus mana pe niste probe, de data aceasta nu vor fi asa de iertatoare.

ORIGINEA „COPIILOR LUI DUMNEZEU”

Fondatorul lor, David Berg, nascut in California in anul 1919 a fost crescut intr-un mediu crestin, atat bunicul cat si mama lui fiind evanghelisti itineranti. Din frageda copilarie el a fost invatat despre importanta „slujirii lui Dumnezeu”. Dar si problemele lui Berg au aparut la o varsta timpurie: el a fost molestat sexual ca si copil de catre adulti de ambele sexe. A avut contact sexual incestuos cu o verisoara de a lui la varsta de sapte ani iar ca adolescent a fost obsedat de sex si masturbare – toate acestea in ciuda educatiei morale deosebit de stricta, pe care o primea. Mare parte din copilaria lui Berg a fost petrecuta, de asemenea, intr-o lume a fanteziei: era animat de o intensa dorinta de „a fi cineva”, ca si mama si bunicul lui si a crescut cu convingerea ca a fost destinat a fi un mare om al lui Dumnezeu. De la inceput, insa, visul lui a fost inseparabil intretesut cu devieri sexuale si pofta de putere.

In 1944, Berg s-a casatorit si a avut apoi patru copii, fiecare din ei avand sa joace mai tarziu un rol important in fondarea „Copiilor lui Dumnezeu”. Spre sfarsitul anilor 1940, Berg a fost ordinat ca lucrator pastorind o mica biserica vreme de doi ani. Berg pretinde ca a fost indepartat de la pastorat pe nedrept, din pricina predicilor lui pline de putere si a tacticilor lui integrative; anumiti membri ai familiei sale pretind insa, ca adevarata cauza a fost o legatura adulterina cu o membra a adunarii. Oricare au fost motivele, Berg a afirmat ulterior ca intreaga afacere „m-a infuriat, amarat si scarbit de fatarnicia intregului sistem bisericesc in asa masura ca aproape am devenit un comunist”.

De-a lungul anilor 1950, Berg s-a aflat in cautarea bisericii perfecte, vizitand in acest scop chiar bisericile spiritiste care cultivau spiritele familiale. Parea sa-si fi gasit o vreme locul potrivit la „Clinica Sufletului”, o miscare radicala cu caracter misionar si evanghelistic fondata de Fred Jordan, un lucrator baptist. Acolo si-a dobandit Berg zelul lui riguros, aproape militaresc, pentru marturie personala, o preocupare care va ramane o caracteristica a „Copiilor lui Dumnezeu”, pana in zilele noastre. Apoi, Berg a petrecut cativa ani promovand programul evanghelistic al lui Jordan prin intermediul statiilor de televiziune din America.

In ciuda „slujirii lui Dumnezeu”, si fiind departe de sotie in timpul calatoriilor sale, Berg vizita prostituate si se implica in legaturi adultere. Tot pe atunci, el a inceput sa molesteze sexual pe cea mai tanara fiica a sa, Faithy, ca de la varsta de doisprezece ani sa-si faca din ea un partener sexual.

Spre sfarsitul anilor 1960, Berg continua „slujirea lui Dumnezeu” conducandu-i pe copiii lui adolescenti in incursiuni de evanghelizare si condamnand aspru pe crestinii care nu faceau la fel. Marturisirea credintei era porunca de baza, a conchis Berg, de aceea, Dumnezeu va trece cu vederea chiar actele lui de curvie, adulter, incest, criticism impotriva altor crestini si implicarea lui in astrologie si spiritism, atata vreme cat ramanea ascultator in a „marturisi”.

In 1968 s-a mutat impreuna cu familia in Huntington Beach, California, si a inceput sa marturiseasca printre hippie. Copiii lui adolescenti au convertit pe multi, aducandu-i apoi la o cafenea unde-l ascultau pe Berg predicand pe un ton violent impotriva bisericii si a institutiilor religioase. Hippie erau bine tratati si ajutati sa scape de droguri iar apoi indoctrinati cu crestinismul „Berg-ian”.

Fugind de persecutia din California, „Copiii lui Dumnezeu” au plecat la drum in convoaie de nomazi, oprindu-se in cele din urma la o ferma langa Thurber, Texas, in 1970, unde au crescut la numar si de unde au inceput sa trimita grupuri spre alte asezari, cu scopul de a stabili comunitati si a castiga alti convertiti si ucenici.

Interpretand Scripturile intr-un stil de severa condamnare a altora, Berg sustinea ca bisericile existente se faceau vinovate de neascultare, de compromisuri materialiste, si ca apartineau „Babilonului, curva cea mare”, din Apocalipsa. Fiecare trebuia sa-si „urasca” si sa-si paraseasca propria familie, de vreme ce doar „Copiii lui Dumnezeu” slujeau pe Dumnezeu si erau adevarata „Familie”. In primii ani ai decadei 1970, tineri si tinere isi paraseau serviciul cu sutele, renuntau la educatie, familie si toate bunurile materiale ca sa se alature „Copiilor lui Dumnezeu” atat in Statele Unite si Canada, cat si in Londra (Anglia) si alte orase mari ale Europei, Australiei si Americii Latine, odata cu raspandirea lor peste hotare in acei ani.

Inca din 1969 Berg si-a abandonat sotia si a inceput o viata de adulter cu o tanara ucenica, de curand convertita, pe nume Karen Zerby (sub noul nume de „Maria”), pretinzand „in mod profetic” ca Maria era „noua biserica”, tanara, pe care Dumnezeu o ridica si ca sotia si mama copiilor lui reprezenta „vechea biserica” pe care Dumnezeu o abandona pentru ca era „depasita”, deoarece Dumnezeu facea „ceva nou”. Acesta a fost inceputul obiceiului lui Berg de a „sfinti” si justifica pacatele lui in loc sa se pocaiasca de ele, si prin cuvinte „profetice” sa se proclame cu aroganta „profetul lui Dumnezeu pentru vremurile din urma”, facand cunoscut „Cuvantul lui Dumnezeu pentru astazi”, scotand din context versete si exemple din Scripturi, in incercarea lui de a-si justifica noile doctrine. Ca urmare a exemplului sau personal si a indemnurilor lui deschise, promiscuitatea sexuala era in floare printre conducatorii „Copiilor lui Dumnezeu”.

Usa spre ocultism a fost deschisa larg atunci cand Berg a primit un „ajutor spiritual”, si anume, un tigan din anii 1200 pe nume „Abrahim” pe care, sustinea Berg, Dumnezeu l-a trimis ca sa-i fie inger pazitor sau calauzitor spiritual.

Cu pacatele sexuale „sfintite” si „justificate” de acum si cu puteri oculte la indemana sa-l calauzeasca, Berg a indrumat „Copiii lui Dumnezeu” sa se extinda in toata lumea, mai intai in Europa in 1971, pentru ca mai tarziu sa atinga fiecare continent la mijlocul anilor 1970. De fapt zelul misionar nu a constituit singura motivatie din spatele efortului de extindere mondiala, existand in plus si nevoia lui Berg de a scapa atat de hartuiala parintilor infuriati ai caror copii fusesera convertiti, cat si de cea a autoritatilor legale din unele orase si state.

„COPIII LUI DUMNEZEU” INTRE ANII 1970 SI 1980

In 1973, stabilit la Londra, Anglia, Berg a poruncit adeptilor sai sa inceteze a mai pune accentul pe marturisirea personala pe strada si sa se concentreze in schimb pe distribuirea mesajelor lui scrise, dezlanate si confuze, si sa solicite donatii pentru propria lor finantare. Pozitia lui politica (anti-americana, anti-israeliana, pro-araba) si poemele lui cu nota explicit sexuala au starnit mania publicului si a presei, iar indraznetele lui profetii false privind distrugerea Americii odata cu aparitia cometei Kahoutek, au provocat confuzie in randurile „Copiilor lui Dumnezeu” din toata lumea.

In 1976 Berg era pregatit sa „arunce bomba” ce urma sa pulverizeze odata pentru totdeauna orice iluzie a „Copiilor lui Dumnezeu” de a fi o grupare crestina, facandu-i aberanti si inacceptabili atat comunitatii crestine cat si societatii, in general. Dupa un an sau doi de experiment personal intr-o noua „lucrare” impreuna cu consoarta „Maria”, Berg a cerut tuturor femeilor membre sa inceapa „pescuitul prin cochetarie, prin flirt” („flirty fishing” in engleza sau pe scurt „FFing” – nota traducatorului) – care insemna acordarea de favoruri sexuale atat pentru castigarea de noi membri cat si pentru obtinerea bunavointei functionarilor guvernamentali si a detinatorilor puterii din diferite tari de pe glob. Intr-o lunga serie de epistole, foarte explicite din punct de vedere sexual, pretinzand ca Dumnezeu a sfintit de acum adulterul si curvia cu conditia sa fie „savarsite in dragoste” si „pentru slava lui Dumnezeu”, el isi instruia adeptii cum sa procedeze cu Ffing si cum sa ceara cadouri banesti. Curand zeci de membre ale „Copiilor lui Dumnezeu” au devenit in mod fatis prostituate cauzand infectarea a sute de oameni cu boli venerice cum este herpesul (care a atins proportii aproape epidemice in unele regiuni). Incepand cu revolutia Ffing-ului, „Copiii lui Dumnezeu” au inceput sa-si spuna „Familia Dragostei”.

Excesele sexuale au condus inevitabil la sex infantil. Credincios istoriei sale personale, Berg pretindea de data aceasta ca incestul si sexul savarsit cu minori sunt permise si astfel curand au aparut o serie de cazuri de mame si tati deveniti intimi din punct de vedere sexual cu fiii si fiicele lor, si chiar la copii tineri savarsind acte sexuale cu alti copii sau cu membri adulti.

Amestecand imoralitatea lui sexuala cu ocultismul, Berg pretindea ca intretine relatii cu un intreg panteon de zeite pagane, inclusiv Afrodita, Diana, zeita Atlantidei, Mocumba (care este de fapt numele unui cult afro-brazilian asemanator cu voodoo), si multe altele. Fascinatia lui oculta l-a condus pe Berg la promovarea spiritismului, consultarea de medii spiritiste, astrologie si necromantie. El le-a scris adeptilor sai asigurandu-i ca toti au „ajutoare spirituale” (asa-zisi sfinti crestini trecuti din viata, de fapt, spirite rele care insotesc in permanenta pe cineva ca ghid si protector – n.tr.) si-i indemna sa afle cine sunt aceste ajutoare spirituale, sa le cunoasca.

In cele din urma, Berg a comis inevitabilul: in vreme ce continua sa proclame salvarea prin credinta in Isus, el a inceput sa nege dumnezeirea lui Hristos. Interpretand in mod eronat versetul din Luca 1:28 (versiunea King James), Berg pretindea ca Isus nu a fost Fiul lui Dumnezeu zamislit in mod divin, ci mai degraba urmarea coborarii peste Maria a ingerului Gabriel si a impreunarii acestuia cu ea.

Spre finele anilor 1970, pe cand presa din lumea intreaga ii prezenta pe „Copiii lui Dumnezeu” intr-o lumina negativa, din pricina practicii lor numita Ffing, iar apoi masacrul de la Jonestown a indreptat atentia presei asupra cultelor, Berg si-a instruit adeptii sa declare publicului ca gruparea „Copiilor lui Dumnezeu” s-a destramat. Ei s-au retras in clandestinitate, au devenit inca si mai secreti, mai inselatori in metodele lor, cel putin in America de Nord. Totusi ei nu disparusera. Sub orice nume s-ar ascunde, inca raman bine organizati si autoritari, continuand sa castige prozeliti de-a lungul si de-a latul lumii, activand in secret chiar si in tari din care fusesera alungati.

„COPIII LUI DUMNEZEU” IN ANII 1990

David Berg este acum trecut de 70 de ani si are o sanatate subreda. „Maria” a preluat haturile puterii in supravegherea structurii piramidale de conducere a „Copiilor lui Dumnezeu” si in stabilirea directiei. Ea a insistat sa debaraseze miscarea „Copiilor lui Dumnezeu” de excesele sexuale cele mai grave, interzicand incestul, abuzul minorilor si legaturile sexuale dintre adulti si adolescenti, toate pentru a salva miscarea de la auto-dizolvare. Practica de „pescuire de adepti prin flirt” (Ffing) a fost sistata in mod oficial spre sfarsitul anilor 1980 din pricina amenintarii flagelului SIDA, dar si asta doar dupa ce o membra a murit in Japonia rapusa de o pneumonie provocata de SIDA. De la aceasta data, membrii au fost instruti sa utilizeze „pescuirea prin flirt” numai cu prietenii vechi, sa foloseasca prezervative si sa efectueze periodic teste HIV. Aceste schimbari au fost introduse, asa cum s-a afirmat, pentru auto-protectie si nu in urma vreunei schimbari de conceptie a grupului.

Doctrinele zeitelor si a spiritelor calauzitoare, negarea divinitatii lui Hristos, etc., au ramas intacte. De asemenea, in pofida faptului ca mii de membrii ai „Copiilor lui Dumnezeu” sunt infectati cu boli venerice, acestia continua totusi sa se bucure de „libertatea” de a trai in curvie, adulter, „casatorii deschise” si poligamie, toate savarsite pe ascuns in timp ce fata de public pretind a fi „misionari crestini”, momind noi membrii si straduindu-se sa castige favorul unor oameni cu influenta in presa, guvern si armata, pregatindu-se pentru ziua cand va avea loc demascarea inevitabila a crezurilor rusinoase si a practicilor lor ilegale si imorale.

Astfel de demascari au avut loc frecvent in ultimii ani lansandu-se campanii majore impotriva „Copiilor lui Dumnezeu” din partea presei sau a guvernelor unor tari ca, India, Hong Kong, Filipine, Brazilia, Argentina, Spania, Elvetia, iar mai recent Australia si Japonia. Inversand tactica de asalt indelung folosita, in ultimii cativa ani „Copiii lui Dumnezeu” au inceput sa se apere in mod agresiv utilizand avocati si facand declaratii de presa. Iata cateva din aceste tactici. Ca toate cultele distructive, „Copiii lui Dumnezeu” folosesc tehnici inselatoare de prozelitism. Fete zambitoare, copii cuminti, afise viu colorate, casete cu muzica „decenta” si benzi video poreclite „Kiddy-Viddy”, toate destinate sa transmita imaginea unor crestini fericiti si devotati. Asemenea altor culte, „Copiii lui Dumnezeu” isi coplesesc potentialii convertiti cu atentii, cuvinte magulitoare, priviri galese, atingeri dragastoase, imbratisari, cantece minunate, etc.

Folosind astfel de metode si tactici, ei abordeaza pe oameni pe strada, la locul de munca, chiar in biserici si librarii crestine, in efortul lor de a strange fonduri prin vanzarea de casete video si cu muzica. Nu au permise de a colecta donatii, nu sunt inregistrati ca societate de binefacere si nu platesc taxe. Bunavointa si aparenta lor decenta sunt menite a preveni publicul credul de la a pune anumite intrebari cum ar fi: „Cine sunteti voi?”, „De ce organizatie apartineti?” si „Cum folositi banii?”. In general, ei vor incerca sa fie evazivi, vagi si sa schimbe subiectul. Unul din raspunsurile mai des folosite este ca sunt, doar, „misionari independenti”, sau uneori dau numele unei false organizatii care variaza de la tara la tara („Farmecul Cerului” este un astfel de nume). Intrebati daca apartin „Copiilor lui Dumnezeu” sau „Familiei Dragostei”, de cele mai multe ori neaga, chiar daca sunt confruntati cu covarsitoare dovezi contrare. Au ajuns pana acolo ca au produs carti umoristice ilustrate foarte reusit cu scopul de a instrui pe copiii lor cu privire la justetea minciunii fata de cei din afara grupului si inaintea autoritatilor.

In primele luni in care un eventual membru este cu „Copiii lui Dumnezeu”, s-ar putea sa nu banuiasca deloc ca el sau ea face parte dintr-un cult foarte bine organizat si distructiv; iar „Copiii lui Dumnezeu” vor face tot ce le sta in putinta sa-i impiedice a descoperi adevarata lor identitate, inainte de a fi profund implicat.

Deoarece grupul vorbeste despre Isus si despre mantuire si preda studii biblice, potentialul membru crede ca acestia sunt cei mai sinceri crestini intalniti vreodata si care cunosc Biblia, atat de bine. Dar odata convins a li se alatura, el va fi supus unui intens program de pregatire cu scopul de a fi indoctrinat cu scrierile lui David Berg. Acest proces de indoctrinare va fi atat de profund incat odata ce o persoana este acaparata, aceasta va fi tinuta ani de zile in randurile lor chiar daca doreste sa renunte.

Cum sa ne raportam la „Copiii lui Dumnezeu”? Ca si in cazul altor culte, membrii „Copiilor lui Dumnezeu” au fost indoctrinati in asa masura cu invataturile lui Berg si in acelasi timp atat de mult izolati de alte surse de informatie din afara, incat pur si simplu nu realizeaza ca sunt un cult. Li se spune ca sunt liberi sa renunte oricand, dar consecintele cumplite ale unei asemenea hotarari le-au fost descrise atat de raspicat, incat teama ii tine pe multi membri inca implicati chiar dupa ce au dorit sa plece.

Membrii sunt puternic indoctrinati in a crede ca nu exista alta grupare in lume in cadrul careia sa-l poti servi pe Dumnezeu 100%. Li se spune clar ca, daca parasesc „Copiii lui Dumnezeu”, parasesc prezenta si binecuvantarile lui Insusi Dumnezeu si ca singura alternativa este „sistemul lumii, potrivnic lui Dumnezeu”. Ei publica „marturisirile traumatice” ale celor care nu s-au putut descurca in afara si s-au reintors. Pe langa acestea, multi dintre ei si-au petrecut o mare parte a vietii de adulti in cadrul grupului „Copiii lui Dumnezeu” ceea ce face ca lumea de afara sa li se para coplesitoare si imposibil de supravietuit in ea.

Daca esti abordat pe strada, la scoala, la biserica sau la locul de munca, fii atent la afisele viu colorate cu texte pe spate si la casetele video sau cu muzica oferite in pachete viu colorate (care pot sa poarte o adresa din Zurich, Elvetia, care spune „World Services, sau mai recent s-a observat, in Romania, „Maria” Postfach, Martinelli, Viena – n.tr.); prilejul va fi marcat de prezenta unuia sau mai multora copii draguti si isteti. Nu te grabi sa faci donatii; pune intrebari. Incearca sa afli de la ei, pe cine reprezinta, cum vor fi folosite donatiile si asa mai departe. Da-le de inteles ca stii cine sunt ei in realitate si ca daca nu se renunta la a-ti mai cere bani, anunti autoritatile. Spune-i acelui membru ca nu ai nimic impotriva lui personal, si ca iti pare rau ca este manipulat si exploatat de o astfel de grupare.

Multi membrii doresc cu adevarat sa iasa dintre ei, acestia putand fi crestini veritabili care-l iubesc sincer pe Isus. Satui de excesele sexuale, au indoieli serioase, de multa vreme, cu privire la Berg si invataturile lui. Sunt dezamagiti de falsele lui preziceri si scarbiti de abuzul mental. Ei doresc sa paraseasca gruparea, dar dupa ani de zile in care au citit doar „scrisori Mo” („Mo letters” – de la „Moses Letters”, David Berg, supranumit „Moses”), acum le este teama. Astfel, unii membri ai „Copiilor lui Dumnezeu”, in vreme ce incearca sa-si inabuse propriile lor indoieli, continua sa promoveze invataturile lui Berg si sa-i ademeneasca pe altii in cult.

Deci, fii atent! Nu te lasa inselat! Tu poti sa-l cunosti pe adevaratul Isus prezentat de Biblie si sa cunosti dragostea lui deplina, acceptarea Lui totala si iertarea Lui vesnica. Tu poti sa fii un adevarat copil al lui Dumnezeu, liber sa-l iubesti pe El si pe alti oameni cu dragostea Lui. Nu accepta falsul si nu te lasa atras!

Aceasta informare a fost compilata de catre fosti membri ai cultului „Copiilor lui Dumnezeu” si distribuita de catre „No Longer Children” („Deloc Copii”), un grup de sprijin pentru cei ce au parasit „Copiii lui Dumnezeu”, si familiile acestora. Daca doriti informatii suplimentare despre „Copiii lui Dumnezeu” si cum sa fiti refacuti dupa o implicare in acest cult, va rugam sa scrieti pe adresa: „NO LONGER CHILDREN” SUPPORT GROUP

Box 415 – 8155Park RoadRichmond, B.C. V6Y 3C9 CANADA

Materialul a fost retiparit si distribuit de catre: CHRISTIAN RESEARCH INSTITUTE INTERNATIONALP.O.Box 500, San Juan Capistrano, CA92693, USA Preluarea si adaptarea materialului s-a facut de catre:  Teodor Macavei

CAPELA CRESTINA PETROSANI str.Radu Sapca 2B, Petrosani, 2675, HD, ROMANI Mai multe informatii despre culte, secte si miscari religioase false, puteti sa le obtineti de la adresa de mai sus.

Copyright 1992 by No Longer Children Support Group Association. All rights reserved.

http://www.rcrwebsite.com/apolo.htm

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/cultul-copiii-lui-dumnezeu-sau-familia-2/

RUGĂCIUNE

download

RUGĂCIUNE.

I. Introducere

În Biblie rugăciunea constă în închinarea care include toate atitudinile spiritului uman când se apropie de Dumnezeu. Creştinul I se închină lui Dumnezeu atunci când Îl adoră, îşi mărturiseşte păcatele, Îl laudă şi stăruieşte în rugăciune. Această activitate, cea mai înaltă activitate de care este capabil spiritul uman, poate fi numită şi părtăşie cu Dumnezeu, câtă vreme accentul este pus pe iniţiativa divină. Omul se roagă pentru că Dumnezeu deja i-a atins spiritul. Rugăciunea în Biblie nu este un „răspuns natural” (vezi Ioan 4:24). „Ce este născut din carne este carne.” În consecinţă, Domnul nu „ascultă” fiecare rugăciune (Isaia 1:15; 29:13). Doctrina biblică a rugăciunii accentuează caracterul lui Dumnezeu, necesitatea omului de a fi într-o relaţie de mântuire sau de legământ cu El, şi de a intra pe deplin în toate privilegiile şi obligaţiile ale acelei relaţii cu Dumnezeu.

II. În Vechiul Testament

Kohler (Old Testament Theology, 1957, p. 251, n. 153) descoperă „aproximativ 85 de rugăciuni originale în Vechiul Testament. Pe lângă acestea se găsesc vreo 60 psalmi întregi şi 14 părţi din psalmi care pot fi numite rugăciuni.

Perioada patriarhală

În perioada patriarhală rugăciunea constă în a chema Numele Domnului (Geneza 4:26; 12:8; 21:33); adică numele sfânt este folosit în invocaţii sau cereri. Există, de aceea un caracter direct şi o familiaritate negreşită în rugăciune (Geneza 15:2 ş.urm.; 18:23 ş.urm.; 24:12-14, 26 ş.urm.). Rugăciunea este de asemenea strâns legată de sacrificiu (Geneza 13:4; 26:25; 28:20-22), cu toate că această asociere apare şi în perioade mai târzii. Această închinare prin rugăciune într-un context de sacrificiu denotă o uniune a voii omului cu voia lui Dumnezeu, o abandonare de sine şi o ascultare de Dumnezeu. Aceasta este valabil mai ales în rugăciunea lui Iacob unde el face un jurământ cu Dumnezeu. Jurământul, o rugăciune în sine, promite slujire şi credincioşie dacă Dumnezeu îi va acorda binecuvântarea pe care o caută (Geneza 28:20 ş.urm.).

Perioada pre-exilică

În această perioadă una dintre accentuările cele mai mari în rugăciune este mijlocirea; cu toate că acesta este un factor în timpurile patriarhale (Geneza 18:22 ş.urm.). Mijlocirea a ocupat un loc deosebit de important în rugăciunile lui Moise (Exod 32:11-13, 31 ş.urm.; 33:12-16; 34:9; Numeri 11:11-15; 14:13-19; 21:7; Deuteronom 9:18-21; 10:10). Deuteronom 30 este de asemenea în mare o rugăciune de mijlocire, după cum sunt şi rugăciunile lui Aaron (Numeri 6:22-27), Samuel (1 Samuel 7:5-13; 12:19, 23), Solomon (1 Împăraţi 8:22-53), şi Ezechia (2 Împăraţi 19:14-19). Pare să se implice faptul că mijlocirea a fost făcută numai de personalităţi deosebite ale Bibliei care, în virtutea poziţiei pe care le-a acordat-o Dumnezeu ca şi proroci, preoţi şi împăraţi, aveau o putere de rugăciune ieşită din comun ca şi mijlocitori între Dumnezeu şi oameni, însă Domnul întotdeauna a avut libertatea de a-Şi exercita voinţa astfel auzim despre mijlociri neascultate (Geneza 18:17 ş.urm.; Exod 32:30-35). În Amos 7:1-6 „Domnul S-a căit” în legătură cu un curs al acţiunii ca răspuns la mijlocirea unui proroc, şi în versetele următoare (7:7-8:2) Israel este dus în final în robie. Lui Ieremia chiar i se interzice să mijlocească în faţa lui Dumnezeu (Ieremia 7:16; 11:14; 14:11). Pe de altă parte, în final, alte mijlociri au fost însoţite de succes, ca şi cea lui Lot (Geneza 19:17-23), Avraam (Geneza 20:17), Moise (Exod 9:27-33; Numeri 12:9 ş.urm.), şi Iov (Iov. 42:8, 10). Aceştia toţi au avut o relaţie personală foarte apropiată cu Dumnezeu care a stat la baza ascultării rugăciunilor lor.

Este surprinzător faptul că printre toate legile date în Pentateuh nu găsim nimic despre rugăciune în afară de Deuteronom 26:1-15. Chiar şi aici sunt accentuate mai degrabă formule de închinare decât cele de rugăciune, versetele 5-11 sunt de mulţumire, 13-14 dau exemple de ascultare în trecut, însă numai în v. 15 se găseşte implorare. Totuşi, este probabil corect să presupunem că rugăciunea era adesea însoţită de jertfă (Psalmul 55:14). Pe de altă parte, absenţa aproape totală a rugăciunii în acele părţi ale Pentateuhului în care jertfa este obligatorie denotă că jertfa fără rugăciune era destul de comună.

Rugăciunea trebuie să fi fost indispensabilă în lucrarea prorocilor. Însăşi recepţionarea Cuvântului revelator din partea lui Dumnezeu implica o relaţie de rugăciune cu Iahve. Într-adevăr, se poate că rugăciunea era esenţială pentru ca profetul să primească Cuvântul (Isaia 6:5 ş.urm.; 37:1-4; Ieremia 11:20-23; 12:1-6; 42:1 ş.urm.). Daniel a avut viziunea profetică în timp ce era în rugăciune (Daniel 9:20 ş.urm.). În unele ocazii Domnul îl făcea pe proroc să aştepte o anumită vreme în rugăciune (Habacuc 2:1-3). Ştim din scrierile lui Ieremia că deşi rugăciunea era condiţia esenţială a experienţei şi lucrării prorocului, constituind totodată realitatea acestei experienţe şi lucrări, ea era adesea un exerciţiu tempestuos al duhului (18:19-23; 20:7-18), precum şi o dulce părtăşie cu Dumnezeu (1:4 ş.urm.; 4:10; 10:23-25; 12:1-4; 14:4-9,19-22; 15:15-18; 16:19; 17:12 ş.urm.).

În Psalmi există o împletire a tiparului cu spontaneitatea în rugăciune. Pe lângă rugăciunile mai oficiale „de sanctuar” (de. ex. 24:7-10; 100; 150) există şi rugăciuni personale de iertare (51), de comuniune (63), de păzire (57), de vindecare (6), revendicare (109) şi rugăciuni care sunt pline de laudă (103). Jertfa şi rugăciunea sunt de asemenea în psalmi (54:6; 66:13 ş.urm.).

Perioada de exil

În timpul exilului factorul important în religie pentru iudei a fost apariţia sinagogii. Templul de la Ierusalim era în ruine, şi ritualurile de altar şi jertfele nu puteau fi efectuate în necuratul Babilon. Iudeu nu mai era cineva care s-a născut în acea comunitate şi locuia acolo, ci mai degrabă unul care hotăra să fie Iudeu. Centrul comunităţii religioase era sinagoga, şi printre obligaţiile religioase acceptate ca şi tăierea împrejur, postul şi ţinerea Sabatului, rugăciunea ocupa un loc important. Acest lucru era inevitabil pentru că fiecare comunitate cât de mică din exil depindea acum de serviciul din sinagogă, unde era citit şi explicat Cuvântul şi se rosteau rugăciuni. După întoarcerea la Ierusalim, aşa cum Templul nu a putut înlocui sinagoga, nici cărturarul pe preot, sau jertfa, Cuvântul viu, tot astfel nici ritualul nu a putut nici să înlocuiască rugăciunea. Atât în Templu cât şi în sinagogă, în ritualul preoţesc şi în expunerea cărturarilor, închinătorul devotat îl căuta pe Iahve, şi prezenţa Sa personală (Psalmul 100:2; 63:1 ş.urm.), şi primea binecuvântarea Sa prin mijloace în care lumina feţei Sale strălucea asupra acestuia (Psalmul 80:3, 7,19).

Perioada post-exilică

După exil a existat fără îndoială un cadru de manifestare a devoţiunii, însă în cadrul acestuia exista o libertate individuală. Acest lucru este exemplificat în Ezra şi Neemia, care, deşi au insistat asupra cultului şi a legii, asupra ritualului şi jertfelor, şi, astfel, asupra aspectelor sociale ale închinăciunii, au accentuat de asemenea şi factorii spirituali în devoţiune (Ezra 7:27; 8:22 ş.urm.; Neemia 2:4; 4:4, 9). Rugăciunile lor sunt de asemenea instructive (Ezra 9:6-15; Neemia 1:5-11; 9:5-38; vezi de asemenea Daniel 9:4-19). Putem să notăm aici faptul că nu erau reguli exacte care tratau postura în rugăciune (Psalmul 28:2; 1 Samuel 1:26; 1 Împăraţi 8:54; Ezra 9:5; 1 Împăraţi 18:42; Plângerile 3:41; Daniel 9:3 şi v; 20 unde cuvântul „după” trebuie înlocuit cu „înspre” (în traducerea lui Cornilescu corespondentul termenului respectiv este „spre” n.edit.). Acelaşi lucru este valabil cu privire la orele în care să fie efectuată rugăciunea: rugăciunea putea fi făcută la orice oră, precum şi în orele enunţate (Psalmul 55:17; Daniel 6:10). În perioada de după exil găsim o combinare între ordinea ritualului din Templu, simplicitatea întâlnirii din sinagogă, şi spontaneitatea devoţiunii personale.

Întrucât rugăciunea este ceea ce este, ar fi imposibil să se poată sistematiza complet. În Vechiul Testament există anumite modele de rugăciune însă nici o regulă exactă cu privire la conţinutul sau la formalor. Rugăciunea mecanică, rugăciunea încorsetată de reguli de constrângere prestabilite nu a apărut decât pe la sfârşitul perioadei intertestamentale, după cum ne spun evangheliile. Astfel, atât prin jertfa din Templu la Ierusalim, cât şi în diaspora prin laudă, rugăciune şi expunerea serviciului din sinagogă, prin tăierea împrejur, prin ţinerea Sabatului, prin zeciuieli, post, şi fapte de dărnicie, închinătorii din Templu şi din sinagogă au căutat să câştige acceptarea din partea lui Dumnezeu.

III. În Noul Testament

Există anumite locuri clar definite în care este expusă învăţătura Noului Testament cu privire la rugăciune, însă sursa de la care pornesc toate instrucţiunile despre rugăciune este doctrina şi practica lui Cristos Însuşi.

Evangheliile

În ceea ce priveşte doctrina lui Isus asupra rugăciunii, aceasta ne este expusă în principal în anumite pilde ale Sale. În pilda cu prietenului care a împrumutat trei pâini la miezul nopţii (Luca 11:5-8) Domnul inspiră insistenţa în rugăciune; şi baza pe care se construieşte încrederea noastră în rugăciunea insistentă este generozitatea Tatălui (Matei 7:7-11). Pilda judecătorului nedrept (Luca 18:1-8) reclamă tenacitate în rugăciune, ceea ce include insistenţa precum şi continuitatea. Întârzierea lui Dumnezeu de a răspunde la rugăciune este cauzată nu de indiferenţă ci de dragostea care doreşte să dezvolte şi să adâncească această credinţă care este menţinută în final. În pilda cu vameşul şi fariseul (Luca 18:10-14) Cristos insistă asupra umilinţei şi pocăinţei în rugăciune, şi avertizează împotriva asumării unei atitudini de auto superioritate. Umilinţa propriei persoane în rugăciune înseamnă acceptarea de către Dumnezeu, înălţarea propriei persoane în rugăciune ascunde faţa lui Dumnezeu. Cristos cheamă cere să fim darnici în rugăciune în pilda cu slujitorul nedrept (Matei 18:21-35). Dumnezeu ascultă rugăciunea adusă de un duh iertător. Simplitatea în rugăciune este expusă în Matei 6:5 ş.urm., 23:14; Marcu 12:38-40; Luca 20:47. Rugăciunea trebuie curăţată de orice prefăcătorie. Trebuie adusă din simplicitatea inimii şi din motive curate, şi exprimată într-o vorbire şi o cerere simplă. Domnul de asemenea a încurajat intensitatea în rugăciune (vezi Marcu 13:33; 14:38; Matei 26:41). Aici atenţia şi credinţa sunt combinate în vigilenţă. Din nou, în Matei 18:19 ş.urm. se accentuează unitatea în rugăciune. Dacă un grup de creştini care se gândesc la Cristos se roagă Duhului Sfânt, rugăciunile lor vor fi efective, însă rugăciunea trebuie să fie totodată plină de nădejde (Marcu 11:24). Rugăciunea care constituie un experiment realizează puţin; rugăciunea care se situează în sfera în care credinţa lucrează în supunerea faţă de voia lui Dumnezeu va realiza mult (Marcu 9:23).

Cu privire la obiective în rugăciune Isus a avut puţin de spus. Fără îndoială că El a hotărât să lase ca Duhul Sfânt să-i înveţe pe ucenici cum să se roage. Ţelurile la care S-a referit El în rugăciune pot fi găsite în Marcu 9:28 ş.urm.; Matei 5:44; 6:11, 13; 9:36 ş.urm.; Luca 11:13.

În ce priveşte metoda în rugăciune, Domnul ne învaţă două lucruri importante. În primul rând, rugăciunea trebuie să-I fie adusă Lui, aşa cum s-a procedat când El era încă pe pământ (de.ex. Matei 8:2; 9:18). După cum a insistat asupra credinţei atunci (Marcu 9:23), după cum a încercat sinceritatea (Matei 9:27-31), şi a descoperit ignoranţa (Matei 20:20-22) precum şi presupunerile păcătoase (Matei 14:27-31), la aceia care îl întrebau, tot aşa face şi astăzi în experienţa celor care îi aduc rugăciuni. Rugăciunea trebuie acum adusă în Numele lui Cristos (Ioan 14:13; 15:16; 16:23 ş.urm.), prin care avem acces la Tatăl. A ne ruga în Numele lui Cristos este a ne ruga aşa cum S-a rugat Cristos Însuşi, şi a ne ruga Tatălui aşa cum Fiul ni L-a făcut de cunoscut: şi pentru Isus, adevăratul obiectiv al rugăciunii era voia Tatălui. Iată caracteristica de bază a rugăciunii creştine: o nouă cale la Tatăl pe care Cristos o asigură creştinului, şi o rugăciune în armonie cu voia Tatălui pentru că este adusă în Numele lui Cristos.

Cât priveşte obiceiul lui Cristos de a se ruga, se ştie bine că Se ruga în taină (Luca 5:15 ş.urm.; 6:12); în vremuri de luptă spirituală (Ioan 12:20-28; Luca 22:39-46); şi pe cruce (Matei 27:46; Luca 23:46). În rugăciunile sale El a adus mulţumire (Luca 10:22-21; Ioan 6:11; 11:41; Matei 26:27), a căutat călăuzire (Luca 6:12 ş.urm.), a mijlocit (Ioan 17:6-19, 20-26; Luca 22:31-34; Marcu 10:16; Luca 23:34) şi a avut părtăşie cu Tatăl (Luca 9:28 ş.urm.). Povara rugăciunii sale preoţeşti din Ioan 17 este unitatea bisericii.

Întrucât rugăciunea *Tatăl Nostru este tratată mai pe larg în altă parte, este suficient să arătăm că după invocaţie (Matei 6:9b) urmează şase petiţii (9c-13b), dintre care primele trei se referă la numele, Împărăţia şi voia lui Dumnezeu, iar următoarele trei la nevoia omului de a primi pâine, iertare şi izbândă: Rugăciunea se încheie apoi cu o doxologie (13c) care conţine o declaraţie triplă cu privire la Împărăţia, puterea şi slava lui Dumnezeu. „Aşa” trebuie să se roage creştinul.

Faptele Apostolilor

Faptele formează o legătură excelentă între evanghelii şi epistole, pentru că în Faptele Apostolilor biserica apostolică pune în aplicare învăţătura Domnului nostru despre rugăciune. Biserica s-a născut în atmosfera rugăciunii (1:4). Ca răspuns la rugăciune Duhul Sfânt a fost turnat asupra ei (1:4, 2:4). Rugăciunea a continuat să fie ambianţa naturală a bisericii (2:42; 6:4, 6). Şi în gândirea bisericii a rămas o legătură strânsă între rugăciune şi prezenţa şi puterea Duhului Sfânt (4:31). În timpuri de criză biserica recurgea la rugăciune (4:23 ş.urm.; 12:5, 12). De-a lungul întregii epistole, mai marii bisericii apar ca şi oameni ai rugăciunii (9:40; 10:9; 16:25; 28:8) care îi încurajează pe creştini să se roage împreună cu ei.

Epistolele pauline

Este semnificativ faptul că imediat după ce Cristos S-a arătat lui Pavel pe drumul Damascului se spune despre Pavel: „Iată că Pavel se roagă” (Faptele Apostolilor 9:11). Poate că pentru prima dată Pavel a descoperit ce era de fapt rugăciunea, atât de profundă era schimbarea în inima lui datorită convertirii. Din acel moment el a devenit un om al rugăciunii. În rugăciune Domnul îi vorbea (Faptele Apostolilor 22:17 ş.urm.). Rugăciunea consta din mulţumire, mijlocire, conştienţa de prezenţa lui Dumnezeu (vezi 1 Tesaloniceni 1:2 ş.urm.; Efeseni 1:16 ş.urm.). El a descoperit că Duhul Sfânt îl ajută în rugăciune pe măsură ce el caută să cunoască şi să facă voia lui Dumnezeu (Romani 8:14, 26). În experienţa sa exista o legătură strânsă dintre rugăciune şi raţiunea creştinului (1 Corinteni 14:14-19). Rugăciunea era absolut esenţială pentru creştin (Romani 12:12). Armura creştinului (Efeseni 6:13-17) includea rugăciunea pe care Pavel o descrie ca şi „toate rugăciunile”, să fie aduse pentru „în toată vremea”, cu „toată stăruinţa”, pentru „toţi sfinţii” (v. 18). Şi Pavel a practicat ceea ce predica (Romani 1:9; Efeseni 1:16; 1 Tesaloniceni 1:2); de aceea a insistat asupra rugăciunii în epistolele adresate celorlalţi credincioşi (Filipeni 4:6; Coloseni 4:2).

În epistolele sale Pavel abordează în continuu rugăciunea, şi este bine să studiem unele dintre rugăciunile sale pentru contextul lor.

  1. În Romani 1:8-12 el îşi descarcă inima înaintea lui Dumnezeu cu mulţumire (v. 8), insistă asupra slujirii lui Cristos în duhul (v. 9a), mijloceşte pentru prietenii săi din Roma (v. 9b), îşi exprimă dorinţa de a le împărţi daruri spirituale (v. 10 ş.urm.), şi declară că are nevoie de ei pentru a fi îmbărbătat spiritual (v.12).
  1. În Efeseni 1:15-19 Pavel Îi mulţumeşte din nou lui Dumnezeu pentru cei convertiţi (v. 15 ş.urm.), şi se roagă ca ei să primească Duhul Sfânt prin care vine cunoştinţa despre Dumnezeu şi o iluminare a minţii (v. 17-18a), pentru ca apoi să cunoască speranţa chemării lui Dumnezeu, bogăţia moştenirii lui Dumnezeu, şi măreţia puterii lui Dumnezeu care fusese demonstrată în învierea lui Cristos (v. 18b-19).
  1. Din nou, în Efeseni 3:14-18 apostolul se roagă la Tatăl (v. 14 ş.urm.) pentru ceilalţi creştini, ca ei să devină tot mai conştienţi de puterea lui Dumnezeu (v. 16), ca Cristos să locuiască în ei până la sfârşit, şi ca ei să fie înrădăcinaţi în dragoste (v. 17), pentru ca toţi împreună, fiind perfecţionaţi, să fie umpluţi de plinătatea lui Dumnezeu (v. 18 ş.urm.). Amândouă din aceste rugăciuni „efesene” sunt sumarizate bine în tripla dorinţă alui Pavel ca creştinii să primească cunoştinţă şi putere care să nască în ei dragostea lui Cristos, prin care ca şi indivizi şi ca grup ei să realizeze perfecţiunea..
  1. În Coloseni 1:9 ş.urm. Pavel se roagă din nou ca credincioşii să cunoască voia lui Dumnezeu prin înţelepciunea şi înţelegerea spirituală (v. 9), ca trăirea lor să fie pe placul Domnului (v. 10), ca ei să aibă putere în învăţătură (v. 11), şi să fie mulţumitori pentru marele privilegiu şi înalta poziţie în Domnul Isus (v. 12 ş.urm.).

Însă probabil că cea mai mare contribuţie a lui Pavel în înţelegerea noastră despre rugăciune creştină este stabilizarea conecţiei acesteia cu Duhul Sfânt. Rugăciunea este de fapt un dar al Duhului Sfânt (1 Corinteni 14:14-16). Credinciosul se roagă „în Duhul” (Efeseni 6:18; Iuda 20); astfel rugăciunea este o cooperare dintre Dumnezeu şi credincios în faptul că este prezentată Tatălui, în Numele Fiului, prin inspiraţia locuirii Duhului Sfânt în noi.

Evrei, Iacov şi 1 Ioan

Epistola către evrei face o contribuţie semnificativă în înţelegerea rugăciunii creştine. Cap. 4:14-16 arată de ce este posibilă rugăciunea: ea este posibilă pentru că avem un Mare Preot care este atât uman cât şi divin, pentru că El este acum în locurile cereşti şi datorită lucrării pe care El o face acolo. Noi ne rugăm pentru ca să primim Îndurare şi să găsim har. Referinţa la viaţa de rugăciune a Domnului în 5:7-10 ne învaţă ce este de fapt rugăciunea: „Rugăciunile” şi „stăruinţele” lui Cristos au fost „înălţate” înaintea lui Dumnezeu, şi în această slujire spirituală El a „învăţat ascultarea” şi de aceea „a fost auzit”. În cap. 10:19-25 accentul se pune pe rugăciunea în grup, şi cerinţele şi motivele pe care le implică aceasta. Locul rugăciune este descris în 6:19.

Epistola lui Iacov are trei pasaje semnificative despre rugăciune. Rugăciunea în perplexitate este tratată în cap. 1:5-8; motivele corecte în rugăciune sunt subliniate în 4:1-3; şi semnificaţia rugăciunii în vremuri de boală este arătată în mod clar în 5:13-18.

În prima sa epistolă, Ioan arată calea spre îndrăzneală şi eficacitate în rugăciune (3:21 ş.urm.). În timp ce în 5:14-16 el stabileşte relaţia dintre rugăciune şi voia lui Dumnezeu, şi arată că eficienţa în rugăciune este în special importantă pentru mijlocire, însă că apar situaţii când rugăciunea este fără putere.

IV,Concluzia

Centrul doctrinei biblice despre rugăciune este exprimat foarte bine de B.F. Westcott: „Adevărata rugăciune – rugăciunea care trebuie ascultată – este recunoaşterea personară şi acceptarea voinţei divine (Ioan 14:4; vezi Marcu 11:24). Rezultă că ascultarea rugăciunii prin care se învaţă supunerea nu este neapărat răspunsul la o cerere specifică, pe care cel care se roagă fi consideră a fi calea spre ţelul dorit, ci, mai curând siguranţa că răspunsul va conduce în mod efectiv spre acel ţel. Astfel învăţăm că Cristos a aflat că fiecare detaliu al vieţii şi al patimilor Sale a contribuit la împlinirea lucrării pe care El a venit să o îndeplinească, şi astfel El a fost „ascultat” în mod desăvârşit. În acest sens el a fost „ascultat din pricina temerii Sale de Dumnezeu”.”

BIBLIOGRAFIE

  1. Trevor Hughes,Prophetic Prayer, 1947; F. Heiler,Prayer, 1932; J.G.S.S. Thomson, ThePraying Christ, 1959; Ludwig Kohler, Old Testament Theology, 1957; Th.C. Vriezen, An Outline of Old Testament Theology, 1958; H. Schonweiss, C. Brown, G.T.D. Angel, NIDNTT 2, p. 855-886; H. Greeven ş.a., TDNT 2, p. 40-41, 685-687, 775-808; 3, p. 296-297; 5, p. 773-799; 6, p. 758- 766; 8, p. 244-245.

J.G.S.S.T.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/rugaciune.html

HARUL IREZISTIBIL John Murray

download

HARUL IREZISTIBIL
John Murray

Referitor la toate aspectele sub care harul salvator al lui Dumnezeu poate fi privit, trebuie să luăm în considerare realitatea şi gravitatea păcatului. Salvarea pe care ne-a dat-o Dumnezeu este mai mult decât salvare de păcat şi de consecinţele lui. Planul acesta conţine mai mult decât bogăţiile harului lui Dumnezeu şi ia în considerare cel mai înalt destin posibil ce ar putea fi dat creaţiei în conformitate cu chipul Fiului lui Dumnezeu, ca El să fie primul născut dintre mai mulţi fraţi. (cf. Rom. 8:29). Dar un astfel de destin nu poate fi prevăzut sau obţinut fără salvarea din păcat cu toate ramificaţiile şi obligaţiile lui. Pentru a putea vorbi de salvare trebuie mai întâi vorbit de salvarea din păcat.

Nu putem evalua gravitatea păcatului dacă nu cercetăm ceea ce este central în definiţia lui. Dacă spunem că păcatul este egoism, afirmăm ceva ce aparţine caracterului păcatului, mai ales dacă ne gândim la centrarea pe sineşi interpretăm aceasta ca implicând închinarea la sine mai mult decât la Creator. (cf. Rom. 1:25). Nedreptatea păcatului este deci dezvăluită. Dacă spunem că păcatul este afirmarea autonomiei omeneşti împotriva suveranităţii lui Dumnezeu, spunem ceva relevant. Păcatul este aceasta şi este aparent în Eden, când a început păcatul rasei noastre.

Dar trebuie să întrebăm: sunt aceste analize suficiente? Cu alte cuvinte: nu dă Scriptura o definiţie mai pătrunzătoare? Când Pavel spune „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” (Rom. 8:7), ne-a furnizat elementul ultim al definiţiei păcatului. Păcatul este în contradicţie cu Dumnezeu, contradicţie pe toată linia slavei unice şi fundamentale a lui Dumnezeu. Nimic nu este mai apropiat de slava lui Dumnezeu decât adevărul Lui; El este adevărul. Ispititorul era conştient de aceasta şi deci strategia lui a fost făcută în conformitate. Femeii i-a spus: „Hotărât, că nu veţi muri!” (Gen. 3:4). Aceasta era o contradicţie ţipătoare a adevărului lui Dumnezeu. Când femeia a consimţit la această contradicţie, atunci integritatea ei a eşuat şi a devenit prizoniera păcatului. Acuzaţia Domnului nostru asupra ispititorului este datorată faptului că propria lui cădere din integritate a avut acelaşi caracter cu cea cu care a sedus-o pe Eva. „El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.” (John 8:44).

Da, esenţa păcatului este a fi împotriva lui Dumnezeu (cf. Ps. 51:4); este vorba de contradicţia faţă de Dumnezeu în totalitatea conotaţiei şi aplicaţiei. Când Pavel a scris „umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu,” el a adăugat „căci, ea nu se supune Legii lui Dumnezeu,” (Rom. 8:7). Este semnificativ că legea lui Dumnezeu este menţionată în această legătură. Duşmănia se manifestă prin nesupunere la legea lui Dumnezeu. Şi nu numai aceasta. Nesupunerea este duşmănie, contradicţie. Deoarece legea este slava lui Dumnezeu ce se exprimă pentru aranjarea gândirii umane, cuvântului, acţiunii în acord cu chipul în care omul a fost creat. Păcatul poate fi definit în termenii legii ca fiind „fărădelege”  (I Ioan 3:4).

Contradicţia păcatului faţă de Dumnezeu şi de voinţa Lui, dacă nu este descrisă adecvat ca fiind o rezistenţă, atunci implică şi se exprimă prin rezistenţă. Scriptura foloseşte uneori acest termen sau echivalenţii lui pentru a exprima atitudinea necredinţei. (cf. Fapte 7:51; 13:45; Rom. 10:21; II Tim. 3:8; Tit. 1:9).Este evident că păcatul constă în rezistenţă faţă de voia lui Dumnezeu. Dacă cerinţele lui Dumnezeu nu erau rezistibile, atunci nu ar fi existat păcat. Cerinţele lui Dumnezeu se exprimă în Evanghelie şi toată respingerea Evangheliei şi a cererilor ei este rezistenţă. În Biblie avem revelaţia supremă a harului lui Dumnezeu, iar Hristos este întruparea acelui har. Slava lui Dumnezeu nu este nicăieri mai strălucitoare decât în faţa că Isus Hristos. Deci, necredinţa este rezistenţă în faţa harului, la zenitul dezvăluirii şi propunerii acestuia. Deci, a spune că tot harul este irezistibil înseamnă a nega faptele clare de observare şi experimentare din învăţăturile Scripturii. Ştefan a fost curajos pentru a pune sub acuzaţie audienţa necredincioasă  pentru că rezista Duhului Sfânt: „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt. Cum au făcut părinţii voştri, aşa faceţi şi voi.” (Fapte 7:51). Aceasta este enormitatea necredinţei; este contradicţia păcatului ce se exprimă prin rezistenţa opusă cererilor şi propunerilor dragostei şi harului suprem. „judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina” (Ioan 3:19).

Când vorbim de harul irezistibil, nu o facem ca să afirmăm că tot harul este irezistibil, nici ca să negăm aspectele fără număr în care harul întâmpină opoziţie până la culmea rezistenţei până la osânda veşnică. De fapt adevărul despre şi necesitatea harului irezistibil poate fi demonstrată prin premisa harului rezistibil. Duşmănia inimii omeneşti este cea mai virulentă în punctul revelaţiei supreme a slavei lui Dumnezeu. Contradicţia este atât de adâncă şi persistentă, încât Salvatorul, ca şi întrupare a harului este respins. Numai când recunoaştem aceasta, este percepută nevoia pentru harul irezistibil.

În evanghelismul din ziua de astăzi se presupune că lucrul pe care omul îl poate face în practicarea propriei libertăţi este să creadă în Hristos pentru salvare. Se presupune că aceasta este contribuţia pe care trebuie să o facă omul însuşi pentru a pune forţele salvării în mişcare şi că Dumnezeu nu poate face nimic faţă de acest sfârşit până când omul nu ia decizia crucială. În această afirmaţie este un eşec total să iei în considerare decăderea umană, cu natura contradicţiei pe care o implică păcatul. Pavel ne spune că nu numai că mintea firească nu este supusă legii lui Dumnezeu, dar nici nu poate fi. (Rom. 8:7). Această imposibilitate se extinde şi la Evanghelie. Este implicaţia celorlalte cuvinte ale lui Pavel „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci, pentru el, Sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuiesc judecate duhovniceşte.” (I Cor. 2:14). Dar pentru acest adevăr avem cel mai exact şi clar martor al Domnului Însuşi „.Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” (Ioan 6:44); „că nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu i-a fost dat de Tatăl Meu.” (Ioan 6:65). Aici este martorul celui care ştie ce este în om şi care-L cunoaşte pe Tatăl, cum şi Tatăl îl cunoaşte pe el. Şi este ca urmare o imposibilitate spirituală şi morală pentru un om să vină la el, cu excepţia darului liber al Tatălui, în atragerea Lui secretă şi eficientă.

Cuvintele anterioare ale Domnului nostru trebuie coordonate cu altele din acelaşi context. „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Ceea ce dă Tatăl, în acest text, a fost înţeles ca o alegere în Hristos, făcută înainte de întemeierea lumii. (cf. Efes. 1:4, 5) sau cel puţin, în termenii dăruirii Fiului în mod corespunzător cu sau provenind din alegere. Dar în nici un caz, aceasta nu pare să fie ceea ce Tatăl a făcut, la care se referă textul. Există două motive pentru această concluzie. În primul rând, în alt loc din Evanghelie, când Isus vorbeşte despre cei care I-au fost daţi de Tatăl, ei sunt identificaţi ca fiind aceia daţi lui, ieşiţi din lume, ca cei care I-au ţinut cuvântul, ca cei care au ştiut că toate lucrurile date Lui erau de la Tatăl, ca cei care primiseră cuvintele date Lui şi ajunseseră să cunoască adevărul că El, Isus, venise de la Tatăl. (Ioan 17:6-8). Aceste caracterizări necesită mai mult decât alegere înainte de întemeierea lumii; ele implică o relaţie de credinţă. În al doilea rând, În contextul imediat, Isus se referă la atragerea eficace şi ceea ce Tatăl a dat. (Ioan 6:44, 65). Deci, trebuie să concludem că ceea ce Tatăl a dat este actul de a da ce apare în procesul harului, definit mai specific ca fiind atragerea şi darea din domeniul conştiinţei. Constrângerile harului Tatălui în inimile oamenilor sunt simultane cu, sau poate pot fi interpretate ca donaţii din partea Tatălui către Fiul. Dumnezeu Tatăl atrage oamenii, pune constrângeri sfinte asupra lor, îi cheamă la părtăşie cu Fiul Său, şi îi prezintă lui Hristos ca pe nişte trofee ale răscumpărării pe care Hristos Însuşi a realizat-o.

Această constrângere a fost numită „eficace”. Nici o altă concluzie ar putea fi trasă în mod rezonabil din Ioan 6:44, 45. Isus vorbeşte despre venirea la El, angajamentul credinţei şi despre imposibilitatea ce se află în afara atragerii Tatălui. Excepţia implică faptul că atunci când Tatăl atrage, intervine excepţia — persoana atrasă vine. Mai mult, ar fi o greşeală împotriva tuturor să se înţeleagă natura şi intenţia atragerii Tatălui şi a ceea ce El dăruieşte, în termenii versetelor 44, 65 ca aceste acţiuni să fie considerate ineficiente. Dar Ioan 6:37 pune aceasta dincolo de orice dubiu: „Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine,” Isus nu spune : tot ce Tatăl îmi dă îmi este adus. El foloseşte termenul care denotă mişcarea din partea persoanei —„va veni la Mine”. Venirea la Hristos este mişcarea angajamentului faţă de Hristos, venire ce angajează întreaga activitate a sufletului persoanei ce vine. Nu este vorba că ar putea veni, că are ocazia să vină, că probabil va veni, nu că are împuternicire să vină, ci că va veni. Este vorba de siguranţa absolută. Este o necesitate divină; porunca cerului asigură succesiunea.

Este o imposibilitate morală şi spirituală a persoanei de a veni la Hristos în afara atragerii Tatălui. Găsim că este o imposibilitate morală şi spirituală pentru persoana dăruită de Tatăl Fiului să nu vină. Aceasta este, după opinia lui Isus, conjunctura invariabilă a acestor două feluri diferite de acţiuni. – „tot ce îmi dă Tatăl, vine la Mine”. Este o eficienţă de neînvins în acţiunea Tatălui, iar aceasta înseamnă har irezistibil.

Realitatea acestui har este scrisă în cuvintele lui Isus. Dar învăţătura indică de asemenea şi necesitatea. Premisa învăţăturii Domnului nostru este imposibilitatea credinţei când există numai puterea omenească. Puterea Tatălui este interpusă pentru a întâmpina această imposibilitate şi imposibilitatea stabileşte indispensabilitatea interpunerii.

Până aici, atenţia a fost concentrată asupra acţiunii lui Dumnezeu Tatăl cu privire la constrângerea ce apare în credinţă. Este foarte important ca accentul Scripturii să fie apreciat. Altfel nu-L cinstim pe Dumnezeu Tatăl şi părerea noastră cu privire la asigurarea salvării este distorsionată serios. Dragostea Tatălui este fântâna din care toate actele şi procesele răscumpărării încep. Dar trebuie să recunoaştem de asemenea că începutul salvării este în lucrarea harului al cărui reprezentant este Tatăl. El este Cel care cheamă eficace la părtăşia cu Fiul (cf. Rom. 8:28, 30; I Cor. 1:9; Gal. 1:15, 16; Efes. 1:18) şi El atrage oamenii către Salvator. Când păcătoşii experimentează pentru prima dată atracţia de neînfrânt a Răscumpărătorului, sunt încântaţi de frumuseţea Sa, şi se predau Lui cu totul, aceasta se întâmplă deoarece Tatăl a făcut un dar Fiului Său şi a aşezat peste oameni o constrângere irezistibilă. A numi toate acestea mai puţin decât har irezistibil înseamnă a-i nega caracterul şi a pune la îndoială eficacitatea voinţei Tatălui.

Mai frecvent, în teologie, s-a crezut că harul irezistibil îşi are centrul în regenerare, iar aceasta este actul specific al Duhului Sfânt. (cf .Ioan 3:3-8). Ar fi simplu să spunem că acţiunile Tatălui, la care ne-am referit mai sus, sunt doar alte modalităţi de a exprima regenerarea. Aceasta este mult prea simplist şi eşuează în a considera varietatea lucrării harului. În planul salvării există o organizare. În realizarea pentru totdeauna a răscumpărării există o organizare. Adică sunt roluri specifice şi diferite ale persoanelor diferite ale Dumnezeirii. Există de asemenea o organizare în aplicarea răscumpărării şi trebuie să ţinem cont de diversitatea implicată. A egala acţiunile Tatălui cu regenerarea înseamnă a ignora diversitatea, teologia noastră este deci, trunchiată, iar credinţa noastră privată de bogăţia cerută de organizare.

Regenerarea este lucrarea specifică a Duhului Sfânt, iar aprecierea noastră cu privire la economia mântuirii ne cere să-L onorăm cu privire la rolurile distincte pe care le are.

Nici o parte a varietăţii procesului salvării nu este mai relevantă cu privire la subiectul harului irezistibil ca şi regenerarea. Din nou, învăţătura Domnului nostru este baza: „dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.… dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu.” (Ioan 3:3, 5). Imposibilitatea găsită mai devreme în legătură cu credinţa apare aici în legătură cu înţelegerea şi participarea în Împărăţia lui Dumnezeu şi naşterea de sus, din apă şi din Duh este interpunerea ce întâmpină neputinţa umană. Nu există îndoială că evaluarea Domnului nostru asupra situaţiei omului este totala incapacitate referitor la ceea ce este cel mai relevant pentru bună-starea lui şi are acelaşi efect ca şi acuzaţia lui Pavel cu privire la omul firesc. (I Cor. 2:14).

Clauza harului apare în această legătură ca şi în Ioan 6:44, 65, cu excepţia faptului dacă este născut de sus, din apă şi din Duh, excepţia ce asigură înţelegerea şi participarea la Împărăţia lui Dumnezeu. Şi siguranţa acestui rezultat este sugerată nu numai în „dacă” din versetele 3 şi 5 dar este afirmată expres în versetul 6: „Ceea ce este născut din Duh este Duh.” O nouă persoană ce locuieşte înăuntru, călăuzită şi controlată de Duhul Sfânt.

Numai Ioan înregistrează pentru noi cuvintele Domnului către Nicodim. Efectul profund lăsat de această învăţătură asupra lui gândirii lui Ioan manifestat în prima sa epistolă. În şase ocazii apar referinţe la regenerare (I Ioan 2:29; 3:9; 4:7; 5:1, 4, 18). Pertinent pentru interesul nostru prezent este accentul pus pe invariabila concomitenţă a naşterii din Dumnezeu şi a vieţii noi. „Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte… şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu” (3:9). „Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea” (5:4). „Oricine este născut din Dumnezeu, nu păcătuieşte…şi cel rău nu se atinge de el.” (5:18). Deci persoana născută din Dumnezeu nu mai trăieşte în păcat, ci are biruinţa, deci este convertită.

Când aceste informaţii sunt puse în contrast cu imposibilitatea despre care vorbea Domnul nostru cu Nicodim, singura deducţie este că noua naştere este eficientă în mod invincibil, iar aceasta confirmă harul irezistibil.

Este semnificativ că în prologul Evangheliei lui Ioan apar cuvintele „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu”  (Ioan 1:13). Trăsăturile negative cumulative întăresc pozitivul, iar lecţia este despre un monergism divin. Nu este vorba despre ceea ce face omul, ci despre ceea ce Dumnezeu face; şi numai Dumnezeu, până la excluderea întregii voinţe sau puteri umane. Acelaşi monergism este evident în învăţăturile Domnului nostru. În Ioan 3:3-8 nu putem înăbuşi analogia la care se întoarce limbajul regenerării. Când o persoană este născută din carne, nu este pentru că aceasta a decis acest eveniment. A fost datorită voinţei şi influenţei altora. La fel este şi în cadrul naşterii din nou. Şi prin a cărui voinţă şi putere nu este lăsată nici o îndoială. Numai Duhul Sfânt este puterea. În termenii versetului 3 acţiunea este supranaturală, în termenii versetului 5 este prin purificare radicală şi împărtăşire, în termenii versetului 6 este determinant în mod invincibil, în termenii versetului 8 este eficient în mod misterios şi suveran.

De ce ar exista ezitare în acceptarea adevărului harului irezistibil? Este intervenţia lui Dumnezeu de a face pentru noi ceva ce noi nu putem face. Este harul uimitor al lui Dumnezeu care întâmpină neputinţa noastră fără speranţă. Iată Evanghelia îndurării suverane. Este singura speranţă de succes pentru salvarea sufletelor pierdute. Duhul Sfânt însoţeşte declaraţia Bibliei cu puterea şi demonstraţia Lui suverană. Cei pierduţi sunt născuţi din Duh şi roada este sfinţirea, iar sfârşitul este viaţa veşnică.

În concluzie, ne întoarcem la Ioan 6:37, 44, 65. Când un păcătos vine la Hristos, în angajamentul credinţei, când voinţa rebelă este reînnoită şi lacrimi de pocăinţă încep să curgă, este datorită faptului că o tranzacţie misterioasă a avut loc între persoanele Dumnezeirii. Tatăl a făcut un dar, o donaţie Fiului Său. Astfel să piară gândul că a veni la Hristos îşi are explicaţia în hotărârea autonomă a voinţei umane. Îşi are cauza în voinţa suverană a lui Dumnezeu Tatăl. El a pus asupra acestei persoane constrângerea de care a fost captivată de slava Răscumpărătorului şi a investit în el toate interesele lui. Hristos este făcut înţelepciune de la Dumnezeu, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare. Aici este harul care depăşeşte şi este harul de neînvins.

 Despre autor

John Murray a fost profesor de teologie sistematică la Westminster Theological Seminary din Philadelphia, Pennsylvania. Profesorul Murray şi-a primit M.A. de la Universitatea din Glasgow şi Th. B şi Th. M. de la Princeton Theological Seminary. Profesorul Murray este cunoscut pentru publicaţiile sale, Răscumpărarea, realizată şi aplicată şi Principii de comportament.

Acest articol a fost extras din  Soli Deo Gloria: Essays in Reformed Theology, ed. R.C. Sproul, publicat de Presbyterian and Reformed Publishing, 1976

http://www.voxdeibaptist.org/irresistible_grace_John_Murray_trd.htm

BOTEZUL ÎN CREŞTINISM – BOTEZUL LUI ISUS – BOTEZUL CREDINCIOŞILOR  Mat 3: 1- 17

download

BOTEZUL ÎN CREŞTINISM – BOTEZUL LUI ISUS – BOTEZUL CREDINCIOŞILOR  Mat 3: 1- 17

 1). INTRODUCERE. Evanghelia[1] după Matei stă asemenea unei ferestre  între cele două testamente. Se leagănă în Vechiul Testament de unde culege profeţiile care se împlinesc despre prima venire a lui Hristos şi apoi se mişcă într-o parte şi alta, iar în Noul Testament şi vorbeşte despre noua creaţie  a lui Dumnezeu, copii Născuţi din Nou, fii lui Dumnezeu.  Autorul este  Matei a fost un vameş convertit (Matei 9:9), care a fost ales să scrie evreilor despre  Mesia. În limba greacă[2] numele este Malthias, este un nume semit şi însemnă „Darul lui Iahve”. A fost şeful vameşilor, devine ucenicul lui Isus, iar tradiţia spune că după ce a predicat Evanghelia în Palestina, a mers la păgâni şi a murit de moarte bună în Macedonia sau Etiopia. Ideea principală din carte.  Matei prezintă programul lui Dumnezeu. Expresia Împărăţia cerurilor este caracteristică acestei Evanghelii.  Împărăţia era aproape şi în Persoana Regelui. Venirea împărăţiei nu fusese amânată, pentru că Dumnezeu încă mai dorea să ducă la bun sfârşit scopul Său terestru conform planului Său. Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu, pe Sion, muntele Meu cel Sfânt” (Psalmul 2:6). De precizat este faptul că numele bisericii nu este sinonim cu Împărăţia Cerurilor, cu toate că Biserica face parte din Împărăţia Cerurilor (Matei cap13). De asemenea expresia Împărăţia lui Dumnezeu nu este sinonimă cu Împărăţia cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este un termen mai larg care cuprinde toată creaţia lui Dumnezeu, inclusiv îngerii. Capitolul 1 înregistrează genealogia şi înregistrarea naşterii miraculoase a lui Isus în anul 4 B.C. numit sau Anno Domini”  ori  în anul Domnului”, când s-a născut Isus în Betleem. Patru sute de ani a fost un moment de tăcere din partea lui Dumnezeu între Vechiul Testament  şi Noul Testament.   Cu toate că această perioadă este marcată de tăcerea lui Dumnezeu, este fără îndoială evident că Domnul pregătea lumea pentru venirea lui Hristos. Poporul evreu şi mulţimea clarvăzătorilor orientului[3], toţi erau  pregătiţi pentru venirea unui mântuitor, în aşa fel încât aceste evenimente au întregit scena pe care Pavel a descris-o ca fiind „împlinirea timpurilor” (Gal.4:4).  Isus Cristos împarte istoria omenirii în două : B.C. şi D.C, El fiind punctul central. Evenimente necomutabile în istorie sunt :  Revelaţia Generală, Revelaţia Specială, iar apoi urmează: Canonizarea, Păstrarea Traducerea Observarea, Insuflare,  Inspirare,  Iluminare,   Interpretare şi Aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa credinciosului şi a bisericii. Cu privire la Unsul, Mesia,   Isus Cristos, evenimentele importante înseamnă Întruparea,   viaţa şi învăţăturile lui Isus,   Moartea  lui Hristos, pe Cruce, Învierea  Înălţarea la cer şi poziţia pe care o are astăzi sus în cer la dreapta Tatălui de autoritate şi putere. În ceea ce priveşte  Biserica  se poate afirma  că naşterea Biserici, s-a petrecut la Rusalii, iar apoi urmează mărturia Bisericii şi viaţa  Bisericii care este deja istorie  trecută, prezentă şi va fi în viitor. Evenimente nerepetabile în istorie sunt :  vorbirea directă al lui Dumnezeu cu omul,  vorbirea prin profeţi, scrierea Vechiului Testament, Întruparea,  ucenicii, apostolul Pavel şi alte personaje, scrierea Noului Testament, şi Canonul. Legătura dintre Vechiul şi Noul Testament[4]. Repetăm faptul că între cele două Testamente există o perioadă de 400 de ani în care Dumnezeu nu mai vorbeşte prin proroci ultimul fiind Maleahi. Se poate spune că a existat o„ prăpastie de linişte” în care evreii aveau doar Legea lui Dumnezeu dată prin Moise şi prorocii, în plus tradiţia care deja se suprapunea peste Legea dată de Dumnezeu. Condiţiile Regatului lui Iuda erau transformate, exista o cultură nouă, instituţii şi organizaţii diferite. Dacă la încheierea Vechiului Testament sa afla la putere Imperiul Medo – Persan, la începutul evangheliilor Imperiul Roman era noul conducător. Facem o scurtă prezentare[5] a istorie dintre cele două Testamente. „în 480 î.Cr. Xerxes, persanul, iese victorios împotriva grecilor la Termopile, dar a fost înfrânt mai târziu. Aceasta a fost ultima încercare a Estului de a domina lumea. În anul 333 î.Cr, Alexandru cel Mare conduce forţele armate unite ale Greciei la victorie împotriva persanilor la Salamis. În anul 332 î.Cr. Alexandru cel Mare vizitează Ierusalimul şi i s-a arătat profeţia lui Daniel în care se vorbeşte despre el, de aceea a cruţat Ierusalimul. În anul 323 î.Cr. Alexandru moare, iar imperiul său din est şi vest a fost împărţit între cei patru generali ai săi. În anul   320 î.Cr. Iudeea este anexată Egiptului de către Ptolemeu Soter. În anul 312 î. Cr. Selucius fondează Împărăţia selucizilor. Iudea devine teren de bătaie între Egipt şi Siria, ca stat tampon, iar în anul 203 î.Cr. Antioch cel Mare cucereşte Ierusalimul şi spurcă Templul. El este menţionat în cartea Daniel ca fiind cornul cel mic (Daniel 8:9). A fost numit şi Nero al istoriei evreieşti. În anul -166 – 68 î.Cr iar preotul Iudeii, Matatia stârneşte o revoltă împotriva Siriei, acesta este începutul perioadei macabeilor. Evreii nu au suferit niciodată mai mult decât în această perioadă şi nu s-au comportat mai eroic decât în acest interval. Iuda macabeul, supranumit ciocanul, a fost cel care a organizat revolta. În anul 63 î.Cr. Pompei, romanul, cucereşte Ierusalimul, iar poporul intră sub legile unei noi puteri mondiale, care se găseşte în acelaşi loc în timpul naşterii lui Isus. În anul 40 î.Cr. Senatul roman îl numeşte rege în Iudea pe Irod ca şi guvernator. În anul 37 î. Cr. Irod ia Ierusalimul şi-l măcelăreşte pe Antigon, ultimul rege preot macabean. În anul 31 î.Cr. Cezar Augustus devine împăratul Romei. În anul   19 î.C. Începe construirea templului lui Irod anul 4 î.Cr. În Anno Domini anul Domnului, s-a născut Isus în Betleem”. În locul limbii ebraice se foloseşte aramaica. Partidele din vremea Domnului Isus sunt : „1. Fariseii care s-au ridicat pentru a apăra stilul de viaţă evreiesc împotriva influenţelor străine. Ei erau legalişti stricţi, credeau în Vechiul Testament şi erau naţionalişti în sfera politică. 2. Saducheii erau dintre cei mai bogaţi, gânditori sociali, care doreau să scape de tradiţie. Ei respingeau supranaturalul şi se aflau în conflict cu fariseii care acceptau supranaturalul. Saducheii erau înrudiţi îndeaproape cu epicurienii greci. 3. Cărturarii – erau un grup de copiatori profesionişti ai Legii care provin din zilele lui Ezra. Ei au devenit despicători ai firului în patru care se preocupau mai mult de litera legii decât de spiritul legii. 4. Irodianii erau un partid din zilele lui Isus, care a apărut ca un grup de oportunişti politici, care a încercat să-l menţină pe Irod pe tron”. Mai existau Esenienii, Zeloţii, şi alte partide mai puţin importante. Vechiul Testament a fost tradus în limba greacă în Alexandria din Egipt (285 – 247), de şase membrii din fiecare trib a lui Israel, iar de acolo vine numele de Septuaginta, LXX, adică şaptezeci. Pe timpul lui Isus ca loc de închinare erau Templul şi sinagogile, iar ca for conducător în domeniu social şi religios era Soborul. Redactarea cărţi[6] a fost făcută cam prin anii 50, iar Matei s-a aplecat asupra perspectivei înţelegerii evreilor ca ei priceapă Evanghelia lui Isus Hristos. Scopul cărţii este de a dovedii că evreilor faptul că Isus Hristos este Mesia cel promis de Dumnezeu prin proroci. Pentru acest lucru el se foloseşte de genealogia lui Isus din linia genealogică a lui David, descrisă în detaliu. Versete Cheie în Evanghelia după Matei din care redăm câteva sunt : Matei 4:17  „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 5:17  Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. (Matei 5:43-44). Rugăciunea Tatăl Nostru ( Matei 6:9-13), Matei 16:26  Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?, Cele două porunci : (Matei 22.37-40), Matei 27.31: „După ce și-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui și L-au dus să-L răstignească.” (Matei 28.5-6) „Matei 28.19-20: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Puncte de repere[7] în Evanghelia după Matei avem două mari secţiuni : primul este când Isus învăţa norodul Matei 4:17  De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”, iar al doilea marchează o altă etapă din viaţa lui Isus. Matei 16:21  De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învieze. În această postură Isus era deja Mesia, Hristosul sau Robul din Isaia 53. În evanghelia după Matei avem 8 pilde ca : Pilda semănătorului, râul şi neghina, Sămânţa de muştar, Aluatul, Comoara, Mărgăritarul, Năvodul, Pilda gospodarului.   Legăturile[8], în Evanghelia după Matei au fost făcute în vederea scopului de a-l prezenta pe Isus Hristos ca fiind Mesia. În sensul acesta el se foloseşte de linia genealogică a lui Isus, David respectiv Avram. De asemenea el citează profeţii Vechiului Testament care fac referire cu privire la Naşterea din fecioară a lui Isus (Isaia7;14), locul în care se naşte fiind Betleem (Mica5:2), întoarcerea Lui din Egipt (Osea 11.1), lucrarea lui Isus printre neamuri ( Isaia 9:1-2, 60 :1-3), vindecările miraculoase ale sufletului (Isaia 53), vorbirea lui în pilde (Ps. 78:2) şi intrarea triumfală în Ierusalim (Zaharia 9:9)” Aplicaţia practică a Evangheliei după Matei este că ne învaţă principalele elemente de studiu, şcoală, învăţături, şi ucenicie, ale creştinismului. Isus a avut ca şi ascultători, ucenicii, mulţimea, între care cărturarii, iudeii şi fariseii care, au refuzat în mod categoric învăţătura Sa. Ei nu au recunoscut în Persoana lui Isus pe Mesia cel aşteptat (Ioan 5:38-40). Doreau un Mesia în termenii lor, care să îi scape de jugul roman. În această greşeală poate să cadă şi credincioşii care vor să experimenteze, dragostea, mila Harul Domnului, în timp ce respingem alte calităţi ca şi urgia, justiţia, mânia lui Dumnezeu, doar pentru a ne simţii bine, şi concepem un Hristos, după standardele omului, iar un asemenea Dumnezeu, nu este altceva decât un idol creat de propria noastră minte. Evanghelia după Matei[9] ne prezintă în capitolele 5-7, portretul cetăţeanului care va face parte din Împărăţia Cerurilor, şi etica Împărăţiei. Isus trece dincolo de litera Legii, în adâncul inimi, la motivaţii. El repetă sintagma „Aţi auzit dar eu vă spun” de şase ori, şi se situează deasupra Legii lui Moise. De fapt în Evanghelia lui Isus găsim cinci discursuri dintre care primul este discursul etic. Dar pentru a înţelege promisiunea din Geneza 3:15  Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. 15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul,” trebuie să ne uităm la felul în care Dumnezeu se descopere oamenilor şi îşi duce planul la îndeplinire tot printr-o femeie. Acest verset din Geneza 3:15 are o dublă semnificaţie evidentă în verset. Pe de o parte se promite un Răscumpărător „ zdrobi capul” care va veni prin femeie, pe de altă parte închinarea adevărată va avea ca şi una din alternative o închinare falsă „ muşca călcâiul. ”, care se vor derula de-a lungul istoriei, fapt valabil în trecut prezent şi viitor.

2). BOTEZUL[10]. Botezul este un ritual creştin prin care o persoană convertită este primită în Biserică. În religia creştină cina şi botezul sunt denumite sacramente şi se practicau în Biserica primară. Botezul[11] a fost prefigurat   în Vechiul Testament, în istoria Potopului 1 Petru 3:20  „care fuseseră răzvrătite odinioară, când îndelunga răbdare a lui Dumnezeu era în aşteptare, în zilele lui Noe, când se făcea corabia, în care au fost scăpate prin apă un mic număr de suflete, şi anume opt. 21  Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos”, care este o „icoană mîntuitoare”, el nu este o curăţire de păcate, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu. El se regăseşte şi în ritualul tăierii împrejur, care era un semn a legământului Coloseni 2:11  „În El aţi fost tăiaţi împrejur, nu cu o tăiere împrejur, făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în desbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, 12  fiind îngropaţi împreună cu El, prin botez, şi înviaţi în El şi împreună cu El, prin credinţa în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi”, Aici se remarcă aspectele „tăiaţi în Cristos, desbrăcare, îngropaţi şi înviaţi tot în Cristos”. De asemenea botezul este prefigurat în momentul în care Moise şi poporul trece marea Roşie. Fraţilor, nu vreau să nu ştiţi că părinţii noştri toţi au fost sub nor, toţi au trecut prin mare, toţi au fost botezaţi în nor şi în mare, pentru Moise; (1 Corinteni 10:1-2). Botezul creştin   a fost poruncit de Isus Cristos ucenicilor săi: Matei 28:19  „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. El a fost făcut în Numele Tatălui, al Fiului şi a Duhului Sfânt (Matei 28:19), în numele lui Isus Cristos (Fapte 2:38, 10:4, 19:5) şi în numele Domnului Isus (Fapte 19:5). Botezul[12] ca şi ritual creştin se regăseşte în toate confesiunile creştine, şi este un procedeu, manieră, sau metodă ce reprezintă intrarea în mod vizibil a unei persoane în comunitatea creştină. În Biserica Catolică şi Ortodoxă şi Bisericile Vechi Orientale, el este unul dintre cele şapte taine „sacramente” ale bisericii. Cuvântul grec pentru botez este (βαπτίζειν), care înseamnă a te scufunda cât şi a scufunda. Iosiv Flavius întrebuinţează acest termen   baptismós (βαπτισμός), când relatează despre botezul lui Ioan Botezătorul.

Forme necreştine despre botez. Scriitorii Noului Testament au pornit de la supoziţia că botezul era o practică cunoscută, (sub aspectul spălării şi a curăţirii) iar ca şi momente de referinţă avem câteva exemple din Vechiul Testament. Naman (Neeman), fiind bolnav de lepră, care a fost căpetenia oştirii regelui din Siria s-a scăldat de şapte ori în Iordan la porunca prorocului Elisei şi s-a vindecat de boala fizică (2 Împăraţi 5: 1-14). La fel şi David se referă la o curăţire interioară a păcatelor „cu isop”, cât şi la o spălare a trupului, cu efect direct (Psalmul 8:50) în ceea ce priveşte iertarea păcatelor. În iudaism regăsim comunitatea de la Qumran, care nu a fost singura în care s-a păstrat o asemănare şi potrivire faţă de botezul creştin al pocăinţei, purificării interioare şi îndemn la o înnoire a vieţii. Esenienii practicau şi ei ritualuri asemănătoare. O spălare rituală făcută în numele lui Dumnezeu se făcea în mod regulat, se putea efectua de orice persoană şi nu necesita şi o mărturisire publică. În Talmud exista porunca spălării rituale „mikweh” pentru refacerea curăţiei spirituale. De asemenea se practica la primirea prozeliţilor în poporul iudeu. ”În prezent[13], în poporul evreu majoritatea legilor privind puritatea şi impuritatea rituală au fost abandonate în urma unui proces de perimare declanşat o dată cu distrugerea Templului”. De asemenea a fost suspendată spălarea în perioada tanaimilor (Tos. Neg. 6, 1; Sanh. 71a), iar cele legate de lepră au fost abandonate în epoca gheonimilor. Israel (în Ereţ), au rămas consecvenţi şi s-au disociat de evreii din Babilon. Dar sub influenţa musulmanilor, care se spălau şi ei înainte de rugăciune, gheonimii babilonieni ai insistat asupra spălării pentru a fi curaţi şi sfinţi în faţa păgânilor (vezi Kiduş ha-Şem). Existau şi alte influenţe negative dar între acest gen de spălări şi botezul lui Ioan exista o mare diferenţă

3). BOTEZUL ÎN NOUL TESTAMENT[14]. Pornind de la spălările ceremoniale ale evreilor, şi ritualurile de purificare ajungem la botezul practicat de Ioan botezătorul. Aşa cum ritualurile de curăţire a evreilor prefigurau botezul lui Ioan, tot aşa şi Ioan a fost un antemergător a lui Isus şi a botezului creştin practicat de ucenici. Ştim la modul concret că unii dintre ucenicii ucenicii lui Ioan, au devenit ucenici a lui Isus, fiind botezaţi de Ioan (Ioan 1:35-42). La început nu s-a făcut diferenţa dintre botezul practicat de Ioan şi Isus, iar această practică a botezului îşi are originea în Faptele apostolilor, iar de la Rusalii a fost aprobată şi ratificată de Cristos cel Înviat botezul fiind făcut în numele lui Isus (Matei 28:19). Ioan chema oamenii la pocăinţă şi îi boteza Matei 3:2  „El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Persoanele care acceptau botezul îşi manifestau credinţa lor şi năzuinţa, aspiraţia de a primii iertare. Au fost şi oameni care nu au venit la Ioan cu sinceritate. Matei 3:7  „Dar când a văzut pe mulţi din Farisei şi din Saduchei că vin să primească botezul lui, le-a zis: „Pui de năpîrci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare”? Botezul lui Ioan a fost „un act simbolic pregătitor” pentru botezul care urma să vină, cu privire la Isus, dar care simboliza şi judecata divină, ce se putea asemăna cu un râu de foc, fiindcă se folosea acelaşi cuvânt în ebraică şi greacă, din suflare „ruah – Duh”. Persoanele care practicau botezul acceptau pocăinţa dar şi judecata lui Dumnezeu, care purifică şi curăţă, şi era şi o expresie a pocăinţei lor. Cei care refuzau vor trece prin oroarea şi urgia judecăţii lui Dumnezeu, descrişi în (Matei 3:10-12), sunt prezentaţi ca pomi fără roadă şi pleavă. În momentul în care Ioan îl vede pe Isus face o afirmaţie : Ioan 1:29  „A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”! Isus a trecut prin botezul pocăinţei, fapt care i-a încurcat pe unii dintre creştini (Matei 3:14… Ieronim, Contra Pelag. 3. 2), dar botezul lui Isus a fost modalitatea prin care El s-a supus voinţei Tatălui, iar un alt aspect şi mai important este faptul că în momentul botezului Isus care era de origine divină s-a identificat cu întreaga rasă umană. După botez Duhul Sfânt a venit peste Isus, iar dacă ne uităm în text urmează ispitirea lui Cristos. Ulterior botezului lui Isus mulţi au perceput acest act ca şi arhetipul botezului creştin ca şi botez cu apă şi Duh. Evangheliştii se concentrează asupra ungerii Duhului şi a vocii din cer, dar Luca, redă ca prezente toate Persoanele din Trinitate : Luca 3:22  „şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu prea iubit: în Tine Îmi găsesc toată plăcerea Mea”! Pavel vorbeşte despre botez sub forma : Dumnezeu ne-a aşezat în Cristos, ne-a botezat sau ne-a „uns” (2 Corinteni 1:21), iar Ioan vorbeşte de asemenea despre ungere (1 Ioan 2:27). Botezul în creştinismul primar[15] este o parte imperativă încă de la început pentru acei care doreau să devină creştini. Primii oameni convertiţi care au urmat botezul îi găsim în Fapte 2. Botezul primilor creştinii a fost o „ expresie a pocăinţei şi a credinţei” persoanei respective (Fapte 2:38,41,…..19:2, Evrei 6:1). Se crede că existau şi alte interpretări ale botezului, ca o iertare a păcatelor mediată prin botez, un apel către Dumnezeu pentru a primii „un cuget curat” (1 Petru 3:21), era un dar al Duhului, o înnoire a credinciosului, o angajare a viitorului creştin, aspecte care se repercutau asupra credinciosului prin ostracizare de către familie, prieteni, societatea iudeilor, dar toate aceste aspecte însumau mai mult sau mai puţin botezul creştin. Botezul era completat în unele cazuri prin punere mâinilor, iar acest lucru era necesar şi acceptul comunităţii creştine (Fapte 8:14-17…Evrei 6:2). Un aspect destul de controversat este relaţia dintre botez şi darul Duhului descris în Faptele Apostolilor. O parte dintre credincioşi aduc argumente biblice asupra faptului că Duhul a fost dat prin botez, prin punerea mâinilor, sau prin ambele (botez şi punerea mâinilor), dar făcând parte din acelaşi act sacramental, în plus să nu uităm că religia creştină era în proces de clarificare, iar prezenţa Duhului se putea observa în viaţa credinciosului, prin acest „contact divin – uman”, fiind aşa cum am reamintit mai sus o expresie a pocăinţei şi credinţei în Isus Cristos. Pavel[16] face referire la botez în Romani 6:4; 1 Corinteni 1:13-17, Efeseni 4:5; şi Coloseni 2:12 , iar cea mai clară referinţă la botez este cea din Corinteni în care Pavel consideră botezul de „la sine înţeles – eis”, care se făcea în numele şi contul, lui Isus Cristos şi era perceput ca un „titlu” de transfer de la o persoană la alta. În Corint a apărut necesitatea rezolvării problemei a faptului că mulţi se considerau ucenici a lui Pavel, Chifa, Apolo, ca şi cum nu ar fi fost botezaţi în numele lui Isus. Din alte texte scrise de Pavel rezultă faptul că botezul era una din temeliile creştinismului. Textele cu cel mai mare impact sunt cele din Romani 6:4 şi Coloseni 2:12, în care se arată faptul că ambele vorbesc despre botez în care creştinul se îngroapă cu Cristos, sau ascundere „prin scufundare” a vieţii dinainte de botez, iar învierea cu Cristos, ca simbol, la ieşirea din apă este privită în viitor. Pavel cel mai probabil a privit botezul ca o identificare cu Cristos, un proces care ţine toată viaţa, iar botezul în cazul acesta este un simbol al existenţei creştine (Romani 6:5; 8:17; 4:10; Galateni 2:20; 6:14; Filipeni 3:10), iar Duhul Sfânt indică o viaţă nouă în Cristos Romani 8:2, 1 Corinteni 15:45, Galateni 5:25; 6:8 şi altele). Atunci când ţinem seama de caracterul lui Dumnezeu, manifestat în creştinismul primar, „pecetluirea Duhului” este însăşi darului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt. În scrierile lui Ioan în privinţa botezului se pot da diferite interpretări, pentru că simbolismele[17] primesc interpretări diferite. Atunci când se face referire la discuţia dintre Isus şi femeia samariteană (Ioan 3:5) „născut din apă şi din Duh”, referinţa cea mai probabilă este la botez, care dincolo de ritual înseamnă începutul unei vieţi noi în şi cu Cristos – „apă plus puterea Duhului”, ca are o putere de curăţire şi înnoire (Isaia 44:3-5, Ezekiel 36:25-27), este o cerinţă a Naşterii din Duhul, pe lângă o naştere naturală, iar ideea de bază este lucrarea Duhului Sfânt. Ioan nu face legătura directă dintre „ „botezat în” cu „ născut din”, şi nici scriitorii Noului Testament nu pun un semn de egalitate între Botez ca ritual şi Naşterea din Nou (Iacov 1:18; 1 Petru 1:3, 23; 1 Ioan 3:9) şi cum am amintit mai sus ele   pot să nu corespundă nepărat ca şi punctual, şi eveniment în viaţa credinciosului. Aş dori să readuc aminte faptul că cele prezentate mai sus, nu sunt o finalitatea a crezului creştin care a fost definitivat ca şi conţinut cam pe la sfârşitul secolului I. Botezul copiilor mici, (nou născuţi), este un aspect controversat şi astăzi, un subiect de polemică, dar în Noul Testament nu avem referinţă directă la o practică a copiilor mici, dar nici nu poate fi exclusă probabilitatea ca şi copiii să fie botezaţi împreună cu familiile botezate,   referinţe pe care le găsim în (Fapte 16:15, 33; 18:8 şi 1Corinteni 1:16). Şi copii mici ai credincioşilor fac parte din familia creştină dacă cităm textul din 1 Corinteni 7:14, şi Marcu 10:13-16. Dar pe de altă parte însăşi Pavel aduce ca şi argument faptul că a aparţine lui Cristos nu ţine de un act ritual (Galateni 3), ci vine prin credinţă, şi nu depinde de alţi factori, decât de credinţă („ nou născut”?) şi este un dar al Duhului. Când privim botezul ca şi o expresie a credinţei celui care se botează, este greu să aduci argumente în favoarea botezului copiilor mici. Aşa cum iudaizatorii au supraevaluat circumcizia tot aşa a fost şi cu unii dintre creştini care supraevaluează botezul. Pavel aminteşte de acest lucru şi i se opune în 1 Corinteni 7:14  „Căci bărbatul necredincios este sfinţit prin nevasta credincioasă şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele; altmintrelea, copiii voştri ar fi necuraţi, pe când acum Sunt sfinţi”. Vrâsta responsabilităţii[18] este pusă în discuţie, dar se omite faptul că deşi copii sunt „inocenţi”, fără păcat, ei sunt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu datorită păcatului strămoşesc imputat (Palmul 51:5), iar David recunoaşte că este păcătos încă din momentul concepţiei, datorită păcatului moştenit de la Adam şi Eva. Un Dumnezeu bun şi drept, nu va trimite în Iad o persoană care nu este responsabilă de faptele lui, în cazul acesta fiind vorba de copii. Singurul mod prin care cineva este declarat neprihănit e ca persoana respectivă să primească iertarea prin credinţa în Cristos “Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine”. (Ioan 14:6). Petru face şi el afirmaţia : Faptele Apostolilor 4:12  “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi,”, iar primirea mântuirii este o decizie personală. De obicei copilul este responsabil în perioada cuprinsă între 13 ani, (la evrei), iar la celelalte popoare nu există un etalon de măsură, fiindcă acest aspect ţine de individ, cultura respectivă, mediul social în care trăieşte, o mulţime de alţi factori. Dacă avem în vedere aceste aspecte Moartea lui Cristos este suficientă pentru întreaga omenire 1 Ioan 2:2  “El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi”, se poate aplica şi la copii, sau a celor persoane care nu au capacitatea să creadă în El, ca exemplu pot fi daţi şi handicapaţii. Deşi acest lucru este o posibilitate nu avem dreptul să dăm verdicte, să fim fermi categorici, sau dogmatici pentru că Biblia nu afirmă la modul concret aceste lucruri. Ce putem afirma este că “Dumnezeu este iubitor şi sfânt, plin de îndurare, drept milos, iar tot ce face este drept şi bun”.

 4). DEZVOLTAREA ISTORICĂ A CONCEPTULUI ŞI RITUALULUI BOTEZULUI[19]. În mod succint vom baleia puţin Istoria Creştinismului pentru a înţelege ritualul botezului de astăzi. Cei care s-au botezat în primele decenii aveau convingerea şi credinţa că a doua venire a lui Cristos „ parousia” era iminentă. Cel care se boteza era salvat şi ajutat să iasă din păgânism şi să fie cuprins şi inclus în Cristos, prin formula εις χριστον ιησουν („în Hristos Iisus“), fiind pecetluit cu Duhul Sfânt (Efeseni 4:30) pentru ziua răscumpărări. De asemenea el se integra în Trupul lui Cristos (1Cor 12, 12-14). În multe cazuri se botezau toţi membri familiei, slugile şi sclavii. Cea mai veche mărturisire de credinţă era legată de botez „κύριος Ιἠσοῦς” – Iisus este Domnul” (Romani 9.10), formulă prin care părinţii apostolici considerau poarta prin care se intra în religia creştină, botezul fiind făcut doar în numele lui Isus, iar ceva mai târziu botezul se făcea în Numele Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt conform cu Marea Trimitere din Matei 28:18-28. Botezul se efectua în primele secole în noaptea de Paşti pentru a scoate în evidenţă Moartea şi Învierea lui Cristos, iar botezul se făcea prin scufundare, practicat şi de Biserica Catolică până prin secolul al – XII – lea, iar în cazuri deosebite se făcea prin stropire. Printre primele menţiuni despre botez în Biserica primară cu privire la copii le regăsim în regula canonică „ Baptismus infantium” a sfântului Ipolit. Tertulian combate această practică. La începutul secolului al – III –lea, iar Ciprian din Cartagina şi Tertulian sunt de părere că prin botez, păcatul strămoşesc, este iertat iar chipul omului se restaurează ajungând la Ymago Dey. Biblia nu face referinţă faptul că apostolii au fost botezaţi de Cristos, dar datorită poruncii date de Isus botezul este obligatoriu pentru fiecare credincios. Teologii au dezbătut şi problema recunoaşterii botezurilor efectuate de episcopii în sânul bisericii, dar şi în afara comuniunii eurahistice a ei. S-a ajuns la un consens prin acceptarea formulei Trinitare a botezului, care era temelia recunoaşterii sau a respingerii botezului şi în afara unei unităţi a celor care au aceeaşi credinţă eclesială. Prin faptul că cel botezat primea Duhul Sfânt, creştinismul a avut şi o reacţie negativă la curentele agnostice din antichitate, iar prin punerea mâinilor s-a ajuns la o etapă deosebită prin însemnarea cu charismă şi ungerea cu untdelemn. Ritualul botezului s-a îmbogăţit prin elemente ca „haine albe, „lepădare de satana” şi a început să fie considerat taină „gr. μυστηριον, lat. sacramentum”. Biserica a fost denumită şi veche generată de „ iluminare – în greacă phôtismós”, cuvânt care vine din 2 Corinteni 4:6, termen ce clarifică o schimbare ontologică, o venire de la întunericul păcatului şi necredinţei la lumina credinţei şi a cunoaşteri „Căci Dumnezeu, care a zis: „Să lumineze lumina din întuneric”, ne-a luminat inimile, pentru ca să facem să strălucească lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu pe faţa lui Isus Hristos”. Aurelius Augustinus percepe în botez lucrarea lui Isus Cristos ca şi cuvânt care se vede, “cuvânt vizibil şi lucrarea Harului invizibil, care prin ritualul botezului aduce mântuirea”. Sacramentul este ca şi o “ştampilă” pusă pe credincios. Augustin percepe botezul ca fiind “lucrarea mântuitoare care lucrează împotriva păcatului strămoşesc”, iar odată cu începerea secolului al – Vl – lea botezul copiilor mici se generalizează. În Evul Mediu botezul a fost influenţat de scolastica care era[20] un sistem filozofic bazat pe dogmele bisericii, caracterizat de raţionamente abstracte şi artificii logice, fiind un mod steril, uscat, de activitate intelectuală, rupt de realitatea practică a vieţii şi de mântuire şi a folosit formula[21] lui Aristotel în relaţia dintre materie şi formula botezului şi s-a bazat pe teoria lui Augustin, care descrie pe Dumnezeu ca şi „cauza principală” – iar apa ca şi „cauza instrumentală” a Harului ca act al iertării păcatului strămoşesc. O altă componentă necesară botezului este intenţia (intensio) săvârşirii actului din partea sacerdotului. Învăţătura a fost adoptată prin bula papală „Exsultate Deo”, şi a  rămas valabilă până astăzi în Biserica Romano Catolică. În locul scufundării complete la botez, s-a trecut la stropirea cu apă, care era o practică obişnuită în Evul Mediu timpuriu, informaţie culeasă din descoperirile arheologice, fiind datate din secolul al – IV-lea. „Bisericile Ortodoxe răsăritene au rămas la conceptul de taină (misteriu),” prin care se permite împărtăşirea celorlalte taine. Chiril din Alexandria în catehezele sale descrie cum persoana care se botează „catehumeni”, se face părtaş la moartea şi învierea lui Isus Cristos. Cele trei scufundări în apă simbolizează cele trei zile petrecute de Cristos în locuinţa morţilor. Reforma protestantă prin reprezentanţii săi, au preluat din Biserica Catolică şi din învăţătura lui Augustin actul botezului ca o împlinire vizibilă în ceea ce priveşte iertarea păcatelor, dar şi o alianţă a celui convertit cu Dumnezeu. Luther accentuează ulterior că botezul nu este un act singular ci este repetabil prin înnoirea spirituală zilnică a celui convertit : „Astfel pocăinţa nu este altceva decât reîntoarcerea şi intrarea în (baia) botezului căci se reia şi se face (din nou, (pocăinţa) şi nu s-a împlinit.” La fel face şi Ulrich Zwingli, pentru care cina şi botezul sunt doar simboluri (realism filozofic), care indică o realitate dincolo de ele care sunt mult mai importante şi nu este de acord cu anabatiştii aducând două argumente: 1. Botezul în Noul Testament este un simbol al Legământului, analogic cu circumcizia vechi-testamentară, 2. Încheiere acestui legământ se face prin mila lui Dumnezeu care este prin Har, ca şi o acţiune necontenită anterioară credinţei individuale, iar anabaptiştii deformează învăţătura lui Dumnezeu care înseamnă : încheierea legământului, predestinarea, apartenenţa şi credinţa în Dumnezeu. Ideea de legământ este predominantă în practica bisericilor Reformate şi astăzi. Calvin continuă teologia despre botez a lui Zwingli, şi în chatechismul de la Geneva afirmă că botezul este „ un semn extern pentru noi al bunăvoinţei dumnezeieşti, şi un „zălog“ al milei lui Dumnezeu”. El nu consideră botezul ca ceva necesar mântuirii iar în Catehismul din Heidelberg scrie : „că el (Hristos) vrea să ne asigure prin acest gaj dumnezeiesc şi semn al adevărului, că suntem curăţaţi într-adevăr duhovniceşte de păcate, după cum trupeşte suntem curăţaţi de apă”. Anabaptiştii preiau şi dezvoltă aspecte din învăţătura lui Zwingli, cu menţiunea că botezul fiind un simbol ala alianţei omului cu Dumnezeu, El dăruieşte tuturor oamenilor mântuirea prin Cristos cel înviat în Noul Legământ. Predicarea este mijlocul de a oferii oamenilor oferta lui Dumnezeu în Cristos, iar omul este de acord cu acest lucru şi încheie un legământ cu Dumnezeu. Au fost şi alte ramuri ale Reformei, dar care au respins botezul cu apă dar acceptând botezul cu Duhul Sfânt ca exemplu catarii şi spiritualiştii. Biserica Catolică a reacţionat la învăţătura protestantă despre botez, iar la Conciliul de la Trent a introdus botezul copiilor mici ca ceva obligatoriu. În perioada modernă practica botezului se schimbă în această perioadă „a luminilor”, iar întrebările din momentul botezului sunt adresate părinţilor, iar teologii raţionalişti consideră că prin botez se face „introducerea în religia adevărată”. Unele din bisericile libere nu mai practică botezul, ca exemplu quaker-ii (tremurătorii), care consideră că pot ignora acest sacrament, dar cine doreşte să îl facă are libertatea să meargă la bisericile neoprotestante care practică botezul. În mişcarea penticostală după botezul cu apă este completat cu botezul cu Duhul Sfânt în interiorul inimi omului. Botezul astăzi ca şi practică a botezului se regăseşte în toate confesiunile creştine, dar el diferă foarte mult de la o confesiune la alta[22], pornind de la aceleaşi referinţe din Scriptură prin diferite interpretări. Aşa au rezultat diferite abordări şi practic diferite ritualuri creştine de botez. Dacă se priveşte la botezul copiilor mici, bisericile tradiţionale practică această formă de botez, cu ajutorul naşilor şi a părinţilor naturali, care „mărurisesc credinţa” în locul copilului şi în numele lor dar şi promit o educaţie creştină copilului. În religia protestantă şi romano – catolică, acest act[23] este reconfirmat mai târziu când copiii sunt mari şi conştienţi prin mirungere, prin care îşi declară ei înşişi credinţa în Isus Cristos. Botezarea adulţilor este practica în special în cultele Protestante şi Neoprotestante. Aici catehumenul are dorinţa de a fi botezat, ocazie prin care îşi mărturiseşte credinţa în Isus Cristos. Există un ritual al botezului în care simbolul exterior este apa, iar forma prin care se efectuează este ca şi în Biserica primară în mod simbolic „împreună-îngroparea şi împreună-învierea cu Iisus Hristos”   folosită în bisericile ortodoxe răsăritene, bisericile necalcedoniene, baptişti şi alte culte neoprotestante. Catolicii germani botează prin udare, dar bisericile din Răsărit rămân la tradiţia botezului prin scufundare inclusiv a copiilor mici. Anabaptiştii din timpul Reformei au practicat botezul prin udare. Menoniţii au practicat botezul prin scufundare (Immersion), udare (Affusion), sau stropire (Aspersion), în funcţie de normele proprii ale parohiei. Botezul prin scufundare revine în mediul protestant prin mişcarea pietistă, mai târziu baptiştii şi alte grupări neoprotestante. Formala de botez, a suferit modificări minore regăsindu-se în aproape toate confesiunile creştine prin aceeaşi formă „în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh „. „În biserica Ortodoxă formula de botez este   „Se botează robul lui Dumnezeu N.N., în numele Tatălui. Amin. şi al Fiului. Amin. şi al Sfântului Duh. Amin. acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin”, iar în Biserica romano catolică sunt folosite cuvintele „eu te botez pe tine în….”. În bisericile evanghelice   este folosită traducerea lui Martin Luther  „N.N., eu te botez întru numele ….” Cuvântul original din textul grecesc din Matei 28 : 18-22, are prepoziţia εις, care indică un scop (în – întru, pentru). Pavel este mai clar în Romani 6 : 3-5, a fost botezat „întru moartea sa” (εις τον θανατον αυτου). Pentru o şi mai bună înţelegere s-a folosit varianta latină formulei de botez „in nomine – în Numele”. Această formulă „εις το ονομα „ este varianta unei expresii rabinice לשם – leschem – „in numele“, din Talmud, folosită pentru o autoritate divină, iar în Noul Testament ea se extinde şi asupra persoanei lui Isus (Ioan 14,13). Există comunităţi creştine care folosesc doar formula „în numele lui Iisus (Hristos), negând aspectul Trinitar, iar martorii lui Iehova fac botezul în numele lui Iehova. Există şi practica botezului de urgenţă săvârşită de către preot, dar aceasta este o excepţie, practicată de biserica Ortodoxă, Catolică, alte confesiuni creştine şi de către laici. Există particularităţi confesionale dar în general în lumea creştină se recunoaşte că botezul cu apă este un semn exterior al legământului pe care un om îl face cu Dumnezeu. Botezul este efectuat de un pastor ordinat, sau de un prezbiter, iar procedura este prin scufundare, candidatul fiind o persoană matură care ia o decizie personală, în mediul protestant.

5). CRISTOLOGIE – despre Isus Cristos[24] . Este necesar să abordăm şi Persoana Domnului Isus Cristos care face parte din Treime şi vom exemplifica câteva din calităţile sau atributele divine. El este a doua Persoană din Trinitate (Ioan 1:1) sub aspectul substanţei, este egal din eternitate cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt şi sunt de aceeaşi esenţă. Isus a intrat în lume prim naşterea din fecioară (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38), fiind pe deplin om şi Dumnezeu în acelaşi timp (Coloseni 2:9, 1Tim 2:5). O divinitate nu poate muri, şi pentru acest lucru a fost necesară Întruparea, iar pentru   lucrarea de mântuire trebuia să fie şi divin ca să aibă valoare în răscumpărarea păcatelor. Ca şi noi a fost ispitit de Satan dar a biruit ispita (Evrei 4:15; Iacov 1:13). În momentul în care s-a Întrupat El a păstrat ce este divin, dar a renunţat la folosirea în mod parţial a atributelor divine (Fil. 2:6-8), şi s-a supus voinţei Tatălui şi în unele cazuri Duhului Sfânt. Dezbrăcarea de Sine a fost voluntară, în contrast cu animalele jertfite în perioada Vechiului Testament care erau victime, iar după Înălţarea la cer Dumnezeu l-a pus la dreapta Sa, care înseamnă autoritate şi putere ca Rege, Mare Preot, Avocat şi Mijlocitor. Sub aspect soteorologic El a murit pentru păcatele oamenilor (1 Ioan 1:2), iar moartea lui a avut un aspect de ispăşire  (Ioan 19:30), ea era în planul lui Dumnezeu (Fapte 2:23), şi valoare sa este infinită. Astfel moartea lui Isus este : „răscumpărătoare (Matei 20:28), ispăşitoare (1 Ioan 2:22),  de împăcare (2 Cor. 5:18)  şi înlocuitoare (Is. 53:6).”  Astfel răscumpărarea a fost universală şi suficientă. Prin Întrupare şi botez, Cristos s-a identificat cu rasa umană şi a devenit om ca şi noi, dar fără păcat. După Înălţarea la cer Isus va reveni „ parousia” şi va ridica Biserica sus în cer şi va instaura Împărăţia Cerurilor (Apoc. 19:11). Credincioşii trebuie să îl aştepte cu credinţă şi speranţă.

6). TRINITATEA[25]. Cuvântul nu se găseşte pe paginile din Scriptură, conceptul fiind dezvoltat mai târziu de către biserică, el a fost folosit pentru prima dată de Tertulian, spre sfârşitul secolului al – II –lea. Ca şi teologie a bisericii a fost acceptat în secolul al – IV- lea, fiind o doctrină distinctivă în credinţa creştină. Ea face afirmaţia că : există un singur Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt fiecare Dumnezeu şi în acelaşi timp o Persoană distinctă. Prezentă pe paginile Scripturii atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament, a devenit un crez al biserici, formulată de Tertullian, Athanasius şi Augustin. Conceptul de Trinitatea stă la baza Revelaţiei lui Dumnezeu. Atunci când ne referim la termenul de revelaţie trebuie să pornim de la început, un Dumnezeu care este viu şi adevărat, care s-a desprins dintre multiplele zeităţi păgâne. Aşa găsim pasaje în Vechiul Testament, în care sunt prezente mai multe Persoane, iar existenţa lucrurilor se datorează unei surse întreite. Chiar încă de la creaţie Dumnezeu, Cuvântul şi Duhul sunt prezente acolo, iar Elohim creează prim Cuvânt şi Duh (Geneza 1:2-3). De asemenea la crearea omului (Geneza 1:2-3) „ să facem „ se foloseşte pluralul, în care urmează o împlinire a Cuvântului lui Dumnezeu, sugerând pluralitate şi unitate, Ymago Dey, fiind realizat în om. La fel avem cazuri în care Dumnezeu, Cuvântul, şi Duhul Lui le găsim împreună (Isaia 63:8-10) şi vorbesc trei Persoane. De asemenea Cuvântul este personificat ca şi Înţelepciunea lui Dumnezeu (Proverbe 8:22; Iov 28:23-27), sau Duhul care împarte binecuvântări, fiind sursa puterii fizice, a curajului, a stăpânirii, şi altor lucrări, cauze sau efecte (Exod 31:3; Numeri 11:25; Judecători 3:10). Cel mai clar se vede conceptul de Trinitate în lucrarea de răscumpărare a omului. În forme de la început se regăseşte fenomene asociate cu Îngerul lui Iahveh, sau Îngerul Domnului, care primeşte onoarea şi cinstea divină (Geneza 16:2-13; 22:11-16). Divinitatea îi este atribuită lui Mesia chiar şi atunci când este privită ca şi o Persoană distinctă faţă de Dumnezeu (Isaia 7:14; 9:6). Duhul lui Dumnezeu a fost prezent la creaţie când Dumnezeu s-a descoperit prin cele două forme de Revelaţie, Generală şi Specială şi mai ales în lucrarea de răscumpărare pe care Mesia urma să o facă (Isaia 11:2; 42:1; 61:1). De asemenea Dumnezeu pregăteşte prin poporul Lui pentru credinţă şi ascultare (Ioel 2:28; Isaia 32:15; Ezechiel 36:26-27). Dumnezeu s-a descoperit în mod obiectiv prin îngerul – Mesager, care împarte binecuvântări, daruri în dimensiunea răscumpărării, şi în mod subiectiv prin El Însuşi, iar binecuvântarea aronică întreită (Numeri 6:24), era un model pentru binecuvântarea din Noul Testament.             Trinitatea este mult mai clară în Noul Testament[26] odată cu Întruparea lui Isus Cristos. Ioan Botezătorul a fost conştient de prezenţa Duhului Sfânt, de chemarea Lui, iar vestirea lui a avut un aspect Trinitar Matei 3:3  „Ioan acesta este acela care fusese vestit prin proorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.”, cu referinţă la Mesia, Isus Cristos, de asemenea a vorbit şi despre Duhul Sfânt ( Matei 3.11). Revelaţia Trinitară s-a făcut în patru etape. 1. Vestirea cu privire la naşterea lui Isus Luca 1:35  „Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va pogorâ peste tine, şi puterea Celui Prea Înalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naşte din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu”, prin care Tatăl şi Duhul Sfânt au fost prezenţi în momentul în care Fiul s-a Întrupat. 2. Botezul lui Isus, în care toate cele Trei Persoane sunt prezente, Fiul în apă, Duhul Sfânt în chip de porumbel şi Glasul Tatălui din cer, iar Ioan recunoaşte aspectul Trinitar De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea, cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. (Matei 3:16). 3. Învăţătura lui Isus este pe de – a- ntregul Trinitară, El vorbeşte despre Sine ca cineva care descopere pe Tatăl şi pe Duhul. Isus lucra prin Duhul şi făcea voia Tatălui. Aceste relaţii sunt accentuate în numeroase versete (Ioan 14:7; 9-10). De asemenea Isus promite un înlocuitor. Ioan 14:16  „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt mângâietor (Greceşte: Paraclet, Fapărător, ajutor.), care să rămână cu voi în veac”, şi 9-10. Fiecare Persoană din Trinitate este specificată în mod precis. Duhul purcede de la Tatăl şi Fiul este trimis tot de Tatăl, acest aspect fiind o bază a credinţei creştine. De asemenea ca şi început şi origine în controversa cu evreii Isus afirmă că nu este un numai un fiu a lui David ci că este Domnul lui David, sau Isus le-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu.” (Ioan 8:58), prin care se indică dumnezeirea Lui dar afirmă şi prexistanţa Sa. 4. Însărcinarea dată de Domnul Înviat, înainte de înălţare se referă în mod specific la botezul în   “Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh”, un alt aspect în care conceptul şi realitatea Trinităţii este foarte clară. De asemenea în scrierile Noului Testament răscumpărarea venea dintr-o sursă întreită, iar Pavel explică acest lucru la Rusalii, ea fiind o lucrare a Trinităţi   Faptele Apostolilor 2:32  „Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi Suntem martori ai lui. 33  Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi”. Acest aspect este amintit şi în Corinteni (1Corinteni 12:4-6), sau de Petru (1 Petru 1:3), prin care Harul mântuitor al Fiului ne dă acces la dragostea Tatălui prin părtăşia cu ajutorul Duhului Sfânt. Mulţi iudei monoteişti, au acceptat Trinitatea[27], care nu venea în contradicţie cu credinţa vechi – testamentală. Pentru teologie a rămas ca şi îndatorire să dea o formulare a doctrinei despre Trinitate, a relaţiilor dintre Persoanele care compun Trinitatea, cât şi personalitatea, sau lucrarea pe care o face fiecare dintre Persoanele care formează Trinitatea. De acest aspect s-a ocupat părinţii bisericii, ca Irenaeus, Origen şi Tertulian, din care să rezulte un crez fundamental, păstrat în Biserica Catolică. La Conciliul de la Nicea din 325 d.Cr, condus de Athanasius, şi mai târziu îşi aduce aportul Augustin, rezultă Credeul Atanasian acceptat în bisericile trinitariene şi în ziua de azi. John Calvin dă mai multă claritate conceptului de Trinitate (vezi B. B. Warfield, Calvin and Augustine, 1956, p. 189-284), care intră şi în patrimoniul credinţei reformatorilor. Dacă se priveşte la Persoanele din Trinitate există asemănări dar şi „deosebiri”, pe care doar le enumerăm : „Unitate în diversitate, Egalitate în demnitate Efeseni 3:14 „singurul născut”,  …Iată dece, zic, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos,( Ioan 5:18 ) şi 1 Corinteni 2:10 „ Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu”. Diversitate în acţiune”, prin faptul că sub aspectul soteorologic există o subordonare, Tatăl a trimis pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Fiul este trimis de Tatăl, iar Fiul trimite pe Duhul Sfânt, iar ca şi funcţie Fiul revelează pe Tatăl, iar funcţia Duhului este să reveleze pe Fiul. Ioan 16:14  „El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu, şi vă va descoperi”. Pentru primii creştini Trinitatea a fost mai degrabă o realitatea mântuitoare care mult mai târziu a devenit doctrină sau concept. La modul comprimat Tatăl creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără, iar Duhul Sfânt, printre alte lucrări, face sfinţirea în viaţa credinciosului şi a bisericii. Există implicaţii ale doctrinei despre Trinitatea pe care doar le enumerăm : „a. Înseamnă că Dumnezeu poate fi revelat b. Înseamnă că Dumnezeu poate fi comunicat, c. Înseamnă că Trinitatea este baza oricărei adevărate comuniuni din lume,”Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine, şi Eu în Tine; ca şi ei să fie una în Noi” (Ioan 17:21). d. Conferă varietate vieţii universului.

 7). BOTEZUL LUI ISUS[28] Naşterea lui Isus a fost în planul lui Dumnezeu, a fost una miraculoasă şi unică, controlată de Dumnezeu spre mântuirea noastră, Fiinţă în care se vor împleti divinul cu umanul. Isus s-a identificat cu umanitatea atât prin naştere cât şi prin botez În scenă apare un nou personaj, Ioan Botezătorul care face o profeţie despre Isus amintită şi de ultimul proroc al Vechiului Testament. Maleahi 3:1  „Iată, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. ………..”, în acest caz Ioan fiind mesagerul despre care s-a vorbit înainte cu sute de ani. Ioan prin proclamaţia s-a certifică el însuşi acest lucru şi vesteşte botezul pocăinţei Matei 3:2  „El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Cuvântul grec pocăinţă înseamnă „metonoia – schimbarea minţii” cu 180 de grade, şi este adresată poporului evreu, pentru a se întoarce de la păcatele sale spre Dumnezeu. Cuvântul hamartia (păcat) este strâns legat de metonoia, fiindcă termenul hamartia era folosit atunci când cineva trăgea cu arcul la ţintă şi o rata. În aceşti termeni, cuvântul păcat, înseamnă acelaşi lucru dar în domeniul spiritual şi înseamnă că noi am ratat ceva, voia lui Dumnezeu, iar ţinta noastră ne duce la pierzare. Mesajul lui Ioan a fost că Dumnezeu trimite pe cineva, pe Isus Cristos, ca prin El să putem intra în relaţie cu Dumnezeu. Atunci când ne referim la Împărăţia Cerurilor, acest lucru este ceva real, de domeniul spiritual în care se intră prin pocăinţă. De fapt şi Cristos predică acelaşi mesaj Matei 4:17  „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Este adevărat că Isus a instaurat Împărăţia cerurilor, care a fost în stadiul de început, cu o finalitate în viitor, iar în mintea creştinului şi a bisericii există tensiunea dintre deja – nu încă, o realitate pe care trebuie să o acceptăm. Împărăţia Cerurilor va avea o împlinire şi finalitate în viitor. Ne întoarcem la Ioan Botezătorul care propovăduia în pustia Iudeii prin mesajul „El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Ioan era vocea şi avea misiunea să pregătească calea Domnului Isus, iar rolul predicatorului azi este acelaşi, să predice pocăinţa şi pe Isus Cristos. Pocăinţa însemnă o hotărâre de întoarcere de la păcat, fiind realizată de libertatea omului de a decide acest lucru, iar pocăinţa s-a aflat în centrul mesajului prorocilor din Vechiul Testament şi a Noului Testament, ea fiind strâns legată de credinţa adevărată în Dumnezeu, iar astăzi mesajul creştin trebuie să conţină chemarea la pocăinţă. Exista o promisiune a curăţirii „În ziua aceea, se va deschide casei lui David şi locuitorilor Ierusalimului un izvor pentru păcat şi necurăţie. (Zaharia 13:1) şi ca s-o sfinţească, după ce a curăţat-o prin botezul cu apă prin Cuvânt” (Efeseni 5:26). Ioan era un personaj care nu se încadra în pesajul citadin ci în pustie, şi pe lângă îmbrăcămintea neobişnuită se hărănea   cu lăcuste şi miere, dar în pofida acestui comportament oamenii erau atraşi de el, astfel că locuitorii din Ierusalim şi din Iudea veneau la el pentru a fi botezaţi. Ioan se supunea unei legi din Vechiul Testament prin “legea nazireanului”, care era o formă de dedicare lui Dumnezeu, dar misiunea lui era ceva nou şi viza aspecte din Noul Testament. Această dedicare a lui Ioan faţă de Dumnezeu se vedea şi în exterior, iar omenii au fost motivaţi în felul acesta să treacă la acţiune, să mărturisească păcatele, se botezau în Iordan şi aveau dorinţa să trăiască după voia lui Dumnezeu. Dar au fost şi oameni care în eticheta lor de credincioşi aveau impresia că ritualul botezului le va salvă sufletul. Ioan îi recunoaşte uşor şi îi apostrofează „pui de năpîrci,” iar dacă am fi şi noi etichetaţi în felul acesta în mod sigur ne-am supăra în nesinceritatea noastră dacă există, s-au ne-am pocăi. Ioan a fost îndrăzneţ în vorbire şi nu îl preocupa propria popularitate. Fariseii şi saducheii erau două dintre cele mai importante grupări din iudaism din timpul Domnului Isus. Fariseii aderau la conţinutul întregului Vechiului Testament cât şi la tradiţia rabinică, iar în viziunea lor mântuirea se obţinea prin supunerea faţă de litera legii şi propria lor înţelegere a Scripturi. De asemenea[29] ei nu recunoşteau depravarea omului, iar religia lor era una exterioară (Luca 9:14, 18:9-14), iar pe Mesia îl aşteptau în dimensiunea umană şi eliberarea terestră de sub jugul roman. Saducheii erau religioşi şi deşi pozau în postura de credincioşi, dar ei refuzau multe din învăţăturile din Cuvântul lui Dumnezeu. Ei respingeau învăţătura despre înviere, îngeri,   minuni, nemurire şi judecata viitoare. Ei erau lumeşti şi mai târziu a devenit prigonitori a lui Cristos (Ioan 16:1-4). De asemenea în contrast, un credincios trebuie să aducă roade ale neprihănirii vrednice de pocăinţă,(Faptele Apostolilor 26:20 ), altfel „va fi tăiat şi aruncat în foc”. De fapt la ora aceea o naţiune întreagă era necredincioasă lui Dumnezeu. De asemenea avem şi o presupoziţie falsă cu privire la ce este omul, s-au ar putea să fie (Geneza 3:5-7), aşa cum evreii deşi pretindeau că sunt, de fapt fiii spiritual al lui Avram, pe când în realitate nu mai erau copiii lui Avram. Absenţa roadelor Duhului Sfânt, va aduce în final la o sălbăticire şi o tăiere, şi un foc care va fi judecata lui Dumnezeu. De asemenea botezul este privit într-o dublă dimensiune, a apei şi a focului. Prin conjunţia şi, înţelegem că este vorba de două botezuri, cel cu Duhul Sfânt realizat deja şi cu foc. Focul în Biblie înseamnă judecata lui Dumnezeu care este de domeniul viitorului. Limbile văzute deasupra ucenicilor la Rusalii erau „limbi ca de foc”, fiind vorba de o comparaţie. În consecinţă sunt două botezuri diferite şi trebuie tratate în mod deosebit una unul faţă de celălalt. De fapt Ioan clarifică acest lucru în versetul 12 din text „lopata în mână, va curăţi, va strînge grîul, dar pleava o va arde într’un foc care nu se stinge.”, fiind în mod clar o referire la ziua judecăţii. Momentul cel mai important în textul de faţă este botezul lui Isus, care vine la Ioan să fie botezat. El s-a botezat pentru ca “Se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit!”, s-a identificat şi a reprezentat omenirea, dar aspectul identificării iese cel mai mult în evidenţă. Deşi nu avea păcat şi nu era necesară pocăinţa El s-a botezat, dar a existat şi o implicare şi consacrare în chemarea oamenilor la pocăinţă Mai există un aspect aici fiindcă botezul reprezenta şi moartea lui Isus, lucru pe care ucenicii nu îl înţeleg în acel moment. Ioan a avut un simţământ de nevrednicie când l-a botezat pe Isus, iar Isus avea întâietate. În momentul botezului noi ne identificăm cu moartea Domnului Isus şi o recunoaştem prin botez. De asemenea atunci când Duhul Sfânt în chip de porumbel s-a coborât deasupra lui Isus, El este investit ca şi Mare Preot. Păcatul care a distrus relaţia omului cu Dumnezeu, avea un singur mijloc de rezolvare prin moartea lui Isus prin care se face lucrarea de izbăvire. Aceste lucruri nu sunt de ordin facultativ, ci imperativ şi nu există altă cale. Acest lucru trebuie să fie un sistem de alarmă pentru noi, nu are valoare inspiraţia cuiva, sau altă percepţie, ci este o singură cale aleasă de Dumnezeu şi trebuie să ne conformăm. Dumnezeu a ales,   Isus a acceptat, Duhul Sfânt a asistat lucrarea mântuitoare, iar Dumnezeu a confirmat această cale prin Învierea lui Isus, iar noi nu putem face decât să credem sau să rămânem necredincioşi. În momentul şi contextului botezului avem o dovedire, un argument complet, o realitate a lucrării Sfintei Treimi compusă din Isus, Duhul Sfânt şi Dumnezeu Tatăl. „Isus a ieşit afară din apă…. Duhul lui Dumnezeu pogorîndu-Se în chip de porumbel…. şi din ceruri s’a auzit un glas, Acesta este Fiul Meu prea iubit…”. Aici avem practica botezului pentru viitorii creştini şi mărturia Tatălui despre Fiul, iar egalitatea dintre Persoane este evidentă. Scriptura afirmă că Dumnezeu este o singură Fiinţă, o unitate perfectă a unei naturi, substanţe şi esenţă (Deutronom 6:4, Galateni 3:20), iar dintre Persoanele care compun Treimea nici una nu este Dumnezeu fără celelalte, şi fiecare împreună cu celelalte sunt Dumnezeu. Astfel într-un anume sens Dumnezeu este singular (o unitate), iar în alt sens este o pluralitate, adică Trei Persoane. Fiul lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt posedă aceleaşi atribute ca şi Dumnezeu.

8). BOTEZUL CREDINCIOŞILOR. Aş dori să privim în primul rând forma exterioară a botezului ca şi ritual. Cuvântul vine (din latină ritus, „ceremonie, cult religios”), rezultat din tradiţiile vechi, care se desfăşoară după anumite norme, într-un cadru solemn din existenţa umană în împrejurări deosebite ca naştere, botez, moarte, sau cu ocazia unor sărbători, anotimpuri etc. Ritualul a supravieţuit şi în domeniul laic, de exemplu diferite parade militare, primirea unor şefi de stat etc. De asemenea există şi ritualuri păgâne, dar care nu au de a face cu practica botezului, ci mai mult cu iniţierea celui care îmbrăţişează credinţa păgân respectivă. Botezul în creştinism apare în bisericile tradiţionale şi în toate confesiunile creştine, şi este un procedeu, mijloc sau metodă prin care un credincios intră în comunitatea creştină. Cuvântul grec folosit este “baptízein (βαπτίζειν)” şi înseamnă scufundare. Pentru certificarea termenului există dovezi, în literatura lui Platon (secolul 4 î. Hr.), sau în “Septuaginta, traducerea greacă a Vechiului Testament, termenul baptízein (βαπτίζειν) apare doar de 4 ori”. Termenul apare şi în IV Regi 5,14, cu referire la curăţirea rituală. De asemenea şi Iosif Flaviu foloseşte termenul de “baptismós (βαπτισμός) – Botez”, cu referinţă la botezul lui Ioan. Puternic ancorat în tradiţia creştină ritualul botezului[30], rămâne la aspectul exterior, şi trebuie folosit cu prudenţă, fiindcă întâlnit în toate confesiunile creştine, are înţelesuri diferite. În cultele Neoprotestante[31] Cina şi Botezul, sunt considerate simboluri ale Noului Testament, şi nu taine ca şi în bisericile tradiţionale. El se face prin scufundare în apă în mumele Sfintei Treimi. Porunca vine direct de la Isus, pe care o dă ucenicilor Matei 28:19  “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. El simbolizează îngroparea omului vechi şi învierea omului nou spre o altă viaţă şi o nouă fire. Romani 6:4  “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”. Botezul nu are puterea de a curăţi păcatele, acest lucru se face prin Sângele Mielului, iar mărturia publică a botezului indică faptul că persoana respectivă a primit deja curăţirea. Există persoane care din păcate au procedat aşa ca şi cele din timpul lui Ian Botezătorul Fapte 8:13  “Chiar Simon a crezut; şi după ce a fost botezat, nu se mai despărţea de Filip, şi privea cu uimire minunile şi semnele mari care se făceau” dar….Petru i-a zis: ‘Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani!  Tu n-ai nici parte, nici sorţ în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu, eşti plin de fiere amară.” Petru aduce acelaşi argument în a preciza faptul că botezul nu mântuie. 1 Petru 3:21  “Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos”, Pentru botez sunt necesare credinţa în Isus Cristos, pocăinţa, şi mărturia unui cuget curat. În aceste condiţii copiii nu sunt botezaţi. În sprijinirea ideilor de mai sus se dau câteva referinţe. Faptele Apostolilor 2:38  „”Pocăiţi-vă” le-a zis Petru „şi fiecare din voi să fie botezat în Numele lui Isus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre; apoi veţi primi darul Sfântului Duh”. De asemenea momentul botezului nu trebuie amânat dacă nu există motive bine întemeiate. Faptele Apostolilor 8:36  Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi famenul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?” 37  Filip a zis: „Dacă crezi din toată inima, se poate.” Famenul a răspuns: „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.” Elementul de bază pentru a fi botezat rămâne în primul rând credinţa în Cristos, ca şi punct de plecare, spre viaţă veşnică sau spre osândă veşnică Marcu 16:16  “Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osîndit”. Naşterea din Nou[32], sau regenerarea prin botez, este un rezultat al credinţei pentru o persoană care urmează a fi mântuită. El este un pas în ascultarea credinţei, dare se respinge ideea că fără botez nu poţi fi mântuit.   Botezul trebuie făcut prin scufundare şi exemplifică “identificarea credinciosului cu moartea, îngroparea şi învierea lui Hristos” Romani 6:3  “Nu ştiţi că toţi cîţi am fost botezaţi în Isus Hristos, am fost botezaţi în moartea Lui”? 4  “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”. Dacă se cere ceva în plus se presupune o mântuire prin fapte, se neagă suficienţa morţii şi învierii lui Cristos, pentru că El a plătit pentru toate păcatele noastre   (Romani 5:8; 2 Corinteni 5:21). Plata păcatului care este moartea este trecută din contul fiecărui om care crede prin credinţă în contul lui Cristos (Ioan 3:16; Faptele Apostolilor 16:31; Efeseni 2:8-9) realizată prin Jertfa de pe Cruce. Ca şi o mică concluzie botezul este un pas în ascultarea credinţei, dar nu poate fi cerut în mod categoric pentru mântuire. Există versete care par să indice un alt punct de vedere, dar Biblia afirmă în mod clar că mântuirea se primeşte prin credinţă (Ioan 3:16; Efeseni 2:8-9; Tit 3:5), iar acest lucru înseamnă că versetele respective au o interpretare diferită, fiindcă se poate aminti axioma : Scriptura nu se contrazice pe sine. În timpurile biblice o persoană, se convertea de la o religii la alta se făcea botezul prin care se identifica convertirea. În mintea ucenicilor şi apostolilor ideea că un creştin nu era şi botezat era ceva de neconceput. Regenerarea prin botez nu este biblică, pentru că botezul nu e mântuieşte de păcat, ci eventual de o conştiinţă rea, şi repetăm ce spune Petru. 1 Petru 3:21  “Icoana aceasta închipuitoare vă mântuieşte acum pe voi, şi anume botezul, care nu este o curăţire de întinăciunile trupeşti, ci mărturia unui cuget curat înaintea lui Dumnezeu, prin învierea lui Isus Hristos”. Botezul rămâne ca un simbol a ceea ce s-a petrecut deja în inima credinciosului care a crezut în Cristos ca şi Mântuitor (Romani 6:3-5; Galateni 3:27; Coloseni 2:12) şi este un pas în ascultarea credinciosului pe care fiecare dintre creştini trebuie să îl facă. Alte cerinţe negă suficienţa Jertfei de pe Calvar. Aşa cum deja am amintit botezul[33] se face prin imersiune, pornind de la semnificaţia cuvântului amintit mai sus. Botezul prin turnare este un “oximoron “(Figură de stil care exprimă o ironie subtilă sau un adevăr usturător sub forma asocierii paradoxale a doi termeni incongruenți și aparent incompatibili)”[34] “ – ceva ce se contrazice pe sine”. Botezul prin definiţie înseamnă scufundarea – imersiune în apă. Botezul în apă este singura modalitate prin care se ilustrează identificare cu Cristos a credinciosului. Botezul prin stropire a început odată cu practicare nebiblică a botezului copilot mici. Botezul prin scufundare indică o schimbare radicală în viaţa credinciosului, părăsirea unei vieţi vechi cu trăirea în păcat spre o viaţă nouă şi sfântă în noua creaţie. 2 Corinteni 5:17  “Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi”. Botezul are importanţă[35] pentru creştin, pentru că în primul rând este o mărturisire publică şi intrarea credinciosului în Biserică, respectiv comunitatea creştină. De asemenea sunt necesare două condiţii principale : “(1) persoană care urmează să se boteze trebuie să creadă în Iisus Hristos ca Mântuitor personal, şi (2) acea persoană trebuie să înţeleagă ce semnificaţie are botezul. Dacă o persoană îl recunoaşte pe Domnul Iisus ca Mântuitor personal, se poate boteza. Dacă se reia puţin ideea în cultele Neoprotestante botezul are o semnificaţie ca un simbol, care prezintă în mod indirect identificarea cu Cristos, şi nu taină ca în bisericile tradiţionale. Botezul se face prin scufundare în numele sfintei Treimi. El simbolizează înmormântarea omului vechi şi învierea omului nou în Cristos. Botezul este legat strâns de credinţa în Isus Cristos, iar numai o persoană matură poate să creadă, nu şi un copil. Mântuirea şi osânda sunt legate de credinţă sau necredinţă în Cristos şi este o decizie personală. Marcu 16:16  „Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osîndit”. El implică ascultarea credinciosului de voia lui Dumnezeu şi este o identificare a credinciosului cu moartea şi Învierea lui Isus Cristos. Naşterea din Nou se poate produce în momentul convertirii şi a botezului, ea este o lucrare a Duhului Sfânt, dar sunt şi oameni care se botează formal doar ca ritual, fără aportul Duhului Sfânt iar omul respectiv nu va fi mântuit. Accentul botezului cade pe mărturia unei conştiinţe curate, este o cerinţă pentru a intra în comunitatea creştină şi botezul exemplifică părăsire păcatului pentru o viaţă nouă. Importanţa botezului este mare pentru că presupune schimbarea inimi, iar mărturia publică, este o identificare, dedicare şi proclamare. Botezul a fost practicat de Isus, apostoli, Biserica primară şi este un model pentru noi în ziua de astăzi. La botez Isus a primit în mod public confirmarea de Fiu al lui Dumnezeu, dar trebuia să fie dovedită prin : izbândă asupra ispitei, şi biruinţă prin Cruce şi Înviere. Botezul reprezintă şi intrarea în Noul Legământ, în care intră neamurile şi acei din poporul evreu care au crezut. Isus Hristos şi Ioan Botezătorul, au predicat acelaşi mesaj, “al pocăinţei“. Botezul pocăinţa şi credinţa sunt evenimente inseparabile iar numele de creştin trebuie confirmat prin botez, care este o poruncă, intrarea în Noul Legământ, urmat de o viaţă de sfinţenie. Botezul mai înseamnă a intra pe uşă şi a merge pe cale. Ioan 10:9  „Eu Sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi, şi va găsi păşune”. Călcarea Legământului, înseamnă părăsirea Bisericii, şi în consecinţă o viaţă fără sfinţenie. Botezul în Numele Trinităţii este un eveniment (scufundarea în apă), dar şi un proces de o viaţă. El înseamnă şi dragostea lui Dumnezeu, sfinţenia Sa, mila, justiţia, apa vie, pâinea vieţii, curăţit, mângâiat, şi o mărturie despre Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. La abordarea Trinităţii am încercat să prezentăm câteva Nume a Tatălui, a Fiului, a Duhului Sfânt, care în gândirea poporului evreu sunt legate de calităţile Lor sau de evenimente, acţiuni, dar trebuie să facem precizarea că divinitatea nu are cum să aibă în mintea omului ca idee generală, sau să reflecte corect o realitatea dincolo de înţelegerea noastră, ori să posede o noţiune completă despre divinitate, omul fiind o fiinţă finită. Botezul ţine şi de sinceritatea credinciosului indiferent de circumstanţe. Faptele Apostolilor 9:18  „Chiar în clipa aceea, au căzut de pe ochii lui un fel de solzi; şi el şi-a căpătat iarăşi vederea. Apoi s-a sculat, şi a fost botezat”. Amin.

 9). CONCLUZII. Având trei mari secţiuni, suntem conştienţi de repetare unor învăţături, citate biblice şi afirmaţii despre botez, dar acest lucru este inevitabil, fiidcă am privit botezul din   trei mari perspective şi anume botezul creştin, botezul lui Isus şi botezul credincioşilor. Reluăm ideea şi reamintim că între Vechiul Testament şi Noul Testament au fost 400 de ani de tăcere în care Dumnezeu nu a mai vorbit prin proroci, ultimul fiind Maleahi. Poporul avea legea lui Dumnezeu dată prin Moise sub forma Vechiului Testament, numită Septauginta – LXX – o, traducere din ebraică în greacă realizată în Alexandria în secolul al – III- lea î.Cr. sub Ptolemeu al – II –lea care era şi un Canon, dar scris pe suluri separate. Evanghelia după Matei este o punte între cele două Testamente, culegând informaţii şi prorocii din Vechiul Testament cu realizare în Noul Testament, cu privire la Mesia şi Împărăţia Cerurilor. La împlinirea vremii „Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege”, (Galateni 4:4), Dumnezeu trimite pe Fiul care s-a Întrupat ca şi om, ca dată aproximativă în anul 4 B.C. numit şi   „Anno Domini”  sau  în anul Domnului”, când s-a născut Isus în Betleem. În perioada respectivă pe scena istorie se afla poporul roman, grecii şi evreii care erau sub ocupaţie romană. Cristos rupe istoria în două înainte şi după Cristos, ca eveniment care nu se poate repeta în istorie. Avem evenimente istorice care sunt necomutabile ca Revelaţia Generală şi Revelaţia Specială, după care prin Duhul Sfânt urmează alte procese ca şi canonizare, păstrarea, traducerea, observarea, insuflarea, inspirarea Iluminare,   Interpretare şi aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu. În ceea ce priveşte pe Mesia Unsul Cristosul, evenimente importante sunt   Întruparea,  viaţa şi învăţăturile lui Isus, Moartea  lui Hristos, pe Cruce, Învierea  Înălţarea la cer şi poziţia de autoritate şi putere pe care o deţine acum la dreapta Tatălui Fapte 7:56  „şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” La încheierea scrierii Vechiului Testament, imperiul Medo- Persan, domina lumea ca la venirea lui Isus imperiul Roman are rol de asupritor. Trecem peste cei 400 de ani şi evenimentele petrecute, care au afectat religia şi închinarea poporului evreu pentru a ne readuce aminte câteva dintre partidele importante din vremea lui Isus ca Fariseii, Saducheii, Cărturarii, Irodienii, Esenienii, Zeloţii, şi alte partide fiecare cu specificul lui. Închinarea se făcea în Templu şi în Sinagogi, iar ca for superior era Soborul. Isus însuşi predică Împărăţia Cerurilor Matei 4:17  „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” De asemenea avem două mari puncte de repere din viaţa lui Isus „de atunci în colo”, primul ca debut, iar al doilea ca o prevestire care viza Crucea. Este demnă de remarcat şi Predica de pe Munte care este considerată o mini-evanghelie. Acolo este prezentat portretul cetăţeanului care va face parte din Împărăţia Cerurilor. De asemenea sintagma „a-ţi auzit dar Eu vă spun”, se repetă de şase ori, iar Cristos se pune deasupra legii lui Moise. Problema evreilor era că peste Legea dată de Dumnezeu prin Moise s-a suprapus învăţătura rabinilor, poporul evreu aştepta un Mesia terestru eliberator de sub jugul roman, ei au pierdut cu puţine excepţii dimensiunea spirituală a împărăţiei, şi în consecinţă l-au respins pe Isus, aşa cum mulţi creştini o pierd astăzi. În creştinismul actual în cultele Neoprotestante cina şi botezul sunt numite sacramente ca şi în Biserica Primară conform învăţăturilor din Noul Testament. Botezul a fost prefigurat şi în Vechiul Testament sub diferite forme, cu referinţă la Potop, tăierea împrejur, trecerea mării Roşii, dar este greu de crezut că oamenii din timpul acela au înţeles semnificaţia ulterioară a acestor acte sau întâmplări. Acest lucru nu înseamnă că nu erau credincioşi, iar noi privim în trecut şi vedem Reveleţia progresivă a lui Dumnezeu în istorie, înţelegem mai mult, dar avem şi o mai mare responsabilitate. Nu toţi care se botează sunt mântuiţi, este suficient să ne amintim ce spune Ioan Botezătorul. În Noul Testament botezul creştin a fost poruncit de Isus, mai târziu de apostoli şi a fost practicat de Biserica primară. El se făcea în numele lui Tatălui a Fiului şi a Duhului Sfânt. Mai târziu pentru bisericile tradiţionale cina şi botezul erau două din cele şapte taine. Au existat şi forme „necreştine” de botez, sub aspectul curăţirilor, este cazul lui aman, David, dar spălarea ca ritual implica şi curăţirea prin Cuvântul lui Dumnezeu. Iudaismul practica aceste forme de curăţiri, dar el era diferit cu mult în esenţă de botezul iniţiat de Ioan Botezătorul, de Isus, iar mai târziu de apostoli şi de Biserica Apostolică. Botezul în Noul testament a avut originea în spălările ceremoniale ale evreilor, şi de la acestea s-a ajuns la botezul făcut de Ioan Botezătorul de Isus, apostoli şi mai târziu de Biserica Primară. La Rusalii botezul a fost aprobat şi ratificat prin Duhul Sfânt. Botezul lui Ioan era un act premergător pentru botezul lui Isus, implicit botezul creştinilor. Deşii mulţi practică botezul el nu are un caracter exclusiv mântuitor şi este suficient să ne gândim la apostrofările făcute de Ioan Botezătorul cu privire la nesinceritatea unor iudei care veneau la el să fie botezaţi aşa cum fac mulţi dintre musulmanii de azi din oportunism. Acest lucru este o realitate şi sub acest ritual o serie de credincioşi se simt foarte confortabil. De fapt au fost două botezuri, pentru că focul indică în Biblie judecata lui Dumnezeu, care încă nu a venit Matei 3:11  „…..El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc”. Atunci când Ioan îl vede pe Isus face afirmaţia de căpetenie : „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii”! Momentul botezului a dovedit ascultarea lui Isus faţă de Tatăl, era de origine divină şi s-a identificat cu întreaga rasă umană. În momentul botezului au fost prezente toate Persoanele din Trinitate Luca 3:22  „şi Duhul Sfânt S-a pogorât peste El în chip trupesc, ca un porumbel. Şi din cer s-a auzit un glas, care zicea: „Tu eşti Fiul Meu …….” . După botez urmează ispitirea lui Cristos, implicit ispitirea tuturor credincioşilor din toate timpurile. În timpul Biserici Apostolice, botezul s-a făcut conform învăţăturilor din Noul Testament, iar primii oameni care s-au convertit îi găsim în Faptele Apostolilor, el se prezintă sub mai multe interpretări ca expresie a pocăinţei, a credinţei, o iertare a păcatelor, apel către Dumnezeu, un cuget curat, înnoire a credinciosului, o angajare şi intrarea creştinului în rândul credincioşilor. Daca se analizează aceste aspecte suma lor este un adevăr biblic. Botezul se făcea în numele lui Isus. El era completat cu punerea mâinilor şi existau diferite păreri cu primirea Duhului Sfânt care se făcea în timpul botezului, a punerii mâinilor, dar ambele variante sunt adevărate. De fapt nu poţi nici măcar să crezi în Isus, sau să te consideri păcătos pentru că acest lucru ţine de activitatea Duhului Sfânt Ioan 16:9  “În ce priveşte păcatul: fiindcă ei nu cred în Mine”, dar se poate şi invers şi astfel devii creştin. Astfel prin credinţă contactul dintre om şi divinitate se realizează prin intermediul Duhului Sfânt. Ioan scrie despre botez iar sibolismele au primit diferite interpretări ca începutul unei vieţi noi în Cristos, apă plus puterea Duhului, curăţire şi înnoire, iar ideea de bază este lucrarea Duhului Sfânt. Nici un narator al noului Testament nu pune semnul de egalitate între botez şi Naşterea din Nou. Referinţele date de Pavel despre botez se fac cu privire la faptul că el este făcut în numele şi contul lui Isus, fiind considerat unul din temeliile creştinismului. În textele de bază Pavel face referinţă la botez la îngroparea cu Cristos, a vieţii creştinului dinainte de botez şi la ieşirea din apă, învierea cu Cristos cu aspect escatologic. Botezul este şi un simbol permanent în viaţa de creştin, iar pecetea Duhului Sfânt indică natura şi darul lui Dumnezeu. Momentul botezului şi a Naşterii din Nou, pot să nu fie concomitente dar să aibă un aspect punctual, sau un proces limitat în timp în viaţa credinciosului. Aş dori să readuc aminte faptul că cele prezentate mai sus, nu sunt o finalitatea a crezului creştin care a fost definitivat ca şi conţinut cam pe la sfârşitul secolului întâi. Cu privire la botezul copiilor mici şi astăzi există diferenţe de opinii foarte mari. Bisericile tradiţionale îl practică pe când Bisericile Neoprotestante nu sunt de acord cu aşa ceva. Atunci când abordăm această problemă sursa de inspiraţie trebuie să fie Biblia şi nu dogma bisericii. Dacă botezul este privit ca o expresie a credinţei, este greu să accepţi botezul copiilor, fiindcă ei nu au discernământ Pavel aminteşte acest lucru în 1 Corinteni 7:14   şi se opune acestei practici. Există o vrâstă a responsabilităţi, care aplicată la copii diferă de la individ la individ dar şi este diferită în funcţie de naţiunea respectivă sau timpul şi cultura vremii la un moment dat. Pe de altă parte Dumnezeu care este bun şi drept nu va trimite în Iad persoană lipsite de discernământ. Atunci când ne gândim la Jertfa lui Cristos ca suficientă pentru a mântui o omenire întreagă, ea se poate aplica şi la copiii sau la handicapaţi mintal. Nu este bine să dăm verdicte categorice în sensul acesta ci se poate afirma că Dumnezeu este iubitor şi sfânt, plin de îndurare, drept, plin de milă, iar tot ce face este just. Dacă ne uităm în istorie la felul cum a evoluat botezul ca şi ritual am văzut destule diferenţe dogmatice. În timpul Bisericii primare botezul s-a făcut conform cu învăţăturile din Noul Testament. La început botezul s-a făcut în numele lui Isus, iar mai târziu s-a folosit formula trinitară de Botez şi prin scufundare. Şi Biserica Catolică a procedat în felul acesta până în secolul VII. Ulterior lucrurile se schimbă şi botezul ca rit se îmbogăţeşte cu haine albe, formule de botez, „lepădare de satana”, iar botezul copiilor mici se generalizează pentru a fi mântuiţi de păcatul strămoşesc. Astfel sacramentul era ca şi o ştampilă pe cel botezat. De la Constantin cel Mare, conţinutul învăţăturii creştine nu mai era din Noul Testament, ci Biserica hotăra acest lucru prin Concilii. Această practica este valabilă şi astăzi în Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică. În Evul Mediu scolastic lui Aristotel a influenţat gândirea bisericii, iar lui Augustin ia fost schimbată gândirea religioasă de scolosatică care era un sistem filozofic steril. Se ajunge de la Dumnezeu ca şi cauză principală, la apă care este cauza instrumentală, ca act al iertării păcatului strămoşesc. Şi preotul îşi are rolul lui prin intenţie actului respectiv. De la scufundarea prin apă s-a trecut la stropire în Biserica Catolică dar nu şi în bisericile răsăritene care prin scufundarea în apă de trei ori simbolizează timpul petrecut de Isus în locuinţa morţilor. Adulţii când efectuează botezul se fac părtaş la moartea şi Învierea lui Isus, învăţătură dată de Chiril din Alexandria. În momentul în care se produce Reforma Protestată din Occident, actul botezului se apropie de semnificaţia originală, dar fără să scape în totalitate de tradiţie. Luther percepe botezul, prima dată ca şi un ritual dar şi ca pe ceva continuu, prin pocăinţă care este un proces. Ulrich Zwingli, gândeşte aproximativ la fel prin care cina şi botezul sunt simboluri care indică o realitate, iar Calvin vede botezul ca şi un zălog pentru credincios, mila lui Dumnezeu şi nu consideră botezul ca şi ceva necesar mântuirii. Anabaptiştii preiau din aceste învăţături, ei văd botezul ca un simbol al alianţei omului cu Dumnezeu, iar prin predicare Dumnezeu dăruieşte oamenilor mântuirea prin Cristos în Noul Legământ. Alte ramuri ale reformei resping botezul cu apă şi acceptă doar botezul cu Duhul Sfânt. Biserica Catolică reacţionează la evenimentul Reformei şi introduce în mod obligatoriu botezul copiilor mici, în Conciliul de la Tren în plus iniţiază şi o contra reformă, de ordin spiritul şi moral. În perioada modernă teologii raţionalişti consideră că prin botez omul este introdus în religia adevărată. Întrebarea este care din multiplele biserici sau confesiuni este adevărată pentru că fiecare susţine   că este posesoarea adevărului dat nici una deţine adevărul la modul absolut. Unele din bisericile liberale ignoră ritul botezului, dar oferă libertatea ca cel care doreşte să fie botezat, să îl facă în bisericile care practică botezul. Penticostalii consideră că ritualul botezului cu apă este completat de cel al botezului cu Duhul Sfânt. Astăzi botezul diferă mult de la o confesiune la alta prin interpretări diferite, cu aceiaşi bază Biblia. În bisericile tradiţionale naşii mărturisesc credinţa în locul copilului care este botezat, iar în religia protestantă şi romano-catolică, se face o reconfirmare a botezului mai târziu la vrâsta adolescenţei. În cultele Protestante şi Neoprotestante adulţii sunt cei care se botează, ocazie prin care îşi mărturisesc credinţa, iar ritualul botezului are aceiaşi semnificaţie ca în Biserica Primară şi este desprinsă din Noul Testament. Botezul se face prin scufundare, iar formulele de botez au cam aceiaşi esenţă. Sunt comunităţi creştine care nu recunosc Trinitatea şi botezul se face doar în numele lui Isus, sau în numele lui Iehova, cum este cazul Martorilor lui Iehova. De asemenea se poate reaminti botezul de urgenţă care este o excepţie. Aceste particularităţi confesionale, sunt excepţii dar în general toate confesiunile creştine practică botezul sub o formă sau alta. El este şi un semn al Noului Legământ pe care omul îl face cu Dumnezeu, iar ritualul este efectuat de preot, pastor sau prezbiter fiind o decizi personală a candidatului, aspect găsit în mediul Neoprotestant. Atunci când se face referire la Persoane lui Isus Cristos, este necesar a ne reaminti că este o Persoană din Trinitate, egală în esenţă cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt şi vine din eternitate fiind coexistent cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. A intrat în lume prin naşterea din fecioară şi a devenit om ca şi noi, pentru că o divinitate nu are cum să moară. Pentru răscumpărarea păcatelor trebuia să fie om şi divin în acelaşi timp pentru ca sub aspect soteorologic lucrarea de mântuire   păcatelor omenirii să aibă o valoare universală. Sub aspectul lucrării de mântuire s-a supus voinţei Tatălui şi Duhului Sfânt. Prin botez s-a identificat cu întreaga rasă umană fiind denumit şi al doilea Adam şi a ieşit biruitor. Acum stă la dreapta Tatălui, ca Împărat, Mare Preot, Avocat şi Mijlocitor. După Înălţarea la cer Isus va reveni şi va ridica Biserica sus în cer şi va instaura Împărăţia Cerurilor. Matematica lui Dumnezeu diferă de matematica oamenilor iar pentru noi în ceea ce priveşte conceptul de Trinitatea este o acceptare mai mult decât   o înţelegere a lui. În mintea umană finită 3=1şi 1=3, este imposibil de înţeles, totuşi Trinitatea se regăseşte pe paginile Scripturii în Vechiul Testament dar mai clar în Noul Testament. Ea devine un crez al bisericii dezvoltat mai târziu de părinţii bisericii acceptată în secolul V. De la Dumnezeu unul în credinţa monoteistă a poporului evreu, s-a ajuns la Dumnezeu în trei Persoane, fiecare dintre ele având atributele dumnezeiri, fiind Persoane distincte şi în acelaşi timp Dumnezeu. Ele există din veşnicii, sunt egale în esenţă şi legate împreună prin dragoste. În Vechiul Testament găsim pasaje în care sunt prezente mai multe Persoane, iar lucrarea şi existenţa unor lucruri este rezultatul unei surse întreite. Chiar din Geneza găsim afirmaţia „ să facem”, iar Ymago Dey se regăseşte în fiinţa umană. În Geneza 1:1, este utilizat cuvântul „Elohim” care are sensul de plural. Cuvântul şi Duhul se regăsesc în numeroase texte începând de la facerea lumii, iar Cuvântul este personificat fiind egal ca înţelepciunea lui Dumnezeu, fiind de fapt vorba despre Fiul, iar Duhul este acela care vine peste proroci fiind o sursă de binecuvântare, putere fizică curaj alte lucrări, cauze şi efecte. Regăsim forme asociate între Îngerul lui Iahve şi Îngerul   Domnului care au acelaşi statut. Divinitatea este dată în virtutea unui drept lui Mesia Unsul, Isus Cristos. Cei trei “membri” ai Trinităţii[36] sunt prezentaţi distinct în diverse pasaje biblice, astfel: În Vechiul Testament, „DOMNUL” se este prezentat ca „Domn” (Geneza 19:24). „DOMNUL” care are un „Fiu” (Psalmul 2:7, Proverbe 30:2-4). Duhul Sfânt este reprezentat distinct faţă de „DOMNUL” (Numeri 27:18) şi faţă de „Dumnezeu” (Psalmul 51:10-12). Dumnezeu Fiul este prezentat distinct faţă de Dumnezeu Tatăl (Psalmul 45:6-7; Evrei 1:8-9). În Noul Testament, în Ioan 14:16-17, Iisus se adresează Tatălui despre trimiterea unui Ajutor (Mângâietor), şi anume Duhul Sfânt. Fiecare membru al Trinităţii este Dumnezeu: Tatăl este Dumnezeu, a se vedea Ioan 6:27; Romani 1:7,  Fiul este Dumnezeu Ioan 1:1, Evrei 1:8; 1 Ioan 5:20, Duhul Sfânt este Dumnezeu Faptele Apostolilor 5:3-4; 1 Corinteni 3:16 (Cel care locuieşte în cei credincioşi este Duhul Sfânt, Romani 8:9; Ioan 14:16-17; Subordonarea în cadrul Trinităţii: Duhul Sfânt se subordonează Tatălui şi Fiului, în timp ce Fiul se subordonează Tatălui. Sarcinile fiecărui membru al Trinităţii: Tatăl este sursa sau cauza definitorie apariţia universului (1 Corinteni 8:6; Apocalipsa 4:11); revelaţia divină (Apocalipsa 1:1); 3) mântuirea (Ioan 3:16-17); şi lucrărilor lui Iisus pe pământ (Ioan 5:17; 14:10). Tatăl este Cel care INIŢIAZĂ toate aceste lucruri. Fiul este “agentul” prin care Tatăl a împlinit următoarele lucrări: 1) crearea şi existenţa universului (1 Corinteni 8:6; Ioan 1:3; Coloseni 1:16-17); 2) revelaţia divină (Ioan 1:1; Matei 11:27, Apocalipsa 1:1); şi 3) mântuirea (2 Corinteni 5:19, Ioan 4:42). Tatăl face toate aceste lucruri prin Fiul Său, care acţionează ca “agent” al Său. Duhul Sfânt este modalitatea prin care Tatăl face următoarele lucrări: crearea şi existenţa universului (Geneza 1:2; Iov 26:13; Psalmul 104:30); revelaţia divină (Ioan 16:12-15, 2 Petru 1:21); 3) mântuirea (Ioan 3:6, 1 Petru 1:2); şi lucrările lui Iisus (Isaia 61:1; Faptele Apostolilor 10:38). Astfel, Tatăl face toate aceste lucruri prin puterea Duhului Sfânt”. Dumnezeu se descopere prin cele două forme ale Revelaţiei, cea mai completă fiind momentul când Cuvântul s-a făcut om Evrei 1:3  „El, care este oglindirea slavei Lui şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Lui, a făcut curăţirea păcatelor, şi a şezut la dreapta Măririi în locurile prea înalte”, Ioan botezătorul era conştient de prezenţa Duhului Sfânt, iar predicarea lui a avut un aspect trinitar, cu referinţă la Isus Matei 3:3  „Ioan acesta este acela care fusese vestit prin proorocul Isaia, când zice: „Iată glasul celui ce strigă în pustie: „Pregătiţi calea Domnului, neteziţi-I cărările.” Descoperirea conceptului de Trinitate se poate împărţi în etape ca Vestirea naşterii lui Isus, Botezul lui Isus moment în care sunt prezente toate Persoanele din Trinitate De îndată ce a fost botezat, Isus a ieşit afară din apă. Şi în clipa aceea, cerurile s-au deschis, şi a văzut pe Duhul lui Dumnezeu coborându-Se în chip de porumbel şi venind peste El. (Matei 3:16, – 17  Şi din ceruri s-a auzit un glas, care zicea: „Acesta este Fiul Meu prea iubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” De asemenea învăţătura lui Isus este trinitară şi El se identifică cu Tatăl Ioan 10:30  „Eu şi Tatăl una Suntem.” De asemenea la Rusalii Pavel explică răscumpărarea în termeni trinitari Fapte 2:32  „Dumnezeu a înviat pe acest Isus, şi noi toţi Suntem martori ai lui. 33  Şi acum, odată ce S-a înălţat prin dreapta lui Dumnezeu, şi a primit de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, a turnat ce vedeţi şi auziţi”. Porunca dată de Isus în Marea Trimitere are un aspect trinitar Matei 28:19  „Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Pentru un iudeu monoteist era greu de acceptat aşa ceva totuşi mulţi au crezut. În Trinitate există uniune, părtăşie dar şi deosebiri în lucrare şi le enumerăm doar : Unitate în diversitate, Egalitate în demnitate Diversitate în acţiune”, aspecte care implică faptul că Dumnezeu poate fi revelat Dumnezeu poate fi comunicat. Trinitatea este baza oricărei adevărate comuniuni din lume, şi conferă varietate vieţii universului iar acestea sunt doar o parte din lucrurile pe care le ştim. „O, adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui, şi cât de neînţelese sunt căile Lui! Şi în adevăr, „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui?” ” (Romani 11:33-34). Întruparea lui Isus a fost în planul lui Dumnezeu, iar botezul a constituit practic debutul lucrări Sale. Prin botez Isus se identifică cu întreaga rasă umană şi să împlinesc ce este scris. „Se cade să împlinim tot ce trebuie împlinit!”. Acest aspect implică şi o dedicare, implicare, punctul forte fiind Crucea. Ioan Botezătorul este mesagerul care îi anunţă dinainte apariţia ca mântuitor a lumii în postura de Miel care ridică păcatele lumii. Ioan se simte nevrednic în momentul în care îl botează pe Isus, la fel şi apostolul Pavel spune „După ei toţi, ca unei stârpituri, mi S-a arătat şi mie” (1 Corinteni 15:8), sentiment pe care trebuie să îl aibă fiecare creştin. În momentul când Ioan vede Duhul Sfânt în chip de porumbel peste Isus, Cristos este investit ca Mare Preot, iar mântuirea se primeşte în termenii lui Dumnezeu “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele apostolilor 4:12). Acest lucru nu este ceva facultativ ci este un imperativ. Dumnezeu a ales termenii prin care se obţine mântuirea, Isus acceptă să facă voia lui Dumnezeu, asistat de Duhul Sfânt, iar la modul foarte concentrat Dumnezeu creează alege şi chemă, Cristos răscumpără iar Duhul Sfânt sfinţeşte. Şi Ioan şi Isus vestesc Împărăţia Cerurilor prin care se intră prin pocăinţă, care înseamnă o schimbare a minţii. Isus a instaurat Împărăţia cerurilor, dar este în desfăşurarea, creşte dar nu a ajuns la final şi se creează o tensiune dintre deja – nu încă, atât în viaţa creştinului cât şi în viaţa spirituală a bisericii iar finalitatea sau împlinirea ei va fi în viitor. Pocăinţa este definită ca întoarcerea de la păcat la căile Domnului pentru poporul israel, iar pentru necredincioşi înseamnă părăsirea păcatului spre o viaţă de sfinţenie, prin care se intră în relaţie de părtăşie cu Dumnezeu. Pocăinţa în toate cazurile este legată de credinţa în Dumnezeu şi Isus Cristos. O falsă pocăinţă este recunoscută uşor „Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţa voastră. (Matei 3:8). Cel   care nu aduce roade “va fi tăiat şi aruncat în foc”, cu vizare la individ dar şi la o naţiune întreagă. O presupoziţie falsă nu duce omul la mântuire, aşa cum evreii susţineau că au ca tată pe Avram, realitatea fiind cu totul alta. La fel se întâmplă şi în creştinismul actual în majoritatea cazurilor se bazează pe forme fără fond. Botezul este privit într-o dublă dimensiune, cu apă şi în Duh, iar mai târziu cu foc. Cele două aspecte ale botezului trebuie tratate diferit fiindcă focul în Biblie înseamnă judecat lui Dumnezeu, fapt care încă nu s-a petrecut. În final cei care nu aduc rod vor fi aruncaţi în foc Matei 3:12  „Acela Îşi are lopata în mână, Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, şi Îşi va strânge grâul în grînar; dar pleava o va arde într-un foc care nu se stinge.” La fel în momentul botezului fiinţa umană este îngropată cu Cristos, şi la ieşirea din apă simbolizează învierea în şi cu Cristos la modul spiritual acum, cu aspect escatologic în viitor, la propriu. Reluăm ideea şi vedem că la botezul lui Isus sunt prezente toate Persoanele sfintei Treimi. „Isus a ieşit afară din apă…. Duhul lui Dumnezeu pogorîndu-Se în chip de porumbel…. şi din ceruri s’a auzit un glas, Acesta este Fiul Meu prea iubit…”. Este cea mai clară reprezentare a Treimii, fiind suficient să numeri până la trei. În cultele Neoprotestante botezul este înţeles ca un simbol şi nu taină ca în bisericile tradiţionale. Botezul se face prin scufundare în numele sfintei Treimi. El simbolizează înmormântarea omului vechi şi învierea omului nou în Cristos. Botezul este legat strâns de credinţa în Isus Cristos, iar numai o persoană matură poate să creadă, nu şi un copil. Mântuirea şi osânda sunt legate de credinţă sau necredinţă în Cristos şi este o decizie personală. El implică ascultarea credinciosului de voia lui Dumnezeu şi este o identificare a credinciosului cu moartea şi Învierea lui Isus Cristos. Naşterea din Nou se poate produce în momentul convertirii şi a botezului, ea este o lucrare a Duhului Sfânt, dar sunt şi oameni care se botează formal doar ca ritual, fără aportul Duhului Sfânt iar omul respectiv nu va fi mântuit. Accentul botezului cade pe mărturia cugetului curat, este o cerinţă pentru a intra în comunitatea creştină, el exemplifică părăsire păcatului pentru o viaţă nouă. Importanţa botezului este mare pentru că presupune schimbarea inimi, mărturia publică, este o identificare, dedicare şi proclamare. Botezul a fost practicat de Isus, apostoli, Biserica primară şi este un model pentru noi în ziua de astăzi. La botez Isus a primit în mod public confirmarea de Fiu al lui Dumnezeu, dar trebuia să fie dovedită prin : izbândă asupra ispitei, şi biruinţă prin Cruce şi Înviere. Botezul reprezintă şi intrarea în Noul Legământ, în care intră neamurile şi acei din poporul evreu care au crezut. Isus Hristos şi Ioan Botezătorul, au predicat acelaşi mesaj, “ al pocăinţei “ Botezul pocăinţa şi credinţa sunt evenimente inseparabile Numele de creştin trebuie confirmat prin botez, care este o poruncă, intrarea în Noul Legământ, urmat de o viaţă de sfinţenie. Călcarea Legământului, înseamnă părăsirea Bisericii, şi o viaţă fără sfinţenie. Botezul în Numele Trinităţii este un eveniment (scufundarea în apă), dar şi un proces de o viaţă. El înseamnă şi dragostea lui Dumnezeu, sfinţenia Sa, mila, justiţia, apa vie, pâinea vieţii, curăţit, mângâiat, şi o mărturie despre Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. La abordarea Trinităţii am încercat să prezentăm câteva Nume a Tatălui, a Fiului, a Duhului Sfânt, care în gândirea poporului evreu sunt legate de calităţile Lor sau de evenimente, acţiuni, dar trebuie să facem precizarea că Divinitatea nu poate fi cuprinsă în concepte omeneşti. „Pe când îşi urmau ei drumul, au dat peste o apă. Şi famenul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?” (Faptele apostolilor 8:36) Amin.

10). BIBLIOGRAFIE

Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI Editura Lumina Lumii

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

Tenney, C.   Merrlill   STUDIU AL   NOULUI TESTAMENT,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Ritual

Sait https://dexonline.ro/definitie/oximoron

Index tematic de termeni şi nume din Biblie

Sait https://gotquestions.org/Romana/Biblia-Trinitatea.html

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/botez.html

Sait https://gotquestions.org/Romana/varsta-responsabilitatii.html

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

Sait https://dexonline.ro/definitie/scolastică

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/trinitate.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/trinitate.html

Mărturisirea de credință Baptistă http://www.baptist-tm.ro/

Sait https://gotquestions.org/Romana/mantuirea-prin-botez.html

Sait https://gotquestions.org/Romana/Modalitatea-botezului.html

Sait https://gotquestions.org/Romana/Crestin-botez.html

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

Ardelean Viorel.

[1] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

[2] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 129

[3] n. b. informaţie nesigură

[4] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[5] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[6] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

[7] Tenney,   C. Merrlill     STUDIU AL   NOULUI   TESTAMENT pag 129-132

[8] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

[9] Dicţionar Biblic pag 814-815

[10] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

[11] Index tematic de termeni şi nume din Biblie pag 37

[12] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

[13] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[14] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/botez.html

[15] Dicţionar Biblic pag 165

[16] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/botez.html

[17] Dicţionar Biblic pag 166

[18] Sait https://gotquestions.org/Romana/varsta-responsabilitatii.html

[19] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

[20] Sait https://dexonline.ro/definitie/scolastică

[21] Sait   https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

[22] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

[23] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez

[24]  O scurtă mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[25] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/trinitate.html

[26] Dicţionar Biblic pag   1312

[27] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/trinitate.html

[28] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[29] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[30] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Botez#Ritualul_Botezului

[31] Sait Mărturisirea de credință Baptistă http://www.baptist-tm.ro/

[32] Sait https://gotquestions.org/Romana/mantuirea-prin-botez.html

[33] Sait https://gotquestions.org/Romana/Modalitatea-botezului.html

[34] Sait https://dexonline.ro/definitie/oximoron

[35] Sait https://gotquestions.org/Romana/Crestin-botez.html

[36] Sait https://gotquestions.org/Romana/Biblia-Trinitatea.html

A ramas …si mai putin…

Publicat în  de uceniciifbi

Pastor Vladimir Pustan

„Spuneţi-le oamenilor că a mai rămas puţin… Clepsidra timpului înghite ultimele fire de siliciu după care va exploda în veşnicie.

Spuneţi-le oamenilor că joaca de-a biserica se poate finaliza cu căderea în bot în hăul iadului. Nu programele noastre sofisticate Îl bucură pe Domnul. În filarmonici sunt cântăreţi mai buni decât ai noştri, la televizor găsim oratori mai străluciţi decât cei ce se învârt pe lângă amvoanele noastre.

Spuneţi-le oamenilor că păcatele mici cântăresc greu la judecată. O pietricică în pantof te aşează jos, iar de acolo poţi privi strâmb vulpile mici ce-ţi zâmbesc albastru.

Spuneţi-le oamenilor că praful de pe Biblii va fi folosit de îngeri ca probă în condamnarea noastră…

Lăsaţi cuvintele găunoase şi ebraice şi vorbiţi-le oamenilor simplu să priceapă ce au de făcut…

Spuneţi-le oamenilor că viaţa trece şi când nu faci nimic, totul curge şi totul se plăteşte.
Vorbiţi-le despre dragostea lui Isus, dar spuneţi-le că El e şi foc mistuitor.

Spuneţi-le oamenilor că plăcerea păcatului e de-o clipă, iar remuşcările sunt eterne…
Spuneţi-le nu ce vor ei să audă, ci ceea ce trebuie să audă. Spuneţi-le adevărul chiar dacă n-o să mai fiţi aleşi în conducerea bisericii şi-o să lucraţi ca măturători de stradă. Mai bine să suferiţi voi din cauza adevărului decât să sufere el din cauza voastră.

Vă rog să luaţi în calcul, în Numele lui Isus din Nazaret, posibilitatea că am dreptate în ceea ce vă scriu.

Spuneţi-le oamenilor că se aud paşii Mântuitorului.

Dar şi ai lui Antichrist.”

https://uceniciifbi.ro/articol/#.XD9TdCdR3cs

Un milion de abonaţi noi la aplicaţia YouVersion în prima lună a lui 2019

Aplicația YouVersion Bible a transmis că planurile lor de citire a Bibliei au făcut ca peste 1 milion de persoane să își descarce aplicația la începutul anului 2019.

Compania a mai transmis că anul acesta, pe 1 ianuarie, numărul utilizatorilor a crescut cu 62% față de anul trecut.

Planurile YouVersion permit utilizatorilor să asocieze pasaje zilnice din Biblie cu conținut audio, video sau devoțional.

Bobby Gruenewald, fondatorul aplicației, a spus că scopul You Version este să facă accesul mai ușor a utilizatorilor la Cuvântul lui Dumnezeu: „Mult timp ne-am gândit cum să facem ca oamenii să se țină de un plan de citire a Bibliei”, a spus Gruenewald.

„De-a lungul anilor, am adăugat câteva caracteristici axate pe dezvoltarea obișnuinței de a citi sau a asculta Biblia în fiecare zi și suntem încurajați să vedem că numărul persoanelor care vor să studieze Cuvântul lui Dumnezeu continuă să crească de la un an la altul”.

În prezent, aplicația are peste 13.000 de planuri disponibile în mai mult de 50 de limbi, concepute pentru a ajuta oamenii să citească din Biblie pe parcursul a 90 de zile, șase luni sau un an.

„Sperăm că prin folosirea aplicației YouVersion, utilizatorii să dezvolte o dragoste pentru citirea zilnică a Bibliei, astfel încât ei să poată să trăiască cu Dumnezeu în fiecare zi”, a mai spus fondatorul.

Sursa: Alfa Omega TV

https://www.stiricrestine.ro/2019/01/15/un-milion-de-abonati-noi-la-aplicatia-youversion-in-prima-luna-