Fidelitatea față de Biblie e anchetată de procuratură în Olanda

Peste 250 de lideri creștini din Olanda au semnat Declaraţia de la Nashville, care definește căsătoria drept „uniunea de legământ, sexuală, procreativă, pentru toată viaţa, dintre un bărbat și o femeie, ca soţ și soţie”. Originar din SUA, documentul a ajuns pe masa procurorilor olandezi, după ce a fost acuzat că promovează homofobia, transfobia și misoginismul.
Declaraţia de la Nashville, care afirmă credinţa în etica sexuală creștină, a fost iniţiată de Consiliul pentru Bărbatul și Femeia Biblică (Council on Biblical Manhood and Womanhood) și publicată online în anul 2017, reușind să strângă 22.000 de semnatari în Statele Unite. După traducerea lui în olandeză, documentul a fost semnat și de lideri creștini olandezi pe 5 ianuarie, semnatarii provenind, potrivit cotidianului olandez Trouw, din Biserica Reformată Restaurată (Restored Reformed Church), Congregaţiile Reformate (the Reformed Congregations) și Biserica Protestantă din Olanda. Printre semnatarii cunoscuţi se numără senatorul Diederik van Dijk și parlamentarul Kees van der Staaij, care este și liderul Partidului Politic Reformat (SGP).

Documentul conţine o serie de declaraţii considerate ofensatoare de către activiștii LGBT din Olanda, care l-au denunţat ca „document dăunător”, afirmând că semnatarii lui s-au angajat într-o „acţiune nemiloasă și insensibilă”.

(…)

Departamentul de procuratură a dat publicităţii o declaraţie despre faptul că analizează dacă acest document încalcă sau nu legislaţia olandeză.

(…)

Textul declaraţiei prezintă căsnicia drept „un legământ făcut în faţa lui Dumnezeu”, care n-a fost niciodată destinat să fie adaptat unei relaţii „homosexuale, poligame sau poliamoroase” și afirmă că planul explicit al lui Dumnezeu este „castitatea în afara căsătoriei și fidelitatea în cadrul căsătoriei”. De asemenea, documentul neagă faptul că „adoptarea unei concepţii de sine homosexuală sau transsexuală este în concordanţă cu scopurile sfinte de creaţie și răscumpărare ale lui Dumnezeu” și vorbește despre iertarea și schimbarea oricărui credincios atras de un păcat sexual.

Cel puţin un lider creștin olandez, reverendul Wilco Veltkamp, și-a retras numele din acest document, exprimându-și regretul pentru semnarea lui, potrivit ziarului Noordhollands Dagblad.

Într-o postare pe Facebook, liderul partidului Uniunii Creștine, Gert-Jan Segers, a explicat motivele pentru care nu s-a numărat printre semnatarii declaraţiei. Segers și-a exprimat temerile că documentul nu ajută persoanele gay din interiorul și exteriorul bisericii.

„Primul mesaj al lui Isus pentru lumea noastră nu este o listă cu ce să faci și ce să nu faci. Este o invitaţie cordială care arată clar că toţi sunt bine-veniţi pentru El”, a concluzionat Segers.

Sursa: Semnele Timpului

Știri pentru viață 15.01.2019

6.000 de participanți la Marșul pentru Viață de la Chicago

Duminică, 13 ianuarie 2019, cel puțin 6.000 de persoane au participat la Marșul pentru Viață de la Chicago, anunță LifeSiteNews.com.

Mesajul organizatorilor, publicat pe website-ul Marșului pentru Viață de la Chicago este: „Comemorăm cu tristețe marea tragedie a legalizării avortului în Statele Unite, împreună cu devastatoarele sale consecințe sociale, morale și juridice (…) Chemăm liderii religioși, civici și comunitari să reînnoiască toate eforturile pentru a construi o națiune care afirmă demnitatea autentică a femeilor și a bărbaților, darul vieții și o cultură dedicată protecției prin lege și iubire a copiilor în orice etapă a dezvoltării lor”.

Coordonatoarea pentru Coasta de Vest a Marșului pentru Viață este o americană cu nume românesc: Eva Muntean.

 

http://stiripentruviata.ro/6-000-de-participanti-la-marsul-pentru-viata-de-la-chicago/

RUDENIE

download

RUDENIE. La origine Israelul dispunea de o organizare tribală. Acest concept nu s-a pierdut niciodată integral, deşi o dată cu trecerea secolelor distincţiile au început să se estompeze, până când în vremurile noastre ele au dispărut de tot (cf. clanurile scoţienilor). Multe dintre relaţiile de familie ale israeliţilor trebuie înţelese în contextul obiceiurilor tribale cunoscute pretutindeni. Gradul de rudenie consta în principiu într-o înrudire de sânge şi era considerată cu atât mai puternică cu cât era mai aproape de origine pe linia tatălui, dar nu se pierdea nici la celelalte nivele de înrudire în familie. În capul familiei (mispaha) era tatăl (‘ab), un cuvânt care exprima rudenie şi autoritate. Tatăl întemeia casa tatălui (bet ’ab) care era cea mai mică unitate tribală. Însă coeziunea familială puternică se extindea în direcţie ascendentă de la tată la părinţi în direcţie descendentă, de la tată spre fii şi fiice. Prin urmare, termenul familie putea să însemne casa tatălui (Bet ab), şi de asemenea casa părinţilor (bet ’abot). Într-adevăr, uneori întreg Israelul este numit o singură familie.

O imagine a relaţiilor de familie care este mai mult sau mai puţin contemporană cu epoca patriarhilor provine din periada de mijoc a Epocii bronzului, la *Mari, pe fluviul Eufrat. Aici convieţuiau într-o societate bimorfă popoare seminomade şi popoare urbane care proveneau din acelaşi strămoş. Grupul de săteni-păstori nu erau popoare cotropitoare, ci crescători de oi care-şi schimbau periodic tabăra în căutare de păşuni şi apă. Ei trăiau în corturi, însă uneori se stabileau într-un loc. Aceste popoare auveau o organizare tribală în „case paterne” sau „familii” (bit abim; cf. bet ’ab în Geneza 12:1, etc.). Studii recente furnizează mai multe comparaţii detaliate între Mari şi societatea patriarhală. Textele din Mari furnizează dovezi literare a unei astfel de comparaţii.

Cuvântul frate (‘ah) mai avea diverse conotaţii. În semnificaţia cea mai simplă, el defineşte persoane care aveau aceiaşi părinţi. În Israelul poligam existau mulţi fraţi care aveau doar acelaşi tată. Şi aceştia erau fraţi, deşi fraternitatea nu era aceeaşi cu persoane care aveau aceeaşi mamă. Astfel în Geneza 42:4 sunt menţionate două tipuri de fraţi, fraţi buni şi fraţi vitregi. Fratele bun a fost definit prin expresia „fratele său, Beniamin, fiul mamei lui” (Geneza 43:29). Totuşi termenul era extins până în punctul în care se considera că merge înrudirea de sânge. Oriunde exista o familie, existau fraţi, căci toţi purtau aveau acea înrudire (Geneza 24:4, 27, 38; Judecători 14:3). Uneori toţi israeliţii erau numiţi fraţi (Exod 2:11; Levitic 10:6; 2 Samuel 19:41-42).

Existau limite în ceea ce priveşte apropierea gradului de rudenie admisibil în contextul căutării unei soţii. Avraam a căutat o soţie pentru fiul său, Isaac, din neamul lui (mispaha) şi din casa tatălui lui (bit ‘ab), nu din fiicele canaaniţilor (Geneza 24:38,40). Ea trebuia să fie cineva din acelaşi sânge. Însă nu putea fi o rudenie atât de apropiată cum ar fi o soră, mamă, copilul surorii, etc. Aceste grade de rudenie interzise sunt specificate în Levitic 18.

Existau obligaţii semnificative impuse rudeniilor. În cele ce urmmează le vom menţiona pe cele mai importante.

Întrucât o femeie căsătorită cu un bărbat, în mod normal avea privilegiul de a-i naşte acestui un fiu şi moştenitor, în cazul unei morţi premature a soţului, fără moştenitor, intra în vigoare legea *căsătoriei în baza leviratului (Lat. levir, fratele soţului), şi astfel i se aducea un moştenitor defunctului care murise „fără un nume în Israel”, de către rudenia sa cea mai apropiată (Deuteronom 25:5-10). În Rut există o bună ilustrare a acestei situaţii.

Apoi în materie de moştenire, proprietatea unui om era trecută în mod normal fiului sau fiilor săi. Dacă nu existau fii, ea le revenea fiicelor, iar apoi pe rând, fraţilor săi, fraţilor tatălui său, şi în final la rudeniile lui cele mai apropiate (Numeri 27:1-11).

Din nou, era obligatoriu ca o rudenie să răscumpere proprietatea unei rudenii care căzuse pe mâna creditorilor (Levitic 25:25 ş.urm.)

În condiţii deosebite, când viaţa cuiva era luată de către un altul, întrucât aceasta era parte a vieţii de familie, obligaţia de a se răzbuna îi revenea fiului, sau fratelui, sau rudeniei celei mai apropiate (cf. Geneza 9:5-6). Unde se sfârşeşte înrudirea, nu mai există *răzbunător (go’el).

BIBLIOGRAFIE

W.G. Dever, „Palestine in the Second Millenium BC: The Archaeological Picture” în J.H Hayes şi J. Maxwell Miller (edit.) Israelite and Judaean History, p. 70-120, cu o bună bibliografie; D. Jacobson, The Social Background of the Old Testament, 1942; L. Kohler, Hebrew Man, 1956, p. 75 ş.urm. A. Malamat, „Mari and the Bible: Some Patterns of Tribal Organization and Institutions”, JAOS 82, 1962, p. 143-150; idem, „Aspects of Tribal Societies in Mari and Israel” în J.R. Kupper (edit.) La civilization de Mari, XVe Raccontre Assiriologique Internationale, Paris 1967; J. Pedersen, Israel I-II, 1926, p. 49, 52, 58 ş.urm., 284 ş.urm. etc.; C.R. Taber, „Kinship and Family”, IDBS; F.I. Andersen, „Israelite Kinship Terminology and Social Structure”, Bible Translator 29, 1969, p 29-39.

J A.T.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/rudenie.html

Credinta şi Asigurarea J.C.Ryle

download

Credinta şi Asigurarea
J.C.Ryle

«M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. Deacum mă aşteaptă cununa neprihănirii pe care mi-o va da, în „ziua aceea” Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui. » (2 Tim 4:7-8)

O speranţă plină de încredere, aşa cum o exprimă Pavel în 2 Timotei 4:6-8, este biblică şi adevărată. Aş spune pe deplin şi foarte deschis că un creştin adevărat, un om transformat , poate ajunge la acel grad de credinţă în Hristos încât, în general se va simţi plin de încredere cu privire la iertarea şi siguranţa sufletului său,  — rar va fi tulburat de îndoială — rar va fi abătut de ezitare — rar va fi abătut de întrebări neliniştitoare, — şi, pe scurt, deşi agitate de multe şi de conflictul interior cu păcatul, va privi întotdeauna spre moarte fără a tremura şi spre judecată fără spaimă.

Marea majoritate a celor care sunt lumeşti se opun doctrinei asigurării. Că ei nu o pot primi nu este nici o mirare. Dar sunt şi unii credincioşi adevăraţi care resping asigurarea, sau se feresc de ea, ca fiind o doctrină plină de primejdii. Ei cred că ea se află la limita îndrăznelii. Se pare că ei cred că este o dovadă de smerenie a nu fi niciodată plin de încredere şi a trăi cu un anumit grad de îndoială. Aceasta este de regretat şi face mult rău.

Presupunerea”, spune Adams, ”este însoţită de instabilitatea vieţii; convingerea are o conştiinţă calmă: care provoacă păcatul deoarece este sigură; aceasta nu provoacă de teama de a pierde asigurarea. Convingerea nu va păcătui, deoarece L-a costat pe Salvatorul ei atât de mult;  presupunerea va păcătui, deoarece harul este din abundenţă. Smerenia este calea către cer. Cei ce sunt siguri, cu mândrie, că ajung în cer, nu ajung la fel de des acolo ca cei care se tem să nu meargă în iad.”

Recunosc cu sinceritate că există persoane îndrăzneţe care susţin că simt o încredere pentru care nu au garanţie biblică. Întotdeauna există oameni care cred numai bine despre ei înşişi, în timp ce Dumnezeu crede altceva, la fel cum există oameni care cred rău despre ei înşişi, în timp ce Dumnezeu crede bine. Vor exista întotdeauna. Încă nu a existat vreun adevăr biblic fără abuzuri şi falsificări. Aleşii lui Dumnezeu, neputinţa omului, salvarea prin har, toate sunt abuzate. Există fanatici şi entuziaşti cât timp există lumea. Dar cu toate acestea, asigurarea este ceva real, obiectiv şi adevărat ; şi copiii lui Dumnezeu nu trebuie să se lase conduşi de la folosirea adevărului, numai pentru că de acesta se face abuz.

Cititorule, poţi fi sigur că Pavel a fost ultimul om din lume care şi-ar fi construit încrederea pe ceva ce-I aparţinea. El a scris despre sine ca fiind “cel dintâi păcătos”(1 Tim 1:15), avea sentimentul profund al vinei lui şi al depravării lui. Dar avea un sentiment şi mai adânc al lungimii şi lăţimii neprihănirii lui Hristos, atribuită lui. Cel care striga “ O nenorocitul de mine” (Rom 7:24), avea o imagine clară asupra fântânii răului din inima sa. Dar avea o şi mai clară imagine despre cealaltă Fântână care îndepărtează orice păcat şi necurăţie. Cel care s-a crezut cel mai mic dintre sfinţi” (Efes 3:8), avea un sentiment viu şi stăruitor asupra slăbiciunilor proprii, dar unul şi mai viu despre promisiunile lui Hristos, “Oile mel nu vor pieri” (Ioan 10:28), nu poate fi încălcată. Pavel ştia, dacă a ştiut vreun om vreodată, că era slab, scoarţă fragilă, plutind pe un ocean furtunos. Dacă a văzut cineva, el a văzut valurile ce se rostogolesc şi furtuna ce urlă de care era înconjurat. Dar nu a privit la el, ci la Isus şi nu i-a fost teamă. Şi-a amintit de ancora ce era de neclintit şi sigură ;  — şi-a amintit Cuvântul şi lucrarea şi intervenţia constantă a Celui care îl iubea şi care S-a dat pentru el. Şi aceasta, nu altceva i-a permis să spună curajos “O cunună este pregătită pentru mine, şi Domnul mi-o va da” şi să concluzioneze atât de sigur “Domnul mă va păstra: nu voi fi niciodată înfrânt.”

Nu mai insist pe această parte , trec la cel de-al doilea lucru, şi anume, că un credincios s-ar putea să nu ajungă vreodată la această speranţă plină de încredere, despre care spune Pavel, şi totuşi să fie salvat.

Recunosc aceasta cu libertate. Nu o contest nici un moment. Nu vreau să fac întristez inima cuiva dacă Dumnezeu nu o face, sau să descurajez un copil al lui Dumnezeu slab, sau să las impresia că oamenii nu au parte cu Hristos dacă nu au încrederea.

O persoană poate avea credinţa salvatoare în Hristos şi totuşi să nu se bucure niciodată de speranţa plină de încredere, ca şi Apostolul Pavel. A crede şi a avea o speranţă pâlpâitoare de acceptare este un lucru; a avea bucurie şi pace în credinţa noastră şi a abunda în speranţă este cu totul altceva. Cred că aceasta nu ar trebui uitat niciodată. Num ă feresc să spun că prin har un om poate avea credinţă destulă pentru a ajunge la Hristos, destulă pentru a rămâne în El, pentru a avea încredere în El,  — să fie cu adevărat un copil al lui Dumnezeu, — să fie salvat cu adevărat; şi totuşi să nu fie liber de anxietate, îndoială şi frică până în ultima lui zi.

“O scrisoare”, spune un scriitor bătrân “poate fi scrisă, ceea ce nu înseamnă pecetluită; deci harul poate fi scris în inimă, dar Duhul poate să nu o pecetluiască cu încrederea.”

Un om poate fi copil în familia lui Hristos; să gândească, să vorbească ca un copil; şi deşi este salvat, să nu se bucure niciodată de speranţa vie sau să nu cunoască niciodată adevăratele privilegii ale moştenirii lui.

Cititorule, să nu înţelegi greşit, când mă auzi insistând pe încredere. Nu-mi fă nedreptatea să spui că ţi-am zis că nimeni nu este salvat decât cei care pot spune ca Pavel”ştiu că sunt convins…este o cunună pregătită pentru mine.” Nu spun aceasta. Nimic de felul acesta.

Credinţă în Isus Hristos trebuie să o aibă omul, dincolo de orice îndoială, dacă vrea să fie salvat. Nu cunosc altă cale de acces la Tatăl. Nu văd altă îndurare decât prin Hristos. Un om trebuie să-şi vadă păcatele şi starea pierdută, trebuie să vină la Isus pentru iertare şi salvare, trebuie să-şi pună speranţa în El şi numai în El. Dar dacă are credinţă numai pentru aceasta, oricât de slabă şi plăpândă acea credinţă poate fi, eu promit conform garanţiilor biblice, nu va pierde cerul.

Niciodată, niciodată să nu reducem libertatea glorioasei Evanghelii, sau să-I retezăm proporţiile corecte. Să nu facem poarta mai strâmtă şi calea mai îngustă decât le-a făcut deja mândria şi iubirea păcatului. Domnul Isus este foarte milos şi îndurător. El nu se uită la cantitatea de credinţă, ci la calitate. El nu-i măsoară gradul, ci adevărul. El nu rupe trestia frântă şi nu stinge mucul care fumegă. El nu va îngădui să se spună că a pierit vreunul la picioarele crucii. “pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară.” (Ioan 6:37).

Da cititorule, deşi credinţa unui om nu va fi mai mare ca bobul de muştar, dacă ea îl aduce la Hristos şi îi îngăduie să atingă marginea hainei Lui, va fi salvat, la fel de sigur ca cel mai vechi sfânt din cer; la fel de complet şi de veşnic ca şi Petru, Ioan sau Pavel. Sunt mai multe grade în sfinţirea noastră. În îndreptăţirea noastră nu este nici unul. Ceea ce este scris, este scris şi nu va da greş: “Oricine crede în El,  — nu oricine are o credinţă puternică, ci  “Oricine crede în El,  nu va fi dat de ruşine” (Rom 10:11).

Dar în tot acest timp vreau să observaţi, bietul suflet poate că nu are încredere deplină în legătură cu iertarea şi acceptarea lui de către Dumnezeu. El poate fi tulburat de teamă şi de îndoială. Poate avea multe întrebări şi anxietate — multe lupte şi lipsă de înţelegere — nori şi întuneric, furtună până la sfârşit.

Repet că voi afirma faptul că simpla credinţă în Isus salvează un om, deşi el poate niciodată nu va ajunge la încredere, asigurare; dar nu afirm că va ajunge în cer cu o mângâiere puternică şi abundentă. Voi afirma că va ajunge în siguranţă în port ; dar nu că va intra acolo cu toate pânzele sus, plin de încredere şi bucurie. Nu voi fi surprins dacă va ajunge în cerul dorit, bătut de furtună şi de vreme, abia realizându-şi siguranţa până când deschide ochii în slavă.

Cititorule, cred că este foarte important să avem în vedere diferenţa dintre credinţă şi încredere. Explică lucruri pe care cineva care studiază religia găseşte că este greu de înţeles.

Să ne amintim că credinţa este rădăcina şi încrederea este floarea. Fără îndoială, nu poţi avea floarea fără rădăcină; dar este la fel de sigur că poţi avea rădăcina şi să nu ai floarea.

Credinţa este acea biată femeie tremurătoare care a venit în spatele lui Isus, în mulţime şi I-a atins marginea hainei (Marcu 5:27). Încrederea este Ştefan care stă calm în mijlocul ucigaşilor lui, “Văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stand la dreapta lui Dumnezeu!”

Credinţa este hoţul care se pocăieşte strigând: “Doamne, aminteşte-Ţi de mine”(Luca 23:42). Încrederea este Iov, stand în praf, acoperit de bube şi spunând: “Ştiu că Răscumpărătorul meu este viu” (Iov 19:25). «Deşi mă va ucide, voi avea încredere în El »  (Iov 13:15).

Credinţa este Petru care strigă în timp ce se scufundă: “Doamne, salvează-mă!” (Mat 14:30). Încrederea este acelaşi Petru declarând înaintea Consiliului după aceea, “El este „piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fapte 4:11-12).

Credinţa este vocea anxioasă, tremurătoare, “ Doamne, cred, ajută necredinţei mele” (Marcu 9:24). Încrederea este provocarea plină de siguranţă Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? …Cine-i va osândi?(Rom 8:33,34). Credinţa este Saul rugându-se în casa lui Iuda, la Damasc, plin de durere, orb şi singur (Fapte 9:11). Încrederea este Pavel, prizonierul în vârstă, privind calm spre mormânt şi spunând “Ştiu în Cine m-am încrezut…este o cunună pregătită pentru mine.” (2 Tim 1:12, 4:8).

Credinţa este viaţa. Ce binecuvântare mare! Cine poate spune golul dintre viaţă şi moarte? Şi totuşi, viaţa poate fi slabă, bolnavă, fără sănătate, dureroasă, încercând, neliniştită, epuizată, împovărată, fără bucurie, fără zâmbet, până la capăt.

Încrederea este mai mult decât viaţa. Este sănătatea, puterea, tăria, vigoarea, activitatea,  energia, bărbăţia, frumuseţea.

Cititorule, nu se pune problema despre salvat sau nesalvat, ci despre privilegiu sau nu. Nu este vorba despre a avea sau nu pace, ci despre o mare pace sau o pace mai puţină. Nu este vorba despre rătăcitorii acestei lumi şi şcoala lui Hristos, ci despre cei care sunt în şcoală:–este vorba despre primul şi ultimul.

Cel care are credinţă este bine. Ar trebui să fiu fericit, dacă aş crede că toţi cititorii acestui articol o au. Binecuvântaţi, de trei ori binecuvântaţi sunt cei ce cred. Sunt în siguranţă. Sunt spălaţi. Sunt îndreptăţiţi. Sunt dincolo de puterea lui iadului. Satan, cu toată răutatea lui, nu-I va scoate niciodată din mâna lui Dumnezeu.

Dar cel ce are încredere este mult mai bine  — vede mai mult, simte mai mult, ştie mai mult, se bucură mai mult, are mai multe zile ca acelea despre care se vorbeşte în Deuteronom 11:21, “cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului.

http://www.voxdeibaptist.org/the_failure_of_emotional_religion_trd.htm

Credinţă nesăbuită

download

Credinţă nesăbuită

Mulţi oameni cred despre credinţă ca fiind inerent nobilă. Un cântec popular laudă virtuţiile care se găsesc în a crede spunând: „cred că după fiecare picătură de ploaie ce cade, creşte o floare”. Bineînţeles că nimeni nu crede cu adevărat aşa ceva, dar nu asta vreau să spun. Cântecul este o odă adusă credinţei, dar fără să considere conţinutul acelei credinţe. Obiectul credinţei nu constituie o preocupare pentru autorul cântecului. Sentimentul pe care acel cântec îl exprimă nu este deloc biblic. Este un ecou al celor mai oribile minciuni ale erei noastre – ideea că nu contează ce crezi atâta vreme ce o crezi cu destulă pasiune.

Ştiaţi că credinţa poate fi de fapt foarte dăunătoare? Unele feluri de credinţă pot de fapt să îndepărteze pe cineva de la adevăratul Dumnezeu, înlocuind adevărul cu superstiţia, cu falsul sau cu însăşi credinţa. În mod inevitabil o asemenea credinţă duce la dezastru spiritual. Aceasta este o credinţănesăbuită.

Credinţa nesăbuită are două extreme. De la un capăt al spectrului priveşte înăuntru, bazându-se pe simţăminte, voci lăuntrice, fantezie sau senzaţii subiective. De la cealaltă extremă îşi fixează speranţa pe vreo autoritate umană externă ei. Pe învăţăturile unui lider suprem, pe tradiţia religioasă, pe dogmă sau pe un alt canon arbitrar.

Un exemplu evident necreştin al primei extreme este misticismul New Age-ului. Un al doilea exemplu evident al celei de-a doua este Islamul. Însă chiar printre grupurile care se mărturisesc creştine sunt vizibile ambele varietăţi de credinţă nesăbuită. Spre exemplu, mişcarea carismatică tinde înspre prima extremă. Romano-Catolicismul o întruchipează pe cea de-a doua. Printre crezurile religioase care sunt etichetate „creştine” se află nenumărate idei care sunt credinţă nesăbuită de un fel sau altul şi adesea un amestec de tendinţe ale ambelor extreme.

Observaţi că la ambii poli, credinţa nesăbuită caută adevărul spiritual în afara Scripturii iar acesta este chiar punctul în care aceasta devine nesăbuită. Ambele feluri de credinţă nesăbuită mai au de asemenea în comun următorul lucru: sunt iraţionale şi anti-intelectuale. Prin „anti-intelectual”, totuşi a nu se înţelege că se opun snobismului intelectual. Înseamnă că respinge intelectul şi încurajează o încredere oarbă şi naivă. Adesea, anti-intelectualii pun credinţa împotriva raţiunii, ca şi cum acestea două ar fi opuse una celeilalte. Acel fel de „credinţă” înseamnă credulitate. Este nechibzuinţă, nu credinţă biblică. Credinţa biblică nu este niciodată iraţională.

Pentru început trebuie făcute trei deosebiri foarte atente. Întâi, apărând raţionalismul nu sugerez că raţiunea umană chiar în cele mai bune momente ale ei, poate duce un om la credinţă mântuitoare. Păcatul a corupt şi a întunecat mintea şi inima oricărui om în aşa fel încât nici unul din noi nu putem să ne găsim raţional calea mântuirii noastre. De aceea, Dumnezeu ne-a oferit revelaţie supranaturală în inspiratul Său Cuvânt, Biblia. Scriptura este revelaţia lui Dumnezeu făcută nouă. Este adevărată fiindcă Dumnezeu este adevărat (Rom.3:4). Nu raţionalizăm acest adevăr, ci mai degrabă începem prin a-l crede pe Dumnezeu pe Cuvânt aşezând Scriptura ca temelie pe baza căreia se raţionează.

În al doilea rând, spunând că oamenii nu-şi pot găsi raţional singuri calea la adevărul Scripturii nu înseamnă că aceasta este în sine iraţională. Biblia este perfect raţională, consecventă în sine, adevărată în toate părţile ei, demnă de încredere ca şi bază a logicii noastre, credibilă ca bază a unei bune judecăţi şi autoritară ca test final al doctrinei sănătoase. Fiindcă, este purul adevăr, ea este perfect raţională. În al treilea rând, a combate iraţionalismul nu înseamnă a lua apărarea raţionalismuluiRaţionalismul este o filozofie care neagă revelaţia divină. Raţionalismul este contra supranaturalului, este anti-biblic şi este adesea cinic faţă de toate religiile. Raţionaliştii consideră raţiunea umană ca fiind atât sursa cât şi testul final al adevărului. Pe scurt, pun raţiunea umană în locul Scripturii. Pe drept cuvânt, creştinii au respins din totdeauna raţionalismul ca fiind ostil credinţei creştine.

Iată ce-i de făcut: deşi trebuie să respingem raţionalismul, să nu îndrăznim să repudiem raţionalitatea – folosirea corectă a raţiunii sfinţite, a logicii sănătoase, a gândirii clare şi a bunului simţ. Aceia care resping raţionalitatea anulează prin absurd, tot adevărul. Aceştia abandonează toate facultăţile mintale esenţiale înţelegerii. Ei descriu credinţa ca fiind un salt în gol, ca fiind ceva ce ocoleşte intelectul. O asemenea „credinţă” este fie bazată pe sentimente fie este transformată într-un act ce aparţine în întregime voinţei. Oricum ar fi, tot credinţă nesăbuită este.

Credinţa autentică nu poate ocoli mintea. Nu poate fi iraţională. La urma urmei, credinţa priveşte adevărul. Adevărul este informaţie obiectivă ce trebuie studiată, contemplată şi înţeleasă. Toate acestea sunt activităţi care angajează intelectul. Lucrul acesta înseamnă că Creştinismul nu poate fi anti-intelectual. Adevărul pe care este bazată credinţa noastră are profunzimi care sunt tainice, de neadâncit sau de nepătruns pentru mintea umană, însă adevărul nu este niciodată iraţional. Ca prin urmare, ceea ce Dumnezeu spune este adevărat iar antiteza acelui lucru este falsă. Adevărul nu se poate contrazice singur. Adevărul are sens. Nonsensul nu poate fi adevărat.

În plus, doctrina pe care ne bazăm credinţa noastră trebuie să fie sănătoasă, care înseamnă a spune că trebuie să fie biblică (1 Tim.4:6; 2 Tim.4:2-3; Tit 1:9; 2:1). „Dacă învaţă cineva pe oameni învăţătură deosebită şi nu se ţine de cuvintele sănătoase ale Domnului nostru Isus Hristos şi de învăţătura care duce la evlavie, este plin de mândrie şi nu ştie nimic (1 Tim.6:3-4, cu sublinierile autorului). Ca prin urmare, doctrina biblică şi sănătoasă stă la baza oricărei înţelepciuni adevărate şi a credinţei autentice. Atitudinea care dispreţuieşte doctrina în timp ce elevează sentimentele sau credinţa oarbă nu poate în mod legitim să fie numită credinţă, chiar dacă se dă drept creştină. Ea este în realitate o formă iraţională de necredinţă.

Dumnezeu ne consideră răspunzători pentru ceea ce credem cât şi pentru ce credem despre adevărul pe care El l-a revelat. Întreaga Scriptură mărturiseşte faptul că Dumnezeu vrea ca noi să cunoaştem şi să înţelegem adevărul. El doreşte ca noi să fim înţelepţi. Voinţa lui este ca noi să ne folosim minţile. Se aşteaptă de la noi să gândim, să medităm – să avem discernământ. Luaţi spre exemplu, aceste bine cunoscute versete. Observaţi utilizarea repetată a unor cuvinte ca, adevăr, cunoaştere, pricepere (discernământ), înţelepciune şiînţelegere:

„Dar tu ceri ca adevărul să fie în adâncul inimii; fă dar să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu! „ (Ps.51:6)

„Frica Domnului este începutul înţelepciunii; toţi cei ce o păzesc, au o minte sănătoasă” (Ps.111:10)

Învaţă-mă să am înţelegere (cunoaştere) şi pricepere (discernământ), căci cred în poruncile Tale” (Ps.119:66)

„…dacă vei lua aminte la înţelepciune şi dacă-ţi vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înţelepciune (în acest caz cu sensul de „discernământ”) şi dacă te vei ruga pentru pricepere (înţelegere), dacă o vei căuta ca argintul şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul, şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înţelepciune; din gura lui iese cunoştinţă şi pricepere (aici, cu sensul de „înţelegere”)” (Prov.2:2-6)

„Iată începutul înţelepciunii: dobândeşte înţelepciunea şi cu tot ce ai, dobândeşte priceperea (înţelegerea)” (Prov.4:7)

„…nu încetăm să ne rugăm pentru voi, şi să cerem să vă umpleţi de cunoştinţa voii Lui, în orice fel de înţelepciune şi pricepere duhovnicească” (Col.1:9)

„Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire” (2 Tim.3:16)

Ca şi creştini nu trebuie să ne temem să ne folosim facultăţile noastre mintale. Nu e nevoie să discredităm logica sănătoasă. Nu trebuie şi nu putem îndrăzni să abandonăm raţiunea. Când Luther a fost chemat la Dieta de la Worms în 1521 şi i-a fost cerut să-şi retragă învăţăturile el a răspuns: „Până ce nu sunt convins de Scriptură şi de simpla raţiune, conştiinţa mea este captivă Cuvântului lui Dumnezeu. Nu pot şi nu voi retrage nimic, căci a mă împotrivi conştiinţei nu ar fi nici drept şi nici sănătos. Să mă ajute Dumnezeu. Iată-mă, nu pot s-o fac.”

Binecunoscuta formulă a lui Luther, „Scriptura şi simpla raţiune” (mai poate însemna şi „bunul simţ”), este singura bază pe care putem întemeia cum se cuvine, un adevărat discernământ spiritual. Discernământul este puterea de a înţelege, a interpreta şi a aplica adevărul cu măiestrie. Discernământul este un act de cunoaştere. De aceea, cel ce respinge doctrina dreaptă sau raţiunea sănătoasă nu poate avea cu adevărat discernământ. Un autentic discernământ spiritual trebuie să înceapă de la Scriptură – adevărul revelat. Fără o fermă înrădăcinare în revelaţia divină, raţiunea umană va aluneca întotdeuna în scepticism (negând că ceva s-ar putea cunoaşte sigur), raţionalism (teoria conform căreia raţiunea este o sursă a adevărului), secularism (principiul de viaţă care în mod deliberat îl exclude pe Dumnezeu), sau oricare altă filozofie anti-creştină. Dacă Scriptura condamnă înţelepciunea omenească (vezi, 1 Cor.3:19), ea o face nu fiindcă denunţă raţiunea propriu-zisă, ci ideologia umanistă ce este divorţată de adevărul divin revelat al Cuvântului lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, raţiunea lipsită de Cuvântul lui Dumnezeu duce inevitabil la idei nesănătoase, dar o raţiune supusă Cuvântului lui Dumnezeu poate sta la baza unui discernământ spiritual plin de înţelepciune. Confesiunea de credinţă de la Westminster, recunoaşte clar că formulaScriptura şi raţiunea sănătoasă este baza discernământului. Confesiunea afirmă: Tot sfatul lui Dumnezeu…este fie redat cu claritate în Scriptură, fie printr-o chibzuire bună şi necesară acesta poate să fie dedus din Scriptură(capitolul 1, secţiunea a 6-a). Altfel spus, o logică atentă şi sănătoasă trebuie aplicată Scripturii pentru a obţine o înţelegere deplină şi matură a adevărului spiritual pe care Dumnezeu l-a descoperit. Aceasta însă nu este o negare a suficienţei Scripturii. Formula nu spune, Scriptură plus filozofie, ci Scriptură interpretată de o gândire atentă, profundă şi direcţionată de Duhul. Aceasta este esenţa discernământului.

Pe scurt, anti-intelectualismul este incompatibil cu înţelepciunea spirituală veritabilă. Cei ce cred despre credinţă ca fiind abandonul raţiunii nu pot fi cu adevărat înţelepţi. Iraţionalitatea şi discernământul se află la poluri opuse.

Când Pavel s-a rugat ca dragostea filipenilor să „crească tot mai mult încunoştinţă şi orice pricepere (sau, discernământ)” (Filip.1:9), el afirma raţionalitatea credinţei adevărate. De asemenea, el a vrut să sugereze că discernământul şi cunoaşterea merg indiscutabil mână-n mână cu o veritabilă creştere spirituală.

Ca prin urmare, credinţa biblică este raţională, logică şi inteligentă. Are sens. Iar adevărul spiritual este de aşteptat să fie contemplat raţional, examinat logic, studiat, analizat şi folosit ca unică bază de încredere pentru luarea unor decizii înţelepte. Acest proces este exact ceea ce Scriptura numeştediscernământ.

Acest articol este o pledoarie pentru discernământ. Este o aducere aminte a faptului că adevărul lui Dumnezeu este un bun preţios care trebuie tratat cu grijă, nu diluat de crezuri capricioase sau legat de tradiţii omeneşti. Atunci când o biserică îşi pierde voinţa ei de a discerne între doctrina sănătoasă şi eroare, între bine şi rău, între adevăr şi minciuni, acea biserică este pierdută.

Apostolul Ioan a stabilit o foarte clară distincţie (deosebire) între Creştinism şi duhul lui Antihrist şi cu râvnă a susţinut teza că „oricine o ia înainte şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. Cine rămâne în învăţătura aceasta, are pe Tatăl şi pe Fiul. Dacă vine cineva la voi şi nu vă aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi, „Bun venit!” Căci cine-i zice, „Bun venit!” se face părtaş faptelor lui rele” (2 Ioan 9-11). Astfel, Ioan le-a poruncit celor ce erau în grija lui spirituală să vegheze cu atenţie şi discernământ (la orice doctrină, învăţătură) şi să nu aibe nimic de a face cu eroarea anticreştină sau cu cei ce-o promovează.

Contrastaţi această atitudine cu atitudinea multor creştini ai zilelor noastre care se liniştesc singuri cu opinia că există doar puţine lucruri care sunt cu adevărat negru pe alb. Problemele doctrinare, chestiunile morale şi principiile creştine, toate sunt prezentate în nuanţe confuze, cenuşii. Nu se presupune ca cineva să traseze linii clare sau să declare absoluturi. Fiecare este încurajat să facă ce-i drept în ochii lui, adică exact ce-a oprit Dumnezeu (vezi, Deut.12:8, Judecători 17:6, 21:25). Biserica nu-şi va manifesta niciodată puterea în societate până ce nu va recăpăta o dragoste pasionată pentru adevăr şi o ură firească pentru eroare. Adevăraţii creştini nu pot tolera sau desconsidera influenţele anticreştine din mijlocul lor şi apoi să se aştepte la binecuvântarea lui Dumnezeu. „Este ceasul să vă treziţi în sfârşit din somn, căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut. Noaptea aproape a trecut, se apropie ziua. Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului şi să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom.13:11-12).

Fiule, dacă vei primi cuvintele mele, dacă vei păstra cu tine învăţăturile mele, dacă vei lua aminte la înţelepciune şi dacă-ţi vei pleca inima la pricepere; dacă vei cere înţelepciune, şi dacă te vei ruga pentru pricepere (discernământ), dacă o vei căuta ca argintul, şi vei umbla după ea ca după o comoară, atunci vei înţelege frica de Domnul şi vei găsi cunoştinţa lui Dumnezeu. Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere. (Prov.2:1-6)

Într-o societate ostilă tuturor celor ce declară unele absoluturi, care tolerează credinţa indiferent de conţinutul ei, care valorează emoţiile mai presus de raţiune şi preferinţele o iau înaintea convingerilor, nu este nici o surpriză că multe biserici şi mulţi credincioşi şi-au pierdut puterea de a discerne adevărul biblic de eroarea doctrinară. O asemenea credinţă bazată pe simţăminte, o credinţă nesăbuită, duce inevitabil la dezastru spiritual şi îi lasă pe toţi adepţii ei fără apărare în faţa invaziei de doctrine cultice şi false. Acest articol este extras din cartea CREDINŢA NESĂBUITĂ – CE SE ÎNTÂMPLĂ ATUNCI CÂND BISERICA ÎŞI PIERDE VOINŢA DE A DISCERNE, a pastorului şi binecunoscutului autor creştin, John F.MacArthur, o pledoarie fierbinte, inspirată din Biblie, în favoarea renaşterii discernământului spiritual la membrii tuturor bisericilor creştine. O invitaţie adresată Bisericii de a se reîntoarce la adevăr şi de a-l preţui cum se cuvine!)

Teodor Macavei

ROBOAM

http://www.roboam.com/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/credinta-nesabuita/

CASA ZIDITĂ PE STÂNCĂ     Mat 7 : 21-29 Ardelean Viorel

download

CASA ZIDITĂ PE STÂNCĂ     Mat 7 : 21-29 Ardelean Viorel

1). INTRODUCERE. Evanghelia[1] după Matei stă asemenea unei ferestre  între cele două testamente. Se leagănă în Vechiul Testament de unde culege profeţiile care se împlinesc despre prima venire a lui Hristos şi apoi se mişcă într-o parte şi alta, iar în Noul Testament şi vorbeşte despre noua creaţie  a lui Dumnezeu, copii Născuţi din Nou, fii lui Dumnezeu.  Autorul este  Matei un vameş convertit (Matei 9:9), care a fost ales să scrie evreilor despre  Mesia. În limba greacă[2] numele este Malthias, este un nume semit şi însemnă „Darul lui Iahve”. A fost şeful vameşilor, devine ucenicul lui Isus, iar tradiţia spune că după ce a predicat Evanghelia în Palestina, a mers la păgâni şi a murit de moarte bună în Macedonia sau Etiopia. Ideea   principală din carte.  Matei prezintă programul lui Dumnezeu, iar expresia Împărăţia cerurilor este caracteristică acestei Evanghelii.  Împărăţia era Cerurilor este aproape şi inclusă în Persoana Regelui. Venirea împărăţiei nu fusese amânată, pentru că Dumnezeu încă mai dorea să ducă la bun sfârşit scopul Său terestru conform planului Său. „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu, pe Sion, muntele Meu cel Sfânt” (Psalmul 2:6). De precizat este faptul că numele bisericii nu este sinonim cu Împărăţia Cerurilor, cu toate că Biserica face parte din Împărăţia Cerurilor (Matei cap 13). De asemenea expresia Împărăţia lui Dumnezeu nu este sinonimă cu Împărăţia Cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este un termen mai larg care cuprinde toată creaţia lui Dumnezeu, inclusiv îngerii. Capitolul 1 înregistrează genealogia şi înregistrarea naşterii miraculoase a lui Isus, în anul 4 B.C. numit sau Anno Domini”  ori  în anul Domnului”, când s-a născut Isus în Betleem. Patru sute de ani a fost un moment de tăcere din partea lui Dumnezeu între Vechiul Testament  şi Noul Testament.   Cu toate că această perioadă este marcată de tăcerea lui Dumnezeu, este fără îndoială evident că Domnul pregătea lumea pentru venirea lui Hristos. Poporul evreu, civilizaţia greacă şi mulţimea clarvăzătorilor orientului, toţi erau  pregătiţi pentru venirea unui mântuitor, în aşa fel încât aceste evenimente au întregit scena pe care Pavel a descris-o ca fiind „împlinirea timpurilor” (Gal.4:4).  Isus Cristos[3] împarte istoria omenirii în două : B.C. şi D.C, El fiind punctul central. Evenimente ne-comutabile în istorie sunt :  Revelaţia Generală, Revelaţia Specială, iar apoi urmează: Canonizarea, Păstrarea Traducerea Observarea, Insuflare,  Inspirare,  Iluminare,   Interpretare şi Aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa credinciosului şi a bisericii. Cu privire la Unsul, Mesia,   Isus Cristos, evenimentele importante înseamnă Întruparea,   viaţa şi învăţăturile lui Isus,   Moartea  lui Hristos, pe Cruce, Învierea  Înălţarea la cer şi poziţia pe care o are astăzi sus în cere la dreapta Tatălui de autoritate şi putere. În ceea ce priveşte  Biserica  se poate afirma  că naşterea Biserici, s-a petrecut la Rusalii, iar apoi urmează mărturia Bisericii şi viaţa  Bisericii care este deja istorie  trecută, prezentă şi va fi în viitor. Evenimente ne-repetabile în istorie sunt :  vorbirea directă al lui Dumnezeu cu omul,  vorbirea prin profeţi, scrierea Vechiului Testament, Întruparea,  ucenicii,   apostolul Pavel, scrierea Noului Testament, Canonul. Legătura dintre Vechiul şi Noul Testament[4]. Între cele două Testamente există o perioadă de 400 de ani în care Dumnezeu nu mai vorbeşte prin proroci ultimul fiind Maleahi. Se poate spune că a existat o„ prăpastie de linişte” în care evreii aveau doar Legea lui Dumnezeu dată prin Moise şi prorocii, în plus tradiţia rabinică care deja se suprapunea peste Legea dată de Dumnezeu. Condiţiile Regatului lui Iuda erau transformate, exista o cultură nouă, instituţii şi organizaţii diferite. Dacă la încheierea Vechiului Testament sa afla la putere Imperiul Medo – Persan, la începutul evangheliilor Imperiul   Roman avea supremaţie. Redactarea cărţi[5] a fost făcută cam prin anii 50, iar Matei s-a aplecat asupra perspectivei înţelegerii evreilor ca ei priceapă Evanghelia lui Isus Hristos. Scopul cărţii este de a dovedii că evreilor faptul că Isus Hristos este Mesia cel promis de Dumnezeu prin proroci. Pentru acest lucru el se foloseşte de genealogia lui Isus   din linia genealogică a lui David, descrisă în detaliu. Versete Cheie în Evanghelia după Matei din care redăm câteva sunt : Matei 4:17  „De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Matei 5:17  Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. (Matei 5:43-44). Rugăciunea Tatăl Nostru ( Matei 6:9-13), Matei 16:26  Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?, Cele două porunci : (Matei 22.37-40), Matei 27.31: „După ce și-au bătut astfel joc de El, L-au dezbrăcat de haina stacojie, L-au îmbrăcat cu hainele Lui și L-au dus să-L răstignească.” (Matei 28.5-6) „Matei 28.19-20: „Duceți-vă și faceți ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și învățați-i să păzească tot ce v-am poruncit. Și iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului.” Puncte de repere[6] în Evanghelia după Matei avem două mari secţiuni : primul este când Isus învăţa norodul Matei 4:17  De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”, iar al doilea marchează o altă etapă din viaţa lui Isus. Matei 16:21  De atunci încolo, Isus a început să spună ucenicilor Săi că El trebuie să meargă la Ierusalim, să pătimească mult din partea bătrânilor, din partea preoţilor celor mai de seamă şi din partea cărturarilor; că are să fie omorât, şi că a treia zi are să învieze. În această postură Isus era deja Mesia, Hristosul sau Robul din Isaia 53. În evanghelia după Matei avem 18 pilde din care amintim câteva : Pilda semănătorului, râul şi neghina, Sămânţa de muştar, Aluatul, Comoara, Mărgăritarul, Năvodul, Pilda gospodarului….etc. Legăturile[7], în Evanghelia după Matei au fost făcute în vederea scopului de a-l prezenta pe Isus Hristos ca fiind Mesia. În sensul acesta el se foloseşte de linia genealogică a lui Isus, pe linia lui David până la Avram. De asemenea el citează profeţii Vechiului Testament care fac referire cu privire la Naşterea din fecioară a lui Isus (Isaia7;14), locul în care se naşte fiind Betleem (Mica5:2), întoarcerea Lui din Egipt (Osea 11.1), lucrarea lui Isus printre neamuri (Isaia 9:1-2, 60 :1-3), vindecările miraculoase ale sufletului (Isaia 53), vorbirea lui în pilde (Ps. 78:2) şi intrarea triumfală în Ierusalim (Zaharia 9:9)” Aplicaţia practică a Evangheliei după Matei este că ne învaţă principalele elemente de studiu, şcoală, învăţături, şi ucenicie, ale creştinismului. Isus a avut ca şi ascultători, ucenicii, mulţimea, între care cărturarii, iudeii şi fariseii care, au refuzat în mod categoric învăţătura Sa. Ei nu au recunoscut în Persoana lui Isus pe Mesia cel aşteptat (Ioan 5:38-40). Fariseii şi Saducheii, şi în general poporul evreu doreau un Mesia în termenii lor, adică în gândirea umană, care să îi scape de jugul roman. În această greşeală poate să cadă şi credincioşii care vor să experimenteze, dragostea, mila Harul Domnului, în timp ce respingem alte calităţi ca şi urgia, justiţia, mânia lui Dumnezeu, doar pentru a ne simţii bine, şi concepem un Hristos, după standardele omului, iar un asemenea Dumnezeu, nu este altceva decât un idol creat de propria noastră minte. Evanghelia după Matei[8] ne prezintă în capitolele 5-7, portretul cetăţeanului care va face parte din Împărăţia Cerurilor, şi etica Împărăţiei. Isus trece dincolo de litera Legii, în adâncul inimi, la motivaţii. El repetă sintagma „Aţi auzit dar eu vă spun” de şase ori, şi se situează deasupra Legii lui Moise. De fapt în Evanghelia lui Isus găsim cinci discursuri dintre care primul este discursul etic. Dar pentru a înţelege promisiunea din Geneza 3:15  Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. 15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul şi tu îi vei zdrobi călcâiul,” trebuie să ne uităm la felul în care Dumnezeu se descopere oamenilor şi îşi duce planul la îndeplinire tot printr-o femeie. Acest verset din Geneza 3:15 are o dublă semnificaţie evidentă în verset. Pe de o parte se promite un Răscumpărător „ zdrobi capul” care va veni prin femeie, pe de altă parte închinarea adevărată va avea ca şi una din alternative o închinare falsă „ muşca călcâiul. ”, care se vor derula de-a lungul istoriei, fapt valabil în trecut prezent şi viitor. În această Evanghelie Isus vorbeşte despre Biserică şi faptul că va dăinuii în ciuda tuturor circumstanţelor şi aparenţelor Matei 16:18  „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi”. Isus vorbeşte în pilde şi Stânca este Cristos, în pilda celor două case. (Matei 7:24-27, Luca 6:47-49). Această pildă a Lui Isus va fi abordată, pentru a înţelege destinul omului, legat de ascultarea sau neascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, care are consecinţe veşnice, Iadul sau Cerul, şi vedem cum Isus s-a situat deasupra legii.

2). ISUS ŞI LEGEA.   Isus se declară un împlinitor al legii, dar şi deasupra ei, iar pentru această afirmaţie repetăm sintagma „Aţi auzit dar eu vă spun”, Isus aplicând în mod radical cele spuse, El abrogă Pentateuhul, şi celelalte cărţi din Vechiul Testament şi se situează deasupra lor. Ioan 1:17 “ căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. Poporul evreu a primit legea dată de Dumnezeu pe muntele Sinai în cadrul Legământului mozaic, pe care nu a avut posibilitatea de al onora. În cadrul legământului existau binecuvântări şi blesteme din Deuteronomul 27 – 28, rostite de pe muntele Garizim şi Ebal, iar binecuvântarea sau blestemul erau date în funcţie de ascultarea sau neascultarea poporului evreu. Legământul mozaic era un legământ condiţionat, şi a scos în evidenţă neputinţa omului de a se conforma voinţei lui Dumnezeu. În “ Predica de pe Munte”, din Matei capitolele 5 – 7, Isus se ocupă de probleme ca: fericirile, , ucenicii sunt “sare şi lumină” ucidere, preacurvie şi despărţire, jurământ, suferirea răului şi iubirea vrăşmaşului, milostenie şi rugăciune, model de rugăciune “Tatăl Nostru”, despre post, adevăratele comori, îngrijorările, judecata aproapelui, stăruinţă, poarta cea strâmtă, prorocii mincinoşi, casa zidită pe stâncă. Acestea sunt în opoziţie cu Vechiul Testament, merge dincolo de litera Legii, la motivaţii. Predica de pe Munte este o “mini Evanghelie”. De asemenea binecuvântările din Predica de pe Munte sunt în total contrast cu blestemele din Cartea Deutronom, iar motivul este că numai Domnul Isus poate aduce aceste binecuvântări. În zilele noastre numai un păcătos izbăvit poate cunoaşte ce înseamnă binecuvântare în Domnul. Pavel abordează şi el de nenumărate ori această problemă. Romani 8. 3-4: v.3 Căci-lucru cu neputinţă Legii, întrucât firea pământească (Greceşte: carnea, aici şi peste tot unde e ,,firea pămîntească„.) o făcea fără putere, Dumnezeu a osîndit păcatul în firea pămîntească, trimeţînd, din pricina păcatului, pe însuş Fiul Său într’o fire asemănătoare cu a păcatului, v.4 pentruca porunca Legii să fie împlinită în noi, cari trăim nu după îndemnurile firii pămînteşti, ci după îndemnurile Duhului. Legea nu conţinea putere în ea însăşi. Tot ce făcea ea era să condamne. Doar Isus poate rezolva această problemă iar în ceea ce priveşte Discursul de pe Muntele Măslinilor, el are un conţinut profetic, care priveşte departe la viitorul cetăţenilor Împărăţiei cerurilor şi la ce se va întâmpla în ziua venirii Domnului. În predica de pe Munte este arătat caracterul pe care trebuie să îl aibă un creştin care face parte din Împărăţia Cerurilor, Cristos fiind Împăratul. Isus Cristos vorbeşte în pilde pentru fi înţeles mai uşor, dar există şi pilde, uneori cu caracter ascuns. Pilda[9] este o învăţătură, un model de urmat, poate fi o comparaţie, un model sau exemplu, pentru cineva, sau poate să fie un indicator, o povestire cu tâlc cu menirea de avertisment. Ea poate juca şi rolul de parabolă, proverb, maximă, sau fabulă. Cele mai multe pildele Domnului Isus[10] se găsesc în Evanghelia după Matei şi Luca şi se pot enumera câteva dintre ele. Pilda cu haina nouă şi burdufurile noi Matei 9:16-17, pilda semănătorul Matei 13:3-8 (Marcu 4:3-8; Luca 8:5-8), pilda neghinei Matei 13:24-30, Comoara ascunsă Matei 13:44, pilda mărgăritarului de preţ Matei 13:45-46, pilda celor doi fi Matei 21:28-32, pilda Celor zece fecioare Matei 25:1-13, Pilda talanţilor Matei 25:14-30, pilda Samariteanul milostiv Luca 10:25-37, etc, sau pildele din Evanghelia după Luca, pilda bogatului ne-înţelept Luca 12:16-21, pilda smochinului neroditor Luca 13:6-9, Ispravnicul necredincios Luca 16:1-9, pilda vameşului şi a fariseului Luca 18:9-14, etc. În continuare dintre pildele Domnului Isus ne vom ocupa de o pildă (Casa zidită pe stâncă), cu privire la a asculta şi a face la modul practic cuvintele lui Isus, iar învăţătura Lui trebuie pusă în practică şi omul respectiv este considerat că are judecată şi discernământ în alegere. Cuvântul Domnului[11] în Vechiul Testament este folosit aproape de 400 de ori prin expresia „dabar”, şi se foloseşte atunci când este vorba de o comunicare divină, care se poate prezenta sub formă de poruncă, profeţie, avertisment sau încurajare. Forma în care este prezentat este „Cuvântul lui Iahve i-a vorbit (lit. „a fost”) lui…”, dar uneori cuvântul este „văzut” ca într-o vedenie (Isaia 2:1; Ieremia 2:31,   38:21)”, fiind o extindere a personalităţii divine, care este sub autoritatea divină şi este ascultat atât de îngeri cât şi de oameni (Psalmul 103:20; Deuteronom 12:32). Cuvântul Domnului există şi persistă veşnic (Isaia 40:8), iar după ce a fost rostit nu se poate să nu fie şi ne-înplinit (Isaia 55:11). Cuvântul Domnului este întrebuinţat ca sinonim pentru Legea dată de Dumnezeu (Tora), cu referinţă preponderent la comunicare scrisă. În Noul Testament termenul este redat prin “ logos şi rhema”, cu referinţă la mesajul Evangheliei (Marcu 2:2; Faptele Apostolilor 6:2; Galateni 6:6), iar al doilea termen păstrează acelaşi sens (Romani 10:8; Efeseni 6:17; Evrei 6:5, etc.). în ceea ce priveşte în Biserica Primară Cuvântul este mesajul descoperit de Dumnezeu prin Cristos şi Apostoli, care trebuie să fie predicat şi ascultat. Cuvântul este : cuvântul vieţii (Filipeni 2:16), cuvântul împăcării (2 Corinteni 5:19), cuvântul crucii (1 Corinteni 1:18), adevăr care este valabil şi astăzi.

3). CONTRASTE – CASA ZIDITĂ PE STÂNCĂ ȘI CASA ZIDITĂ PE NISIP.[12] După mesajul din Predica de pe Munte (Matei 5-7), Isus ne face atenţi asupra pericolului care este peste cei care aud Cuvântul   lui Dumnezeu, dar nu îl pun în practică. El este un pericol real cu privire la prorocii mincinoşi (Mat.7 :15-20), sau cei care au o religie fără fond, a vorbelor goale, şi a celor „ credincioşi” care sunt bolnavi de superficialitate. Pavel atenţionează şi el asupra acestui gen de pericol : 2 Timotei 3:1  „Să ştii că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. 2  Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţămitori, fără evlavie, 3  fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine, 4  vânzători, obraznici, îngîmfaţi; iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu; 5  având doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de oamenii aceştia”. Pericolul mare este de nu apune în aplicare Cuvântul lui Dumnezeu la modul practic, el rămânând la nivel intelectual, sau sentimental, acest lucru fiind ilustrat prin temelia celor două case. Una este zidită pe stâncă, iar alta pe nisip, elementul fundamental fiind suportul pe care sunt construite ambele case. Când este „soare şi timp frumos”, nu există nici o diferenţă, dar în timp de încercare, se vede, iar Cuvântul afirmă că „prabusirea i-a fost mare „ Avem aici trei aspecte importante : 1. Asemănarea între cele două case era de suprafaţă. Ambii oameni, cel înţelept cât şi cel ne-nţelept, au fost animaţi de un gând bun, se a zidi o casă. Casele aveau elemente comune, erau noi, şi frumoase, cu un început care dă speranţe şi perspective favorabile. În ambele case s-a muncit şi s-a învestit, dar aparenţa poate fi înşelătoare. Şi în timpul nostru mulţi creştini se mulţumesc cu o cunoaştere a lui Dumnezeu la nivel intelectual, dar fără o împlinire reală în fapte şi nu aplică în viaţă Cuvântul lui Dumnezeu. 2. Deosebirea dintre case era una de fond. Cel care şi-a zidit casa pe stâncă fiind înţelept a săpat adânc (Luca 6 :48)  şi a pus temelia pe stâncă, fapt care ne indică disponibilitatea creştinului de a studia şi al cunoaşte mai mult pe Dumnezeu, dar şi de a pune în practică Voia Sa. În contrast cel nechibzuit a zidit fără efort, a fost interesat de exterior, creştinism de suprafaţă, pentru a impresiona pe alţi oameni sau pe alţi credincioşi. Acest lucru nu este suficient, pentru că a construi implică efort şi jertfă, care dacă nu există sfârşitul este tragic. Matei 7:23  „Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi care lucraţi fărădelege.” 3.Testul încercării a scos la lumină realitatea. În viaţa credinciosului vine şi un timp al încercărilor. Toţi credincioşii trec prin aşa ceva, iar în acele momente iese în evidenţă caracterul creştinului rezistenţa lui, ilustrată prin cele două clădiri. Casa care a avut temelia pe stâncă, a rămas în picioare, dar casa care a avut temelia pe nisip a căzut şi „prabusirea i-a fost mare „. Temelia adevărată este Cristos 1 Corinteni 3:11  „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos”. Împlinirea Cuvântului înseamnă a zidi pe Temelie, dar există şi fundaţii lipsite de rezistenţă, trăinicie, nesigure pe care din păcate mulţi credincioşi superficiali zidesc case. Trebuie să ne păzim de superficialitate şi să împlinim Cuvântul Lui Iacov 1:22  „Fiţi împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înşelîndu-vă singuri”. 4. A pune în aplicare Cuvântul lui Dumnezeu, este sinonim cu frica de Dumnezeu[13]şi înseamnă a avea o atitudine de respect şi veneraţie faţă de Dumnezeu şi să îi slujeşti. Deuteronomul 6:13  „Să te temi de Domnul, Dumnezeul tău, să-I slujeşti, şi pe Numele Lui să juri”. Acest îndemn revine de mai multe ori în Biblie ca exemplu Proverbe 1:7  „Frica Domnului este începutul ştiinţei; dar nebunii nesocotesc înţelepciunea şi învăţătura”, versetele cu acest conţinut fiind numeroase. Frica de Dumnezeu intră în acţiune în mod special în ceea ce priveşte „poruncile cunoscute” din inimă, iar călcarea lor ţine de voinţa şi inima omului, şi numai persoana în cauză cunoaşte aceste lucruri. Raban Iohanan ben Zakai şi-a îndemnat elevii pe patul de moarte „: “Sã vã temeţi de ceruri tot atât cât vã temeţi de oamenii din carne şi sânge!” “Numai atât?”, s-au mirat discipolii. La care înţeleptul le-a răspuns: “Mãcar de-aţi putea ajunge la asta” (Ber. 28b). De asemenea Antigonos din Sokho afirmă o maximă de genul ca „un slujitor care nu urmăreşte sã obţină nici o recompensã, ci frica de Dumnezeu sã fie în voi toţi” (Avot 1, 3)”. Omul are liber arbitru iar frica de Dumnezeu este legată de decizia persoanei în cauză, şi este prea puţin stimulată de presiuni religioase sau sociale. Pe de altă parte înţelepţii au afirmat faptul că viaţa omului depinde în principiu de providenţa divină şi mai puţin de alţi factori ca avere sau sărăcie, sănătate sau boalã, copii etc, aspect care nu influenţează caracterul rău sau bun al omului, pe care fiinţa umană îl alege în mod deliberat. În „Talmud se spune: “Totul depinde de voia cerului, afarã de frica de ceruri” (Ber. 33b). Maimonide afirmă şi el faptul că omul trebuie să fie conştient de lumea minunată pe care Domnul a creat-o, omul fiind o părticică „minusculã din înţelepciunea nesfârşitã şi incomparabilã a lui Dumnezeu”. Ştiind aceste lucruri „omul va fi înfricoşat şi va înţelege cã nu este el însuşi “decât o făptura nevolnicã, mărunta şi obscurã, care în puţina lui ştiinţã se confruntã cu Cel a cãrui ştiinţã este desăvârşită” (Iov 36, 4; cf. M.T., Iesode ha-Tora). Se poate observa uşor că factorul de decizie este în dreptul omului iar alegerea este a noastră şi înţelepciunea divină este ceva de dorit. Din Predica de pe Munte[14] se înţelege suficient de clar faptul că a sluji pe Dumnezeu înseamnă „adesea a face fie una, fie alta, nu şi una, şi alta”. Isus face şi el afirmaţii tranşante, fără zone de gri, „ochi bun sau rău, calea cea largă, sau strâmtă (Matei 6:22–24; 7:13- 14). Prin exemplul celor două case Isus îi pune pe ascultători în faţa unei alegeri. Dacă vom construi casa pe stâncă, pe o temelie tare care este Cristos, vom avea parte de binecuvântări cereşti în prezent şi în viitor, acest lucru fiind valabil în toate timpurile Proverbe 10:25 „Cum trece vârtejul, aşa piere cel rău; dar cel neprihănit are temelii veşnice”. Isus prezintă pe CEI DOI CONSTRUCTORI [15] în finalul Predicii de pe Munte. În principiu oamenii care trăiesc după Legea lui Dumnezeu, li se permite intrarea în Împărăţia cerurilor în conformitate cu Matei 7:12  „Tot ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea şi Proorocii”. De asemenea şi felul în care ne tratăm semenii rămâne ca şi principiu (1 Ioan 4,21). Dacă ne întoarcem în Vechiul Testament ce scrie în Matei 7:12, este un rezumat al ultimelor şase porunci din Decalog, în care este dată Legea lui Dumnezeu (Exodul 20:1-17). Cei care beneficiază de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu sunt oamenii care trăiesc conform cu ce scrie în Matei 7:12, iar felul în care ne tratăm semenii reprezintă şi atitudinea pe care o avem faţă de Dumnezeu (Matei 22:34 – 40, 1 Ioan 3:14-24). În al doilea rând pilda ne vorbeşte despre mijloacele prin care avem posibilitatea să trăim aş cum doreşte Dumnezeu, dar şi ce anume simbolizează, temelia sau stânca pe care zidim. Biblia ne dă referinţe despre acest lucru Psalmi 89:26  „El Îmi va zice: „Tu eşti Tatăl meu, Dumnezeul meu şi Stânca mântuirii mele!” 1 Corinteni 10:1-4; iarba se usucă, floarea cade; dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac.” (Isaia 40:8). Al doilea constructor nu ţine seamă de aceste lucruri şi le face după placul inimi sale. Un alt aspect este faptul că DUMNEZEU SCHIMBÃ DIRECŢIA VIEŢII NOASTRE, pentru că ascultătorii aveau posibilitatea de a vizualiza pilda celor două case, atunci când în urna unor ploi abundente pâraiele se transformau în ape vijelioase, şi măturau totul în cale mai ales casele de la câmpie, care erau lipsite de rezistenţă şi fără temelie, spre deosebire de casele construite în locuri înalte şi pe temelii tari. Isus ne schimbă direcţia vieţii noastre în sensul că ne pune în faţa unei alegeri de a ne zidi convingerile pe învăţătura din Biblie şi să trăim conform principiilor biblice. Luca aminteşte şi el această pildă în care se face precizarea : Luca 6:47  „Vă voi arăta cu cine se aseamănă orice om care vine la Mine, aude cuvintele Mele, şi le face. 48  Se aseamănă cu un om care, când a zidit o casă, a săpat adânc înainte, şi a aşezat temelia pe stâncă. A venit o vărsare de ape, şi s-a năpustit şivoiul peste casa aceea, dar n-a putut s-o clatine, pentru că era zidită pe stâncă”. Se observă uşor cuvintele – un om – vine la Mine – aude – şi face, – pentru că la necaz – zidiţi în Cristos care este Temelia, – nu ne prăbuşim, – fiindcă noi am ales să zidim pe Temelie. Omul este pus în furca edenică, iar ca alternativă este a asculta şi aplica învăţăturile lui Isus, sau a le respinge. Diferenţa fundamentală din pilda celor două case este atunci când se confruntă cu intemperiile, respectiv încercările prin care trece credinciosul, care şi-a zidit casa pe Stânca care este Cristos, creştinii superficiali cad, dar cei autentici rezistă. Se compară cele două case cu destinul omului cu alegerea de a zidi pe Cristos, sau au ales o altă cale (Apocalipsa 2:1-8). De asemenea aici se vede şi caracterul omului privind la concepţia zidiri în Cristos, care este Temelia, sau a clădii în mod uşuratic şi grabnic fără înţelepciune. Isus Cristos este arhitectul iar casa, nu poate fi clădită decât pe verticală şi redă relaţia dintre om şi Dumnezeu dar şi relaţia pe verticală cu semenii care este clădită pe dragoste. Necazurile care vin peste credincios, le-a suportat prima dată Cristos dar la cote de ne-imaginat. Pilda[16] este şi o lecţie de „ arhitectură” spirituală, iar în Noul Testament imaginea casei este folosită ca şi un simbol pentru clădirea spirituală a Bisericii lui Cristos cu referinţă la credincioşi „Si voi, ca niste pietre vii, sunteti ziditi ca sa fiti o casa duhovniceasca…” ( 1 Petru 2: 5 ). Şi Pavel foloseşte acelaşi limbaj atunci când se adresează efesenilor : „ziditi pe temelia apostolilor si prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus Christos.” ( Efeseni 2 : 20 ). Isus Cristos foloseşte această imagine atât în dreptul fiecărui credincios cât şi în dreptul Bisericii care avea să vină ( Matei 7, 24-27 ), Textul şi contextul în care este spusă această pildă are o mare importanţă, pentru că ea este rostită la sfârşitul Predicii de pe Munte, în care Matei are nevoie de trei capitole   (Matei 5-7) în care vorbeşte despre caracterul lui Dumnezeu (fericirile) şi cum să fie creştinii, o lumină şi sare a pământului, Legea lui Dumnezeu, în spiritul ei dincolo de literă, relaţiile creştinilor cu semeni, cum să ne rugăm, despre post, primejdia comorilor pământeşti, cele două căi, profeţii mincinoşi, adulter şi divorţ, jurăminte, abrogă legea talionului, despre iubirea vrăşmaşilor, ajutorarea celor în necazuri, cum să se roage (rugăciunea Tatăl Nostru), despre îngrijorări, despre judecata asupra semenilor, îndemn la cere, şi bate la uşa Harului, porţi strâmte şi largi, cei mântuiţi ca prin foc. Atunci când Isus rosteşte pilda celor două case fiindcă cunoştea inimile oamenilor ştie că în faţa Lui se află oameni care nu sun dispuşi să aplice în viaţă învăţăturile Sale. Isus Cristos era conştient că avea în faţă oameni care vor asculta de Cuvântul Său[17] şi oameni care nu vor asculta, iar aici intră mai multe categorii de ascultători. Aici se coate în evidenţă atributul Omniştienţei lui Cristos. Avem ascultători, sentimentali, „foc de paie”, care sunt impresionaţi repede de Cuvântul lui Dumnezeu, dar tot aşa de rapid, se sting, iar în inima lor Cuvântul nu aduce rod. „Şi vin cu grămada la tine, stau înaintea ta ca popor al Meu, ascultă cuvintele tale, dar nu le împlinesc, căci cu gura vorbesc dulce de tot, dar cu inima umblă tot după poftele lor”. (Ezechiel 33:31). O altă categorie sunt oameni care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu dar nu îl înţeleg, şi sunt simbolizaţi prin sămânţa căzută lângă drum din pilda semănătorului rostită de Isus Matei 13:19  “Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie, şi nu-l înţelege, vine Cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Acesta este sămânţa căzută lângă drum”. De asemenea sunt unii dintre oameni care manifestă curiozitate faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, asemănători cu cei din Atena din tipul lui Pavel şi în final nu se aleg cu nimic Faptele Apostolilor 17:21  “Căci toţi Atenienii şi străinii, care stăteau în Atena, nu-şi petreceau vremea cu nimic altceva decât să spună sau să asculte ceva nou”. Mai există o categorie care “uită” Evanghelia, dar şi faptul că Ea trebuie să fie trăită de fiacre credincios “Dar cine isi va adanci privirile in Legea desavarsita, care este legea slobozeniei, si va starui in ea, nu ca un ascultator uituc, ci ca un implinitor cu fapta, va fi fericit in lucrarea lui.” (Iacov:1:25). Alţi oameni pur şi simplu nu vor să creadă, iar exemplul cel mai bun este cel din pilda bogatului nemilostiv „Si Avraam a raspuns: „Daca nu asculta pe Moise si pe proroci, nu vor crede nici chiar daca ar invia cineva din morti” (Luca 16:31). Dar şi mai grav avem oameni de rea credinţă, care aud Cuvântul, îl înţeleg, nu uită, nu numai că nu vor să creadă şi nu împlinesc, şi luptă împotriva Cuvântului lui Dumnezeu. Dar indiferent de categoria din care fac parte, sau motivele amintite mai sus, nu există decât două categorii, oameni care ascultă Cuvântul şi îl împlinesc cu bucurie, şi oameni care doar iau cunoştinţă despre El. Din păcate există şi foarte mulţi dintre creştini cu etichetă care cad în cumplitele cuvinte rostite de Isus în Evanghelia după Matei   „Nu orisicine-Mi zice: „Doamne, Doamne !” va intra in Imparatia cerurilor, ci cel ce face voia Tatalui Meu care este in ceruri. Multi Imi vor zice in ziua aceea: „Doamne, Doamne ! N-am prorocit noi in Numele Tau ? N-am scos noi draci in Numele Tau ? Si n-am facut noi multe minuni in Numele Tau ?” Atunci le voi spune curat: Niciodata nu v-am cunoscut; departati-va de la Mine, voi toti care lucrati faradelege.” ( Matei 7, 21-23 ) În această pildă sunt prezentate DOUĂ CLĂDIRI, DOUĂ TEMELII ŞI DOUĂ DESTINE[18], în care avem două poziţii sau puncte de vedere diferite a omului în modul de a se raporta la Dumnezeu, seriozitate si superficialitate. Din păcate aceste atitudini se regăsesc şi în Biserică. Există credincioşi care tratează relaţia lor cu Dumnezeu în modul cel mai serios cu putinţă, dar din nefericire avem în biserici credincioşi care dau dovadă de superficialitate în relaţia lor cu Divinitatea. Astfel se poate defini viaţa credinciosului sub două aspecte ca egocentrică si christocentrică. Aparent în momente de „cer senin”, nu se vede diferenţa dintre ei, dar atunci când vine furtuna (crize majore), se vede temelia pe care şi-a clădit fiecare casa sufletului său. Unul dintre motivele pentru care Isus a spus această pildă este de a ne verifica până mai este timp, şi nu a venit încă încercarea, iar dacă noi nu o vom face, această verificare a temeliei, se face înspre o cercetare sinceră şi este un lucru bun, sau cu intenţii rele făcută de Satana „Simone, Simone”, l-a avertizat Domnul pe Petru înainte de marea criza de la Golgota, „ Satana v-a cerut sa va cearna ca graul „ (Luca 22: 31), iar prăbuşirea unora va fi definitivă. Diferenţa dintre superficialitate şi seriozitate nu se vede la suprafaţă ci în adânc, la temelie. Deşii lucrarea pentru zidirea unei case ţine o viaţă şi se munceşte din greu de ambele părţi diferenţa dintre ele este uriaşă, conducând omul spre două destine. Pentru viaţă veşnică trebuie să dai dovadă de seriozitate, „a sapat adânc inainte” (Luca 6 :48), nu la lucruri care izbesc privirile. Seriozitatea înseamnă mai mult decât o citire în fugă a Scripturii, o rugăciune făcută în grabă, sau în mod mecanic, ci să sapi adânc, iar Duhul Sfânt va descoperii lucruri ascunse, care înseamnă şi cultivarea unei relaţii strânse cu Mântuitorul personal. Seriozitatea implică o relaţie directă de tipul eu –Tu, în care fiinţa creată îşi recunoaşte Creatorul şi îl ascultă. De multe ori casele zidite pe nisip sunt mai impunătoare, materiale de calitate, arhitectură, şi alte elemente exterioare, dar nu au o temelie adecvată şi potrivită, care este Cuvântul lui Dumnezeu. Pavel dă răspuns la această alegere.    „Caci nimeni nu poate pune o alta temelie decat cea care a fost pusa si care este Iisus Christos. Iar daca cladeste cineva pe aceasta temelie aur, argint, pietre scumpe, lemn, fan, trestie, lucrarea fiecaruia va fi data pe fatza; ziua Domnului o va face cunoscut, caci se va descoperi in foc. Si focul va dovedi cum este lucrarea fiecaruia. Daca lucrarea zidita de cineva pe temelia aceea ramane in picioare, el va primi o rasplata. Daca lucrarea lui va fi arsa, isi va pierde rasplata.” (1 Corinteni 3, 11-15 ) Deci mântuirea sau pierzarea depinde de temelia pe care zidim şi de care va depinde destinul nostru. Avem aici trei genuri de încercări, sau crize spirituale reprezentate prin : „ploaia, care vine întotdeauna de sus,  şuvoaiele, care vin întotdeauna de jos, de pe pământ si  vântul, care bate întotdeauna din lateral”. Prin ploaie, se înţeleg încercările venite de sus de la Dumnezeu, cu scopul disciplinării, a formării caracterului de creştin, care sunt îngăduite de Dumnezeu. Petru menţionează acest aspect şi importanţa lui. 1 Petru 1:7  „pentru ca încercarea credinţei voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere şi care totuşi este cercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava şi cinstea, la arătarea lui Isus Hristos”. Dincolo de scopul lor, este rezultatul testului credinţei care ne face ori să ne prăbuşim sau să rezistăm[19]. Cel care a dat putere bisericilor ca să reziste de-a lungul mileniilor „portile locuintei mortilor”, ne dă şi nouă această putere. Cultura, educaţia, sau alte forme nu ne pot ajuta în aceste momente ci ascultarea de voia lui Isus Cristos. Şuvoaiele, vin de jos de pe pământ, simbolizează valurile lumii care lovesc în fiinţa şi sufletul nostru. Ele sunt şi tot felul de ispite care vin din lumea din care suntem, dar ele trec, iar Ioan ne atenţionează şi ne încurajează în acest timp „pofta firii pamantesti, pofta ochilor si laudarosia vietii, nu este de la Tatal, ci din lume. Si lumea si pofta ei trece, dar cine face voia lui Dumnezeu ramane in veac” ( 1 Ioan 2:16-17 ). În mod paradoxal în anii de libertate şi prosperitate, aceste valuri au distrus mai multe case sufleteşti decât în timp de prigoană. Pavel atenţionează şi el asupra acestui fapt. „Caci noi n-avem de luptat impotriva carnii si sangelui, ci impotriva capeteniilor, impotriva domniilor, impotriva stapanitorilor intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii care sunt in locurile ceresti” ( Efeseni 6,12 ). Ele mai pot fi învăţături false sau persecuţii la care trebuie să facem faţă. Atunci când temelie este pe Cristos casa sufletului nostru nu se va prăbuşii. Dar nu trebuie să uităm că trăim sub blestem, pe care Domnul îl poate schimba în binecuvântare.

4). TESTELE CREDINŢEI. În altă ordine de idei casa zidită pe stâncă[20],  simbolizează casa care are temelia zidită pe stâncă și care în timpul necazului rămâne în picioare. Există un timp al testului : necazuri, tragedii în viaţă, boală, insuccese, testul timpului. Dacă eşti adevărat credincios rămâi în picioare. O definiție a credinței o găsim și în Evrei 11:1  Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.– Credinţa[21] celebrează (în prezent) realitatea obiectivă a binecuvântărilor nădăjduite – Credinţa dă substanţă obiectelor nădejdii care par a nu fi reale – Credinţa permite credinciosului să apuce adevăruri nedemonstrabile şi să se ţină de ele în vremuri ostile, ştiind că binecuvântările nădăjduite sunt garantate prin promisiunile lui Dumnezeu – Credinţa demonstrează realitatea ce nu poate fi cunoscută prin percepţia obiectivă a simţurilor – Credinţa este acea putere direcţionată înspre viitor, care se naşte în urma unei întâlniri personale cu Dumnezeu Această capacitate a credinţei de a privi în viitor ne dă posibilitatea să ne avântăm curajos şi în pace înspre un viitor nevăzut, fiind susţinuţi doar de Cuvântul lui Dumnezeu – Credinţa are capacitatea să dea vălul deoparte de pe realităţi viitoare, aşa încât evenimente încă nevăzute să poată fi apucate în prezent de credincios Avem teste ale credinței:  1. Testul doctrinal  în care NU se mai crede în adevărul absolut. Cristos, Dumnezeu, Sfânta Scriptură nu sunt adevărate.[22] De asemenea nu mai există dicstinție între Cristos cel istoric și Cristosul credinței. Ioan dezvoltă acest concept în Ioan în Ioan 4:9-26, în care afirmă faptul că Isus este Fiul lui Dumnezeu.  De asemenea cei care l-au cunoscut pe Cristos, îl au și pe Tatăl și sunt justificați prin El. 2. Testul de învăţătură 3. Testul moral este foarte important și îl găsim în 1 Ioan 2:3-6, și 3:4-10 în care cei care îl cunosc pe dumnezeu vor trăi o viață neprihănită. 4.Testul spiritual 5. Testul social în care se prezintă două categorii de oameni 1Ioan 2:9-10 în care unii pretind că au lumină dar își urăsc frații, (1Corinteni 13:2) și oameni care iubesc pe alți creștini.  Autoritatea[23]În mod inevitabil problema autorități se pune în mod acut pentru că  în versetele din Matei 7: 28-29 ni se spune faptul că Isus vorbea cu autoritate și putere pe când fariseii, cărturarii și rabinii citau pe altcineva. Ei dau dovadă de slăbiciune și fac dovada lipsei de relație cu Dumnezeu. Isus Hristos a avut autoritate, împuternicire, competenţă, valabilitate, valoare și eficacitate  personală ”Eu vă spun”, o autoritate  derivată și în același timp fiind de la Dumnezeu,  El fiind și una cu Tatăl.  După Înviere Isus Cristos face afirmația : Matei 28:18 b. „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ”. Ucenicii au lăsat totul și au mers după El și au făcut ce le-a poruncit Cristos. Dacă se face o referire la preoția tuturor credincioșilor din Apocalipsa 1:6 și din 1Petru 2:9  Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; atunci autoritatea noastră este una derivată, o obligație dar și o poruncă de a vesti Evanghelia. Isus Hristos trebuie să fie centrul închinării noastre, iar în predicare Hristos (viaţa, moartea, învierea, învăţăturile Sale), este centrul predicării, urmează doctrinele centrale, şi alte învăţături. Nu se inversează ordinea. Atunci când se face inversarea ordinei se mută accentul pe lucruri tangențiale care nu duc omul la mântuire și vina este a noastră. Accentul în viaţa de credincios se pune pe ascultare, şi trebuie să înţelegem că avem o autoritate derivată.  Ne aşteaptă în viitor o judecată care NU va fi după criterii omeneşti. Există aici un test al slujirii, oameni care au respins pe Cristos și oameni care dau dovadă de înţelepciune, şi ascultă de Cristos,   care este o binecuvântare a ascultării, pentru cei care sunt creştini autentici. Creştini care clădesc pe o temelie tare aceasta fiind Cristos, avem de a face cu nestatornicia celor răi, oameni care aud Cuvântul dar nu îl ascultă, oameni care îşi neglijează îndatoririle, oameni cărora Scriptura le spune că sunt nebuni, presupoziţii false, (,”sunt creştin botezat”, ori în Luca 6:49  „Dar cine aude şi nu face, se aseamănă cu un om, care a zidit o casă pe pământ, fără temelie. Şi s-a năpustit şivoiul asupra ei, ea s-a prăbuşit îndată, şi prăbuşirea acestei case a fost mare, ” presupoziţii care duc la eşec spiritual. La Isus este autoritate şi dă o învăţătură sănătoasă. Numai pe El se poate clădi ceva durabil. Pavel a spus: “Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos.” . Elementele decorative nu ajută sub nici o formă în domeniul spiritual. De aici se pot desprinde Lecţii de viaţă[24], spre folosul fiecăruia dintre noi. Mulţi dintre noi avem impresia că totul este bine şi frumos, dar trebuie să înţelegem că intemperiile de ordin spiritual vin atât peste casa zidită pe stâncă cât şi peste casa zidită pe nisip, fenomene care pot să ne distrugă din cauză că trăim în această lume. Isus nu a venit să ne ferească de probleme şi chiar specifică acest aspect ”In lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea. (Ioan 16:33), ci ne învaţă cum să rămânem în picioare în faţa încercărilor. Zidirea în sine nu se face instantaneu, ci în timp, iar casa se zideşte în măsura în care auzi / citeşti Cuvântul şi îl aplici în viaţa ta de credincios. Rezistenţa la încercări nu are de a face cu alte aspecte ornamentale, sau calitative exterioare (apropo de programele noastre religioase, chiar dacă în principiu trebuie să oferim în închinare tot ce avem mai bun), ci de locaţie, adică Stânca. Dar dacă este să fim sinceri cu noi înşine Cristos a fost acela care ne-a iubit prima dată şi prin Duhul Sfânt a construit alături de noi. Cărămidă cu cărămidă, centimetru cu centimetru pe Temelia care este El, construcţia a început să se înalţe, chiar şi în cele mai grele condiţii, şi nu a rămas nimic nefinalizat. Efeseni 1:13  „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El, şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit” Atunci când apar calamităţile spirituale, ele nu sunt ceva nou pentru credincios, tocmai pentru faptul că a zidit în asemenea condiţii. El a refăcut cioburile, le-a adunat laolaltă, iar noi am devenit făpturi noi. Noi nu suntem zidiţi pe Stâncă, ca să avem doar sporadic legătură cu Cristos, ci el prin Duhul Sfânt locuieşte în noi „Rămâneţi în Mine, şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduceţi rod, dacă nu rămâneţi în Mine”. (Ioan 15:4). Parabola ne învaţă să nu clădim credinţa noastră pe inteligenţa omenească, ci pe înţelepciunea divină, să nu zidim pe temelia altuia, pe sentimente, sau minuni ci pe Stânca care este Isus Cristos, cu o împlinire a Cuvântului Său în viaţa noastră, şi să nu avem nici o teamă. David face acest lucru în momentele de restrişte Da, suflete, încrede-te în Dumnezeu, căci de la El îmi vine nădejdea. Da, El este stânca şi ajutorul meu, turnul meu de scăpare: nicidecum nu mă voi clătina. Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea; în Dumnezeu este stânca puterii mele, locul meu de adăpost. (Psalmi 62:5-7)

5). CASA LUI DUMNEZEU – BISERICA. Pornind de la imaginea fizică a celor două case, se poate trece uşor de la Biserică ca şi clădire, şi apoi mai departe la Biserica Universală care înseamnă „totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui Hristos. Această Biserică nu e o organizaţie pământească vizibilă, ci e organismul viu, spiritual, al celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou[25]”. La început s-au folosit pietre de aducere aminte, apoi s-a construit Cortul, iar în final Templul, care este Casa lui Dumnezeu, cu o origine a Templului din cer, iar Isus Cristos conform cu Faptele Apostolilor 4:11  “El este „piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului.”. Atunci când omul se întâlneşte cu Dumnezeu lasă un semn, prin care marchează locul acela Geneza 28:18  „Şi Iacov s-a sculat dis-de-dimineaţă, a luat piatra pe care o pusese căpătîi, a pus-o ca stâlp de aducere aminte şi a turnat untdelemn pe vârful ei”. Popoarele păgâne foloseau totemuri prin care se marca întâlnirea lor cu zeii şi idoli din timpul respectiv. Când Avram se întâlneşte cu Domnul zideşte un altar Geneza 12:7  „Domnul S-a arătat lui Avram şi i-a zis: „Toată ţara aceasta o voi da seminţei tale.” Şi Avram a zidit acolo un altar Domnului, care i Se arătase”. După ieşirea din Egipt Dumnezeu porunceşte lui Dumnezeu să facă un Cort, la care Moise primeşte indicaţii precise la felul în care trebuie să fie realizatVezi să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte” (Exodul 25:40). Cortul [26] din pustiu a fost modalitatea prin care Dumnezeu s-a întâlnit şi a vorbit cu poporul ales. Până atunci nu găsim o referinţă a faptului că Dumnezeu a locuit pe pământ, dar după ce poporul evreu a ieşit din Egipt Dumnezeu a dat o poruncă lui Moise „”Vorbeşte copiilor lui Israel: Să-mi aducă un dar; să-l   primiţi pentru Mine de la orice om care-l va da cu tragere de inimă. Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în   mijlocul lor” (Exod 25:2 – 8). Revelaţia lui Dumnezeu a fost progresivă şi treptat prin modele şi umbre El se descopere lui Abel, Enoh, Noe, Avram, Isac şi Iacob, apoi lui Moise, prin care Dumnezeu scoate poporul răscumpărat din Egipt şi îl conduce spre ţara promisă pănă la Lăcaşul lui cel Sfânt, eliberat de sub puterea lui Satana prin sângele Mielului pascal. Cortul era o umbră dar era şi o anticipare a momentului când „după apariţia noului cer şi a noului pământ, cortul lui Dumnezeu (oraşul sfânt, noul Ierusalim, Biserica, soţia Mielului pregătită ca o mireasă împodobită   cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei, El, Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21). Dumnezeu a poruncit facerea Cortului, poporul s-a oferit de bunăvoie (după ce Domnul le-a mişcate inimile), şi evreii au făcut în detaliu aşa cum a poruncit Domnul. Locul este ales de Dumnezeu pentru construirea Cortului (Exod 29), iar Dumnezeu adaugă faptul că: Exodul 29:43-45  „Acolo Mă voi întâlni cu copiii lui Israel şi locul acela va fi sfinţit de slava Mea. 44  Voi sfinţi Cortul Întâlnirii şi altarul; voi sfinţi pe Aaron şi pe fiii lui, ca să fie în slujba Mea ca preoţi. 45  Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel şi voi fi Dumnezeul lor”. Acest lucru presupune trei aspecte. 1. Dumnezeu avea posibilitatea să locuiască cu poporul Său, prin arderea de tot, în baza jertfei necurmate, care prefigura Jertfa lui Cristos. 2. Cortul era sfinţit prin Gloria Sa, împreună cu componentele Cortului fiind un standard pentru închinare şi slujire. 3. Poporul trebuie să-l cunoască pe Acela care ia scos din ţara Egiptului, ca pe un Dumnezeu al eliberării şi a răscumpărării lor atât în plan terestru dar mai ales în plan divin, care va avea o temelie bazată pe Moarte lui Cristos şi ce anume   înseamnă un Dumnezeu revelat. ELEMENTE ALE TABERNACOLULUI[27], pe care le descriem în mod sumar sunt : Cortul era înconjurat de o curte de formă dreptunghiulară cu porţi de acces. În partea de Est se afla Altarul arderilor de tot, iar apoi ligheanul de bronz. În incinta cortului sa afla Masa pâinii punerii înainte şi Sfeşnicul de aur, urma Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor în care se găsea Chivotul lui Dumnezeu. Chivotul[28] era o cutie de lemn aurită (cu inele, exterioare pentru transport) în care se găseau două table conţinând Legea, mai târziu toiagul lui Aron şi un borcan cu mană, Scaunul îndurării pe care se aflau doi Heruvimi cu aripile întinse, iar Slava lui Dumnezeu se arăta în Norul de Slavă dintre cei doi Heruvimi şi deasupra scaunului îndurării prin care Dumnezeu vorbea, lui Moise şi apoi lui Aron şi fii lui, iar în Exod 29 Biblia ne descrie consacrarea preoţilor. Cortul [29] a fost umplut de Slava lui Dumnezeu, (kabod) iar Moise nu a putut să intre (Exod 40:34-35). Astfel Dumnezeu a intrat în posesia Casei Sale. O observaţie demnă de luat în seamă este faptul că Dumnezeu a locuit în cort şi a comunicat cu poporul Său, cu credincioşii, nu cu cei necredincioşi. Poporul nu avea voie să intre în cort, ci doar Moise iar mai târziu Marele Preot odată pe în ziua ispăşirii, când aducea jertfă pentru popor, fiind un antetip a lui Cristos, iar acest lucru era un privilegiu pentru popor. Poporul stătea la intrare iar Dumnezeu dădea porunci prin Moise în diferite situaţii împrejurări sau evenimente, porunci specifice pe lângă cele date la Muntele Sinai în cadrul Legământului mozaic, dar care se încadrau în standardul de morală şi sfinţenie a lui Dumnezeu, (Levitic 11:44) ,aspect pe care fiecare evreu era ceva obligatoriu, aspect valabil şi în Noul Testament 1 Ioan 2:6  „Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus”. În felul acesta locul acela dar şi starea de sfinţire era o responsabilitate dar şi o binecuvântare. Dacă se ia în ansamblu cele 12 triburi a lui Israel [30], ele se întemeiau în baza unei credinţe în Dumnezeul lui Israel, cu care Domnul încheiase un legământ condiţionat, un Dumnezeu pe care „îl slujeau într-un centru religios consacrat” (Jud. 5 :11, 20:2). Cortul întâlnirii şi Chivotul lui Dumnezeu constituiau şi însemnau obiectele de cult al acestei uniuni. În timpul peregrinărilor poporului evreu prin pustie, “Muntele lui Dumnezeu”, muntele Sianai (Horebul), alte locuri sau oaze în pustiu, Cadeş Barnea (Deut. 1:46), au fost centre religioase. Şi după cucerirea Cananului sunt amintite astfel de locuri ca Penuel, Bet-El, Beer-şeva şi Sihem, iar la Şilo a avut un statut negativ particular (1 Sam. 2 :14), acolo se aduna poporul evreu, acolo au fost număraţi de către Iosua, tot acolo a fost aşezat Cortul întâlnirii şi Chivotul (Ios. 18: 1-8). Tot acolo a slujit Eli şi fii lui, iar poporul aducea jertfe (Jud. 21:19, 1 Sam. 1:3), Samuel având rolul de judecător dar şi preot. Triburile beneficiau de autonomie şi guvernau după modelul patriarhal şi erau asistaţi de Moise, Iosua, apoi Dumnezeu a ridicat judecători în Israel, iar apoi începe perioada împăraţilor, dar în tot timpul acesta Legea dată de Dumnezeu prin Moise la muntele Sinai era în vigoare. Se pare cu beneficiind de un tot unitar, ca şi credinţă, religie, aspect social, acelaşi Dumnezeu, poporul evreu deşii era o naţiune nu a scăpat complet de conştiinţa de trib, în beneficiul unei conştiinţe naţionale care trebuiau să îi unească şi mai mult, aspect dovedit istoric mai târziu. Dacă înţelegem gândurile lui Dumnezeu în momentul în care dă porunca să se construiască Cortul şi Chivotul, care vor fi mai târziu Templul lui Dumnezeu Ioan 2:19  “Drept răspuns, Isus le-a zis: „Stricaţi Templul acesta, şi în trei zile îl voi ridica,” înţelegem şi Jertfa lui Cristos. Deci de la obiecte fizice se ajunge la o Persoană, care este Isus Cristos. După cucerirea Cananului în momentul în care David ajunge Împărat peste Israel, are dorinţa de a zidi o Casă lui Dumnezeu, dar nu i se permite acest lucru, ci fiului său Solomon. Templul. [31] Popoarele păgâne aveau propriile temple, ca exemplu “casa lui Dagon”, sau casa zeităţii, la care se închinau. (1 Samuel 5:5; bet ’astarot, 1 Samuel 31:10; cf. bet yhwh, Exod 23:19) Au mai fost descoperite numeroase alte temple la Bet-Şean, Haţor şi în alte   locaţii. David a văzut că este nepotrivit ca el să locuiască în casă iar Domnul într-un Cort (2 Samuel 7:2), dar avea mâine pătate de sânge, iar onoarea revine fiului său Solomon. David strânge materialele, bogăţiile, şi cumpără locul (1 Cronici 22: 8 2 Samuel 24:18-25). Începerea construcţiei se face în al – 4 – lea an al domniei lui Solomon şi durează 7 ani. Dumnezeu a pregătit şi oameni pentru acestă lucrare 1 Împăraţi 7:14  „fiul unei văduve din seminţia lui Neftali, şi al unui tată din Tir, care lucra în aramă. Hiram era plin de înţelepciune, de pricepere şi de ştiinţă în săvârşirea oricărei lucrări din aramă”, HIram fiind doar unul dintre ei. El a venit la împăratul Solomon, şi i-a făcut toate lucrările.Templul a fost construit în zona numită acum Haram esh-Sherif’, la Est de „Oraşul Vechi” din Ierusalim, o localizare puţin imprecisă, (2 Cronici 3:1). Se presupune că s-a construit din aria de treierat cumpărată de David cu 50 de sicli de argint (2 Samuel 24:24-25). Asemănarea dintre Cort şi Templu ca origine şi obiect sunt asemănătoare. Planul Templului şi locul unde să fie construit a fost hotărât de Dumnezeu. ( 2 Cronici 3:3). David a primit proiectul şi l-a transmis lui Solomon. „David a   dat fiului său Solomon modelul prispei şi al clădirilor, al vistieriei, al camerelor de sus, al camerelor dinăuntru şi al camerei pentru scaunul îndurării. I-a dat planul a tot ceea ce avea în minte cu privire la curţile Casei Domnului şi la toate camerele de jur împrejur pentru vistieriile Casei lui Dumnezeu” (1 Cronici 28:11-12), iar Solomon a urmat indicaţiile primite. Hiram[32], regele Tirului, aliat a lui Solomon s-a hotărât să livreze lemnul necesar Templului, contra cost cu alimente. Solomon a înrolat la corvoadă cam 100 000 de oameni, ca tăietori de lemn şi cioplitori în piatră, plus meşteşugari care să lucreze. Pe lângă aceştia au muncit şi sclavi, fiindcă lucrarea era de o mare amploare. ELEMENTE ALE TEMPLULUI. Amănunte cu privire la construirea Templului[33] se găsesc în 1 Regi 6, „Templul, având o lungime de 27 metri, lăţime de 9 metri, şi o înălţime de 13,7 metri. Templul avea două încăperi, Sanctuarul şi Sanctuarul dinăuntru,, care corespondeau cu Locul Sfânt şi Sfânta Sfintelor din Cort, în plus pridvorul şi camere pentru preoţi. El mai conţinea două curţi, una interioară şi una exterioară,( 2 Cronici 4:1-22), şi altarul de bronz pentru arderile de tot, ligheanul de aramă pentru spălările rituale („marea de aramă”, (1 Împăraţi 7:23-26). La dedicarea şi consacrarea, omagiere şi închinare a Templului, Solomon a stat pe o „treaptă” de bronz (2 Cronici 6:12). Pridvorul era lung de 10 coţi şi lat de 20 de coţi (2 Cronici 3:4), denumit „loc sfânt” (ebr. hekal,). Ferestre zăbrelite aproape de tavan iluminau locul sfânt (1Împăraţi 6:4). „Aici se afla altarul de aur pentru arderea tămâiei, masa pentru, pâinea pentru punerea înainte şi cinci perechi de sfeşnice, împreună cu uneltele pentru jertfă.” Sanctuarul interior[34] era un cub perfect cu latura de 20 de coţi. „Două dintre aripile lor se întâlneau în centru deasupra chivotului legământului, iar celelalte aripi atingeau pereţii de Nord şi, respectiv, de Sud (1Împăraţi 6:23-28, „HERUVIM”). În acest loc preasfânt prezenţa lui Dumnezeu era arătată printr-un nor” (1Împăraţi 8:10 ş.urm.). „Zidurile exterioare ale sanctuarului şi ale locului sfânt erau construite cu două terase de un cot pentru a sprijini grinzile celor trei rânduri de încăperi mici de jur împrejur. Astfel, încăperile de la primul nivel erau late de 5 coţi, cele de sus de 6 coţi, iar cele de la al treilea nivel erau late de 7 coţi. O uşă în partea de Sud avea acces la o scară spirală care ducea la etajele superioare”. Solomon a angajat un om din Tir ca să conducă lucrările şi a folosit meşteşugari fenicieni (1Împăraţi 5:2-8 ) „planul arhitectonic al Templului şi decoraţiile sale cu lucrări similare care s-au păstrat în unele temple feniciene şi canaanite” , şi au avut influenţă în construirea, şi ornamentele Templului. Numeroase plăci de fildeş sculptate (de la pereţii sau mobilierul palatelor) găsite pretutindeni în Orientul antic sunt lucrări feniciene, conţinând adesea teme egiptene, care se găseau în incinta Templului. „subiecte obişnuite sunt florile, palmierii şi sfincşii înaripaţi, subiecte care pot fi comparate cu sculpturile din Templu. La fel ca şi panourile din Templu, aceste sculpturi erau acoperite cu aur şi încrustate cu pietre colorate”, dar cu toate aceste elemente păgâne, Templul a fost sfinţit de Dumnezeu. Există o legătură dintre Cort şi Templu, mai precis Templu era o continuare a Cortului în care avem două aspecte. 1. Locuinţa lui Dumnezeu În Templu s-a realizat după ce bătrânii lui Israel s-au adunat, împreună cu căpeteniile din fiecare seminţie, împreună cu familiile lor 2 Cronici 5:3: „Toţi bărbaţii lui Israel s-au adunat la împărat pentru sărbătoarea din luna a şaptea„, o imagine a restaurări lui Israel (Numeri 29:1). S-au adus jertfele necesare, iar „preoţii au dus chivotul legământului Domnului la locul lui, în sfântul locaş al casei, în locul preasfânt, sub aripile heruvimilor” (2 Cronici 5:1-7). Chivotul era acela care determina şi scotea în evidenţă caracterul lui Dumnezeu, pentru că era tronul lui Dumnezeu în mijlocul poporului evreu, de unde El dădea porunci poporului Său. 2. Dumnezeu confirmă slujitorii în lucrare şi anume pe toţi preoţii, leviţii, cântăreţii „Asaf, Heman, Iedutun, fiii şi fraţii lor”, şi lăudau pe Domnul „Căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în veci!”, iar „Preoţii n-au putut să mai stea acolo ca să facă slujba, din pricina norului; căci Slava Domnului umpluse Casa lui Dumnezeu” (2Cronici 5:11-14). Solomon arată cum a devenit un instrument în mâna lui Dumnezeu, a îngenuncheat şi s-a rugat şi a citat din Psalmul 132: „Acum, Doamne Dumnezeule, scoală-Te, vino la locul Tău de odihnă, Tu şi chivotul măreţiei Tale. Preoţii Tăi, Doamne Dumnezeule, să fie îmbrăcaţi cu mântuire şi preaiubiţii Tăi să se bucure de fericire! Doamne Dumnezeule, nu îndepărta pe unsul Tău, adu-ţi aminte de bunătăţile făgăduite robului Tău David!”, iar după ce Solomon a terminat rugăciunea, s-a coborât foc din cer, care a mistuit jertfele şi Slava Domnului a umplut Casa Domnului (2 Cronici 6:41-42, 7:1-2). Se reţine şi ideea trecerii de la peregnirarea din pustie la un loc stabil, Casa Lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales, iar diferenţa dintre Cort, care era mutat din loc în loc şi Templu, arată diferenţa dintre pustiu şi ţara promisă, care era un loc stabil. În ambele cazuri Dumnezeu a fost cu poporul evreu. Focul care s-a coborât din cer şi a mistuit jertfele ca răspuns la rugăciunea lui Solomon s-a realizat în baza răscumpărării şi a Jertfei lui Cristos care urma să vină. Templul lui Dumnezeu era în Ierusalim urma să fie un loc sfânt pentru fiecare care fiecare evreu, ca loc de adorare şi închinare. „Căci Domnul Dumnezeu este un soare şi un scut, Domnul dă îndurare şi slavă, şi nu lipseşte de niciun bine pe cei ce duc o viaţă fără prihană”. (Psalmi 84:11). Acolo se urcau seminţiile lui Israel în fiecare an pentru a lăuda pe Domnul (Psalmul 1 Psalmul 22:3-4). Prin faptul că Casa lui Dumnezeu se afla în Ierusalim, acest lucru era un mare privilegiu pentru poporul evreu.

4). BISERICA[35] Faptele Apostolilor 2:1  „În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. 2  Deodată a venit din cer un sunet ca vîjîitul unui vânt puternic, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. 3  Nişte limbi ca de foc au fost văzute împărţindu-se printre ei, şi s-au aşezat câte una pe fiecare din ei. 4  Şi toţi s-au umplut de Duh Sfânt, şi au început să vorbească în alte limbi, după cum le da Duhul să vorbească”. Biserica s-a născut la Rusalii, iar Isus a vorbit despre Ea şi a făcut o afirmaţie Matei 16:18  „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. Cuvântul folosit pentru Biserică[36] este „ekklesia” cuvânt derivat din gr. Kyriakos – în latină  basilica ,care înseamnă „casa Domnului”,, era un loc de închinare, o adunare dar se poate referii şi la o clădire. Termenul a fost folosit şi în Vechiul Testament la evrei în LXX, pentru adunarea lui Israel, care se aduna la sărbătorile anuale (Faptele Apostolilor 7:38). Dacă ne uităm puţim la dispensaţiile din istorie, care nu se pot nega în totalitate (învăţătura calvinistă), Isus[37] mai face afirmaţii cu privire la schimbări în viitor “Stricaţi templul acesta şi în trei zile îl voi ridica”. Şi evanghelistul ne spune: „El le vorbea despre templul trupului Său” (Ioan 2:19 – 21). La a Rusalii Domnul avea să locuiască pe pământ într-un fel nou sub două forme, în sensul că Dumnezeu şi-a zidit Templul în fiecare credincios (1 Corinteni 6:1- 9), dar a avut şi un locaş al Lui împreună cu toţi credincioşi „voi sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” (Efeseni 2:22). Aici mai avem trei aspecte 1. Dumnezeu îşi zideşte o Casă, în cazul acesta este inclusă şi Biserica, iar Cristos a zidit Biserica după Cuvântul Lui. „Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei care erau mântuiţi” (Fapte 2:47), iar Casa lui Dumnezeu poate fi înlocuită folosind cuvântul Biserică iar fiecare piatră din Biserică era un mădular în Trupul lui Cristos. 2. Casa lui Dumnezeu este o modalitate prin care sufletele sunt adăugate la Ea. Fapte 2:41  „Cei ce au primit propovăduirea lui, au fost botezaţi; şi în ziua aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape trei mii de suflete”. Ca şi rezultat al pocăinţei se primeşte iertarea păcatelor şi Duhul Sfânt şi ele nu se pot despărţi. Suntem curăţiţi de păcate prin Sângele lui Isus Cristos. Romani 3:25  „Pe El Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea în delungei răbdări a lui Dumnezeu”. Biserica lui Dumnezeu fiind locuinţa lui Dumnezeu este zidită prin Har atât pentru evrei cât şi pentru neamuri. 3. Credincioşii care locuiesc în Casa lui Dumnezeu, în Biserică aveau diferite activităţi, iar Petru le pune în evidenţă 1 Petru 2:5: „Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi ca să fiţi o casă duhovnicească, o preoţie sfântă şi ca să aduceţi jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Cristos„. Dacă ne uităm în Faptele Apostolilor, găsim un alt aspect al slujbei sfinţilor care sunt etalon şi pentru bisericile din secolul XXI. Faptele Apostolilor 2:42  „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni”. Şi David se bucura de aceleaşi privilegii „Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta! Căci ei tot mai pot să Te laude. – (Oprire)” (Psalmi 84:4), aspect care scoate în evidenţă Imuabilitatea lui Dumnezeu. Un alt aspect este Biserica construită de om (1Corinteni cap 3). În prezentarea adevărului despre Dumnezeu biserica construită de om are un loc important, fiindcă aşa cum se vede în scrisorile lui Pavel, Duhul Sfânt foloseşte acest prilej în care prin condiţia sfinţilor se dezvăluie aspecte care privesc Biserica. Aici se îmbină aspecte din biserica locală cu cele din Biserica Spirituală. Un bun exemplu este biserica din Corint, pe care Pavel totuşi îi numeşte sfinţi, dar care erau foarte lumeşti, erau divizaţi, aveau favoriţi, Petru, Apolo, iar Pavel trebuie să le dea lapte duhovnicesc ca şi unor copii, în loc de bucate tari. Aflând de starea bisericii Pavel[38] le arată adevărata poziţie de slujitor al lui Dumnezeu 1 Corinteni 3:6 „Eu am sădit, Apolo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească”. Apostolul Pavel avea dorinţa ca toţi să fie al lui Dumnezeu şi să aibă părtăşie cu Dumnezeu şi uni cu alţii 1 Corinteni 3:9  „Căci noi Suntem împreună lucrători cu Dumnezeu. Voi Sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu”. Pavel dezvoltă mai departe această idee După harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, eu, ca un meşter-zidar înţelept, am pus temelia, şi un altul clădeşte deasupra. Dar fiecare să ia bine seama cum clădeşte deasupra”. (1Corinteni 3:10). Dacă ne amintim ce a spus Isus când vorbeşte cu Petru “pe această piatră voi zidi Biserica Mea”, vedem diferenţa prin care se explică cele două aspecte ale Casei lui Dumnezeu, iar lucrarea lui Cristos de clădire a Bisericii Sale trebuie să fie desăvârşită. Temelia pe care este zidită Biserica este însuşi Cristos, El fiind „ piatra din capul unghiului”, şi Petru fiind şi el o piatră vie (Fapte 18), iar Pavel a fost fiind primul care a vestit Evanghelia celor din Corint. Aici se disting trei categorii de creştini care zidesc dar şi condiţia plus responsabilitatea lor 1 Corinteni 3:11  Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi care este Isus Hristos. 1. 12  Iar dacă clădeşte cineva pe această temelie, aur, argint, pietre scumpe, lemn, fîn, trestie, 13  lucrarea fiecăruia va fi dată pe faţă: ziua Domnului o va face cunoscut, căci se va descoperi în foc. Şi focul va dovedi cum este lucrarea fiecăruia. Deci aurul, argintul şi pietrele scumpe înseamnă un bun lucrător care primeşte o răsplată 2. Un al doilea aspect un lucrător care îşi va pierde răsplata, dar care totuşi este mântuit 3. Un lucrător rău care va fi nimicit împreună cu lucrarea lui.   Să clădeşti „lemn, fân sau trestie pe temelie, în loc de aur, argint sau pietre scumpe”, înseamnă să aduci în Adunare suflete care nu au o viaţă divină, sau să promovezi doctrine false, ignorând necesitatea pocăinţei a Naşterii din Nou şi faptul că Sângele lui Cristos ne curăţeşte de orice păcat. De asemenea se pot primi în adunare oameni care nu sunt mântuiţi şi nu sunt destinaţi să facă partea din ea. Perspectiva umană înseamnă un lucru, pe când cea biblică poate să însemne cu totul altceva. Credincioşia va fi răsplătită şi nu cantitatea lucrării (vezi pilda talanţilor Matei 25:18). Ce a clădit fiecare se va vedea în ziua judecăţii „care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va   descoperi gândurile inimilor” (1 Corinteni cap 4). Cu privire la adevăr avem parte de îndurarea lui Dumnezeu, dar tot va veni o zi în care, fiecare va fi responsabil în faţa lui Dumnezeu, iar Pavel aminteşte corinteilor faptul că deşii toţi au fost în nor şi în mare, nu toţi au fost plăcuţi lui Dumnezeu (1Corinteni cap10). Păcatul lor a fost neascultarea şi cârtirea, iar noi ca şi creştini, avem răspunderea de a ne trăi viaţa ca şi creştini adevăraţi, care sunt atenţionaţi de consecinţele păcatului (Evrei, cap 3 şi 4). În cazul acesta în Casa lui Dumnezeu avem un spectru larg de credincioşi, dintre care nu toţi sunt temple vii, şi doar în ziua judecăţii grâul va fi dspărţit de neghină „Lăsaţi-le să crească amândouă împreună până la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: „Smulgeţi întâi neghina şi legaţi-o în snopi, ca s-o ardem, iar grâul strângeţi-l în grânarul meu.” (Matei 13:30). Lucrarea fiecărui credincios după ce a trecut prin foc, dacă nu arde va primi o răsplată (Matei 25:14, Efeseni 2:10). Acest lucru constituie un avertisment pentru cei care sunt în lucrarea Domnului, pentru că lucrarea lor va fi scoasă la iveală în ziua judecăţii în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Casa lui Dumnezeu nu aparţine oamenilor (creştinism instituţionaliza, clădiri, dogme, preoţi, funcţii etc), ci aparţine Bisericii zidite de Cristos ”Căci sunt gelos de voi cu o gelozie după voia lui Dumnezeu, pentru că v-am logodit cu un bărbat, ca să vă înfăţişez înaintea lui Hristos ca pe o fecioară curată. (2 Corinteni 11:2) ” Biserica pe care o zideşte Cristos este indestructibilă, porţile iadului nu o vor birui”, iar Pavel dă un îndemn printr-o scrisoare 2 Timotei 2:22  ”Fugi de poftele tinereţii, şi urmăreşte neprihănirea, credinţa, dragostea, pacea, împreună cu cei ce cheamă pe Domnul dintr-o inimă curată”, aspect care ne vizează şi pe noi. Chiar dacă cineva zideşte cu materiale care vor fi arse în foc, el nu poate strica Temelia. Domnul îi cunoaşte pe ai Lui şi este responsabilitatea credinciosului să cheme Numele Domnului cu o inimă curată. Biserica şi credinciosul sunt în lume şi trebuie să fie curate Fapte 24:16  ”De aceea mă silesc să am totdeauna un cuget curat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor”, spre gloria şi onoarea lui Dumnezeu. Forma finală a bisericii. [39] (Efeseni 2:19-22, Apocalipsa 21:2-3). Facem un pas mai departe, da la biserica ca şi clădire, la Biserica invizibilă al lui Cristos[40] care înseamnă „totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ, formează Biserica lui Hristos, Biserica Universală. Această Biserică nu e o organizaţie pământească vizibilă, ci e organismul viu, spiritual, al celor ce au crezut în Hristos şi au fost născuţi din nou” definiţie pe care o repetăm. Evrei[41] 12:23  “de Biserica celor întâi născuţi, cari sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi,” iar acest aspect se îndreptă şi este prezentată în anumite texte ca şi Templul lui Dumnezeu ca şi credincios dar şi ca Biserică 1 Corinteni 6:19  Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că voi nu Sunteţi ai voştri? (2 Corinteni 6). Dumnezeu[42] l-a înălţat pe Cristos care este Capul Bisericii, care este în acelaşi timp şi Trupul lui Cristos. Efeseni (1:22-23). Pe de o parte în Cristos se zideşte şi se va continua aşa până la sfârşit când Cristos îşi va lua Mireasa la Cer, dar în acelaşi timp Trupul lui Cristos este o plinătate. „care este trupul Lui, plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi”. (Efeseni 1:23). În cartea Apocalipsei găsim noţiunea de   Biserică, Mireasă şi Cort al lui Dumnezeu (Apocalipsa 21:2-3). Tot Apocalipsa vorbeşte despre o nouă   creaţie Apocalipsa 21:1  „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era”. Dacă facem referire la semnificaţia cuvintelor Casă, Templu şi Cort, termenul de Casă prezintă o imagine unde se poate locui, iar Biserica în postură de Casă a lui Dumnezeu pe pământ, nu este adecvată ci Biserica ca şi Trup. De asemenea imaginea Templului este acela de a fi sfânt, în dreptul credinciosului şi a Bisericii 1 Corinteni 3:16  „Nu ştiţi că voi Sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi”? Dumnezeu locuieşte într-un loc Sfânt, iar credincioşii care formează Templul lui Dumnezeu trebuie să fie sfinţi Psalmi 93:5  „Mărturiile Tale Sunt cu totul adevărate; sfinţenia este podoaba Casei Tale, Doamne, pentru tot timpul cât vor ţine vremurile” aspect care arată Imuabilitatea lui Dumnezeu, sau Levitic 26:11-12  „Îmi voi aşeza locaşul Meu în mijlocul vostru şi sufletul Meu nu vă va urî. Voi umbla în mijlocul vostru, Eu voi fi   Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu„. Şi profetul Ezechil aminteşte acest lucru cu privire la timpul după care evreii se întorc din robia Babilonului Ezechiel 37:27  „Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu”, dar la momentul Întrupării, Evreii nu îl recunosc pe Cristosul, Mesia, îl răstignesc, iar această promisiune s-a împlinit doar în mod parţial. Atunci când este prezentată scena din Apocalipsa 21, în ea vedem o împlinire a planurilor măreţe şi eterne al lui Dumnezeu şi eficacitatea Sângelui lui Isus Cristos : „El va şterge orice lacrimă din ochii lor, Şi moartea nu va mai fi, Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut„. Dumnezeu are posibilitatea să locuiască în mijlocul celor răscumpăraţi. Casa lui Dumnezeu pe pământ, Cort, Templu, Biserică, sunt anticipări ale Casei Lui eterne, care este Templul lui Dumnezeu sus în cer, sau Cortul Său pentru eternitate. (Apocalipsa 21:23). Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul. (Apocalipsa 21:23)

6). Templul Continuăm cu perspective asupra Templului prezentat în Noul Testament[43] şi desprindem aspecte importante. Atunci când se fac referiri la Templul lui Dumnezeu în Evanghelii, sub termenul de Casă se folosesc cuvintele ” (oikos) şi „loc” (topos), iar ca şi vorbire metaforică avem cuvintele casă”, „clădire” (oikodome), „cort” (skene), „locuinţă” (katoiketerion). Isus are atitudini diferite şi contrarea despre clădirea Templului din Ierusalim. Pe de o parte era sfinţit de Dumnezeu, Nebuni şi orbi! Care este mai mare: aurul sau Templul, care sfinţeşte aurul?” (Matei 23:17), Templulu fiind denumit şi Casa lui Dumnezeu, iar zelul pentru Casa lui Dumnezeu l-a motivate să facă curat în Casa Tatălui, în plus era preocupat de Templu. Ioan 2:17  “Ucenicii Lui şi-au adus aminte că este scris: „Rîvna pentru casa Ta Mă mănâncă pe Mine.” În contrast Isus se vede mai mare decât Templul, îl denumeşte peşteră de tâlhari, ca şi Isaia şi face afirmaţia din Matei 26:61 “Acesta a zis: „Eu pot să stric Templul lui Dumnezeu şi să-l zidesc iarăşi în trei zil,” Templul fiind doar un paravan religios în Israel. La începutul lucrării Isus a chemat evreii la pocăinţă, dar acest fapt a atras ostilitatea liderilor religioşi, iudeii nu a dat dovadă de flexibilitate, deşi îl aştepta pe Mesia, erau nevrednicii de prezenţa divină, iar Isus a anunţat distrugerea Templului fapt care s-a întâmplat în anul 70 d. Cr, de către armata romană condusă de Titus.  Isus face şi o precizare a faptului că “Noul templu era adunarea escatologică a lui Isus Mesia” Matei 18:20  „Căci acolo unde Sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, Sunt şi Eu în mijlocul lor.” În cartea Faptele Apostolilor lucrurile prind contur din ce în ce mai mult, ucenicii continuă se ducă la Ierusalim în Templul, dar în acelaşi timp se distanţează de el. Ştefan şi un grup de evrei creştini a înţeles că a crede în Mesia înseamnă abrogarea ordinii simbolizate de Templu din Ierusalim, iar apărarea sa a fost de fapt un atac la adresa liderilor religioşi ai vremii şi a Templului (Fapte 7). Un argument mai bun se găseşte în Fapte 15:13-18, „Cortul lui David” şi Amos 9:11, texte din Vechiul Testament cu bătaie escatologică, folosit şi de comunitatea Legământului de la Qumran, care au o concepţie nouă şi spirituală despre Templu (CDC 3.9), şi ne ajută să avem o idee încă neclară despre doctrina bisericii şi noul Templu. În Epistole doctrina despre biserică şi Templul Mesianic plus aspectul escatologic al Templului iese şi mai mult în evidenţă iar legătura dintre Vechiul Testament şi escatologie   intertestamentală este scoasă în evidenţă în scrierile lui Pavel (1Corinteni 3:16-17, 2 Corinteni 6:16-18 Efeseni 2:1-22). De Asemenea avem o legătură, un cuplet din 2 Corinteni 6:16 legat de (Levitic 26:12; Ezechiel 37:27-28), în care se foloseşte escatologia iudaică cu privire la Templul Mesianic (Jubilee1:17). Acest aspect este un îndemn pentru o viaţă sfântă şi unitate (1 Corinteni 6:18 … ). Schisma este egală cu profanarea iar pedeapsa este extrem de puternică, violentă, şi mare.    Dumnezeu este unul singur şi locuieşte într-un singur loc pe pământ în Casa Lui. De asemenea în cartea Efeseni imaginea despre templul este folosită în sensul învăţării doctrinare. Apare caracterul inter-rasial al bisericii „În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. (Romani 10:12). Cuvinte ca aproape sau departe (Isaia 57:19, Daniel 9:7) folosite de rabini pentru evrei şi străini (Numbers Rabbah 8:4), sau cuvântul pace, au o conotaţie excatologică. Pavel a perceput misiunea lui între neamuri, ca o împlinire a credinţei iudeilor dar şi a creştinilor ca şi o unire în Cristos, în care Mesia este piatra din capul unghiului Efeseni 2:20  „fiind zidiţi pe temelia apostolilor şi proorocilor, piatra din capul unghiului fiind Isus Hristos”. De asemenea clădirea creşte (auxein) Efeseni 2:22  „Şi prin El şi voi Sunteţi zidiţi împreună, ca să fiţi un lăcaş al lui Dumnezeu, prin Duhul” şi se introduce imaginea Trupului şi o imagine a contopirii între Templu şi Trupul lui Cristos. Dacă se compară ce a scris Pavel despre Templul ca şi Casa lui Dumnezeu cu ce scrie Petru (1 Petru 2:4-10), ele se referă la biserică ca şi Sanctuarul lui Dumnezeu. La fel cartea Evrei[44] spune acelaşi lucru (Evrei 3:1-6) şi vedem cum imaginile se împletesc în mod armonios „În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi”. (Ioan 14:20). Ideea de Templu spiritual este dezvoltată mai şi mai mult în cartea Evrei şi Apocalipsa, aspect care se regăseşte atât în religia iudaică cât şi creştină. Ca referinţă găsim în Ioan 1:51  „Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun, că, de acum încolo, veţi vedea cerul deschis şi pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se şi pogorându-se peste Fiul omului.” (Ioan 14:2, Galateni 4:21…), sau „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos”. (Filipeni 3:20) cu referire la Casa din cer. Sanctuarul din cer este (typos),  ca şi originalul, iar cel de pe pământ este o copie şi umbră celui din cer (Evrei 8:5). Isus Cristos ca Mare Preot slujeşte în Cortul ceresc, care a fost curăţat, iar noi aici pe pământ participăm la închinare (Evrei 10:19-22), iar prin acest fapt biserica adevărată a lui Cristos este în Templu, Sanctuarul ceresc. În Apocalipsa lui Ioan i se prezintă două Temple, unul în cer şi altul pe pământ, Sionul ceresc (Apocalipsa14:1 şi Apocalipsa 21:10) plus Noul Ierusalim (Apocalipsa   3:12, 21:2.) din care fac parte credincioşii măsuraţi şi număraţi, aleşii pe care Dumnezeu îi apără. O altă spiritualizare a lui Ioan este faptul că pe Muntele Sionului nu vede un edificiu măreţ ci mulţimea celor răscumpăraţi (Apocalipsa 14:1) aspect sugerat şi în Apocalipsa. „Pe cel ce va birui îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou.” (Apocalipsa 3:12), cuvântul esenţial fiind biruinţă, astfel cele două Temple fiind percepute împreună, formează un Sanctuar care creşte prin faptul că fiecare credincios are mărturia prin martiraj. Clădirea va fi terminată când numărul celor aleşi se va împlini. Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei. (Apocalipsa 6:11), tot aşa a fost hotărât destinul popoarelor din Templu din Ierusalim. Isaia 66:6  “Un glas răsunător iese din cetate! Un glas iese din Templu! Este glasul Domnului, care dă vrăjmaşilor lui plata cuvenită!”, (Habacuc 2:10). Ioan face afirmaţia că în Noul Ierusalim nu are Templu: Apocalipsa 21:22  „În cetate n-am văzut nici un Templu; pentru că Domnul Dumnezeu, Cel Atotputernic, ca şi Mielul, Sunt Templul ei”. Această finalitate grandioasă ne arată că Locuinţa din cer este însuşi Dumnezeu Atotputernic şi Mielul, iar jocul de cuvinte (skene şi skenosei), ne indică faptul că barierele dintre om şi Dumnezeu nu mai există lucruri pe care pe care să-l ascundă pe Dumnezeu de poporul Său. Iar acest lucru este un privilegiu glorios pentru creştinii care sunt în Noul Ierusalim Şi am auzit un glas tare care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor. (Apocalipsa 21:3). Observăm că lucrurile se adună, şi de Altar, Cort, Templul, Biserică, şi Templul ceresc care sunt Dumnezeu şi Cristos, se îmbină divinul cu umanul ajungând în final la o părtăşie reală şi adevărată cu Dumnezeu. Atunci când Isus spune pilda celor două case, este conştient ca va urma judecata, pentru cei care ascultă o binecuvântare veşnică, iar pentru cei care refuză o pedeapsă veşnică.

7). JUDECATA[45]. (ebr. sapat; gr. krima, krisis) Dumnezeu are calitate de judecător aspect prezentat în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. El judecă întreg pământul Geneza 18:25  „Să omori pe cel bun împreună cu cel rău, aşa ca cel bun să aibă aceeaşi soartă ca cel rău, departe de Tine aşa ceva! Departe de Tine! Cel ce judecă tot pământul nu va face oare dreptate?”, El este prezentat ca şi un Dumnezeu al dreptăţii, iar judecata este împotriva răului din lume. În baza acestui principiu şi interpretare poporul lui Dumnezeu este chemat să exercite la rândul lui o judecată umană (Isaia 1:17; Mica 6:8; Zaharia 8:16). Judecata lui Dumnezeu este personală,  (Psalmul 36:5…, Ezechiel 39:21, Osea 2:19-20), legată de atributele lui Dumnezeu ca bunătate, îndurare, neprihănire, adevăr, etc, dar şi dreptatea justiţia divină şi mânia lui Dumnezeu. Exodul 15:7  „Prin mărimea măreţiei Tale, Tu trînteşti la pământ pe vrăjmaşii Tăi; Îţi dezlănţuieşti mânia şi ea îi mistuie ca pe o trestie”. Astfel prin judecata lui Dumnezeu se aduce salvare şi mântuire celui neprihănit (Deuteronom 10:18; Psalmul 25:9-10), şi condamnare pentru cei răi (Exod 6:6; Deuteronom 32:41; Isaia 4:4; Ier. 1:10, Ezechiel 5:10, etc). Spre sfârşitul Vechiului Testament, ideea de judecată este tot mai mult legată de o aşteptare escatologică, în ziua în care Domnul vine (Ioel 2:1.., Amos 5:18, Obadia 1:5, Ţefania 1:7- 18) Maleahi 4:1..). Ideea se reia în Noul testament prin numeroase versete care vorbesc despre mânia şi judecata lui Dumnezeu (Romani 1:18, Evrei 12:23, 1 Petru 1:17, Apocalipsa 16:5 …). Ca şi în Vechiul Testament judecata nu este limitată doar în viitor ci operează deja aici pe pământ (Ioan 8:50,…. Apocalipsa 18:8), fiind asociată cu Persoana lui Isus Cristos, fiindcă Tatăl a dat judecata Fiului Matei 25:31  „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. 32  Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; 33  şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. (Matei 10:34…Ioan 3:19; …8:12, 9:39). Judecata se aplică deja fiindcă oamenii iubesc mai mult întunericul decât lumina, deşi ea a fost arătată (Ioan 3:19). Aspectul principal al judecăţii în Noul Testament cade pe judecata din escaton prin numeroase versete   care spun acest lucru (Matei 25:31-46; Ioan 5:22,…. Evrei 6:1-6 şi mai departe). Toţi oamenii vor fi judecaţi fără excepţie, inclusiv îngerii (2 Petru 2:4, Iuda 6). Toate aspectele din inima omului vor fi judecate, gândurile inimii, orice cuvânt nefolositor, etc. Judecata se va face şi asupra celor credincioşi   (Matei 7:22… Luca 19:12-28, 2 Corinteni 5:10; Evrei 10:30..1 Petru 1:17, Apocalipsa 20:12…). Judecata nu poate fi evitată „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”, (Evrei 9:27), şi este spusă categoric şi în alte versete din Biblie. Aspectul fundamental şi de bază al judecăţii lui Dumnezeu este răspunsul omului faţă de voia descoperită al lui Dumnezeu prin Revelaţia Naturală şi Revelaţia Specială, dar se va ţine cont şi de capacitatea fiecărui om de a o împlinii, copii, handicapaţi mintali, sau alte forme şi diferenţe între oameni (Matei 11:21-24; Romani 2:12-16). Judecata Lui va fi dreaptă, desăvârşită şi convingătoare. „Ştim însă că tot ce spune Legea, spune celor ce sunt sub Lege, pentru ca orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită vinovată înaintea lui Dumnezeu”. (Romani 3:19). Există un contrast între judecata umană şi judecata divină dar trebuie să avem în vedere câteva aspecte. 1. Judecata are un caracter escatologic prioritar, iar credincioşii sunt declaraţi îndreptăţi în faţa judecăţii lui Dumnezeu prin credinţa în Cristos şi Jertfa de pe Calvar 1 Corinteni 1:30  “Şi voi, prin El, Sunteţi în Hristos Isus. El a fost făcut de Dumnezeu pentru noi înţelepciune, neprihănire, sfinţire şi răscumpărare”. 2. Aici nu avem de a face doar cu o “relaţie juridică”, ci prin părtăşia şi unirea cu Cristos, care implică o unire reală cu Moartea şi Învierea   lui Cristos, ce schimbă caracterul omului credincios, respective viaţa lui. Romani 6:4  “Noi deci, prin botezul în moartea Lui, am fost îngropaţi împreună cu El, pentruca, după cum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să trăim o viaţă nouă”. Acest lucru este o dovadă a Naşterii din Nou. 3. de asemenea nu trebuie să face o deosebire între lucrarea Tatălui şi lucrarea Fiului, fiindcă este o lucrarea a Sfintei Treimi şi noi trebuie să credem în Isus Cristos care a fost trimis de Dumnezeu. Ioan 6:29  “Isus le-a răspuns: „Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela pe care L-a trimis El.” 4. Nu există “creştini anonimi”, pentru că fiecare creştin trebuie să aibă o relaţie mântuitoarea cu Cristos care să fie Mântuitor şi Domn în viaţa lui, şi toţi cei răscumpăraţi din nou formează Biserica lui Cristos. De asemenea faptele bune nu duc la mântuire ci sunt o consecinţă a convertirii, care sunt dovezi ale Harului lui Dumnezeu, în societatea umană căzută în păcat. De asemenea există o singură cale prin care oamenii pot fi mântuiţi “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele apostolilor 4:12). Biblia[46] recunoaşte faptul că nu toţi oamenii sunt egali în al cunoaşte pe Dumnezeu, iar acest fapt este luat în considerare la judecată Sa “Dar cine n-a ştiut-o, şi a făcut lucruri vrednice de lovituri, va fi bătut cu puţine lovituri. Cui i s-a dat mult, i se va cere mult; şi cui i s-a încredinţat mult, i se va cere mai mult”.(Luca 12:48), desprins din pilda Ispravnicului necredincios, care este un principiu biblic care este corect. Totuşi şi aceea care ştiu puţin au urmat lumina care le-a fost dată, iar în consecinţă mântuirea este tot prin Cristos. Efeseni 2:12  “aduceţi-vă aminte că în vremea aceea eraţi fără Hristos, fără drept de cetăţenie în Israel, străini de legămintele făgăduinţei, fără nădejde şi fără Dumnezeu în lume. 13  Dar acum, în Hristos Isus, voi, care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sângele lui Hristos”. La judecata finală va exista o mărturie şi o despărţire a celor, neprihăniţi, de cei răi, acelor aleşi de cei ne-aleşi, cu destine veşnice diferite “cei ale căror nume au fost găsite scrise în cartea vieţii” şi cei ale căror nume „nu au fost găsite scrise în cartea vieţiiŞtim, în adevăr, că, dacă se desface casa pământească a cortului nostru trupesc, avem o clădire în cer, de la Dumnezeu, o casă care nu este făcută de mână, ci este veşnică. (2 Corinteni 5:1)”Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc. (Apocalipsa 20:15). Judecata pe care o fac oamenii asupra semenilor săi se face prin putere delegată, iar abuzul se pedepseşte. Ei trebuie să fie conştienţi că dacă Dumnezeu judecă cu dreptate, aşa trebuie să facă şi oamenii (Luca 12:56-58), Ioan 7:24  „Nu judecaţi după înfăţişare, ci judecaţi după dreptate.”, iar judecata finală aparţine lui Dumnezeu (Deuteronom 1:17). Creştinul are nevoie de discernământ şi maturitate morală. Romani 15:14  „În ce vă priveşte pe voi, fraţilor, eu însumi Sunt încredinţat că Sunteţi plini de bunătate, plini şi de orice fel de cunoştinţă, şi astfel Sunteţi în stare să vă sfătuiţi unii pe alţii”. În final credincioşii vor judeca pe îngeri 1 Corinteni 6:3  „Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia?”. Şi creştinii vor fi judecaţi ca şi cei necredincioşi (Matei 25:14-30, 31-46), şi alte texte care precizează acest lucru. Creştinii vor fi judecaţi printr-o judecată părintească, potrivit cu darurile pe care le-au primit oportunităţi şi responsabilităţi, pe care le-au avut în viaţă 1 Petru 1:17  „Şi dacă chemaţi ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtaţi-vă cu frică în timpul pribegiei voastre”. Judecata creştinilor nu va pune în pericol mântuirea oferită prin Cristos. Atunci când oamenii se gândesc sau vorbesc despre judecata lui Dumnezeu, ei se abţin, iar judecata nu se regăseşte în scrierile contemporane, sau prea puţin au permis bisericii să se armonizeze cu (Romani 12:1 …. Phillips). Ideea de judecată finală apare prea puţin în teologia şi învăţătura bisericii, şi este lăsată la o parte din păcate. Omul contemporan respinge ideea unei judecăţi viitoare, pentru că nu vrea să răspundă în faţa nimănui de faptele rele şi leagă aspectul moral de tradiţie, teorii psihologice, psihanalitice şi se aliniază la pragmatismul din zilele noastre. Moralitatea constă în fericirea personală aici şi acum, iar ideea unei judecăţi divine finale este anatema pentru ei. Dar judecata divină este adevărată şi inevitabilă pentru toţi oamenii, tocmai de aceea Biserica are datoria de a fi tenace şi sub acest aspect, potrivit cu învăţătura Bibliei.

 8). JUDECATA DE APOI.[47] Se poate porni din nou de la ce spune Isus Cristos în Matei  capitolul 25 când vorbește despre Judecata viitoare : Matei 25:31  „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. 32  Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; Două versete atrag atenția în mod deosebit: Matei 25:34  Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii. și Matei 25:41  Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!  Fiecare om va fi judecat de Dumnezeu și își va primi răsplata sau pedeapsa  în funcție de credința sau necredința lui și de felul în care și-au trăit viața. (Romani 2:6). La judecată toate faptele omului vor ieșii la  iveală iar Pocăința este o poruncă : Faptele Apostolilor 17:30-31  “Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta, şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…”.  Ioan spune ce a văzut : Apocalipsa 20:12  “şi am văzut pe morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost distruse. Şi a fost deschisă o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea.” Există două stări după judecată, care constă în starea celor mântuiți și în starea celor nemântuți. a. starea celor mântuiți :  se poate reflecta în câteva versete : Matei 25:46  “Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.” Avem și mărturia lui Ioan. Apocalipsa 21:3-4  “Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: ‘Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii.  El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu însuşi va fi cu ei.  El va fi Dumnezeul lor.  El le va şterge orice lacrimă din ochii lor.  Şi moartea nu va fi.  Nu va mai fi nici o tânguire, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut.’ ”  și  Apocalipsa 22:3-5  “Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui şi Numele Lui va fi pe frunţile lor. Acolo nu va fi nici noapte, şi nu vor mai avea trebuinţă nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina, şi vor împărăţi în vecii vecilor.” Această stare indică o stare de fericire b) Starea celor nemântuiţi  ne prezintă o stare de pedeapsă și sunt sugestive câteva versete Matei 25:41  “Apoi va zice celor de la stânga Lui: ‘Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!’’ Ioan spune și cine  va intra acolo. Apocalipsa 21:8  “Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moatea a doua.” Moartea a doua reprezintă Iadul. Apocalipsa 20:10  Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi proorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor. Apocalipsa 20:14  Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Alegerea celor care vor merge în Iad nu se face la întâmplare. Apocalipsa 20:15  “Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul cu foc.” Această stare ne arată o situație, poziție, permanentă  de chin și suferință, sau Marcu 9:44  unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge. Este necesar să facem o remarcă în sensul că Iadul nu a fost pregătit pentru om ci pentru Satana și îngerii lui, prin Cădere omul a ajuns în starea de păcat, iar în timpul vieții are posibilitatea de alegere ”liber arbitru”, care va ava consecințe la Judecata de Apoi. Un ultim lucru necesar a fi specificat este faptul că  osânda sau binecuvântarea, Iadul și Cerul sunt eterne.

9). CONCLUZII

După botezul lui Isus şi ispitirea din pustie, urmează Predica de pe Munte, (Matei 5-7) care este o mini Evanghelie şi indică cum trebuie să fie credinciosul care face parte din Împărăţia cerurilor iar la sfârşitul discursului Isus spune pilda celor două case, fiind conştient de faptul că există oamenii care ascută de Cuvântul Lui, dar şi de oameni care îl resping, iar în funcţie de ascultarea sau neascultarea lor îşi aleg singuri destinul veşnic, care poate fi binecuvântarea sau un chin, Cerul sau Iadul. Ilustraţia pildei pune accentul pe temelie, nu pe aspectul exterior. Ca şi ascultători a cuvintelor lui Isus au fost ucenicii, mulţimea iudeii şi fariseii, care au refuzat în mod categoric învăţătura Domnului Isus. Ei aşteptau un Mesia în termeni omeneşti care să îi scape de jugul roman şi din cauza învăţăturii rabinilor suprapusă peste legea lui Moise, au pierdut dimensiunea spirituală a Împărăţiei cerurilor, şi nu l-au recunoscut pe Mesia cel adevărat. Mesia şi dumnezeul lor era deja un idol creat de mintea umană. Isus în Evanghelia după Matei vorbeşte despre Biserică, adică Casa lui Dumnezeu. De asemenea El se declară deasupra Legii date de Dumnezeu prin Moise şi repetă   sintagma „Aţi auzit dar eu vă spun” de şase ori. În contrast cu Legea Isus vorbeşte despre Har. Ioan 1:17 “ căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos”. Apostolul Pavel abordează problema Legii şi a Harului, şi recunoaşte neputinţa „cărnii” şi puterea Harului. Cuvintele Domnului Isus Cristos şi al apostolilor trebuie să fie ascultat, împlinit şi predicat, pentru că dă viaţă 1 Corinteni 1:18  „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce Sunt pe calea pierzării: dar pentru noi, care Suntem pe calea mântuirii, este puterea lui Dumnezeu”. Se pune în contrast temelia celor două case, prin ascultare şi neascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. Asemănarea credincioşilor este de suprafaţă, zidirea se face cu înţelepciune, sau superficialitate, deosebirea fiind una de fond Temelia fiind Isus Cristos. În timpul vieţi, apare încercarea, teste ale credinţei care cerne grâul de neghină şi se desprind aspecte ca doi constructori, alegerea, Dumnezeu care schimbă viaţa noastră, două clădiri, două temelii şi două destine, în care avem seriozitate sau superficialitate iar Pavel ne asigură că suntem : „ziditi pe temelia apostolilor si prorocilor, piatra din capul unghiului fiind Iisus Christos.” (Efeseni 2:20-21) şi de mântuirea noastră. În timpul testelor credinţei, apare ploaia şuvoaiele, vântul, care lovesc în Casă, respectiv credinţa noastră în Cuvântul lui Dumnezeu iar dacă temelia este Cristos rămânem biruitori Filipeni 4:13  „Pot totul în Hristos, care mă întăreşte”. Fără credinţă în Dumnezeu omul este mort spiritual, iar o definiţie a credinţei o găsim în Evrei 11:1 „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd” care oferă credinciosului să creadă în adevăruri ce nu se pot demonstra decât prin credinţă, care este direcţionată spre viitor şi este o întâlnire personală cu Dumnezeu. Ca şi teste ale credinţei avem testul învăţării, doctrinal, moral, spiritual, şi testul social. De asemenea s-a scos în evidenţă problema autorităţii pe care o avea Isus, prin faptul că vorbea şi acţiona cu autoritate şi putere divină, ”Eu vă spun” pe când fariseii, şi cărturarii citau persoane umane. Aici se vede o absenţă a relaţiei cu Dumnezeu reprezentanţilor evreilor din vremea respectivă. Dacă se merge mai departe la autoritatea lui Isus, ea este dată de sus, dar o transmite şi ucenicilor, care o este o autoritate derivată (1Petru 2:9) dar şi porunca de a vesti Evanghelia, iar în centru mesajului predicat atunci şi acum trebuie să fie Cristos şi Crucea. Credinciosul trebuie să asculte de Cuvântul lui Dumnezeu, iar judecata viitoare nu va fi după norme omeneşti, deci este necesară o mare atenţie a ceea ce construim pe Temelia care este Cristos. Trebuie să înţelegem faptul că necazurile vin şi peste cei care au clădit pe nisip şi pe cei care au zidit pe Stâncă, iar construcţia se face în timp prin auzire, citirea a Cuvântului lui Dumnezeu şi aplicarea lui în viaţa credinciosului, doar în relaţie cu Cristos „Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod; căci despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic”. (Ioan 15:5). De asemenea Duhul Sfânt pecetluieşte pe credincios, şi nu trebuie să fim tulburaţi de pericolele care vin asupra noastră „Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi”! (1 Petru 1:5). Prin analogia cu privire la cele două case din pilda lui Isus, se ajunge în domeniul spiritul, lucru intenţionat şi de Isus la Casa lui Dumnezeu din Scriptură, în care se include şi Biserica locală, dar mai important Biserica universală. Casa lui Dumnezeu, a avut un început ca şi origine prin, pietre de aducere aminte, altare, Cortul, Templu şi Biserica. Cu privire la Cort Moise primeşte indicaţi clare cum să îl facă „Vezi să faci după chipul care ţi s-a arătat pe munte”, iar prin El, Dumnezeu a avut posibilitatea să locuiască în mijlocul poporului ales, care era o umbră dar şi o anticipare a Bisericii, pregătită ca o mireasă împodobită pe care Cristos o va prezenta lui Dumnezeu   „ca să înfăţişeze înaintea Lui această Biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană.” (Efeseni 5:27). La fel se întâmplă şi la facerea Templului, în care David primeşte planul şi locul în care trebuie să fie construit de la Dumnezeu, dar nu este lăsat de Domnul să îl construiască el pentru că a fost un om al războiului şi avea mâinile mânjite de sânge, iar Solomon este acela care zideşte Templul. Atât Cortul cât şi Templu, au avut elemente comune, care au fost prezentate anterior. Deşi prin faptul că elemente ale Templului conţineau ornamentaţii şi elemente păgâne, Dumnezeu sfinţeşte Templul aşa cum a sfinţit şi Cortul „Când şi-a isprăvit Solomon rugăciunea, s-a coborât foc din cer şi a mistuit arderea de tot şi jertfele, şi slava Domnului a umplut casa. Preoţii nu puteau să intre în Casa Domnului, căci slava Domnului umplea Casa Domnului”. (2 Cronici 7:1-2). Acest aspect al locuirii lui Dumnezeu în mijlocul poporului ales este o favoare care nu se poate măsura. După Întrupare, şi lucrarea de mântuire realizată de Cristos prin Jertfa de pe Cruce, El se înalţă la cer şi lasă formarea şi dezvoltarea Bisericii în mâna Duhului Sfânt. Biserica se naşte de fapt la Rusalii şi reamintim afirmaţia pe care Cristos a făcut-o despre Biserică Matei 16:18  „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. După Rusalii Dumnezeu locuieşte în Biserică dar şi în fiecare credincios prin Duhul sfânt. În Biserică credinciosul este „ mădular în Trup”, dar şi „piatră vie”, de asemenea dispar toate graniţele dinte oamenii care sunt credincioşi „Nu mai este nici iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. (Galateni 3:28) Cristos este Capul Biserici, iar credincioşii sunt Trupul lui Cristos. Un aspect esenţial al bisericii primare este practica credinţei creştine timpurii, care trebuie să fie un punct de referinţă pentru bisericile secolului XXI. Faptele Apostolilor 2:42  „Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pîinii, şi în rugăciuni”. Credincioşii din Vechiul Testament aveau şi ei această oportunitate de a avea părtăşie cu Dumnezeu, aspect care ne arată Imuabilitatea lui Dumnezeu. „Ferice de cei ce locuiesc în Casa Ta! Căci ei tot mai pot să Te laude. – (Oprire)” (Psalmi 84:4), Atunci când vorbim despre Biserica construită de om avem în vedere atât aspectul material cât şi spiritual. Biserica din Corint este un bun exemplu, în care creştinii deşi erau divizaţi în partide, şi existau păcate grave în biserică, dar Pavel li se adresează cu apelativul de sfinţi. Pavel le aduce aminte de calitatea sa de apostol şi rob, slujitor al lui Dumnezeu, şi îi îndeamnă să treacă de la „laptele duhovnicesc”, la bucate tari. El aduce în discuţie Temelia care este Cristos, şi ce se clădeşte deasupra. Focul judecăţi va da în vileag lucrarea fiecărui dintre noi, unii dintre lucrători vor fi mântuiţi dar îşi vor pierde răsplata, iar alţii vor fi nimiciţi împreună cu lucrarea lor 1 Corinteni 3:17  „Dacă nimiceşte cineva Templul lui Dumnezeu, pe acela îl va nimici Dumnezeu; căci Templul lui Dumnezeu este Sfânt: şi aşa Sunteţi voi”. În Casa lui Dumnezeu sunt multe feluri de credincioşi dar abia în final grâul va fi despărţit de neghină. Pavel ne îndeamnă să fugim de poftele tinereţii, să urmărim lucrurile spirituale şi să avem o inimă curată, el se dă exemplu pe el însuşi şi se pune în mod serios întrebarea câţi dintre noi avem curajul să face acest lucru. Biserica şi credinciosul sunt în lume ca lumină şi sare şi aşa trebuie să fim spre Slava lui Dumnezeu. În bisericile locale există şi Biserica universală şi repetă definiţia care spune că Ea este „totalitatea credincioşilor, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sau clasă socială, din toate timpurile, din cer şi de pe pământ”, care este un organism viu invizibil şi spiritual, care creşte şi se dezvoltă spre forma finală a bisericii. Apocalipsa 21:3  „Şi am auzit un glas tare, care ieşea din scaunul de domnie, şi zicea: „Iată cortul lui Dumnezeu cu oamenii! El va locui cu ei, şi ei vor fi poporul Lui”. Cristos este Capul Bisericii iar credincioşii sunt mădulare în Trupul Lui, cu aspect de slujire uni faţă de alţii şi ascultare faţă de Cristos. Casa lui Dumnezeu, Cortul sau Templul este o imagine unde se poate locuii, iar Biserica este cel mai bine reprezentată ca şi Trupul lui Cristos.   Pe de-o parte Cristos şi credincioşii zidesc Biserica Ea fiind în acelaşi timp o plinătate. În Biserica prezentată în cartea Apocalipsei se vede o împlinire a planului lui Dumnezeu şi cât de eficient este Sângele lui Cristos, fiindcă nu vor mai fi lacrimi, nici moarte, va exista apa vieţii, neamurile vor fi vindecate şi „nu   va mai fi nimic vrednic de blestem acolo” fiindcă lucrurile dintâi au pierit. Astfel pornind de la pilda celor două case, Casa lui Dumnezeu pe pământ, Cort, Templul şi Biserică ele sunt o anticipare al Casei lui Dumnezeu care este eternă, sau mai corect Cortul Lui pentru veşnicie. Biblia ne prezintă un nou început Apocalipsa 21:1  „Apoi am văzut un cer nou şi un pământ nou; pentru că cerul dintâi şi pământul dintâi pieriseră, şi marea nu mai era”. Un alt verset ne indică acest nou început sub formă de cetate „Cetatea n-are trebuinţă nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, şi făclia ei este Mielul”. (Apocalipsa 21:23). Revenim la ideea de Templul lui Dumnezeu descris în Evanghelii faţa de care Isus are manifestări diferite, contrare, pe de o parte Casa lui Dumnezeu trebuie să fie sfântă şi „Rîvna pentru casa Ta Mă mănâncă pe Mine”, Îl va strica şi în trei zile va fi reconstruit la loc, iar pe de altă parte Isus se vede mai mare decât templu şi îl denumeşte „peşteră de tâlhari, aşa cum a vorbit şi prorocul Ieremia, fiind o mască religioasă pentru poporul evreu. Isus percepe Templul într-o dimensiune viitoare escatologică a lui Dumnezeu şi Cristos. Actualul Templu din perioada lui Isus nu mai era demn de prezenţa divină, iar Isus anunţă distrugere lui fapt care s-a şi întâmplat în ani 70 d. Cr. Apostolii şi ucenicii au mai mers o perioadă de timp la Templu dar înţeleg rolul lui Isus şi se depărtează tot mai mult de el percepând o dimensiune escatologică   şi mesianică a Templului. Pavel vede o împlinire a credinţei iudeilor şi a neamurilor care sunt uniţi în Cristos El fiind „piatra din capul unghiului”   creştinii fiind o unitate fără deosebiri, „În adevăr, nu este nicio deosebire între iudeu şi grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă. (Romani 10:12) o imagine în care Creştinii, Templul cu Trupul lui Cristos formează o unitate. În cartea Evrei acest aspect este dezvoltat şi mai mult şi se percepe o împletire armonioasă În ziua aceea, veţi cunoaşte că Eu sunt în Tatăl Meu, că voi sunteţi în Mine şi că Eu sunt în voi”. (Ioan 14:20). În Sanctuarul din cer Isus Cristos slujeşte ca şi Mare Preot, fiind în acelaşi timp Împărat şi Mijlocitor. Apocalipsa prezintă două Temple, unul pe Pământ şi altul în cer (Sionul ceresc) şi Noul Ierusalim, din care fac parte cetăţenii din Împărăţia Cerurilor. Noul Templu este perceput şi în dimensiunea s-a spirituală prin cei care sunt răscumpăraţi de Sângele Mielului. Ioan afirmă că în Noul Ierusalim Templul nu va exista pentru că Dumnezeu şi Mielul sunt Templul, iar între om şi Dumnezeu nu mai există bariere. Se vede în mod clar progresia de la Altar, Cort, Templu, Biserică, la Sanctuarul ceresc, de care vor beneficia cei care ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu. În momentul în care Isus a spus pilda celor două case El ştia că are în faţă, oameni care ascultă de Cuvântul lui Dumnezeu şi persoane care nu ascultă, şi pe care îi va aştepta judecata lui Dumnezeu. Domnul judecă tot pământul şi are calitatea de judecător asupra oamenilor din toate timpurile, El este un judecător drept şi va judeca răul din lume. În baza acestui atribut divin care este dreptatea lui Dumnezeu El va judeca lumea dinainte de Sinai, poporul evreu şi popoarele păgâne, creştinismul, ateismul, până la judecata finală a Anticristului   şi a lui Satana şi îngeri lui. Pe temelia acestor atribute divine ca dreptatea şi justiţia lui Dumnezeu, oamenii judecă la rândul lor relele din societatea umană prin instituţii, dar este o judecată umană, care este de cele mai multe ori influenţată de moralitate şi nu de etică lui Dumnezeu. Aşa s-a întâmplat cu poporul Israel, alte popoare, sau instituţii contemporane din ziua de astăzi, dar este o autoritate delegată iar abuzul de putere va fi pedepsit. Judecata lui Dumnezeu aduce mântuire celui neprihănit şi condamnare a celui păcătos. În Noul Testament ideea de judecată şi mânie a lui Dumnezeu este reluată de numeroase versete, ea se aplică deja aici pe pământ şi în viitor când Cristos va judeca lumea. Oamenii nu au cum să se sustragă de la Judecata finală, şi ea va corectă. Psalmi 89:14  „Dreptatea şi judecata Sunt temelia scaunului Tău de domnie; bunătatea şi credincioşia Sunt înaintea Feţei Tale”. Între judecata umană şi judecata lui Dumnezeu este un contrast evident. Credincioşii vor fi judecaţi prin credinţa în Isus Cristos în baza Jertfei de pe Calvar şi Sângele lui Cristos prin care au primit iertarea păcatelor. De asemenea ei au o părtăşie cu Cristos şi aşa sunt declaraţi neprihăniţi acesta fiind singura cale la mântuire “În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi.” (Faptele apostolilor 4:12). Judecata oamenilor are un aspect uman fiind influenţată de numeroase aspecte venite din interiorul omului, sau aspecte legate de societatea în care trăieşte la un moment dat. Judecata finală va fi o surpriză pentru mulţi oameni Proverbe 14:12  „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte”, dar şi o despărţire finală, cu destine veşnice: Matei 25:34  „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” sau Matei 25:41  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!” Biblia afirmă indirect că sunt grade de pedeapsă „ multe lovituri”, dar tot Iad se cheamă, aşa cum există Cerul „ multe locaşuri” dar tot Cer şi prezenţa lui Dumnezeu sunt acolo. Oamenii de astăzi resping ideea de judecată pentru că nu le place să de răspundă de faptele lor rele, iar aspectul moral se focalizează pe fericire personală fără o raportare la etică, dar se înşeală singuri „pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…” (Faptele apostolilor 17:31). De asemenea şi creştinii nu se pot juca cu pocăinţa, judecând semenii în mod superficial pentru că în final vor judeca cu mult mai mult Nu ştiţi că noi vom judeca pe îngeri? Cu cât mai mult lucrurile vieţii acesteia? (1Corinteni 6:3). Dumnezeu a dat o poruncă : Faptele Apostolilor 17:30-31  “Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă, şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul, pe care L-a rânduit pentru aceasta, şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi…”  . Fiecare om va fi judecat de Dumnezeu și î-și va primi răsplata sau pedeapsa  în funcție de credința sau necredința lui și de felul în care și-au trăit viața. (Romani 2:6). Am afirmat faptul că nimeni nu se poate sustrage de la judecata lui Dumnezeu conform cu Scriptura „Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata”, (Evrei 9:27), dar oamenii vor ajunge în cer cu adevărat abia după judecata finală, iar până atunci va fi tot o stare de binecuvântare, dar şi o aşteptare Apocalipsa 6:9  Când a rupt Mielul pecetea a cincea, am văzut sub altar sufletele celor ce fuseseră junghiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi din pricina mărturisirii pe care o ţinuseră. 10  Ei strigau cu glas tare, şi ziceau: „Până când, Stăpâne, Tu, care eşti Sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” 11  Fiecăruia din ei i s-a dat o haină albă, şi li s-a spus să se mai odihnească puţină vreme, până se va împlini numărul tovarăşilor lor de slujbă şi al fraţilor lor, care aveau să fie omorâţi ca şi ei” iar această stare o numim Starea intermediară celor mântuiţi care este o stare de fericire. Nu tot aşa se va întâmpla cu cei ne-mântuiţi. Se repetă versetul din Evanghelia după Matei care spune aşa : Matei 25:41  „Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui”!, dar aici readucem în atenţie pilda Bogatului   nemilostiv din Luca 16:19-31, în care bogatul îl imploră pe Avram pentru fraţii lui. Luca 16:27  „Bogatul a zis: „Rogu-te, deci, părinte Avraame, să trimiţi pe Lazăr în casa tatălui meu; 28  căci am cinci fraţi, şi să le adeverească aceste lucruri, ca să nu vină şi ei în acest loc de chin,”, care este tot o aşteptare, dar în chinuri până la judecata finală. Ioan face o listă a celor care ajung acolo  Apocalipsa 21:8  “Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, ucigaşi, curvari, vrăjitori, închinătorii la idoli, şi toţi mincinoşii, partea lor este iazul, care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua.” Moartea a doua reprezintă Iadul. Acolo va fi aruncat   fiara prorocul mincinos Satana şi îngerii lui. Alegerea se face întâmplător ci în baza unei cărţi, Oricine n-a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul cu foc. (Apocalipsa 20:15) Iadul nu a fost pregătit pentru om ci pentru Satana şi îngerii care s-au răzvrătit, dar omul prin ne-ascultare de Dumnezeu, a ajuns într-o stare de păcat şi blestem, totuşi prin Harul lui Dumnezeu, şi felul în care a fost creat ca şi fiinţă liberă, are timp pe parcursul vieţii să aleagă sau să respingă Cuvântul lui Dumnezeu. Din păcate alegerea va avea consecinţe veşnice, care înseamnă o stare de binecuvântare în prezenţa lui Dumnezeu, care înseamnă Cerul, sau o stare de chin veşnic şi absenţa lui Dumnezeu. Atunci când Isus spune pilda celor două case, era pe deplin conştient că uni vor asculta de Cuvântul Lui, dar alţii îl vor respinge, iar pilda celor două case îşi întinde umbrela în trecut prezent şi viitor pentru că Isus Cristos este atemporal.

 10). BIBLIOGRAFIE

Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

Tenney,   C. Merrlill     STUDIU AL   NOULUI   TESTAMENT ,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA   MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea   1995.

Sait https://dexonline.ro/definitie/pildaSursa: DEX ’09 (2009) |

Barzilaen Dan http://barzilaiendan.wordpress.com/2013/10/14/40

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/cuvant.html

Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

INSTITUTUL NAŢIONAL DE STUDII BIBLICE PRIN CORESPONDENŢĂ SOLA SCRIPTURA- Parabolele Domnului Isus Hristos partea a II-a Adaptare de Flavius Tudor

Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/ Lori Balogh

Sait https://rodiagnusdei.wordpress.com/tag/testele-credintei/

Na – inspirat din Beneamin Fărăgău

JAMES, MONTGOMERY   BOICE, FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE, Editura   Institutului Biblic „EMANUEL” Oradea , 2000.

Sait http://notzria.blogspot.ro/2011/11/casa-zidita-pe-stanca.html

Mărturisirea de credință Baptistă http://www.baptist-tm.ro/

Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU   ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

Comentariu biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/templu.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/biserica.html

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/judecata.html

Ardelean Viorel

[1] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

[2] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 129

[3] Ardelean Viorel

[4] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[5] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

[6] Tenney,   C.   Merrlill   STUDIU AL   NOULUI TESTAMENT pag 129-132

[7] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-evanghelia-dupa-matei.html

[8] Dicţionar Biblic pag 814-815

[9] Sait https://dexonline.ro/definitie/pildaSursa: DEX ’09 (2009) |

[10] Barzilaen Dan http://barzilaiendan.wordpress.com

[11] http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/cuvant.html

[12] Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/

[13] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[14] Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/

[15] INSTITUTUL NAŢIONAL DE STUDII BIBLICE PRIN CORESPONDENŢĂ SOLA SCRIPTURA- Parabolele Domnului Isus Hristos partea a II-a Adaptare de Flavius Tudor pag 6 – 9

[16] Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/ Lori Balogh

[17] Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/ Lori Balogh

[18] Sait http://www.loribalogh.ro/2014/01/pilda-celor-doua-case/ Lori Balogh

[19] na inspirat din Beneamin Fărăgău

[20] Sait https://rodiagnusdei.wordpress.com/tag/testele-credintei/

[21] Sait https://rodiagnusdei.wordpress.com/tag/testele-credintei/

[22] na inspirat din Beneamin Fărăgău

[23] MONTGOMERY JAMES BOICE   „FUNDAMENTE ALE CREDINŢEI CREŞTINE” pag. 411

[24] Sait http://notzria.blogspot.ro/2011/11/casa-zidita-pe-stanca.html

[25]   Mărturisirea de credință Baptistă   http://www.baptist-tm.ro/

[26] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZE   ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[27] Comentariu biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald, pag 106

[28] Comentariu biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald, pag 105

[29] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU   ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[30] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[31] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/templu.html

[32] Comentariu biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald, pag 323-324

[33] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/templu.html

[34] Comentariu biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald, pag 323-324

[35] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU   ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[36] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/biserica.html

[37] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU   ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[38] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU   ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[39] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU   ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[40] Mărturisirea de credință Baptistă   http://www.baptist-tm.ro/

[41] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU   ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[42] Sait www.theophilos.3x.ro CASA LUI DUMNEZEU   ÎN LUMINA SCRIPTURII de Edward Dennet

[43] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/templu.html

[44] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2013/04/templu.html

[45] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/judecata.html

[46] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/judecata.html

[47] Mărturisire de Credință Baptistă http://www.baptist-tm.ro/