EPISTOLA CĂTRE ROMANI

I. Schiţa conţinutului

Introducere (1:1-15)

Apostolul dă un salut lung urmat de motivele care au trezit în el dorinţa de a vizita biserica din Roma.

Expunere doctrinală (1:16-8:39)

Tema de bază este neprihănirea (îndreptăţirea) lui Dumnezeu.

(i) Atât Neamurile cât şi iudeii sunt la fel de vinovaţi înaintea neprihănirii lui Dumnezeu (1:18-3:20). Aceasta, în ciuda numeroaselor privilegii ale iudeilor.

(ii) Dumnezeu s-a ocupat totuşi de această situaţie. El a pus la dispoziţie o jertfă de împăcare prin Cristos (3:21-26). Deoarece beneficiile acesteia sunt primite prin credinţă, calea este deschisă atât pentru iudei cât şi pentru Neamuri (3:27-31). Exemplul lui Avraam arată că îndreptăţirea vine prin credinţă şi nu prin fapte (4:1-25). Multe binecuvântări însoţesc îndreptăţirea credinciosului (5:1-11). După cum păcatul este universal prin Adam, aşa vine şi viaţa prin Cristos (5:12-21).

(iii) Neprihănirea trebuie să aibă o aplicaţie în viaţă. Aceasta se realizează prin uniunea cu Cristos, pentru că, după cum credinciosul a murit cu El, tot aşa el acum trăieşte în El (6:1-14). Această nouă viaţă implică un nou fel de slujire, deoarece credinciosul, cu toate că este eliberat de lege, a devenit un rob al lui Dumnezeu (6:15-7:6). Legea nu este de nici un ajutor pentru a ajunge la sfinţenie deoarece ea produce un conflict interior (7:7-25). Însă viaţa în Duhul aduce victorie pentru credincios, pentru că păcatul este dezbrăcat de puterea sa şi robia păcatului este înlocuită cu un nou statut de fiu (8:1-17). Credinciosul are o mare speranţă pentru viitor, care este împărtăşită chiar şi de creaţia materială (8:18-25). Viaţa prezentă este întărită de mijlocirea Duhului şi de siguranţa pe care o acordă dragostea lui Dumnezeu (8:26-39).

Problema lui Israel (9:1-11:36)

În continuare este tratat subiectul neprihănirii lui Dumnezeu în mod istoric, ca răspuns la aparentul conflict cu respingerea lui Israel.

(i) Acţiunile lui Dumnezeu sunt suverane şi drepte. Nici o creatură nu are dreptul să pună întrebări despre deciziile Creatorului (9:1-29).

(ii) Respingerea lui Israel nu este arbitrară, ci din cauza propriei lor greşeli, pentru că ei au avut ocazii nenumărate de a se pocăi (9:30-10:21).

(iii) Cu toate acestea, Israel poate avea speranţe de restaurare. Dumnezeu a păstrat întotdeauna o rămăşiţă din acest neam (11:1-6). Însăşi căderea israeliţilor a adus la includerea Neamurilor (11:7-12). Neamurile vor fi mijlocul de integrare a lui Israel (analogia măslinului) (11:13-24). Statutul final al lui Israel este în mâinile lui Dumnezeu în care se găseşte înţelepciune de nepătruns (11:25-36).

Sfaturi practice (12:1-15:13)

(i) Datorii care rezultă din vieţile dedicate, cu caracter personal şi general (12:1-21).

(ii) Datorii care influenţează întreaga societate, cum ar fi datoria supunerii civice, buna înţelegere cu vecinătatea şi conduita decentă (13:1-14).

(iii) Necesitatea de a fi tolerant printre creştini. Aceasta se realizează în relaţie cu problema specială legată de mâncăruri (14:1-15:13).

Concluzia (15:14-16:27)

(i) Scriitorul îşi afirmă scopul scrierii acestei epistole (15:14-21).

(ii) Apoi sunt menţionate planurile lui de viitor (15:22-29).

(iii) El cere sprijin în rugăciune pentru vizita lui la Ierusalim (15:30-33).

(iv) Mulţi creştini sunt salutaţi pe nume (16:1-16).

(v) Se dau avertizări cu privire la învăţătorii falşi (16:17-19).

(vi) În continuare găsim saluturi personale, o benedicţie şi o doxologie la sfârşitul epistolei (16:20-27).

II. Biserica creştină din Roma

În lumea din vremea lui Pavel, numele de Roma avea o foarte mare însemnătate şi se pare că însuşi apostolul s-a simţit fascinat de acest oraş întrucât îşi exprimă o dorinţă puternică să predice Evanghelia acolo. Ca şi misionar strateg el a recunoscut importanţa imensă a unei biserici creştine în centrul imperiului, ceea ce a influenţat probabil forma epistolei adresată acesteia. Despre originea acestei biserici importante cunoaştem puţin, şi este probabil inutil să venim cu ipoteze. Poate să fi fost fondată de convertiţi din ziua de Rusalii care se întorseseră la casele lor din Roma bucurându-se în credinţa lor nou găsită, dar, cu toate că unii romani sunt menţionaţi în capitolul doi din Faptele Apostolilor, nu există nici un indiciu că vreunul dintre aceştia a fost convertit în ziua aceea. Însă călătoria dintre Roma şi provinciile ei era relativ uşoară în zilele acelea, şi printre călătorii de pe şoselele imperiale trebuie să fi existat mulţi creştini. Ceea ce cunoaştem în mod sigur, însă, este că pe vremea când Pavel le scrie, biserica nu este numai fondată, ci şi de proporţii considerabile. Dacă expulzarea evreilor din Roma sub domnia lui Claudius a avut de a face cu biserica creştină, după cum pare probabil din referirea la „Chrestus” în articolul lui Suetonius, atunci este evident că această biserică a fost suficient de mare pentru a se lua o acţiune atât de drastică. Şi bineînţeles sub persecuţiile lui Nero, la câţiva ani după scrierea acestei epistole creştinii, constituiau o mulţime considerabilă.

La întrebarea despre legătura lui Petru cu Roma nu se poate răspunde în mod concis, cu toate că se poate renunţa la orice afirmaţii că Petru ar fi fondatorul acestei biserici. Apostolul era încă în Ierusalim în timpul edictului lui Claudius, şi biserica trebuie să fi fost înfiinţată cu mulţi ani înainte. De altfel, Pavel nu îl menţionează pe Petru în această epistolă, lucru care ar fi greu de explicat dacă Petru ar fi fost într-adevăr capul bisericii din Roma în această vreme, precum şi în contradicţie cu afirmaţia sa din 15:20. Cu toate acestea, tradiţia sprijină foarte puternic părerea că Petru şi Pavel au suferit amândoi martirajul la Roma, deoarece un martor destul de timpuriu a fost Clement din Roma, care atestează aceasta.

Au existat ceva discuţii cu privire la compunerea bisericii din Roma, însă este foarte probabil ca ea să fi fost formată atât din Neamuri cât şi din evrei, majoritatea fiind Neamurile. O astfel de compunere este de aşteptat într-o metropolă cosmopolitană cu o colonie puternică iudaică, şi este sprijinită de analiza epistolei însăşi. În unele părţi ale argumentului său, Pavel pare că se adresează iudeilor, ca, de exemplu, atunci când se referă la Avraam ca şi „tatăl nostru” (4:1) şi în adresarea sa directă către un iudeu care îi judecă pe alţii în cap. 2; în alte părţi el îşi îndreaptă gândurile în mod exclusiv către Neamuri (vezi 1:5 ş.urm.; 11:13, 28-31). Ar fi interesant să ştim de la ce sursă a derivat în mare tradiţia creştină din cadrul acestei biserici, însă există puţine indicaţii că ar fi derivat dintr-un curent mai îngust, iudeo-creştin cea mai naturală fiind supoziţia că aceşti creştini menţineau o concepţie similară cu cea a lui Pavel însuşi. Nu există vreo dovadă a tensiunii controversei dintre iudei şi Neamuri, care apare atât de evident în Epistola către galateni.

III. Data şi locul scrierii

Indicaţiile date în această epistolă despre reşedinţa prezentă a lui Pavel, toate indică spre perioada şederii sale în Grecia, la sfârşitul celei de-a treia călătorii misionare (Faptele Apostolilor 20:2). Acum mintea sa este în mod sigur îndreptată spre Apus, pentru că el plănuieşte nu numai să viziteze Roma în viitorul apropiat, ci şi să continue lucrarea misionară în Spania (Romani 15:24,28). Călătoriile sale din Răsărit au ajuns astfel la un sfârşit, şi aceasta s-ar potrivi bine cu situaţia lui din Faptele Apostolilor 20. De altfel, el se găseşte acolo în drum spre Ierusalim, iar în Romani 15:25 el spune că planurile sale prezente erau de a merge la Ierusalim cu contribuţiile pe care multe biserici le-au făcut pentru sprijinul creştinilor săraci de acolo. Nu există nici o îndoială, de aceea, că apostolul scrie această scrisoare chiar înainte de partea finală a celei de-a treia călătorii ale sale.

Pentru confirmarea acestei concluzii există anumite indicaţii în cap. 16 care indică Corintul ca fiind locul de expediere, cu toate că nu toţi cercetătorii sunt pregătiţi să ia acest capitol ca şi dovadă, deoarece unii cred că a fost trimisă la Efes şi nu la Roma (vezi mai jos). Dar lăsând aceasta la o parte, este important faptul că *Fivi este lăudată, şi ea era o diaconiţă la biserica din Chencrea, unul din cele două porturi ale Corintului. De asemenea, există o referinţă în trecere despre un anume *Gaius care a fost gazda lui Pavel în timpul scrierii epistolei, şi este posibil ca el să fie creştinul menţionat în 1 Corinteni 1:14. Este posibil ca *Erast la care se referă în Romani 16:23 să fie acelaşi Erast care este menţionat în 2 Timotei 4:20 ca fiind lăsat la Corint, însă acest lucru nu este nicidecum o certitudine. Şi mai semnificativă este menţionarea lui Timotei şi Sosipater (Romani 16:21), care l-au însoţit amândoi pe Pavel în vizita lui la Ierusalim (Faptele Apostolilor 20:4).

Astfel epistola poate fi datată cu exactitate relativă, cu toate că problemele *cronologiei Noului Testament în general, şi cele ale cronologiei pauline în particular ne împiedică să efectuăm o datare absolută. Toate informaţiile cunoscute ar putea fi plasate cândva între anii 57 şi 59 d.Cr.

IV. Scopul epistolei

Sunt sugerate câteva scopuri imediate care au servit ca ocazie în alcătuirea acestei epistole. Intenţia lui Pavel de a continua să efectueze o lucrare misionară în Spania l-a făcut să apeleze la creştinii din Roma pentru sprijin în acest sens (vezi Romani 15:24). Gândindu-se la vizita pe care avea să o facă bisericii din Roma, apostolul îşi dă seama că poate să le aducă un dar spiritual şi că el însuşi poate fi de asemenea încurajat (1:11-12).

Apostolul poate să fi auzit de unele greutăţi practice pe care le întâmpinau creştinii şi astfel intenţionează să corecteze în partea etică a scrisorii sale (în special în cap. 14) orice puncte greşite. Există o aluzie la învăţători falşi în 16:17-19, unde li se spune creştinilor să-i evite, însă aceasta nu poate fi considerată o parte din scopul primar al scrisorii, deoarece această aluzie este menţionată aproape ca şi un post scriptum. În mod cert, această epistolă nu este dominată de un scop anti-eretic.

Dar scopurile incidentale menţionate până acum nu oferă o explicaţie pentru forma teologică a celei mai mari părţi din epistolă. Ce l-a făcut pe apostol să facă o expunere teologică atât de lungă? Nu era cazul ca, în vederea apropiatei sale vizite, să încurajeze interesul faţă de planurile sale misionare din V. Negreşit că a avut vreun alt scop dominant. Primele unsprezece capitole după partea de introducere (1:1-5) se aseamănă mai mult cu un tratat decât cu o scrisoare, şi este mai important să evaluăm care este cauza.

Se considera că Pavel a dorit să ofere bisericii din Roma o afirmare completă a poziţiei sale doctrinare. Aici sunt păstrate pentru posteritate unele din cele mai nobile concepte ale creştinismului cărora le-a fost acordat pe drept un loc de onoare în teologia creştină. Însă trebuie făcută o deosebire clară între utilizarea de bază a acestei epistole de către creştini şi scopul pe care l-a intenţionat Pavel iniţial. Nu se poate susţine că el a preconceput stabilirea bazelor teologiei pauline în acest fel. De altfel, există unele aspecte ale acestei teologii care nu îşi găsesc nici un rol în argumentul acestei epistole, ca şi escatologic şi doctrină a bisericii. De aceea nu este posibil ca să privim această epistolă ca şi o declaraţie completă a doctrinei lui Pavel. Totuşi, ea oferă o prezentare bine alcătuită ale unora dintre conceptele sale principale şi se poate ca Pavel să fi intenţionat să informeze biserica din Roma despre acestea, pentru ca atunci când el avea să-i viziteze, ei să fie familarizaţi cu învăţătura lui.

Este foarte posibil ca apostolul să fii fost profund conştient că ajunsese la punctul culminant al carierei sale misionare, pentru că se preocupă acum de conceptele sale majore care au constituit o parte integrantă a lucrării sale continue de a învăţa pe alţii. În acest caz, includerea reflecţiilor sale mature într-o scrisoare adresată Romei poate să fi fost doar un accident de circumstanţe prin faptul că la vremea aceea gândul lui era îndreptat înspre Roma. Însă este mai bine să acordăm o oarecare importanţă propriei sale consideraţii faţă de importanţa strategică pe care Pavel a acordat-o acestei biserici şi să presupunem că faptul că el era conştient de aceasta a jucat un rol în caracterul epistolei sale.

O problemă mai precisă care are de-a face cu scopul dogmatic al scrisorii este importanţa relativă a secţiunii care tratează poziţia iudeilor (cap. 9-11). Unii dintre cercetătorii mai timpurii (şcoala din Tübingen) au privit această parte ca şi esenţa epistolei, în care caz scopul era menit să fie o strădanie de a reconcilia elementele oponente provenind dintre iudei iudei cât şi dintre Neamuri. Însă această teorie este acum în întregime desconsiderată. Este mai mult în acord cu datele existente să susţinem că această secţiune urmează în mod natural dezbaterea cu un caracter mai teologic de dinainte. Problema în aceste capitole constă în dificultatea de a reconcilia neprihănirea lui Dumnezeu, care este şi tema capitolelor anterioare, cu aparenta neîmplinire a promisiunilor din vechime prin respingerea lui Israel. Această temă trebuie să fi constituit o problemă arzătoare pentru toţi creştinii iudei, şi ar fi fost relevantă într-o ascrisoare adresată oricărei biserici constituită dintr-un astfel de grup de creştini.

V. Integritatea epistolei

Puţini cercetători au avut îndrăzneala să pună la îndoială autenticitatea acestei epistole, şi argumentele celor care au făcut acest lucru sunt acum recunoscute ca şi complet nefondate şi subiective. Încă există mulţi cercetători care pun la îndoială ultimul capitol, însă nu disputând calitatea lui Pavel de autor, ci posibilitatea ca acest capitol să nu aparţină acestei epistole. Această opinie este bazată pe numeroase consideraţii: marele număr de saluturi personale care este presupus de a fi puţin probabil pentru o biserică pe care Pavel nu a vizitat-o niciodată; faptul că trei persoane, Acuila, Priscila şi Epenet, aveau relaţii mai curând cu Asia decât cu Roma (cu toate că primii doi erau de origine din Roma); lauda la adresa Fiviei, considerate mai puţin adecvate atunci când sunt adresate unei biserici în care Pavel era necunoscut; caracterul neaşteptat al aluziilor la învăţăturile false în v. 17-19; precum şi faptul că v. 15:33 poate să fie o concluzie a epistolei. Însă aceste consideraţii nu sunt concludente şi pot fi de altfel explicate. Nu era în obiceiul lui Pavel să individualizeze anumiţi membri în bisericile în care era cunoscut, şi având în vedere mijloacele de călătorie din vremea aceea, nu este surprinzător că el cunoştea pe mulţi în Roma sau că cei despre care auzise ultima dată din Asia erau acum la Roma. Deoarece Pavel era destul de cunoscut la Roma ca să le scrie o epistolă, lăudarea Fiviei nu reprezintă nici o problemă dificilă, iar avertizările în legătură cu învăţătorii falşi se poate să fi fost introduse brusc ori din cauză că atenţia lui Pavel tocmai s-a îndreptat asupra lor, ori pentru că el intenţionat a lăsat subiectul la sfârşit pentru a nu-l accentua în mod disproporţionat. Este posibil ca versetul 15:33 să servească ca încheiere, însă nu se aseamănă cu încheierile din restul epistolelor lui Pavel. Analizând dovezile interne ale epistolei, s-ar părea că nu există destule motive pentru a considera acest capitol ca şi fiind iniţial detaşat şi trimis la o destinaţie complet diferită, fie Efes, fie oriunde altundeva.

Trebuie menţionat ceva despre dovezile textuale în ceea ce priveşte încheierea acestei epistole, cu toate că acesta nu este locul pentru o discuţie completă. Este suficient să menţionăm că există deosebite curente de dovezi textuală pentru poziţia benedicţiei şi a doxologiei, precum şi unele variaţii în referinţa cu privire la Roma din 1:7, 15. Există chiar şi unele indicaţii că în unele regiuni epistola a circulat fără cele două capitole de încheiere. Aceasta pare să fi fost asociată în mod particular cu Marcion. Nu este deloc uşor să găsim o teorie care să explice toate variaţiile din dovezile textuale, şi multe ipoteze diferite au fost propuse, unele care considerau cap. 1-14 ca fiind originale, şi altele luând cap. 1-16. Este posibil ca epistola să fi fost originală aşa cum se găseşte în momentul de faţă, însă ca Marcion să o fi scurtat. În acest caz textul său ar fi fost responsabil pentru diferitele tradiţii textuale.

VI. Subiectele de bază din epistolă

Neprihănirea (dreptatea) lui Dumnezeu

La începutul părţii doctrinare a epistolei, Pavel introduce tema neprihănirii lui Dumnezeu, despre care el afirmă că este acum descoperită credinciosului (1:17). Pentru a înţelege dezvoltarea argumentării lui Pavel în ansamblu este necesar să studiem felurile în care el folosesrte conceptul de *neprihănire (dikaiosyne). Sanday şi Headlam, în articolul lor excelent despre neprihănirea lui Dumnezeu (A Critical and Exegetical Commentary on the Epistle to the Romans, 1895, p. 34-39), scot în evidenţă patru aspecte diferite ale manifestaţiei neprihănirii divine în această epistolă. Primul aspect este fidelitatea; căci promisiunile lui Dumnezeu trebuie împlinite în conformitate cu natura divină (3:3-4). Al doilea este mânia, un aspect particular al dreptăţii în dezgustul său faţă de orice păcat, şi nu cum se presupune uneori, o calitate opusă neprihănirii (vezi 1:17 ş.urm.; 2:5). Dreaptatea şi mânia sunt, de fapt, indivizibile, şi ar fi fals din punct de vedre exegetic să tratăm neprihănirea lui Dumnezeu fără să permitem operarea mâniei lui Dumnezeu. Al treilea este manifestarea dreptăţii în moartea lui Cristos, cu privire la care afirmaţia clasică se găseşte în 3:25 ş.urm. Ne vom ocupa mai mult de aceasta ulterior, însă deocamdată este necesar să observăm că într-un fel darul lui Dumnezeu în Cristos ca jertfă de ispăşire manifestă prin dreptatea Lui. Nu avem de-a face cu ceva arbitrar sau capricios, ci cu ceva cât se poate de drept şi corect. Numai aşa ar s-a putut descoperi dreptatea. Al patrulea aspect este conectarea dreptăţii cu credinţa. Neprihănirea lui Dumnezeu care a fost manifestată poate de asemenea fi însuşită prin credinţă, şi această doctină este carcteristică teologiei pauline. Dreaptatea lui Dumnezeu este aşadar considerată ca fiind atât activă cât şi pasivă, şi în rolul său activ ea îi declară îndreptăţiţi pe aceia care prin natură sunt în duşmănie cu Dumnezeu (vezi 5:10). Aceasta este semnificaţia justificării; nu că oamenii sunt făcuţi drepţi ci că ei sunt socotiţi îndreptăţiţi. Întreaga epistolă este de fapt o expunere a acestui subiect, şi a devenit de bază nu numai pentru teologia paulină ci şi pentru teologia reformată ulterioară, care a extras din ea atât de mult.

Bunătatea lui Dumnezeu

În cazul în care cineva ar considera că noţiunea pe care Pavel a avut-o despre Dumnezeu a fost influenţată în principal de dreptatea lui Dumnezeu fără să ţină seama de celelalte atribute ale Sale, este bine să-şi reamintească faptul că în această epistolă Pavel are multe de spus despre caracterul iubitor al lui Dumnezeu. Simplul fapt că dreptatea lui Dumnezeu este concepută ca factor activ în planul de salvare al omului, indică spre dragoste legată de sfinţenie. Însă Pavel ne atrage atenţia în mod specific spre bunătatea lui Dumnezeu, îndurarea Sa şi răbdarea Sa (2:4). El scoate în evidenţă că manifestarea supremă a dragostei lui Dumnezeu este în realitatea extraordinară că Cristos a murit pentru noi pe când noi eram încă păcătoşi (5:8). Şi afirmaţia clasică a calităţii îndurătoare a acelei iubiri se găseşte în 8:35 ş.urm., unde Pavel nu se poate gândi la nimic, de natură circumstanţială sau spirituală, care ar putea să ne separe de dragostea lui Dumnezeu.

Când avem de-a face cu problema respingerii lui Israel, Pavel accentuează mult mila lui Dumnezeu şi refuză direct să ia în considerare posibilitatea unei nedreptăţi din partea Sa (9:15). El citează în mod aprobator afirmaţia din Isaia care spune că ziua întreagă Dumnezeu Şi-a întins mâinile spre poporul Israel cel răzvrătit (10:21). Chiar şi atunci când apostolul este forţat să vorbească despre asprimea lui Dumnezeu, el aminteşte cititorului imediat despre bunătatea lui Dumnezeu faţă de cei ce rămân în El (11:22). Marele prerogativ al lui Dumnezeu este să fie plin de milă (11:32). Chiar şi în partea practică a epistolei, Pavel se gândeşte frecvent la caracterul milos al lui Dumnezeu. Voia Lui este bună, acceptabilă şi perfectă (12:2). El îi primeşte atât pe cei slabi cât şi pe cei tari, şi acest lucru este dat ca un motiv pentru care să nu ne judecăm unii pe alţii. El este numit Dumnezeul tăriei şi al încurajării (tes hyponomes kai tes parakleseos, 15:5), şi aceasta formează baza îndemnului de a dezvolta calităţi similare şi în noi înşine. În mod similar, pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu al speranţei (15:13), creştinii prin puterea Duhului trebuie să trăiască plini de speranţă. De fapt, pe tot parcursul epistolei, gândirea lui Pavel este dominată de concepţia lui despre Dumnezeu. Mai există încă un aspect care cere un scurt comentariu.

Suveranitatea lui Dumnezeu

Suveranitatea lui Dumnezeu este tratată în principal în cap. 9-11. Aici Pavel vorbeşte despre destinul lui Israel şi despre relaţia acestuia cu destinul Neamurilor. Subiectul imediat în discuţie problema dreptăţii lui Dumnezeu, şi Pavel îşi descrie punctul lui de vedere cu privire la alegerea lui Dumnezeu. El îşi ilustrează părerea referindu-se atât la vremurile patriarhale cât şi la cele mozaice. Pentru cei care încă pun în discuţie alegerea suverană a lui Dumnezeu de-a lungul istoriei lui Israel, el foloseşte ilustraţia cu olarul şi lutul (9:19 ş.urm.) şi arată că puterea lui Dumnezeu este întotdeauna însoţită de milă. Scopurile Sale suverane se pot vedea nu numai în includerea Neamurilor, ci de asemenea în promisiunea restabilirii poprului Israel. De-a lungul acestei discuţii Pavel face eforturi să scoată în evidenţă suveranitatea lui Dumnezeu chiar şi dacă aceasta aduce probleme. Convingerea faptului că aceste căi ale lui Dumnezeu trebuie să fie corecte îl duce pe apostol la măreaţa doxologie din 11:33-36.

Harul lui Dumnezeu

Nu se poate da nici o socoteală cu privire la harul lui Dumnezeu până nu s-a efectuat o apreciere totală a păcatului omului, ceea ce a fost bine ilustrat în această epistolă. Primele trei capitole sunt destinate să arate neputinţa omului de a obţine neprihănirea lui Dumnezeu. Pavel nu numai că ne dă un inventar uluitor al păcatelor Neamurilor (cap. 1), dar şi scoate în evidenţă culpabilitatea poporului Israel în ciuda privilegiilor sale. Pe măsură ce se dezvoltă această dezbatere, Pavel pune accent pe natura păcătoasă a omului folosind terminologia cărnii (sarx), prin care se referă mai degrabă la păcatele morale decât la cele fizice, Vorbind despre Cristos, Pavel este atent să diferenţieze între carnea Sa, care era numai după chipul cărnii păcătoase, şi cea a omului. Este limpede faptul că Cristos a trebuit să devină om pentru a-l răscumpăra pe om, cei doi *Adami fiind concept de bază în doctrina lui Pavel (5:12 ş.urm.). În descrierea luptelor sale însuşi cu păcatul (cap. 7) Pavel are un sens acut al puterii păcatului. El este aproape un duşman personal care face tot posibilul să distrugă sufletul. Face abuz de carnea trupească. El aduce pe toţi membrii în robie faţă de principiile sale, ceea ce Pavel numeşte legea păcatului (7:23). Îl reduce pe om la mizeria cea mai profundă, din care poate să-l scape numai Dumnezeu prin Cristos.

Aceasta aduce la o analiză a activităţii salvatoare a lui Dumnezeu în Cristos. Au existat multe discuţii despre semnificaţia cuvântului hilasterion (ispăşirilor) din 3:25, şi nu este acum momentul să vorbim despre înţelesul lui. Însă este important să amintim că cel mai semnificativ aspect al afirmaţiei lui Pavel este că Dumnezeu a luat iniţiativa. Şi aceasta este în conformitate cu întreaga abordare de către Pavel a procesului de răscumpărare în această epistolă. Lucrarea lui Cristos pe cruce este privită ca un sacrificiu obiectiv prevăzut de Dumnezeu pe baza căruia păcatele pot fi iertate.

În cap. 6 Pavel tratează felul în care operează harul lui Dumnezeu arătând că abundenţa a acestui har nu trebuie niciodată privită ca şi o ocazie de a face păcate şi mai mari. Acest lucru este imposibil, din cauza uniunii apropiate a credinciosului cu Cristos, o doctrină care deţine un loc important în gândirea lui Pavel. Ilustraţia botezului este folosită pentru a arăta caracterul transformării efectuate. Păcatul nu mai stăpâneşte pentru că noi acum suntem sub har (6:14). Cu toate acestea, harul ne-a făcut robi ai lui Dumnezeu, aşa încât o nouă obligaţie o înlocuieşte pe cea veche (6:20 ş.urm.).

Legea lui Dumnezeu

Faptul că apostolul a avut o înaltă consideraţie faţă de legea iudaică este clar din afirmaţia lui că porunca este sfântă, dreaptă şi bună (7:12). El de asemenea recunoaşte funcţia folositoare a legii în manifestarea caracterului păcatului (7:7). Totuşi el este convins prin experienţa amară că legea este complet ineficientă ca mijloc de salvare, nu pentru că ea ar conţine deficienţe, deoarece omul se delectează în ea (7:22), ci din cauza propriilor deficienţe ale omului însuşi (6:20 ş.urm.).

Totuşi pe măsură ce chibzuieşte la legea lui Dumnezeu, apostolul percepe imediat că pentru creştin aceasta cuprinde mai mult decât simpla literă a legii lui Moise. Ea implică ceea ce el numeşte legea Duhului (8:2), şi doctrina sa despre Duhul Sfânt, mai ales în lucrarea Sa despre sfinţire (în cap. 8), nu trebuie să fie separată de legătura ei apropiată cu legea lui Dumnezeu. Sub noul legământ poruncile aveau să fie scrise pe inimă, şi acest lucru este înfăptuit numai prin prezenţa Duhului Sfânt. El prezintă o nouă cale de a privi la cerinţele lui Dumnezeu, deoarece acestea devin legile unui Tată într-o relaţie complet nouă.

Se realizează un contact între carne şi Duhul lui Dumnezeu 8:4 ş.urm.) oferă viaţă în locul morţii (8:11), duce mărturie afilierii creştine (8:14 ş.urm.) şi mijloceşte pentru ei în conformitate cu voia lui Dumnezeu (8:26 ş.urm.). Aşadar viaţa creştină nu este o chestiune a supunerii faţă de un cod legal, ci o viaţă controlată de Duhul pe baza unei noi legi care presupune calităţi ca şi neprihănirea, pacea, bucuria, nădejdea şi dragostea (vezi 5:3 ş.urm.; 12:11; 14:17; 15:13, 30).

BIBLIOGRAFIE

Comentarii de R. Haldane, 1874, republicate în 1958; C. Hodge, 1886, republicate în 1951; H.C.G. Moule, EB 1893; J. Denney, EGT, 1900; W. Sanday şi A.C. Headlam, ICC, 1902; C.H. Dodd, MNT, 1932; K. Barth, E.T. 1933; O. Michel, KEK, 1963; C.K. Barrett, 1957; J. Murray, NLC, 1960, 1965; F.F. Bruce, TNTC, 1963; F.J. Leenhardt, 1957; M. Black, 1973; C.E.B. Cranfield, ICC, 1 1975; T.W. Manson, „St. Paul’s Letter to the Romans – and Others”, BJRL 31, 1947-8, p.224 ş.urm.; D. Guthrie, New Testament Introduction, 1970, p.393 ş.urm. D.G.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/romani-epistola-catre.html

CHEMAREA LUI DUMNEZEU Isaia 55 :1-11 Ardelean Viorel

1). INTRODUCERE. Cartea Isaia este o carte istorică și profetică în același timp. Autorul cărții se prezintă singur. Isaia ne spune puține lucruri despre el însuși[1]. Isaia 1:1  Proorocia lui Isaia, fiul lui Amoţ, despre Iuda şi Ierusalim, pe vremea lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia, împăraţii lui Iuda. Cei mai mulți profeți au trăit în anonimat cu exepția lui Ieremia și Osea. Din cei patru împărați menționați de Isaia, Ozia și Ezechia au fost împărați buni și au căutat să slujească pe Domnul. El[2] este de viță regească, avea trecere la curtea împăratului. A fost arhivar, biograf, secretar, pedagogul prințului Ezekia. Trăiește cam prin anul 700 B.C. și condamnă felul de viață a poporului din Iuda și Ierusalim. Tradiția spune că moare martirizat de Manase (tăiat în două cu ferestrăul). Începe lucrarea în timpul împăratului Ozia. Trăieşte în umbra ameninţătoare a Imperiului Asirian, care cucereşte în anul 722 B.C, Samaria, care este capitala Regatului de Nord și duce poporul în robie. O altă putere era Egiptul şi Babilonul care se ridica cucerind Palestina.   Ierusalimul cade și el în anul 587 sub puterea Babilonului. În acele momente speranţa poporului evreu era doar în Dumnezeu. Isaia şi Mica au fost proroci contemporani. Isaia a fost un profet mesianic. Ca teme principale avem judecata, bucuria, bunătatea, Legământul. Cartea Isaia este amplă, fiind denumită și cartea Robului (Isaia 53), o protoevanghelie. Alte teme importante sunt Persoana Domnului Isus Hristos, cu profeții privind Nașterea in fecioară, caracterul lui Isus Hristos, Moartea și Învierea, și cea de a doua venire, compară Luca 4:16-22 cu Isaia 61:1-4). Ca și o paralelă importantă[3] cartea lui Isaia conține 66 de capitole 39 de cărți care vorbesc despre Lege din care 27 capitole vorbesc despre Har și Mântuirea lui Dumnezeu iar Biblia conține tot 66 de cărți, din care 39 sunt în Vechiul Testament iar 27 în Noul Testament. De asemenea se pot remarca câțiva factori importanți. Istoria este mai mult decât evenimente, pentru că în ele sunt cuprinse adevăruri spirituale care nu pot fi văzute decât prin ochii credinței. Ele au un impact mondial pentru că implică poporul lui Dumnezeu. Babilonul era adevăratul pericol pentru ceea ce a rămas din Israel. În altă secțiune sunt consemnate 3 minuni mari. 1. Îngerul Domnului omoară 185.000 de asirieni (Isaia 37:36-38). 2. Soarele se întoarce cu zece grade pe cadranul lui Ahaz (Isaia 38:7-8). 3. Dumnezeu îl vindecă pe Ezechia şi-i prelungeşte viaţa cu 15 ani (Isaia 38:1-5). Ultima secțiune din cartea Isaia revine la forma poetică în care se vorbește despre Har și Slavă ” Mângâiaţi, mângâiaţi pe poporul Meu” Filip când vorbește cu famenul Etiopean, acesta citea cartea lui Isaia, este prezentat Hristos și urmează botezul ( Fapte 8). De asemenea în cartea lui Isaia ni se descopere un Dumnezeu Transcendent[4]. ( Isaia 6:1-2) De asemene în timpul lui Isaia erau mulți proroci falși (2 Cronici 18:22). În ultimele capitole[5] ale cărții autorul afirmă printre alte lucruri că ”cei răi nu au pace”, și revelația Mântuitorului prin suferință, dar și revenirea Lui cu un mesaj de judecată.

2). INVITAȚIA LUI DUMNEZEU. Ea[6] este adresată tuturor oamenilor ca să intre în Înpărăția Sa, prin curățire și desăvârșire poporului lui Dumnezeu, pentru a cunoaște Slava Sa. Ea este o chemare adresată Robului Domnului, întregii națiuni, renunțând la lucrurile materiale în favoarea celor spirituale. Chemarea este fără plată și pentru toți oamenii. Există[7] totuși o condiție ” Voi, toţi cei însetaţi”. Mulți nu sunt satisfăcuți de forma goală de religia în care se află și simt o asemenea sete. Există trei tipuri de băutură. Ape, în care se folosește forma de plural, care sugerează abundența, belșug și cantitate. În Noul Testament Isus Hristos este Apa vie. “Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea” (Ioan 7:37). Vinul simbolizează bucuria. Proverbe 31:6 “Daţi băuturi tari celui ce piere şi vin celui cu sufletul amărât”. Laptele este necesar pentru creștere și aici se referă la creșterea spirituală. ”şi ca nişte prunci născuţi de curând, să doriţi laptele duhovnicesc şi curat, pentru ca prin el să creşteţi spre mântuire” (1 Petru 2:2). Cuvântul lui Dumnezeu este esențial pentru viața noastră de credință. Apele laptele vinul şi Cuvântul lui Dumnezeu sunt daruri. Ele sint fără bani şi fără plată. Azi mulți copii ai lui Dumnezeu privesc flămânzi către amvoane, de unde nu primesc suficientă hrană sufletească. O chemare similară[8] se găsește în Noul Testament în Matei 11:28 – 30  28. Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. 29  Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învăţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veţi găsi odihnă pentru sufletele voastre. 30  Căci jugul Meu este bun, şi sarcina Mea este uşoară.”   Ce înseamnă Odihnă în Hristos când de multe ori realitățile lumii sunt opuse (Matei 5: 10-12). Se pare că pe de o parte de odihnim iar pe de altă parte suferim și luptăm. Efeseni 6:11  Îmbrăcaţi-vă cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să puteţi ţinea pept împotriva uneltirilor diavolului.

3). ÎNTREBAREA LUI DUMNEZEU. Înainte[9] de întrebare cred că este necesar să face o afirmație care sună mai mult ca o poruncă : Matei 6:33  Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra. Și totuși întrebarea pe care a pus-o Dumnezeu persistă de-a lungul secolelor. Este adevărat faptul că cele materiale sunt necesare, dar omul inversează prioritățile. Întrebarea lui Dumnezeu este De ce?, cu referință la argint și câștigul muncii, care nu are cum să satisfacă spiritualul. Foarte mulți creștini agonisesc, și au falsa impresie că fericirea se cumpără cu bani, dar în final ele se dovedesc a fi surogate. Cei mai bogați oameni de pe pământ[10] ajung să facă declarații uluitoare cu privire la viața lor. Jay Gould a fost un milionar american și a spus “Cred că sunt cel mai nefericit diavol de pe acest pământ!” sau Lordul Byron care a avut parte de faimă, bani, geniu şi a trăit o viaţă de plăceri și a spus “Ale mele sunt viermele, gangrena şi suferinţa…”.. Ca încheiere se poate cita un verset care dă soluția la întrebarea lui Dumnezeu. Psalmi 34:8  Gustaţi şi vedeţi ce bun este Domnul! Ferice de omul care se încrede în El!

4). ATENȚIONAREA LUI DUMNEZEU[11]. Este necesar a specifica faptul că Dumnezeu iubește oamenii fiindcă El ia creat. În acest sens cuvântul ”luați aminte” este edificator. Încă de la început trebuie să ne gândim la Legămintele Divine făcute de Dumnezeu cu omul. Legămintele vechi au fost făcute de Dumnezeu cu Adam, (Geneza3.15) și Dumnezeu cu Noe, (Geneza.9:9-17), iar apoi Dumnezeu a făcut Legâmântul patriarhal ca Avram, (Geneza. 17:2), reînnoit cu Isac și Iacob, apoi Dumnezeu face Legământ cu poporul Israel, prin Moise, (Exod 34:27), (Deutronom 5:2), urmează   Legământul cu David, (2 Samuel 7:5-17)   cu împlinire în Noul Testament în Persoana și Lucrarea lui Isus Hristos. Evrei.9:15 ”El este: mijlocitor, pentru toate neamurile, a celor ce cred. El este Cap şi Stăpânitor”. Lucru care este important este faptul că Dumnezeu este îndurător față de omul căzut în păcat. Un exemplu bun este David care deși a păcătuit cumplit în fața Domnului, (adulter și crimă) a fost iertat. De fapt bunătatea este un atribut al lui Dumnezeu. Exodul 34:6  Şi Domnul a trecut pe dinaintea lui şi a strigat: „Domnul, Dumnezeu este un Dumnezeu plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de bunătate şi credincioşie, Numeri 14:18  „Domnul este încet la mânie şi bogat în bunătate, iartă fărădelegea şi răsvrătirea; dar nu ţine pe cel vinovat drept nevinovat, şi pedepseşte fărădelegea părinţilor în copii până la al treilea şi la al patrulea neam. Acest atribut îl găsim și în Noul Testament. Marcu 10:18  „Pentru ce Mă numeşti bun?” i-a zis Isus. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu. Deci avem toate motivele să alergăm la Bunătatea lui Dumnezeu, pe care a arătat-o în trecut, și o arată și astăzi. Noi ca și neamuri și creștini am intrat în Noul Legământ și avem posibilitatea să apelăm la îndurarea și bunătatea lui Dumnezeu. În mod implicit dacă facem acest lucru sufletul nostru va trăi veșnic.

5). DUMNEZEU DECIDE[12]. Deși cel puțin la modul teoretic acceptăm faptul că Dumnezeu este stăpân peste viața noastră, de multe ori ne orchestrăm singuri faptele bune, bogăția sau sărăcia noastră, şi deciziile majore din viață. Întrebare care se pune în acest caz este dacă avem și călăuzirea Duhului Sfânt. Problema se pune și mai acut atunci când avem funcții de conducere sau când este vorba de guverne, indiferent de tipul lor și întrebarea este cum reacționăm la confruntarea cu guverne totalitare sau diferite tipuri de democrații. Omul[13] are tendinţa să se înstrăineze de Dumnezeu aşa cum a făcut poporul Israel care şi-a risipit viaţa pentru alte scopuri. Dacă evreii se întorc la Domnul vor primi toate îndurările şi binecuvântările care au fost făgăduite lui David şi puse în practică de Legea dată de Dumnezeu lui Moise în cadrul Legământului de la Sinai. Astfel în tot timpul Dumnezeu Împărăţeşte. Psalmi 96:10  Spuneţi printre neamuri: „Domnul împărăţeşte! De aceea lumea este tare, şi nu se clatină.” Domnul judecă popoarele cu dreptate. Aceste binecuvântări sunt împlinite în Domnul sus Hristos în cadrul Noului Legământ, atât pentru neamuri cât şi pentru poporul evreu. Isus Hristos este martorul nostru pentru noi şi Domnul Nostru. Coloseni 1:18  El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul, cel întâi-născut dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibă întâietatea. Se poate merge mai departe în Escaton şi asistăm la judecata finală. Matei 25:31  „Când va veni Fiul omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. 32  Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre.

 6). DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU[14]. Dumnezeu posedă atribute sau calităţi care Îl definesc şi ne prezintă natura lui Dumnezeu. O parte din calităţile lui Dumnezeu nu sunt date şi oamenilor ca veşnicia, eternitatea, omniştienţa, etc, dar altele într-o oarecare măsură sunt puse în om ca mila, iubirea, răbdarea, sfinţenia, etc. Dintre atributele lui Dumnezeu deşi ele sunt egale în esenţa lor, dragoste iese cel mai mult în relaţia Sa cu omul. Din momentul căderii omului în păcat, planul de salvare a lui Dumnezeu a fost pus în aplicare, şi El recuperează umanitatea din mâinile Diavolului. Aşa a făcut cu Enoh, Noe, Avram, Isac şi Iacob, Moise, poporul evreu, şi creştinii. Aceste nume sunt menţionate în Biblie dar sunt multe altele în anonimat. Este sugestiv acest verset : Geneza 4:26  Lui Set i s-a născut şi lui un fiu şi i-a pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme Numele Domnului. De asemenea se pot pune în contrast două versete edificatoare. Romani 11:32  Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi, în contrast cu Ioan 3:16  Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Atunci[15] când Isaia vorbeşte despre „neamuri care nu te cunosc, şi aleargă la Domnul” el nu ştia nimic despre creştini dar şi noi am fost cuprinşi în această profeţie.

7). TIMPUL CĂUTĂRII[16]. Atunci când vorbim despre căutare este necesar a privii două aspecte. Pe de o parte omul având o viață limitată la 70-80 de ani, în acest interval de timp are posibilitatea de a-l căuta pe Dumnezeu. În acest sens este edificator versetul din Eclesiastul 3:1  Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. Acest lucru implică și căutarea omului pe Dumnezeu. Pe de altă parte avem o perspectivă divină asupra descoperirii omului chiar în versetul 6 din text. Aceste[17] două căi ale omului și ale lui Dumnezeu, au aparent o stare se conflict, dar totuși decizia aparține omului. Isus Hristos face afirmați că : “Tot ce-Mi dă Tatăl, va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară. În momentul când cineva îl caută pe Domnul nu mai poate să spună că nu este dintre cei aleși, și aici predestinarea nu are suport biblic. De asemenea[18] se pune accentul pe timpul prezent în sensul că nu cunoaștem și nu ne aparține timpul viitor. Cei care fac acest lucru vor constata că Dumnezeu este plin de îndurare și iertare. Căutarea omului implică neapărat și renunțarea la păcat. Dar există și o situație deplorabilă și tristă a momentului când un om sau națiune nu cunoaște momentul cercetării lui Dumnezeu. Matei 23:37  Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci şi ucizi cu pietre pe cei trimeşi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut! În ultimă instanță decizia aparține omului.

8). ÎNDEMNUL LUI DUMNEZEU. Asistăm la o inversare a priorităților în care omul vrea să-și rezolve singur problemele. și abia apoi ”să vină” la Hristos. Dar pentru a venii la Isus Hristos[19] este necesară o condiție pe care mulți oameni nu o pun în practică ”cel rău, cel nelegiut să se întoarcă la Domnul” Iar el promite că va avea milă de el și omul va primii iertare. De fapt adevăratul obstacol la care omul nu vrea să renunțe este păcatul din viața lui. Acest apel este destinat tuturor oamenilor. Doar atunci când se renunță la păcat omul are posibilitatea reală de a asculta îndemnul lui Dumnezeu.[20] O invitație similară o găsim și în Noul Testament : Luca 12:31 ”Cãutaţi mai întâi Împãrãţia lui Dumnezeu, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.” Aceasta este o cale spre adevărata binecuvântare. Acestea sunt binecuvântările pocăinței : Plângerile lui Ieremia 3:22  Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu Sunt la capăt, 23  ci se înoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare! De remarcat că în mijlocul dezastrului Ieremia vede adevărata cale spre Dumnezeu…..

9).TRANSCENDEȚA[21]. Aceste două atribute ale lui Dumnezeu ca Imanența și Transcendența transced celelalte atribute care nu pot fi gândite dcât cuprinse în   conceptul Transcendenței și Imanenței lui Dumnezeu. Transcendenţa şi imanenţa lui Dumnezeu sunt două concepte   care există într-o permanentă   tensiune, cel puţin din punct de vedere uman, deoarece sunt o caracteristică a aceleaşi persoane. Transcendenţa lui Dumnezeu pune accentul pe detaşarea Sa de toate creaturile Sale, bune sau rele, întrucât El este un spirit ce există independent prin Sine însuşi.[22] “Iniţial verbul a „a transcede” a însemnat a urca peste, sau a traversa un obstacol. Sensul religios al transcendenţei este acela că Dumnezeu e „dincolo” sau „deasupra” în contrast cu „în interior”.[23] Modelul tradiţional pentru Transcendenţă este mai sus, mai înalt şi foarte înalt. Isaia 6:1  În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Un Psalm vorbeşte despre poziţia lui Dumnezeu. Psalmi 113:5  Cine este ca Domnul, Dumnezeul nostru, care locuieşte atât de sus? El îşi pleacă privirile să vadă ce se face în ceruri şi pe pământ. sau Psalmi 123:1  (O cântare a treptelor.) La Tine îmi ridic ochii, la Tine, care locuieşti în ceruri. Referirile de sus sau jos sunt inadecvate în zilele noastre, dar Dumnezeu a vorbit în cultura vremii respective, iar ele au mai mult un aspect teologic. Avem implicaţii[24] ale conceptului de Transcendenţă : trebuie să recunoaştem că există ceva superior omului, El omul nu este o măsură a universului și adevăruri sau absoluturi fundamentale ca Binele, Adevărul, Frumosul se află în posesia lui Dumnezeu, iar pentru noi sunt doar nişte copii palide. Există cineva sus care dă valoare omului fiindcă l-a creat după Chipul Său ” Imago Dey”. De asemenea trebuie să recunoaştem faptul că prin mintea noastră finită niciodată nu vom putea cuprinde infinitul şi Dumnezeu nu are cum să fie cuprins în concepte omeneşti. El nu est limitat de modul în care îl înţelegem noi chiar şi în postura de credincioşi prin teologia, sau doctrinele noastre, nu facem decât să înţelegem o parte din El [25]. De asemenea și mântuirea nu este o realizare a omului. El a fost acela care s-a descoperit omului şi părtăşia cu El prin Hristos ne descopere Harul lui Dumnezeu. Există tot timpul o diferenţă de ordin ontologic între Dumnezeu şi om şi ea nu se manifestă doar prin diferenţă morală şi spirituală ca rezultat al căderi omului îm păcat, ci izvoreşte din creaţie, chiar şi atunci când suntem răscumpăraţi şi glorificaţi, vom fi tot numai fiinţe create şi înnoite. Mântuirea însemnă ce a dorit El să fim, şi nu ne înalţă mai sus decât şi-a propus. În acestă postură omul deși poate exprima bucuria mântuirii, respectul și reverența față de Creator și Mântuitor este de la sine înțeleasă. O familiaritate excesivă denotă că nu acceptăm sau nu cunoaștem conceptul Transcendenței divine. În rugăciunile noastre chiar dacă facem cereri, să le facem cum s-a rugat Isus. ”Voia Sa”. Avem nevoie de călăuzirea Lui mai ales în domeniul spiritual, dar și în lucrurile mărunte de fiecare zi și ne putem aștepta la o intervenție specială a lui Dumnezeu în viața noastră. Diferența dintre om și Dumnezeu este foarte bine exprimată îm versetul v.8 Căci gîndurile Mele nu sînt gîndurile voastre, şi căile voastre nu sînt căile Mele, zice Domnul. Referire găsim și în Noul testament. “Fraţilor, vă mărturisesc că Evanghelia propovăduită de mine nu este de obârşie omenească; pentru că n-am primit-o, nici n-am învăţat-o de la vreun om, ci prin descoperirea lui Isus Hristos” (Gal. 1:11-12). De asemenea și versetul 9 ne arată distanța uriașă dintre Dumnezeu și om. v.9   Ci cît sînt de sus cerurile faţă de pămînt, atît sînt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gîndurile Mele faţă de gîndurile voastre. În fața acestui contrast smerenia este de la sine înțeleasă.

10). RODUL : FII LUI DUMNEZEU[26].   Cuvântul lui Dumnezeu se aseamănă cu ploaia care cade peste un pământ însetat. Evenghelia trebuie predicată, Ea nu este o realizare a omului.   De asemenea Evanghelia este exaustivă în sensul   că predicarea Evangheliei înseamnă   nimic în plus și nimic în minus. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să fie ca o sămânță care este necesară a fi semănată. Semințele germinează, cresc, se înmulțesc și aduc roadă. Când ploaia și sămânța se întâlnesc în inima omului. și roada va fi bogată. Este o lucrarea a Duhului Sfânt. De [27] multe ori aparențele înșeală. Totuși credința adevărată are și un aspect exterior prin faptul că are calitatea de sare și lumină. Doar confruntarea cu păcatul viz a viz de sfințenia lui Dumnezeu va produce o convertire adevărată. Dacă ne uităm în Biblie avem secvența Creație, Cădere și Răscumpărarea, în care ultima secvență ocupă locul cel mai mult. Caracterul omului, Imago Yey, se formează în majoritatea cazurilor în ”necazul cel mare”. Trinitatea lucrează Chipul lui Dumnezeu în om în cuptorul de foc. Se pune totuși o condiție : ”cine va crede va trăii” Ce promite Dumnezeu se împlinește. Un verset în acest sens este edificator. Psalmi 126:6  Cel ce umblă plângând, când aruncă sămânţa, se întoarce cu veselie, când îşi strânge snopii. Isaia vede în Robul Domnului, pe lângă suferință și o mare izbândă. Isaia 53:11  Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor. De asemenea Isus Hristos spune Pilda semănătorului care ilustrează Cuvântul lui Dumnezeu. Luca 8:8  O altă parte a căzut pe pământ bun, şi a crescut, şi a făcut rod însutit.” După ce a spus aceste lucruri, Isus a strigat: „Cine are urechi de auzit, să audă.” El vorbește mai departe de tainele Împărăției lui Dumnezeu care este descoperită oamenilor care vor să creadă, în contrast cu cei care deși aud și văd totuși nu înțeleg.

11). CONCLUZII. Cartea lui Isaia este destinată lui Iuda. El este unul dintre profeții mari din Vechiul Testament. Cartea este scrisă spre sfârșitul prorociilor lui Isaia. Când norii de furtună înconjoară poporul lui Iuda și Beneamin, rămășița lui Israel, Isaia prezice că salvarea fizică și spirituală vine de la Domnul. Iuda se afala în cadrul Legământului făcut la Sinai și pe care îl călcase. Isaia vorbește despre ”Iehova ca mântuire”. Iehova este prezentat ca Dumnezeul cel viu. Se pune în contrast cei care îl iubesc pe Domnul cu cei care calcă Legea dată de Dumnezeu. În Isaia 53 el vorbește despre Robul care sufere, dar care se va bucura și de roadele Lui, cu referință la Mesia, Isus Hristos. De la capitolele 40 – 66, avem promisiuni și avertismente care vor avea loc după robie. Invitația lui Dumnezeu vizează omenirea întreagă. Ea se adresează lui Iuda, dar și omenirii întregi prin perspectiva Robului care sufere, dar în final este biruitor. Este o invitație la viață fizică dar în primul rând spirituală adresată celor însetați care vor să intre în Împărăția lui Dumnezeu.   Cuvântul lui Dumnezeu este esențial pentru pentru a avea viață. El este fără plată și acest lucru înseamnă Har. Ioan 1:16  Şi noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har. Dumnezeu pune o întrebare omului și anume de ce a inversat prioritățile în sensul că omul după goana lucrurilor materiale neglijază pe cele spirituale și sufletul lui va merge la moarte. Întrebare ”de ce” era   adresată poporului evreu dar este valabilă și pentru noi astăzi. Bogățiile materiale nu vor satisface niciodată spiritul uman, iar neastâmpărul, nemulțumirea, sunt de fapt rezultatul păcatului. Invitația la odihnă și viață o face și Domnul Isus care spune : Ioan 14:6  Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Esențial este sufletul omului și nu poate fi înlocuit cu tot felul de surogate ca argint, aur sau un cont la bancă. Un lucru important este faptul că poporul evreu se găsea în cadrul unui Legământ pe care l-a călcat. Dumnezeu le aduce aminte de acest lucru, dar poporul nu ia seama. El în bunătatea Sa îi îndeamnă să se întoarcă de la căile lor rele cu fața la Dumnezeu. Toate legămintele dinainte de Sinai, cu atât mai mult cele făcute cu poporul evreu și reânoite, vizau de fapt Noul Legământ realizat prin Persoana lui Isus Hristos. În Noul Legământ, nu intrau numai evreii ci toate neamurile. De fapt ne este prezentat un atribut al lui Dumnezeu care este bunătatea arătată față de toți oameni care doresc să intre în El. Evrei 9:15  Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită. Un alt aspect ne arată Suveranitatea lui Dumnezeu, care indiferent de voința noastră își duce la îndeplinire planurile. Nu se pune problema dacă avem sau nu liber arbitru, adevărul este că avem așa ceva, el este o problemă adevărată și reală. Dar această libertate a omului spre moarte sau viață, afectează doar decizia luată de om cu privire la soarta sa și nicidecum nu afectează planul lui Dumnezeu. În cazul acesta se poate vorbi de Voia povățuitoare a lui Dumnezeu, care îndeamnă omul la mântuire și voia Sa hotărâtoare care se îndeplinește indiferent de voința omului. Biblia este clară în acest sens. Psalmi 47:8  Dumnezeu împărăţeşte peste neamuri, Dumnezeu şade pe scaunul Lui de domnie cel Sfânt. și Psalmi 99:1  Domnul împărăţeşte: popoarele tremură; El şade pe heruvimi: pământul se clatină. Acest lucru se produce și în final : Apocalipsa 22:3  Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Un alt atribut al lui Dumnezeu este dragostea pe care și-a arătat-o față de om. El își pune în aplicare planul de salvare a omului începând de la linia lui Set, și continuă în istorie prin acțiunile Sale, și alegerea pe care o face, alegând un om, un popor și aducându-l pe scena istoriei pe Mesia, care are calitate de Miel a lui Dumnezeu. Ioan face această afirmație în urma unei revelații : Ioan 1:29  A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!. Nimeni nu va putea nega la judecată faptul că nu a avut posibilitate de salvare a sufletului din ghearele morții spirituale.   Un lucru demn de menționat este și faptul npoi fiind că fiind un bulgăre de țărână, cu o viață limitată cuvântul astăzi înseamnă mult pentru om. De asemenea există un timp al căutării atât din partea lui Dumnezeu cât și din partea omului. Dacă se ratează aceste momente esențiale, sufletul nostru are toate șansele să nu ajungă la viața veșnică. De asemenea nu poate cineva să aibă pretenția că îl caută pe Dumnezeu și în acest timp să nu renunțe la păcat. În cartea Evrei avem un îndemn în acest sens. Evrei 3:15  câtă vreme se zice: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în ziua răzvrătirii.” Numai un singur lucru ne pune obstacol în căutarea noastră : Evrei 3:19  Vedem, deci, că n-au putut să intre din pricina necredinţei lor. Atunci când un om îl caută cu adevărat pe Dumnezeu va gusta din Bunătatea Sa. Un alt aspect important din textul nostru este faptul că ne prezintă unul dintre cele mai importante atribute ale Sale, acela al Trancendenței care are implicațiile de rigoare și ne arată distanța ontologică dintre om și Dumnezeu. De asemenea omul trebuie să recunoască că există ceva superior lui, că ființa umană nu este un etalon al universului, și există concepte la modul absolut care aparțin lui Dumnezeu și nu omului. De exemplu Etica la modul absolut aparține lui Dumnezeu. El definește ce este bine sau rău, sau ce este păcat și nu omul. O denaturare a acestor concepte duce omul la moarte spirituală. De asemenea El a reclădit în om Imago Dey, și a stabilit caracterul pe care trebuie să îl aibă un creștin, de asemenea și standardul etic și moral în Predica de pe Munte rostită de Domnul Isus în Matei capitolele 5–7. La fel se pune în discuție Cuvântul lui Dumnezeu care nu se întoarce fără rod, iar în acest sens Isaia 53 identifică Robul care suferă dar care se va bucura de roadele Sale în Persoana lui Mesia care este Isus Hristos. Cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu,   Isus dă ca pildă semănătorului din Luca 8: 4-18. Problema spinoasă care se pune este actuală, căci o biserică adevărată trebuie să de naștere de fii. Dumnezeu nu are nepoți ci Fii, adică oameni care s-a Născut din Nou. (Isus și Nicodim, Ioan 3.3) Acest lucru se face printr-o confruntarea a păcatului omului cu sfințenia lui Dumnezeu și va genera o convertire reală. Ea este o lucrarea a Duhlui Sfânt dar și o acceptare a omului. 1 Petru 1:23  fiindcă aţi fost născuţi din nou nu dintr-o sămânţă, care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac.  Amin

12) BIBLIOGRAFIE:

 Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ   de ERNEST AEBI

Comentariul biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald CLV

Dicţionar Biblic Editura ”Cartea Creștină Oradea 1995

Carl F. H. Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 Editura ”Cartea Creștină 2000

TEOLOGIA CREŞTINĂ vol 1 de Millard J. Erickson, Editura ”Cartea Creștină Oradea 1995

Ardelean Viorel

[1] Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[2] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 72-73

[3] Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[4] Ardelean Viorel

[5] Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[6] Ardelean Viorel

[7] Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[8] Ardelean Viorel

[9] Ardelean Viorel

[10] Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[11] Ardelean Viorel

[12] Ardelean Viorel

[13] Comentariul biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald pag 891-892

[14] Ardelean Viorel

[15] Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[16] Ardelean Viorel

[17] Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[18] Comentariul biblic al credinciosului Vechiul Testament de William MacDonald pag 891-892

[19] Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[20] Ardelean Viorel

[21] Ardelean Viorel

[22] Dicţionar Biblic,    . pag 357

[23]   Henry, Dumnezeu revelaţie şi autoritate, vol 6 pag. 36.

[24] TEOLOGIA CREŞTINĂ vol 1 de Millard J Erickson pag 345

[25] TEOLOGIA CREŞTINĂ vol 1 de Millard J Erickson pag 346

[26] Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[27] Ardelean Viorel

CREAŢIA sau EVOLUŢIA?

Cuprins:

1. Introducere

2. Teoria evoluţiei în lumina fizicii

3. Teoria evoluţiei în lumina matematicii

4. Teoria evoluţiei în lumina biologiei 

4.1 Variaţiile şi speciile

4.2 Selecţia naturală

4.3 Mutaţiile

5. Teoria evoluţiei în lumina geologiei

5.1 Fosilele – Interpretări

5.2 Ordinea straturilor sedimentare

5.3 Omul-maimuţă

5.4 Metode de datare a fosilelor

5.5 Interpretarea alternativă (creaţionistă) a fosilelor

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro

1. Introducere

De unde am venit? Ce sau cine suntem? încotro ne îndreptăm? Aceste trei întrebări au preocupat toţi oamenii, de la poet la pictor, de la omul de ştiinţă la omul obişnuit. Drept răspuns acestor trei întrebări, elevii şcolilor noastre dau următoarele replici:

– De unde am venit? Din substanţe care, cu câteva milioane de ani în urmă, s-au combinat pentru a forma din întâmplare un fel de peltea la suprafaţa oceanului primitiv. Asemenea compuşi au reacţionat, conform legilor întâmplării, formând prima moleculă de proteină din care s-a dezvoltat întreaga lume vie cu toate formele sale.

– Cine suntem? Fiinţe umane, adică animale, veri ai maimuţelor şi pisicilor, urmaşi ai omului primitiv (australopitec şi pitecantrop) din Cuaternar, urmaşi ai primatelor din Terţiar, ai mamiferelor din Secundar, progenituri ale viermilor şi moluştelor, toate acestea descinzând în ultimă analiză din amibă.

– Încotro ne îndreptăm? Nimeni nu ştie: împins de forţa evoluţiei, omul, care este ultimul său produs păşeşte înainte în timp. Ce formă va lua el? Va produce evoluţia supraomul, aşa cum credeau anumiţi oameni în secolul trecut? Sau, poate, evoluţia sa s-a oprit, aşa cum cred astăzi mulţi biologi? Sau ne îndreptăm, poate, spre degenerarea rasei umane care va fi depăşită de o specie cu totul diferită? Nimeni nu ştie. Un singur lucru însă este sigur: speciile au evoluat. Omul nu este un urmaş al maimuţei, aşa cum anumiţi oameni au crezut mai înainte, ci un văr al ei. Amândoi sunt urmaşii unui strămoş primitiv, care a apărut în mod spontan cu câteva milioane de ani în urmă. Aceasta este ceea ce cunosc şcolarii noştri.

Când menţionăm cuvântul evoluţie, înţelegem de obicei uniformitate. Această teorie pretinde că toate speciile au apărut din întâmplare, acum câteva milioane de ani, că ele au derivat una din alta şi că au sfârşit prin schimbări radicale (prin megamutaţii sau macromutaţii) de o natură din ce în ce mai complexă, urmând o cale care duce în cele din urmă la rasa umană, care se consideră a fi punctul cel mai înalt al unui urcuş lung şi lent. Într-un cuvânt evoluţionismul înseamnă: generarea speciilor prin dezvoltare din forme premergătoare, nu prin creaţie specială.

Deşi teoria în forma sa modernă nu datează de prea multă vreme, multe filozofii antice şi religii păgâne credeau într-o metamorfoză a speciilor şi în generarea spontană. Contrar părerii unor oameni, descrierea biblică a creaţiei dintr-o dată a lumii cu flora şi fauna ei de către Dumnezeu este specifică revelaţiei iudeo-creştine şi nu poate fi găsită în alte descrieri antice a începuturilor.

2. Teoria evoluţiei în lumina fizicii

Deşi procesele ştiinţifice în desfăşurare în lume sunt numeroase şi diverse şi descrise de diferite ramuri ale ştiinţei, două afirmaţii sunt adevărate pentru toate, fără nici o excepţie. Acestea sunt:

a) Toate procesele implică schimburi şi transformări ale unei entităţi numită energie, energia totală rămânând constantă. Aceasta este denumită ştiinţific legea conservării energiei, sau prima lege a termodinamicii.

b) Toate procesele manifestă o tendinţă spre alterare şi dezintegrare, fiind însoţite de o creştere a ceea ce numim ‘entropie’, sau stare de dezordine, în sistem. Prin urmare toate procesele din natură sunt în mod fundamental procese de conservare cantitativă şi dezintegrare calitativă.

Aceste două legi, acceptate de toţi oameni de ştiinţă ca fiind principiile cele mai larg aplicabile pe care ştiinţa le-a putut descoperi, au fost recunoscute cu numai aproximativ o sută de ani în urmă.

Principiul de conservare este clar explicat printr-o creaţie completă aprobată (menţinută) de Creator. Primul capitol al Genezei descrie această creaţie şi numai din Biblie putem obţine orice informaţie cu privire la metodele creaţiei, ordinea creaţiei, durata creaţiei sau orice alte detalii privind creaţia. Deoarece, conform Bibliei şi primei legi a termodinamicii, nimic nou nu se mai creează, orice studiu ştiinţific al proceselor actuale nu se poate revela nimic despre creaţie în afară de faptul că a avut loc. Teoria evoluţiei presupune că procesele actuale sunt acelaşi cu procesele prin care toate lucrurile s-au dezvoltat din haosul primar până la actuala lor complexitate. Atât Biblia cât şi prima lege a termodinamicii afirmă contrariul. Prima lege a termodinamicii afirmă în mod indirect că energia a avut un început iar Biblia afirmă că ea a fost creată. Ori, după fizica modernă, materia nu este altceva decât o formă foarte compactă a energiei. Prin urmare, materia de asemenea a avut un început.

Pe lângă principiul de conservare există, totuşi, şi principiul de alterare. A doua lege a termodinamicii este, în aceeaşi măsură cu prima lege, o lege universală guvernând toate procesele. Deşi energia nu dispare, ea devine în mod continuu mai puţin disponibilă pentru transformări. Totul tinde să se uzeze, să se deterioreze, să se dezintegreze şi în sfârşit să moară. Toate procesele implică, prin definiţie, schimbare, dar această schimbare nu este în sens ascendent, aşa cum presupune evoluţia. Legea reală a schimbării este cea a alterării, o schimbare descendentă, nu ascendentă. Această a doua lege este, deci, un fel de nepoftit în economia divină, nu o parte a creaţiei originare, nici a planului lui Dumnezeu pentru Împărăţia Sa eternă. Caracterizarea de către Dumnezeu a întregii creaţii ca ‘foarte bună’ trebuie să ne spună că în acel moment nu exista nici dezordine, nici deteriorare, nici geamăt şi trudă, nici suferinţă şi mai presus de toate nici moarte în întregul univers. Impunerea principiului de alterare şi moarte asupra creaţiei originare a fost rezultatul păcatului omenesc. Răzvrătirea omului împotriva Creatorului său a avut un efect nociv atât asupra omului cât şi a pământului. Prin urmare se poate spune că prima şi a doua lege a termodinamicii nu sunt altceva decât constatări ştiinţifice ale omului despre cele două fapte revelate lui:

1) cel al creaţiei originare realizate şi menţinute prin puterea lui Dumnezeu şi

2) cel al blestemului la alterare şi moarte suprapus creaţiei de către Creator din cauza păcatului omenesc.

A doua lege demonstrează că trebuie să fi existat un început, căci altfel universul ar fi deja mort. Prima lege demonstrează că universul n-ar fi putut să se genereze singur, deoarece nici unul din procesele sale nu creează ceva. Astfel legile termodinamicii contrazic hotărât filozofia evoluţiei. Aceasta din urmă este în cel mai bun caz o credinţă religioasă, iar nu o ştiinţă. Evoluţia naturală ar fi posibilă dacă s-ar găsi ceva care să compenseze legea a doua, adică, un cod de instrucţiuni şi un mecanism de implementare a acestora, dar nici una din acestea n-au fost descoperite. Nici mutaţiile nici selecţia naturală nu reprezintă un program (cod de instrucţiuni) şi nu reprezintă nici o schemă de conservare a energiei.

3. Teoria evoluţiei în lumina matematicii

Argumentul ţinând de plan a fost întotdeauna considerat a fi cel mai puternic în favoarea existenţei lui Dumnezeu. Un ceas are nevoie de un ceasornicar; ce să spunem atunci de ceasurile atomice şi siderale care sunt mult mai complexe şi precise? O clădire mare presupune un arhitect pregătit; structura infinit mai complicată a corpului uman nici nu poate fi analizată, cu atât mai puţin proiectată de om. Cele mai noi şi puternice calculatoare sunt absurd de simple în comparaţie cu circuitele complexe ale creierului uman si ale sistemului nervos.

Concepţia, conform căreia un sistem sau o structură complexă pot fi într-un fel oarecare formate la întâmplare, este o iluzie persistent acceptată de evoluţionişti. Raţionamentul naturalistic tipic presupune că orice se poate realiza într-un timp suficient de lung. Spre exemplu, a maimuţă apăsând la întâmplare clapele maşinii de scris va reuşi cândva să rescrie un sonet de Shakespeare? Această idee este absurdă.

Spre a ilustra acest fapt să considerăm o structură ordonată alcătuită de exemplu din 200 părţi. Acesta nu este număr neobişnuit – de exemplu, scheletul uman conţine mai mult de 200 oase diferite, toate asamblate într-un întreg funcţionând perfect. Există nenumărate sisteme în lume, cu mult mai complicate decât acesta. Să considerăm numărul de moduri diferite în care 200 de părţi pot fi asamblate împreună. Un sistem alcătuit dintr-o singură parte poate fi asamblat într-un singur mod: unul alcătuit din două părţi, în două moduri (1×2); unul din trei părţi, în şase moduri (1x2x3); unul din patru părţi în 24 moduri (1x2x3x4); ş.a.m.d. Deci un sistem alcătuit din 200 părţi poate fi asamblat într-un număr de moduri diferite egal cu 1x2x3x4x5x6 … x200. Acest număr se numeşte ‘200 factorial’ şi să scrie ‘200!’. Acest număr este extrem de mare. Se poate arăta că este egal aproximativ cu 10 la puterea 375, adică este un număr scris ca 1 urmat de 375 zerouri. Prin urmare asamblarea corectă a celor 200 părţi reprezintă doar o posibilitate din 10 la puterea 375. Să presupunem că un nou mod de asamblare se poate realiza în fiecare secundă. Întregul timp astronomic (circa 10 miliarde ani) reprezintă doar 10 la puterea 18 secunde, astfel că probabilitatea realizării unei asamblări corecte în 10 miliarde ani ar fi una din 10 la puterea (375-18), sau 1 din 10 la puterea 357. Aceasta este practic zero.

Să presupunem că încercăm să ne îmbunătăţim şansele aranjând să avem un număr mare de seturi a 200 piese fiecare, toate putând fi asamblate simultan. Să presupunem că fiecare parte are dimensiunea unui electron, una dintre cele mai mici particule din univers, după câte ştim. Să umplem apoi întregul univers (de rază 5 miliarde ani-lumină) cu astfel de seturi. Se poate arăta că întregul univers poate conţine cel mult 10 la puterea 130 seturi. Să încercăm să vizualizăm 10 la puterea 130 seturi a câte 200 părţi fiecare pe care încercăm să le asamblăm, la întâmplare, spre a obţine cel puţin o asamblare corectă în zece miliarde ani, oriunde în univers. Să presupunem de asemenea că am inventat o maşină capabilă de a realiza nu o ansamblu pe secundă, ci 1 miliard de miliarde pe secundă, cu fiecare din cele 10 la puterea 130 seturi. Desigur acesta este numărul maxim de asamblări posibil în această situaţie. Aceasta ar permite un total de 10 la puterea 130 X 10 la puterea 18 X 10 la puterea 18 = 10 la puterea 166 asamblări pe secundă în întregul univers. Cu toate acestea probabilitatea de a obţine unica asamblare corectă este de 1 din 10 la puterea 375-166 sau 1 din 10 la puterea 209. Cu alte cuvinte, ideea conform căreia un sistem de 200 părţi ar putea fi asamblat corect din întâmplare, este absolut absurdă!

Multe sisteme, incluzând organismele vii, sunt cu mult mai complexe decât cele 200 părţi. De exemplu, cortexul creierului uman conţine peste 10 miliarde celule, conectate într-o anumită ordine, iar fiecare din aceste celule este ea însăşi extrem de complexă.

Concluzia evidentă este aceea că structurile complexe ordonate, de orice fel, nu pot pur şi simplu să apară din întâmplare. Dezordinea nu se transformă niciodată în mod spontan în ordine. Ordinea necesită un organizator. Reţeaua infinită de efecte complexe observate în univers trebuie să fi fost produsă de o cauză adecvată. Biblia numeşte această cauză adecvată Logos (Cuvântul – în Noul Testament) sau înţelepciunea (în Vechiul Testament), iar pe creator Dumnezeu.

Gândirea neodarvinistă are drept axiomă conceptul conform căruia toate aspectele vizibile ale evoluţiei sunt rezultatul întâmplării şi nu al unei acţiuni planificate. Totul se întâmplă de la sine. De fapt întregul postulat neodarvinist a fost astfel dezvoltat încât să ocolească necesitatea postulării unui Logos transcendent direct răspunzător de evoluţia vieţii. Însăşi esenţa gândirii darviniste constă în explicarea originii şi evoluţiei vieţii prin mutaţii întâmplătoare şi selecţie naturală fără nici un fel de ghidare sau plan de afară. Gândirea neodarvinistă nu tolerează deloc nici o ghidare de fond.

Totuşi, când suntem confruntaţi cu ceva de tipul codului genetic, suntem uimiţi numaidecât de simplitatea sa cât şi de complexitatea şi cantitatea de informaţie conţinută. Nu se poate să nu fii surprins de imensa densitate a informaţiei conţinute într-un spaţiu atât de restrâns. Când cineva consideră faptul că întreaga informaţie chimică necesară pentru a construi un om, un elefant, o broască sau o orhidee a fost concentrată în două celule reproductive minuscule, nu poate decât să fie surprins. Informaţia aproape de neconceput de complexă necesară pentru a sintetiza un om, plantă sau crocodil din aer, lumină, substanţe organice, bioxid de carbon şi minerale este conţinută în aceste două celule mici. În plus, toată informaţia este disponibilă în gene spre a repara corpul (nu numai a-l construi) când este rănit. Când o infecţie pătrunde în organism, anumite reacţii de imunizare apar spre a apăra viaţa.

A considera faptul că toată această informaţie codificată este depusă în nucleul spermatozoid sau ovul înseamnă a admira uriaşa abilitate tehnică a Logos-ului din spatele acestui sistem. Laureatul premiului Nobel F.H. Crick, care a descoperit sistemul ADN, spunea că dacă cineva ar voi să traducă informaţia codificată într-o celulă umană, ar avea nevoie de 1000 volume a câte 500 pagini fiecare. Şi totuşi mecanismul unei celule reproduce fidel, la diviziunea celulei, toată această informaţie dintr-o 1000 volume a 500 pagini fiecare, în numai 20 minute. Informaţia de o complexitate aproape inimaginabilă a codului genetic împreună cu simplitatea concepţiei sale (doar 4 litere alcătuite din molecule simple) şi cu extrema sa compactitate implică o inteligenţă superioară plasată în spatele ei. Teoria contemporană a informaţiei nu permite o altă interpretare a celor discutate în legătură cu codul genetic.

Alt exemplu remarcabil de complexitate ce nu ar fi putut să apară din întâmplare este creierul uman ca analizator de limbaj. Noam Chomsky a arătat, în opoziţie cu gândirea comportamentală ca cea a lui Skinner, că doar creierul uman, dintre toate creierele biologice, este capabil să analizeze un limbaj. Această capacitate este bine dezvoltată în special înainte de pubertate. Ea se bazează pe subconştient şi duce la o înţelegere în subconştient a gramaticii ascunse a oricărui limbaj uman. Ascultând orice limbă, copilul poate extrage regulile gramaticale ce stau în spatele structurii limbii date; creierul unui copil este astfel construit şi programat încât el este capabil să analizeze toate limbile umane – dacă începe suficient de timpuriu – în subconştient. Poate deci analiza cu aceeaşi uşurinţă orice limbaj (fără a putea spune de ce) şi ştie intuitiv dacă o anume construcţie este corectă. Maimuţele şi alte animale superioare nu au această abilitate analitică, deşi ele pot recunoaşte câteva cuvinte şi sunete.

Pornind de la acest fapt, Chomsky arată cu claritate că creierul uman este unic între creierele biologice; el este construit şi programat în acest fel de anumite gene. Abilitatea în a analiza şi construi o gramatică, pornind de la o informaţie în parte degenerată, este moştenită şi fixată genetic şi este subconştientă. Structura internă a creierului este astfel proiectată încât este adaptată şi poate folosi diferite limbi. Structura şi limbajul se potrivesc una celuilalt şi nici una n-a putut fi construită şi programată din întâmplare. A susţine că o maşină de analiză a limbii, cum este creierul uman, a apărut din întâmplare (conform principiilor neodarvinismului) este imposibil din punctul de vedere al teoriei informaţiei necesară pentru a programa un creier în vederea analizei de limbaj. O informaţie de o complexitate de neconceput a contribuit la construirea acestui super-calculator algoritmic capabil de a analiza limbaj şi gramatică într-un mod pe care nici un alt calculator nu-1 poate aborda. Această informaţie trebuie să fi fost produsă de o sursă de o inteligenţă superioară, capabilă de a elabora conceptul de gramatică universală a tuturor limbilor umane, pe baza căruia să realizeze un tip de algoritm potrivit tuturor limbilor. Această înseamnă că sursa de informaţie ce a contribuit la construirea creierului trebuie să fi fost complet familiară cu limbile şi modul de gândire umane. Ea trebuie să fi înţeles cum să proiecteze un calculator astfel încât să poată mânui o gramatică universală, deşi ştiinţa însăşi nu a fost încă capabilă să elucideze baza acestei gramatici universale. Şi totuşi codul creierului poate mânui cu uşurinţă o astfel de gramatică cu ajutorul informaţiei depuse într-un spermatozoid uman şi un ovul uman. Putem deci presupune că inteligenţa aflată în spatele codului creierului înţelege din gramatica universală mult mai mult decât noi. Aceeaşi inteligenţă din spatele codului genetic trebuie să fi fost capabilă, de asemenea, să conceapă mecanismul biologic al genelor, pentru a depune şi extrage informaţia necesară construirii şi programării unei asemenea maşini – această capacitate nu a fost încă realizată în nici-o inteligenţă umană sau artificială.

Principala dificultate a sistemului gândirii neodarviniste constă în căutarea unei surse de o astfel de inteligenţă în haos, adică, în lipsa de inteligenţă. Faptul că creierul este adaptat tuturor limbilor, ca o mănuşă pe mână, ilustrează nivelul de inteligenţă esenţial în construcţia unei maşini algoritmice cum este creierul.

Gândirea darvinistă presupune că nu poate exista o sursă de o asemenea inteligenţă în afara propriei noastre realităţi (adică, în afara universului tridimensional); ea pretinde că nu există şi nu poate exista o asemenea sursă. Astăzi, totuşi, aceasta nu poate fi susţinută în mod ştiinţific.

4. Teoria evoluţiei în lumina biologiei

4.1 Variaţiile şi speciile

Se pretinde că micromutaţiile (schimbări în interiorul unei specii) demonstrează că macromutaţiile (schimbări prin care o specie se transformă în alta) explică mecanismul evoluţiei deşi asemenea schimbări n-au fost niciodată observate.

Este adevărat că variaţii şi schimbări în interiorul speciei pot fi observate în jurul nostru şi pot fi de asemenea produse – spre exemplu prin înmulţire selectivă. Nu avem decât să privim la diversele tipuri de câini sau vaci din jurul nostru, sau la diversele varietăţi de trandafiri. Printre plante, hibridizarea poate fi dusă mai departe decât printre animale, prin procesul cunoscut sub numele de poliploidie. Este însă important să observăm că toate schimbările ce pot fi produse constau doar în variaţii ale caracteristicilor organismelor părinte. Genetica modernă ne arată că speciile sunt variabile în interiorul unor limite foarte largi; genele oricărei specii poartă o anumită instrucţiune genetică (algoritm) care nu se fructifică în întregime deloc în oricare individ sau varietate. Astfel de proprietăţi, nerealizate încă, ca cele conţinute potenţial în gene se pot dezvolta sau pot fi dezvoltate; dar tot ce se poate realiza, prin metode ca înmulţirea selectivă, este de a multiplica proprietăţi prezente deja în masa genetică şi de a reduce genele recesive sau nedorite. Mai mult chiar, unele gene produc anumite caracteristici numai ca răspuns la anumiţi stimuli din mediu. Prin urmare fiecare organism este plastic, în anumite limite, şi poate răspunde sau reacţiona la mediul intern sau extern. Multe variaţii transmisibile, despre care se credea că se datorează mutaţiilor (variaţii întâmplătoare), sunt acum acceptate ca fiind răspunsuri genetic controlate la anumiţi stimuli externi. Această înseamnă că organismele sunt mult mai complicat proiectate decât se credea înainte. Mutaţii apar într-adevăr, dar (aşa cum ne permite să anticipăm a doua lege a termodinamicii) ele sunt de obicei, dacă nu întotdeauna, dăunătoare.

Mendel, în experienţele sale de încrucişare a plantelor cu flori roşii cu cele cu flori albe, a arătat că nu se dobândesc noi caractere. Ele erau prezente în generaţia părinte, deşi erau mascate de gene mai dominante. Analiza statistică a ideilor lui Mendel scoate în evidenţă cu uşurinţă faptul că genele noii generaţii au aceeaşi frecvenţă ca şi ale generaţiei părinte. Pentru a crea noi organe, mai bune şi pentru a obţine o specie nouă din una veche este nevoie de gene noi (nu doar uşor modificate). Sunt cu mult mai multe gene într-o insectă sau într-un mamifer decât se găsesc, de exemplu, într-o bacterie sau amibă. De unde provin aceste gene adiţionale?

Apariţia mutaţiilor avantajoase nu este suficientă pentru a explica evoluţia. Evoluţioniştii pretind că acelaşi organ în animale diferite a evoluat din aceeaşi structură a unui singur strămoş comun. Să luăm, spre exemplu, înotătoarea unei foci, braţul unui om şi aripa unei păsări. Deşi acestea diferă în formă şi funcţie, ele au aceeaşi dispunere a oaselor. Se presupune prin urmare că toate aceste fiinţe s-au dezvoltat dintr-un vertebrat primitiv cu aceeaşi dispunere fundamentală a oaselor. Cu alte cuvinte, genele ce au produs astfel de organe în strămoş se presupune că sunt aceleaşi ca cele ale versiunilor mai evoluate, atât doar că structura genelor s-a schimbat.

De fapt, în multe cazuri, se poate arăta că ceea ce se presupune a fi organe înrudite sunt produse de acţiunea unor gene foarte diferite. Să considerăm gena care guvernează dezvoltarea membrului anterior a vertebratului-strămoş. Puteţi schimba acea genă prin mutaţii de un milion de ori dacă doriţi! Nu va rezulta niciodată o transformare a membrului anterior într-o înotătoare de focă, sau braţ de om, deoarece acestea sunt controlate de gene diferite.

Dacă Logos-ul creator (Inteligenţa din spatele universului) este foarte raţional şi inteligent, ne-am putea aştepta să descoperim indicii legate de aceasta în faptul că El nu risipeşte energie creatoare. Adică, ne aşteptăm ca El să folosească cel mai simplu mod de codificare şi sinteză oriunde acestea este posibil spre a nu risipi efort creator. Un Logos foarte eficient va fi atât de inteligent încât să folosească moduri simple în sintezele codificate biochimic. Biologia este, de fapt, plină de indicaţii ale unei asemenea economii în efortul de proiectare şi a modurilor simple proprii Logos-ului în natură.

Faptul că toate vertebratele seamănă unul cu altul, în ceea ce priveşte configuraţia de bază, poate fi explicat în termenii unui aranjament economicos în activitatea creatoare a Logos-ului. Pentru a proiecta întreaga clasă a vertebratelor, Logos-ul va fi utilizat un plan fundamental de codificare fiziologică care a organizat întreaga construcţie fiziologică a vertebratelor în jurul unei structuri fundamentale numită coloană vertebrală. Membrele omoloage ale vertebratelor pot fi foarte bine interpretate ca variaţii ale unui şablon sau teme fundamentale – planul de bază sau configuraţia tuturor vertebratelor fiind coloana vertebrală şi patru membre. La peşte, acestea sunt cele patru aripioare mobile. La amfibieni, reptile şi mamifere, acestea sunt cele patru membre locomotoare. Picioarele leului de mare, rudimentele de membre de sub pielea anumitor balene şi şerpi demonstrează toate rudenia genetică a tuturor vertebratelor.

Acest procedeu poate explica de asemenea existenţa unor organe rudimentare. Variaţii s-au produs şi în informaţia originară de bază legată de sistemul digestiv. Planul de bază pentru digestie şi excreţie sau pentru sistemul nervos autonom este elaborat de către Logos, prin folosirea energiei creatoare. Putem presupune că acest Logos, destul de inteligent pentru a elabora un asemenea sistem fundamental, va fi de asemenea destul de inteligent spre a nu-şi risipi puterea Sa creatoare, şi de a realiza variaţii ale planului fundamental originar. Astfel, spre exemplu, în proiectarea unui animal consumator de celuloză va fi folosită aceeaşi schemă digestivă ca şi pentru alt animal neconsumator de celuloză. Trebuie prevăzută numai o diferenţă rezonabilă în dimensiunea şi funcţia chimică a apendicelui. Planul digestiv fundamental serveşte suficient de bine cazurile maimuţelor, hipopotamilor, vacilor, câinilor, peştilor şi amfibiilor. Sunt necesare doar mici modificări condiţionate de particularităţile de dietă. Acesta este un mod rezonabil prin care un Creator-Logos şi-ar manifesta inteligenţa şi ar economisi, în acelaşi timp, efort creator.

Apendicele poate fi prin urmare explicat ca o variaţie logică a proiectului fundamental al sistemului digestiv. El reprezintă un capăt al spectrului variaţiilor sistemului digestiv, celălalt capăt urmând să fie găsit la animalele consumatoare de celuloză. Se arată prin urmare că foarte mici modificări genetice a acestui plan de bază conduc la variaţii digestive pentru şoareci, broaşte, şopârle, elefanţi, crocodili, vaci, cămile, maimuţe şi de asemeni pentru om. Dacă inteligenţa Logos-ului dezvoltă atât de mult variaţii creatoare cu un efort creator aşa de redus, înseamnă că Logos-ul creator este un expert nu numai în chimie ci şi în teoria şi tehnica codificării.

4.2 Selecţia naturală

Selecţia naturală este citată ca fiind metoda prin care evoluţia a creat specimene îmbunătăţite. Selecţia naturală este, desigur, prin definiţie opusul înmulţirii artificiale. Cum funcţionează aceasta în practică?

Să ne imaginăm o populaţie de păsări marine în care indivizii pot avea o culoare dintr-un set de câteva culori. Pe măsură ce populaţia creşte, unele păsări vor coloniza o insulă din apropriere, culoarea dominantă a acesteia fiind închisă. Păsările albe sau gri-deschis de pe insulă vor fi remarcate uşor de prădători şi distruse. Păsările de culoare închisă nu vor fi văzute şi astfel vor supravieţui. Treptat se dezvoltă o rasă de păsări de coloare închisă, în timp ce cele de culoare deschisă dispar. Un proces similar se petrece pe altă insulă, a cărui culoare dominantă este însă deschisă şi astfel se dezvoltă o rasă de păsări de culoare deschisă. Astfel, prin selecţie naturală se dezvoltă două rase pornind de la aceeaşi populaţie originară. Eventual acestea ar putea fi considerate noi specii. Evoluţioniştii susţin că evoluţia apare printr-un asemenea proces.

Dar ce s-a întâmplat din punct de vedere genetic? În populaţia originară existau gene pentru culorile negru, negru-gri, gri deschis şi alb. Pe insula neagră acest fond de gene a fost redus la genele pentru culorile neagră şi neagră-gri prin dispariţia păsărilor de culoare deschisă. Selecţia naturală face deci fondul de gene mai sărac. Există mai puţine gene (nu gene modificate) iar nu mai multe aşa cum ar necesita teoria evoluţiei (deoarece dacă o populaţie nu dobândeşte noi gene, ea nu va putea deveni niciodată mai complexă). Deoarece noua populaţie de păsări de culoare închisă este genetic mai săracă, ea este mai expusă la dispariţie. O schimbare mică în mediul ambiant, ca de exemplu deschiderea culorii dominante, ar face posibilă dispariţia rasei din cauza prădătorilor. Dacă un asemenea proces s-a petrecut pe scară mare, ne aşteptăm ca multe specii să fi dispărut şi aceasta este exact ceea ce demonstrează istoria. Cu alte cuvinte, selecţia naturală tinde spre moarte genetică şi nu spre dezvoltarea de noi specii mai complexe (datorate schimbării din mediu şi izolării).

Am văzut că procesul de selecţie naturală duce la o varietate nouă de fiinţe mult mai sărace în gene active decât populaţia din care provin. Din punct de vedere evoluţionist aceasta înseamnă că fiinţele de tipul amibei, din care noi toţi ar trebui să ne tragem, aveau un fond de gene infinit mai bogat şi mai variat decât al nostru! Evident aceasta este ridicol. Dintr-un punct de vedere cu adevărat ştiinţific, trebuie să fi existat cândva grupuri de animale posedând o bogată varietate de caractere din care s-au dezvoltat tipurile mai specializate pe care le avem astăzi. Aceasta este probabil ceea ce Biblia înţelege când ne spune că Dumnezeu a creat animalele după felul lor. Vedem în procesul de selecţie naturală nu metoda prin care evoluţia a progresat, ci mai degrabă înţelepciunea şi mila lui Dumnezeu. Să ne amintim că clima ce o avem acum nu este aceeaşi ca cea dominantă când pământul a fost creat. Inundarea întregului glob pe timpul lui Noe a produs schimbări uriaşe. Dumnezeu în marea Sa înţelepciune a creat omul şi cele mai multe animale cu o adaptabilitate genetică suficientă pentru a le permite să supravieţuiască acestor schimbări. Unele, ca de exemplu dinozaurii, nu s-au putut adapta şi prin urmare au pierit. Există astăzi animale ca peştii tropicali, animalele polare restrânse la regiuni climatice înguste. Selecţia naturală trebuie să le fi permis acestora să supravieţuiască din populaţia originară creată de Dumnezeu.

Procesul de selecţie naturală operează deci asupra factorilor deja prezenţi în populaţie. Spre exemplu, forma de culoare închisă a moliei, care a devenit predominantă faţă de forma de culoare deschisă, datorită poluării industriale a habitatului ei, exista deja, mai înainte ca selecţia naturală să fi făcut ca ea să devină cea mai comună formă de molie. Doar forma de culoare închisă a supravieţuit în mediul industrial, deoarece numai ea era convenabil camuflată de privirile prădătorilor ei. Dumnezeu ne-a creat cu un potenţial mult mai mare decât aveam nevoie la început. Adam trebuie să fi avut un potenţial genetic suficient tuturor raselor umanităţii. Departe de a fi specimene evoluate ale umanităţii, suntem în realitate variante degenerate, cu un fond genetic activ mai sărac.

4.3 Mutaţiile

Teoria evoluţiei presupune că gene noi, îmbunătăţite pot fi produse prin mutaţii din genele existente şi de fapt soarta teoriei moderne a evoluţiei depinde de această chestiune. În primul rând, este sigur că mutaţii pot să apară şi apar. În al doilea rând, este la fel de sigur că orice schimbare majoră într-o genă este înspre mai rău. La aceasta ne şi putem aştepta. Genele sunt complicate şi minunat proiectate şi orice schimbare majoră în ele le va face să funcţioneze mai puţin eficient. De fapt lucrul acesta este recunoscut de geneticieni după 70 de ani de experimentări intense. În tot acest timp ei au indus mii de mutaţii în diferite organisme, dar nu au putut realiza cel puţin un caz convingător de mutaţie care să fie în mod clar spre binele organismului. De fapt se acceptă acum în mod unanim că mutaţiile în condiţii naturale sunt aşa de rare şi de dăunătoare, încât atunci când apar nu au nici o semnificaţie pentru genetica populaţiei. Orice indivizi în care apar mutaţiile vor tinde să dispară şi astfel structura genetică a populaţiei va rămâne neafectată.

Mutaţia este, în esenţă, o schimbare bruscă şi aparent întâmplătoare în structura genetică a celulei germene, cauzată de pătrunderea în celulă a radiaţiei, a unei substanţe chimice mutagene sau a oricărui agent producător de dezordine. Aceasta este ceea ce se întâmplă într-o moleculă de ADN când ceva nu merge bine şi are loc o transmisie deficitară a informaţiei, rezultatul fiind, într-o măsură oarecare, o structură dezordonată menită să fie eliminată probabil prin selecţie naturală. Mutaţiile întâmplătoare generează în mod necesar, nu ordine, ci dezordine, iar selecţia naturală constituie în cel mai bun caz un mecanism de eliminare a produşilor dezorganizaţi şi neadaptaţi din presiunea mutaţională, menit să conserve sistemele complexe deja existente.

Mecanismul fiziologic exact, responsabil de îmbătrânire şi moarte, n a fost deplin determinat dar unii oameni de ştiinţă cred că principala cauză se află în mutaţiile somatice. Acestea sunt schimbări bruşte în structura celulelor somatice (diferite de celulele germene care transmit caracterele genetice de la părinte la progenitură), induse de radiaţie sau alţi mutageni ce afectează organele şi structura generală a celulelor corpului animal. Aceste mutaţii somatice nu au nici un efect asupra evoluţiei, deoarece după cum s-a stabilit, caracterele dobândite nu pot fi moştenite. Este interesant să observăm că aceste celule somatice sunt mult mai puţin protejate de factorii mutageni decât sunt celulele germene. Cu toate acestea, în ambele cazuri efectul mutaţiilor este dăunător.

Variaţii considerabile pot avea loc într-o specie; pot exista mai puţine feluri fundamentale de fiinţe decât au crezut creaţioniştii uneori. Schimbările ce apar se plasează întotdeauna în limitele moştenirii genetice imprimate speciei respective. Ansamblul genelor unui anume fel de fiinţă este doar o expresie variabilă a aceluiaşi şablon fundamental. Acest şablon, bazat pe principiile structurale ale celulei, defineşte specificitatea unui tip. O variabilitate de acest tip, în limitele speciei, este exact ceea ce ne aşteptăm să găsim, bazându-ne pe Biblie, dacă oamenii de toate rasele, spre exemplu, sunt descendenţi din Noe.

Această adaptabilitate a fiinţelor, în interiorul unor limite largi dar definite, lasă fără nici o bază multe argumente avansate de obicei de evoluţionişti. Interacţiunea moştenirii genetice cu factorii de mediu oferă o explicaţie ştiinţifică mult mai satisfăcătoare a adaptărilor atribuite de obicei selecţiei naturale bazate pe mutaţii întâmplătoare. Adaptările minore la mediu sunt, în mod repetat, avansate de evoluţionişti ca dovezi experimentele ale evoluţiei, dar în realitate ele nu tind de loc să demonstreze că macro-evoluţia, care ne interesează pe noi, adică evoluţia unor tipuri de fiinţe realmente noi, are loc cu adevărat. Dimpotrivă, dovezile biologice şi genetice sunt împotriva acestui punct de vedere.

5. Teoria evoluţiei în lumina geologiei

5.1 Fosilele – Interpretări

Linia principală sugerată pentru verificarea teoriei evoluţiei este cea care decurge din fosile. Dacă evoluţia a avut loc cu adevărat, ne aşteptăm să găsim o dezvoltare treptată printre fosile, o dispersare treptată de la organisme simple la organisme mai complicate. Aceasta este într-adevăr impresie pe care o avem privind diagramele ce însoţesc multe manuale evoluţioniste.

Situaţia adevărată este însă foarte diferită; fiecare tulpină şi grup de fiinţe îşi face apariţia într-o formă clară, neexistând forme intermediare. Este adevărat, desigur, că evoluţioniştii au fost capabili să aranjeze serii de fosile astfel încât să indice o dezvoltare evoluţionistă. Cea mai cunoscută secvenţă este cea a calului. Dar în acest caz trebuie reamintit că diversele fosile implicate provin din cele mai diferite părţi ale lumii şi nu există nici o evidenţă că unele provin din altele, după cum nu există, în multe cazuri, nici o dovadă clară a vârstei lor relative.

Asemenea grupuri de fosile înrudite pot fi explicate în diverse moduri; fosilele pot aparţine la specii diferite, dat fiindcă, după cum ştim, numeroase specii au dispărut. În mod alternativ (şi aceasta este poate cel mai probabil) e posibil ca fosilele să aparţină aceleiaşi specii. Analog, spre exemplu, n-ar fi prea greu să aranjăm scheletele diverselor tipuri de câini contemporani într-o anumită ordine, ilustrând o evoluţie imaginară, să spunem în ordinea crescătoare a mărimii, dar aceasta ar ignora alte aspecte ale acestor câini, aspecte ce nu urmează această secvenţă ascendentă. Există, după cum am văzut, o variabilitate extinsă în cadrul speciei; dar nu există dovezi fosile ale unei legături reale între diversele tipuri de animale.

Revenind la exemplul calului, se spune că depozitele fosile expun un animal cu patru degete la picioare, cunoscut sub numele de Eohippus, într-un strat timpuriu, Eocenul. Evoluţionişti pretind, după cum am văzut, că acesta este strămoşul calului modem şi că pe măsură ce avansăm spre straturile superficiale, fosile cu trăsături mai apropiate de cele ale cailor de astăzi vor fi găsite. Totuşi, faptele nu susţin aceste pretenţii şi este improbabil ca Eohippus să fie strămoşul calului din următoarele motive;

1) Fosilele de cal nu se află una sub alta în sol. Dimpotrivă, oase de Eohippus se găsesc adesea la suprafaţă şi singurul motiv pentru care aceste straturi se numesc Eocen este pentru că fosile de Eohippus au fost găsite în ele!

2) Fosilele sunt reprezentate ca expunând o creştere treptată în mărime, pe măsură ce Eohippus s-a transformat în calul modern. Totuşi, acest tip de argument este nepermis, după cum am văzut, deoarece astăzi există cai de diferite mărimi.

3) Eohippus şi calul modern au amândoi 10 perechi de coaste. în timp ce formele intermediare au, una (Orohippus) 15, iar alta (Pliohippus) 19!

4) Nu s-a realizat în general, faptul că Eohippus are un schelet toarte asemănător cu cel al unei fiinţe contemporane numită Hyrax. Unii oameni de ştiinţă cred că Eohippus nu are nici-o legătură cu calul, ci este pur şi simplu o formă de Hyrax (un tip similar bursucului de stâncă african).

Ce observăm deci privind depozitele de fosile?

a) O absenţă a organismelor primitive în straturile pre-cambriene: teoria evoluţiei implică faptul că toate speciile devin, treptat, din ce în ce mai diversificate, pornind de la forme rudimentare, care în ultimă analiză provin dintr-un strămoş comun, fie că este vorba de animale, fie plante. Logic vorbind, ar trebui să descoperim urme ale acestui proces, pe măsură ce citim depozitul de fosile. Găsim, de fapt, în primele straturi de fosile (cele ce s-au depus primele) urme ale acestor organisme primitive? Deloc. Au fost găsite urme de viaţă, organisme microscopice, care însă, ne uimesc prin nivelul lor ridicat de complexitate şi care nu pot fi numite primitive, oricâtă imaginaţie am avea. Pe de altă parte nu au fost găsite nici-un fel de organisme rudimentare care ar putea fi considerate strămoşi posibili a diverselor forme de viaţă ce apar în straturile următoare. Cum poate fi explicată această absenţă stranie, dacă acceptăm ipotezele teoriei evoluţiei, conform cărora era pre-cambriană a durat câteva sute, dacă nu câteva mii de milioane de ani? Straturi pre-cambriene se găsesc în multe locuri şi unele din ele sunt extrem de groase, de la 1000 la 1500 metri. Este rezonabil să credem că nici una din formele de viaţă, din care provin formele mai evoluate, nu a fost fosilizată în imensa perioadă de timp sau printre numeroasele exemple din era pre-cambriană ce pot fi examinate astăzi? După unii paleontologi, aceste forme primitive au existat dar amprenta lor a dispărut în cursul schimbărilor la care a fost supus stratul. Din nefericire pentru cei cu acest punct de vedere, s-a arătat că straturile groase din pre-cambrian sunt tocmai cele care n-au suferit nici o schimbare niciodată şi sunt prin urmare perfect corespunzătoare proceselor de fosilizare. Prin urmare fosilele primitive ar trebui găsite în aceste straturi, dar… nu sunt!

b) Un grad ridicat de complexitate în fosilele din cambrian: În straturile din cambrian fosilele nu se mai găsesc cu greutate. Ele sunt foarte numeroase şi foarte diversificare. Fauna din cambrian cuprinde reprezentanţi ai tuturor grupurilor mari de nevertebrate care mai există şi astăzi. Speciile încă vii astăzi sunt uşor de recunoscut, cu toate caracterele lor, de îndată ce le întâlnim în straturile în care au fost fosilizate. Straturile din cambrian expun o bruscă explozie de specii. Pe măsură ce examinăm straturile din cambrian, care sunt recunoscute a fi cele mai vechi conţinând fosile, avem impresia că multe specii marine existau deja în acel timp, foarte clar diferenţiate una din alta, ca de altfel şi un număr mare de plante de uscat. Este ca şi când lumea acelui timp era tot atât de complexă ca şi cea din zilele noastre. Este ca şi când ea ar fi provenit de-a dreptul din mâinile Creatorului, iar o catastrofă a îngheţat toate formele vii exact aşa cum erau. Unele forme sunt diferite de cele din zilele noastre, în timp ce altele sunt foarte asemănătoare, iar în unele cazuri chiar identice. În această ultimă categorie intră algele albastre, bureţii şi viermii marini, de exemplu.

Desigur, s-ar putea obiecta că toate formele vii din straturile din cambrian sunt marine, ceea ce dovedeşte că lumea acelui timp era foarte diferită de a noastră. Vom răspunde că nu suntem deloc convinşi că aşa stau lucrurile. Microanaliza polenurilor şi sporilor ne obligă să tratăm obiecţia cu grijă deosebită, deoarece a fost posibil să se stabilească prezenţa plantelor purtătoare de spori avansate şi a ferigilor în straturile cambrianului. Până foarte de curând nu s-a crezut că aceste forme de plante să fi apărut decât sute de milioane de ani mai târziu.

În acest caz, se va obiecta, n-ar trebui să găsim unele fosile terestre diferite de cele menţionate? Există câteva, adevărat, dar ele sunt foarte rare. Lucrul nu este surprinzător, deoarece speciile cel mai simplu de îngropat în sedimente, în caz de catastrofă, sunt cele marine. Fosile terestre sunt extrem de greu de găsit astăzi pe fundul oceanelor. Totuşi, ele se găsesc în straturi deasupra nivelului mării, dar foarte rar în mare.

Aceasta este imaginea celor ce le găsim în straturile din cambrian: numeroase nevertebrate marine şi foarte rar alte tipuri. Aceasta n-ar trebui să ne surprindă, dacă apreciem că ele sunt rezultatul unei catastrofe care a avut loc. Fosilele din precambrian, care variază foarte mult, cele mai multe dintre ele marine, sunt resturile animalelor ce trăiau pe fundul oceanului când le-a copleşit sedimentarea rapidă produsă de potop. Lumea straturilor din cambrian ne lasă impresia unei lumi gata terminate şi a unei explozii bruşte de forme vii. Ele sunt deja foarte complexe, diferă foarte mult între ele şi sunt adaptate habitatului lor marin. Niciunde nu ni se lasă impresia că ele au evoluat din strămoşi primitivi, deoarece nu există nici o urmă a acestor presupuşi strămoşi primitivi în straturile inferioare. Nu există o explicaţie satisfăcătoare a absenţei lor.

Aceste fiind date, n-ar trebui oare să ne bazăm concluziile pe fapte observate, mai degrabă, decât să pretindem că aceşti strămoşi trebuie să fi existat? N-ar trebui să adaptăm teoria la realităţi în loc să adaptăm realităţile la teorie?

După cum am arătat, formele tranziţionale între grupuri, familii şi specii lipsesc. Aceasta confirmă impresia că speciile fosilizate găsite n-au evoluat una din alta, ci ele reprezintă specii stabile diferind una de alta. 0 dovadă concretă o reprezintă fosilele vii, prezente în zilele noastre, care reprezintă o enigmă pentru evoluţionişti. Aceste pot fi grupate în câteva categorii:

a) Întâi, sunt cele ce se găsesc în toate straturile de fosile şi au şi astăzi exact aceeaşi formă. În acest grup intră bureţii, viermii marini, calcanii, rechinii, castraveţii de mare, scorpionii, etc. Un exemplu, din cele mai curioase, din acest grup este Tuatara, o reptilă care arată ca o şopârlă mare, pe care o găsim adesea în straturile din jurasic şi care trăieşte încă în Noua Zeelandă, singura supravieţuitoare din grupul ei. Toate aceste specii au supravieţuit până astăzi, fără a-şi schimba aparenţa sau modul de viaţă, în ciuda tuturor posibilităţilor pe care 1e-a oferit evoluţia. Cum poate fi explicată o asemenea permanenţă? De ce n-au evoluat şi ele, aşa cum se presupune că au făcut celelalte? De ce au rezistat ele? Desigur, vor spune unii, condiţiile au favorizat evoluţia într-un loc, dar nu în altul. Ce se poate spune despre o teorie în măsură să împace situaţii diametral opuse? Există variaţie? — aceasta este citată ca dovadă a evoluţiei. Nu există schimbare? — aceasta este excepţia care confirmă regula.

b) Al doilea grup de fosile vii sunt cele ce nu apar în unul sau două straturi şi care totuşi au reapărut astăzi, fără să fi evoluat, Coelacanth-ul, care reprezintă un grup despre care se credea că a dispărut la sfârşitul cretacicului, cu circa 90 milioane de ani în urmă, este un exemplu. Se cunosc astăzi nouă specimene pescuite în ocean care sunt practic identice cu fosilele de Coelacanth găsite în straturile cretacicului. Acesta nu este însă singurul exemplu. Se poate cita de asemenea Lepidocaris, un crustaceu primitiv din devonian, despre care se credea că a dispărut cu 300 milioane de ani în urmă, dar care a fost pescuit viu lângă Long Island în 1953, de asemenea se pot cita Hutchinsoniella macrocantha şi Derocheilocaris, două crustacee primitive microscopice descoperite în nisipul de pe fundul mării, în apropiere de New England. În 1957 au fost descoperiţi pe fundul mâlos al mării câteva crustacee foarte apropiate de trilobiţi, deşi trilobiţii, foarte răspândiţi în cambrian, au dispărut după era primară. De asemenea, în lumea vegetală, se poate cita exemplul copacilor Metasequoia, dispăruţi încă din miocen, acum aproape 20 milioane de ani, dar crescând astăzi în China. Asemenea exemple ridică următoarea întrebare: de ce nu se găsesc fosilele lor în straturile groase şi întinse despre care se crede că reprezintă milioane de ani de istoriei a pământului? Dacă aceste fosile reprezintă, într-adevăr, doar mărturii ale vieţii în ere depărtate, cum putem explica reapariţia lor astăzi, după ce au dispărut total din straturile ce urmează pe cel în care erau aşa de numeroase? Prezenţa lor astăzi demonstrează că aceste specii n-au încetat de fapt să existe pe suprafaţa pământului. Cum se face atunci ca fosilizarea nu a afectat una din aceste forme de viaţă într-o perioadă de sute de milioane de ani? Deşi se spune că fosilizarea este un fenomen rar, aceasta nu poate reprezenta o explicaţie, deoarece au fost găsite totuşi milioane şi milioane de fosile.

Ne putem socoti îndreptăţiţi să ne întrebăm dacă nu cumva prezenţa abundentă a anumitor forme de viaţă, în anumite tipuri de sedimente, ar putea fi atribuită unei catastrofe bruşte care le-a sedimentat în propriul lor habitat. Aceasta ar explica extrema lor abundenţă într-un strat şi absenţa lor în straturile ce urmează. Cu alte cuvinte, prezenţa lor în straturile geologice în care se găsesc este rezultatul unei catastrofe care a afectat zona ecologică în care au trăit aceste specii la momentul îngropării lor bruşte în sediment. Un argument în sprijinul acestei teze este acela că cele mai multe fosile sunt ale animalelor marine ce trăiesc în zone ecologice specifice (habitate), cele de pe fundul oceanului, alcătuite din mâl şi nisip, adică în habitatele în care se găsesc şi astăzi! Fiind îngropate în straturi de sediment, ele nu apar în straturile următoare dar apar astăzi în habitatul lor natural pe care supravieţuitorii l-au repopulat.

c) Al treilea tip de fosile vii sunt cele care au fost considerate legături lipsă posibile (forme intermediare), descoperite de curând, complet neschimbate, în exact aceeaşi formă în care ele apar în straturile fosile. Asemenea forme a căror caracteristici le-ar plasa între grupe, există astăzi. Conform teoriei evoluţiei, ar fi trebuit să apară situaţia opusă. Formele intermediare ar trebui găsite în straturile fosile în care se presupune că sunt, dar ele nu apar astăzi în ordinea naturală. Neopilina galatae, un tip de moluscă segmentată, e cunoscută din 1952, când a fost dragată de la o adâncime de 3500 metri în apropierea coastelor Mexicului. Această moluscă, încă se presupune că a dispărut de 280 milioane de ani şi că a fost o formă intermediară ducând la cefalopode (sepii, caracatiţe).

5.2 Ordinea straturilor sedimentare

Evoluţioniştii au conceput o coloană geologică, pe baza fosilelor, având cambrianul ca cea mai veche rocă conţinând fosile. Dacă această coloană este corectă, ne aşteptăm, desigur, să găsim straturile de rocă în această ordine peste tot în lume. Pot fi făcute trei observaţii:

– Prima este aceea, că nicăieri nu se găsesc toate aceste nivele la un loc: în cel mai bun caz se găsesc doar unul sau două straturi.

– A doua observaţie: în multe locuri straturile nu se găsesc în ordinea corectă. De exemplu, rocă pre-cambriană se găseşte deasupra rocii din cretacic în Montana. În Wyoming, rocă din ordovician se află deasupra celei din terţiar. Pe un vârf din Alpi straturile se găsesc în următoarea ordine începând de jos: eocen, triasic, cretacic, în timp ce ordinea ar trebui să fie: triasic, cretacic, eocen! Matterhorn este compus din roci mai vechi decât cele pe care este aşezat.

Dacă potopul biblic este o realitate, ordinea generală în care ne aşteptăm să găsim fosilele ar fi: nevertebrate marine, peşti, amfibii, reptile, mamifere, omul. Câteodată aceasta este ordinea observată. Evoluţioniştii greşesc considerând această ordine ca o înregistrare a evoluţiei vieţii de la organisme simple la om. Ea reflectă de fapt un număr de factori, dintre care doi sunt: habitatul diferitelor forme de viaţă la timpul potopului şi abilitatea animalelor şi omului de a se sustrage nivelului în creştere al apelor, până când aceasta i-a depăşit.

Potopul, prin însăşi natura sa, era un eveniment haotic, ceea ce ne conduce la două concluzii: prima, n-ar trebui să fim surprinşi de a găsi multe excepţii de la comportarea generală descrisă şi a doua, n-ar trebui să găsim secvenţa completă în nici un loc. Evidenţa confirmă aceste concluzii, dar este imposibil teoriei evoluţiei să explice aceleaşi fapte.

– A treia observaţie: Cel puţin trei sferturi din suprafaţa pământului, inclusiv vârfurile celor mai mulţi munţi, sunt acoperite cu roci sedimentare. Sedimentul trebuie să fi fost, desigur, erodat din alte locuri, iar apoi transportat şi depus. Aceasta este exact ce s a întâmplat în timpul potopului. Există evidenţe care arată că aceste straturi groase de sediment au fost depuse într-un timp scurt, iar nu treptat, în milioane de ani. Multe animale fosile şi trunchiuri de copaci, de exemplu, se găsesc în câteva straturi de cel puţin 6,7 metri grosime. Partea superioară a acestor polistraturi este la fel de bine conservată ca cea inferioară, indicând faptul că întregul animal sau copac a fost acoperit într-un timp scurt de straturi de sediment. în unele părţi ale SUA, reptile uriaşe se află îngropate în acest fel. Dacă sedimentarea s-ar fi făcut în ritmul de azi, ar fi fost nevoie de 5000 ani pentru a acoperi aceste animale. Lângă Edinburgh a fost găsit un trunchi de copac fosilizat. Era lung de 24,8 metri, intersectând 10—12 straturi diferite: din fosilizarea sa uniformă era clar că a fost îngropat repede.

5.3 Omul-maimuţă

Pentru omul obişnuit, dovada importantă a evoluţiei constă în aşa numitul om-maimuţă a cărui fosilă a fost găsită. Trebuie, însă, să ne întrebăm dacă aceste resturi sunt într-adevăr conclusive. să ne amintim că craniile oamenilor contemporani sunt extrem de variate, unii oameni semănând omului de Neanderthal, despre care se acceptă unanim că era pe de-a întregul uman. Cele mai multe cranii antice sunt excepţional de mari.

Problema evoluţiei umane se sprijină pe foarte puţine fosile, toate fiind foarte îndoielnice. În cele mai multe cazuri, resturile sunt aşa de fragmentate încât, analiza lor exactă şi evaluarea lor pare imposibilă. Evidenţa pe care o aduc este insuficientă spre a forma baza concepţiei evoluţiei umane din strămoşi sub-umani. Cele mai multe din ele, se pare, reprezintă resturi a diferite fiinţe asemănătoare maimuţei, probabil dintr-o specie dispărută astăzi. Maimuţele diferă de om prin volumul creierului lor. Aşa zisul om-maimuţă sudic, din Africa de Sud şi de Est, are un volum cuprins între 400 cm3 şi 650 cm3, ceea ce egalează media gorilelor contemporane şi reprezintă numai o treime din cel al omului modern (1450 cm3). Volumul omului din Java şi Pekin este cuprins între 860 cm3 şi 1075 cm3. Doar începând cu omul din Neanderthal, a cărui creier are volumul între 1300 cm3 şi 1600 cm3, putem vorbi de umanitate. Fosile de om adevărate au fost descoperite (în Italia şi în California) la nivele mai coborâte decât cele ale aşa numitului om-maimuţă. Aceasta dovedeşte că oamenii trebuie să fie tot aşa de vechi sau mai vechi decât omul-maimuţă şi deci nu pot descinde din el. Richard Leakey pretinde să fi găsit, în Africa, resturile unui om de tip modern, într-o rocă cu mult mai veche decât roca ce conţine omul-maimuţă. Dacă lucrurile stau aşa, atunci orice ar fi fost omul-maimuţă, el nu este, cu siguranţă, legătura lipsă dintre om şi maimuţă.

5.4 Metode de datare a fosilelor

Cum datează fosilele, în general, oamenii de ştiinţă? O fac pe baza unei argumentări tautologice foarte mult folosite. În câteva cuvinte, această argumentare decurge astfel: Ce vârstă are această fosilă? Depinde de locul ocupat în coloana geologică de roca ce o conţine. Şi unde se află roca în coloana geologică? Depinde de fosilele pe care le conţine! La începutul acestui secol, oamenii de ştiinţă, au început să perfecţioneze metodele radioactive de datare pe care se bazează estimările contemporane ale vârstei pământului. Radioactivitatea e cauzată de faptul că atomii substanţelor radioactive sunt instabili, adică au tendinţa de a emite spontan anumite particule şi de a se transforma astfel în alţi atomi. În timpul acestui proces, atomii radioactivi emit energie odată cu aceste particule. Fiecare substanţă radioactivă se dezintegrează cu o anumită viteză. S-a estimat că fiecărei substanţe radioactive îi este necesar un anumit timp pentru ca jumătate din atomii ei să se dezintegreze. Acesta este timpul de înjumătăţire al acelei substanţe. În încercarea de datare a fosilelor sunt folosite diferite metode, fiecare cu limitările şi presupunerile ei:

Metoda uraniului, spre exemplu, nu poate fi folosită la datarea fosilelor, deoarece rocile ce conţin plumb provenit din uraniu nu sunt tipul de roci ce conţin fosile şi apoi uraniul nu poate fi folosit la datarea obiectelor mai tinere de 10 milioane de ani.

Metoda potasiu-argon (K/Ar) poate fi folosită, în principiu, la datarea rocilor mai tinere, dar nu poate fi aplicată spre a data direct fosilele. Totuşi, ea este adesea folosită la datarea fosilelor prin măsurarea vârstei unei roci potrivite (cu metoda) cu care acestea sunt asociate. Omului primitiv găsit de Richard Leakey i s-a atribuit o vârstă de 2,6 milioane ani cu această metodă. Expertul în datare, care a făcut măsurătorile, prof. E.T. Hall, a declarat de curând că prima probă de rocă analizată a dat vârsta imposibilă de 220 milioane ani. Această vârstă a fost pur şi simplu dată de-o parte, pentru că nu se potrivea ideilor evoluţioniste, iar analiza a continuat cu o două probă. Aceasta a dat vârsta mai ‘acceptabilă’ de 2,6 milioane ani. Acest exemplu ilustrează atât nesiguranţa metodei K/Ar cât şi maniera suspectă prin care evoluţioniştii interpretează datele.

O altă metodă folosită este metoda carbonului 14 (C14), metodă care, în principiu, poate fi aplicată direct fosilelor, în timp ce toate celelalte metode depind de datarea rocilor în care au fost găsite fosilele. Dar chiar şi în acest caz, din diferite motive, se acceptă în general faptul că metoda C14 poate fi aplicată materialelor cu o vechime cuprinsă între 5.000 şi 10.000 ani. Chiar şi Libby, cel ce a dezvoltat metoda, admite aceasta.

Trebuie subliniat că toate aceste metode depind de două presupuneri:

Prima este ipoteza uniformităţii, conform căreia viteza de dezintegrare a diverselor substanţe a fost întotdeauna constantă (adică aceeaşi cu cea de astăzi).

A doua ipoteză ignoră faptul că este imposibil de ştiut cu siguranţă pentru fiecare substanţă reziduală cât de mult din aceasta se afla iniţial în probă (substanţa reziduală pentru uraniu este plumbul, iar pentru C14 este C12). Trebuie deci făcute anumite presupuneri, iar vârsta dedusă astfel depinde în întregime de aceste presupuneri. Dacă numai o presupunere este greşită, rezultatul final va fi de asemenea greşit.

Fără a face o analiză detaliată a acestor metode, trebuie să ne întrebăm care sunt valoarea şi semnificaţia rezultatelor obţinute. Se referă oare cu adevărat aceste numere la vârste? Ne îndoim că da. Probele minerale studiate au avut adesea o istorie geologică foarte complexă şi nu este deloc sigur că vârstele obţinute se referă la momentul formării acelor minerale.

Una dintre cele mai bune metode folosite în prezent, metoda potasiu/argon (K/Ar), a scos la lumină un defect considerabil al rezultatelor propuse. În 1968 au fost realizate experienţe în regiunea insulelor Hawai, pe roci vulcanice formate în ultimii 200 ani. Rezultatele au arătat că aceeaşi rocă vulcanică (bazalt) de cel mult 1000 ani, sau cel mai probabil de numai 200 ani, avea următoarele vârste: 0,22 milioane ani dacă proba provenea de la adâncime de 500 m sub nivelul mării; 42,9 milioane ani dacă adâncimea era de 2500 m şi 19,5 milioane ani dacă adâncimea era de 5000 m. Măsurătorile pe probe luate de la acelaşi nivel dar extrase de la diferite adâncimi din rocă, au dat rezultate diferite. Astfel vârstele obţinute pentru o singură probă din acelaşi tip de rocă, formată în decursul istoriei scrise, pot varia de la 1 milion de ani la 42 milioane ani! Asemenea rezultate discreditează în mod clar metoda folosită.

Totuşi, dacă aceste elemente radioactive şi produşii lor stabili coexistau înainte de potop şi dacă ele au fost dizolvate în apă relativ acidă, iar apoi răspândite la întâmplare astfel încât cristale cu compoziţii izotopice diferite au fost alăturate în procesul de sedimentare şi compactare a rocii şi dacă concentraţiile acestor elemente s-au modificat cu adâncimea la care roca s-a compactat sau răcit, iar scoarţa pământului a fost supusă unor frământări violente (în principal vulcanice) astfel încât straturile de rocă au fost remodelate şi supuse unor temperaturi extrem de ridicate care au condus la eliberarea anumitor elemente, provenind din dezintegrarea radioactivă, cum ar fi gaze nobile şi plumb, atunci am avea motive să identificăm cifrele rezultate nu cu ani solari, ci cu altceva. Dacă lucrurile stau aşa, atunci cifrele obţinute nu au nimic de-a face cu vârsta rocii ci reflectă efectele pe care le au asupra rocii gravitaţia, presiunea hidrostatică, răcirea bruscă în contact cu apa cât şi existenţa în lumea premergătoare potopului atât a elementelor radioactive, cât şi a produşilor lor. Este important să înţelegem aceste implicaţii deoarece, ipotezele adoptate în prezent insistă asupra faptului că dezintegrarea radioactivă este unica sursă a plumbului şi argonului în roci. Dacă ipoteza acţiunii potopului asupra elementelor este corectă, atunci, nivelul curent al radioactivităţii rocilor nu are nici-o legătură cu vârsta lor. În lumina acestor fapte, este greu de văzut cum oamenii de ştiinţă pot acorda cu încredere pământului vârsta de 4.500 milioane ani.

5. Interpretarea alternativă (creaţionistă) a fosilelor

Cei mai mulţi creaţionişti sunt convinşi că cheia adevăratei înţelegeri a rocilor sedimentare purtătoare de fosile este marele potop din zilele lui Noe. Fosilele ne vorbesc, nu de o evoluţie treptată a vieţii pe pământ de-a lungul unor ere îndelungate, ci mai degrabă de o dispariţie bruscă a vieţii, în întreaga lume, într-o singură epocă. Ele vorbesc despre o moarte bruscă şi o îngropare rapidă a fiinţelor — altfel ar fi fost distruse repede de bacterii, animale de pradă şi alţi agenţi de descompunere.

Dat fiind, că rocile ne vorbesc pretutindeni de catastrofism, şi nu de uniformitate şi deoarece nu există nici un mod de a distinge o eră de alta, iar timpul scurs între un sistem de roci şi altul nu este evident, se pare că este rezonabil să ne imaginăm că întregul ansamblu de straturi purtătoare de fosile a fost creat într-o singură catastrofă cuprinzând întregul glob. Această teorie permite, desigur, o impunătoare complexitate de fenomene locale şi formarea unei largi varietăţi de secvenţe stratigrafice, în diverse părţi ale lumii. Ea implică un cataclism hidraulic şi sedimentar global, însoţit de mari mişcări vulcanice şi tectonice, urmate apoi de o schimbare drastică a climatului şi de o perioadă de glaciaţie continuă.

Ordinea generală a fosilelor de la simplu, la partea inferioară, spre complex, la partea superioară, este exact ceea ce e de aşteptat într-un asemenea cataclism. Diferitele epoci geologice sunt în realitate diferite zone ecologice într-un epocă antediluviană. Organismele marine simple tind să fie îngropate în partea ce mai coborâtă a coloanei geologice, pentru simplul motiv că ele trăiau la adâncime. Păsările şi mamiferele se găsesc în „epoci geologice mai recente” doar pentru că ele trăiau la suprafaţă şi aveau o mobilitate mai mare. Decisivă a fost şi selectivitatea hidrodinamică: apele potopului tind să selecteze obiectele după forma şi masa lor. Prin urmare organismele cu structură simplă şi densitate mare vor tinde să se depună mai repede şi deci mai în profunzime. Organisme de aceeaşi formă şi dimensiuni vor fi îngropate împreună.

Cauza ploilor torenţiale a fost colapsul „apelor de deasupra întinderii” (Geneza 1:7) şi eliberarea „apelor subterane” (Geneza 7:11; 8:2). În ambele cazuri cauza a fost activitatea vulcanică. Cenuşa vulcanică eliberată în atmosferă a produs condensarea perdelei de vapori şi căderea unor ploi anormale. În acelaşi timp, s-au produs schimbări climatice drastice (în special scăderi mari de temperatură). Mamuţi şi alte animale ce păşteau paşnic în Siberia au fost surprinse de un val de frig, cu temperaturi sub 100 grade Celsius care le-a îngheţat pe loc. Înainte de potop această uriaşă perdea de vapori de apă, invizibilă şi prin urmare transparentă pentru lumina corpurilor cereşti (Geneza 1:16), a produs un magnific efect de seră la nivel planetar. Climatul era cald şi blând pretutindeni, nepermiţând deplasări globale ale maselor de aer şi excluzând ploaia aşa cum o cunoaştem astăzi (Geneza 2:5; 9:13). Chiar şi mamuţii trăiau într-un climat cald (deşi având păr, nu aveau glande sebacee). Perdeaua de vapori de apă, filtra, de asemenea, efectiv radiaţia dăunătoare din spaţiu, despre care ştim acum că are un efect de accelerare a proceselor de îmbătrânire.

Alt factor important guvernând clima dinainte de potop era presiunea atmosferică. Se pare că de două ori mai mare decât cea de astăzi. Acest al doilea factor avea cea mai importantă influenţă asupră vârstei şi dimensiunii oamenilor, animalelor şi chiar plantelor, uşurând un schimb de oxigen la suprafaţa pielii mai eficace decât cunoaştem astăzi. Doar o asemenea presiune atmosferică ridicată poate explica cum puteau decola şi zbura reptilele preistorice. Multe din reptilele preistorice pe care le-am descoperit sunt de o dimensiune aşa de mare pentru motivul în plus că ele era foarte bătrâne (şopârlele nu încetează sa crească niciodată).

Apele calde subterane au erupt, în condiţii controlate, prin mari izvoare arteziene (Geneza 2:10—14) alimentând râurile antediluviene. Unii experţi ai Bibliei sunt de părere că exista o singură masă de uscat înconjurată de ape, în timp ce alţii cred că exista o reţea epicontinentală de mări asemănătoare cu mările Caspică şi Aral de astăzi. Nu existau deşerturi sau gheţuri polare, iar climatul de seră întreţinea o vegetaţie luxuriantă şi o viaţă animală abundentă pe uscat şi în apă (Geneza 1:20). Munţii erau poate pe sfert de înalţi ca astăzi. Potopul a schimbat însă totul. Topografia domoală şi climatul plăcut al vechii lumi s-a schimbat în terenurile colţuroase, oceanele întinse şi climatele violente ale noii lumi. După potop Dumnezeu a silit apele potopului să se retragă. Este posibil că munţii să fi fost împinşi în sus şi fundul oceanelor scufundat spre a face loc apelor. În mare, procesul de formare a munţilor (produs de ciocnirea plăcilor) atribuit astăzi deplasării continentelor poate fi explicat prin imensa prefacere cauzată de potop şi de catastrofele geologice asociate lui.

Marile zăcăminte de cărbune ale lumii nu sunt acumulări, epocă după epocă, ale straturilor de turbă, ci resturile transportate şi metamorfozate ale vegetaţiei luxuriante din lumea antediluviană. Această vegetaţie consta în principal din păduri întinse de ferigi uriaşe, lepidodendroni şi sigilarii ce creşteau într-o abundenţă luxuriantă. Aceste ferigi care atingeau înălţimi de 40—50 metri pot fi comparate ca structură cu plantele de mlaştină contemporane. Petrolul este rezultatul descompunerii într-un spaţiu închis, lipsit de aer, a milioane de organisme marine de tipul planctonului animal sau vegetal. Grăsimea şi proteinele acestor organisme sunt transformate, aparent, de bacterii anaerobe care au fost găsite încă vii în păturile de petrol.

Marile morminte de fosile a vertebratelor terestre, reptile şi mamifere, sunt recunoscute în termenii geologiei biblice ca fiind turme de animale prediluviene surprinse de sedimentele cărate de apele potopului şi îngropate mai înainte de a putea scăpa. În unele din aceste cazuri, s-ar putea ca îngroparea să fi avut loc într-o catastrofă regională de după potop. Marile scurgeri de lavă vulcanică, mişcările scoarţei terestre, furtunile violente şi alte cataclisme, inclusiv Marea Glaciaţie, au fost efecte urmând potopului şi rezultând din schimbările cataclismice globale în litosferă, hidrosferă şi atmosferă din timpul potopului. Fenomene ca Marele Canion din SUA s-ar putea să fi fost cauzate de un curs de apă ce a tăiat repede şi adânc în păturile moi de sediment depuse de apele potopului. Dacă acesta este o interpretare corectă a potopului, atunci fosilele sunt un martor permanent al distrugerii de către Dumnezeu a acelei prime creaţii.

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro

 

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/creatie-sau-evolutia/

MÂNTUIRE NI S-A DAT

11 JANUARY 2019   ADMIN

„Ce să fac ca să fiu mântuit?” (Faptele Apostolilor 16:30) este o întrebare fundamentală pentru omul care înțelege dintr-o dată că este pierdut. „A fi salvat” rezumă adesea toată nevoia unui suflet și, în egală măsură, tot ceea ce Evanghelia Domnului Isus îi oferă. Mântuirea implică iertarea lui Dumnezeu, îndreptățirea față de Dumnezeu, răscumpărarea de la Dumnezeu și împăcarea cu Dumnezeu. De aceea se vorbește în Biblie de „o mântuire așa de mare” (Evrei 2:3), expresie care reunește diferite aspecte ale puternicei intervenții a lui Dumnezeu în favoarea omului.

Fiind vinovați, avem nevoie de iertare, fiind condamnați, ne trebuie îndreptățirea. Fiind robi, trebuie să fim răscumpărați, fiind vrăjmași, trebuie să fim împăcați și în sfârșit, dacă suntem pierduți, avem nevoie de mântuire. Da, mântuirea lui Dumnezeu este eliberarea de orice pericol care ar putea să ne amenințe în prezent sau în viitor.

Dacă Dumnezeu ne mântuiește astfel, El o face numai prin dragoste și prin har (Efeseni 2:5), spre a ne introduce în cele mai mari binecuvântări. Suntem salvați dintr-o stare detestabilă și chemați spre o stare fericită (2 Timotei 1:9).

A fi mântuit înseamnă a fi salvat din groapa pieirii, a fi înălțat până la tronul cerului, a fi scăpat de mânia viitoare, a fi eliberat de sub blestemul păcatului și capabil să guști din dragostea lui Dumnezeu. Hristos Domnul le dăruiește păcătoșilor toate aceste lucruri.

Cum? Două condiții sunt puse de către Evanghelie: păcătosul să se pocăiască de păcatele lui și apoi să creadă că Domnul Isus este singurul Mântuitor venit de la Dumnezeu. Nimic altceva! Faptele noastre nu rezolvă problema mântuirii pentru că ele sunt fapte firii pământești și tocmai pe acestea le condamnă Dumnezeu. Aurul, argintul sau pietrele noastre scumpe n-au nicio trecere când vorbim de mântuirea sufletului. Vinovăția noastră nu poate fi acoperită cu bani. Singurul mijloc de mântuire este jertfa supremă, sacrificiul fără de vină al Aceluia care a fost Mielul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos.

Dacă este așa, atunci renunță la păcat și întoarce-te numai spre Hristos, pentru mântuirea ta. Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria, care a suferit în vremea lui Pilat din Pont, a fost răstignit, a murit, a fost îngropat și a înviat a treia zi, pentru a-i mântui pe cei păcătoși. Iată de ce a venit El în lume.

„A Lui, care ne iubește, care ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său și a făcut din noi o împărăție și preoți pentru Dumnezeu, Tatăl Său: a Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin” (Apocalipsa 1:5,6).

Pastor Ioan Cocîrțeu

http://www.baptist-tm.ro/mantuire-ni-s-a-dat/

Conferința anuală Istoria Binecuvântării Valea Drăganului: 5 – 9 August 2019

Dragi prieteni,

prin îndurarea Domnului, am intrat într-un an nou.

Vă doresc tuturor înțelepciunea care să vă ajute să vă faceți timp ca, în răcoarea zilei, să-L întâlniți pe Creatorul și Mântuitorul în spațiul sacrul al revelării de Sine, în grădina în care El și-a lăsat urmele pașilor și mireasma. 

M-am gândit de multe ori la afirmația Domnului Isus: „Omul nu trăiește numai cu pâine, ci cu orice Cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”(Matei 4:4, s.n.) Oare cum arată „Cuvântul” care iese din gura lui Dumnezeu? Să fie oare vorba de Ioan 3:16 sau de Evanghelia ca întreg? Cred că Dumnezeu ne-a vorbit prin cărți din Scriptură. De aceea, de peste 25 de ani, în programul Istoria Binecuvântării luăm carte după carte, ca să ne bucurăm de înțelegerea corectă a adevărului.

După ce în Pasul exegetic al programului am parcurs cele 216 de cărți care constituie coloana vertebrală a Scripturii, începând cu anul trecut, am inițiat un nou tronson de drum, de data aceasta, legat de Pasul teologic al viziunii. Dacă în Pasul exegetic am urmărit dezvoltarea temei legată de relația omului cu Dumnezeu, în acest tronson de drum ne interesează cunoașterea căilor Domnului, prin aprofundarea doctrinelor majore ale Scripturii.

Anul trecut am zăbovit lângă tema Hristos și Mântuirea, studiind împreună cărțile Galateni, Ioan și Filipeni. Anul acesta pornim la drum pe cărarea trasată de cărțile Exod, Hagai, Zaharia și Efeseni, în dorința de a înțelege și de a aprofunda tema Hristos și Casa Domnului. Într-un mail viitor voi încerca să detaliez mai mult principiile care guvernează acest nou tronson de drum.

O urare de an nou: 

„Orice ar veni, să nu ne despărțim de Domnul Isus! 

Și vorba rostită de Filip în ultimele lui zile: 

„Mai bine mor, decât să trăiesc, dacă aș ști că L-aș putea necinsti pe Domnul Isus!”

11 Ianuarie 2019

Beniamin Fărăgău

Noutăți

De curând am retipărit comentariul pe Exod și am dori să retipărim comentariul pe 1 Corinteni, stocul fiind epuizat de multă vreme. 

Avem în procesul de editare comentariul pe Zaharia.

Rugați-vă pentru comentariul pe Hagai.

Dacă doriți să susțineți lucrarea noastră, un mod ar putea fi direcționând 2% din impozitul deja plătit în anul 2018.

Puteți descărca formularele de AICI

La conferința din vara aceasta – dacă ne ține Domnul – vom aborda tema Profeției biblice, aplicată pe cartea Zaharia. 

Ca să vă încurajez să începeți s-o citiți, v-aș lăsa cu gândul unui exeget; În comentariul său pe Zaharia, Leupold afirmă că finalul vorbirii profetice pare mai degrabă o glorioasă și bogată revărsare de revelație din partea lui Dumnezeu:

  „Aceasta este dovada faptului că profeția nu suferă de o moarte lentă și graduală, ce s-ar datora stingerii darului Duhului. Dumnezeu a găsit cu cale ca vorbirea profetică din Vechiul Testament „să moară” cu o izbucnire în forță a aceleiași flăcări cu care a început. Căci profeția, deși are o componentă umană și este pronunțată de agenți umani, ea este totuși lucrarea Duhului Sfânt al lui Dumnezeu..”

CĂRŢI E-BOOK

 

Vă punem la dispoziţie cărţi E-book, pe platformele Apple şi Google

   

Lista cu toate cărţile disponibile o găsiţi AICI

---

Vă aşteptăm comenzile pe site, sau la tel: 0751 172942 – Anca Mariş

Program cu publicul:

 

Luni-Vineri: între 9:00 – 16:00

Sâmbătă & Duminică: Închis

http://www.ib-ro.org/home

Învață când trebuie să stai și când trebuie să mergi

Devoțional, Editoriale, Meditaţii

 Cosmin Frișan  11-01-2019

„De ce nu renunți?”, a fost întrebare adresată unuia dintre frații de la întâlnirea noastră săptămânală de rugăciune. Timp de câteva săptămâni m-am tot rugat pentru situația dificilă de la locul de muncă. Mai multe incidente frustrante, care îl implică pe șeful meu, au creat o stare nu prea plăcută pentru echipa noastră. Doi colegi au depus plângeri împotriva lui, intensificând astfel moralul scăzut și disperarea.

Câțiva membri ai echipei au luat în calcul chiar și demisia, iar alții transferul la un alt departament. Instabilitatea și haosul au dus la o serie de comentarii inadecvate și acuzații grave. „Cât timp să mai tot îndur?”

În timpul întâlnirii săptămânale de rugăciune, discuția avută cu frații mi-a oferit confort și răbdare, am fost și eu tentat, la un moment dat, să renunț la serviciu.

A fost o „problemă” însă, în urmă cu trei ani Dumnezeu m-a chemat la lucru aici, și încă nu a terminat cu mine.

Când Isaac s-a confruntat cu acea foamete mare, sunt sigur că și el a fost flămând și poate chiar i-a fost frică de ce va urma. Ar fi putut și el să se fi ridicat, să se fi revoltat, să își ia bagajele și să plece în Egipt, acolo unde era bogăție și mâncare din abundență. La fel cum și tatăl său a făcut,

„A venit însă o foamete în ţară, şi Avram s-a coborât în Egipt ca să locuiască pentru câtăva vreme acolo, căci era mare foamete în ţară.”

(Geneza 12:10)

Însă Dumnezeu nu i-a dat voie lui Isaac și l-a instruit să rămână. El i-a spus să trăiască în Gerar, ca străin, promițându-i totodată, că El va fi cu el și îl va binecuvânta.

Există momente când Dumnezeu ne spune să ne îndepărtăm de circumstanțele provocatoare ale vieții de zi cu zi, totuși, de multe ori El ne poate spune și să rămânem acolo unde suntem, chiar în situațiile dificile.

Trebuie să căutăm să înțelegem voia lui Dumnezeu atunci când ne confruntăm cu momente și situații neplăcute.

Pentru mine a devenit clar că Dumnezeu nu a vrut să plec nicăieri, că trebuie să rămân la locul de muncă, chiar și așa, într-o situație mai delicată.

Ca răspuns la rugăciunea mea, El mi-a vorbit prin cuvântul Său din Isaia,

„Nu te teme de nimic, căci Eu te izbăvesc, te chem pe nume: eşti al Meu. Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde şi flacăra nu te va aprinde.’’

(Isaia 43:1-2)

Nu după mult timp, situația din departamentul nostru s-a schimbat radical. Atunci am înțeles exact că dacă îi permitem lui Dumnezeu să lucreze cu noi și prin noi, are planuri mari, uneori neînțelese de noi.

Atunci mi-a venit în minte un alt verset:

„Mai era sămânţă în grânare? Nici via, nici smochinul, nici rodiul, nici măslinul n-au mai adus nimic. Dar, din ziua aceasta, Îmi voi da binecuvântarea Mea.”

(Hagai 2:19)

Anne Ferrell Tata|CBN Devotions

https://www.stiricrestine.ro/2019/01/11/invata-cand-trebuie-sa-stai-si-cand-trebuie-sa-merg

Jurnal de Rugăciune: Planuri pentru anul 2019

Jurnal de Rugăciune săptămâna Wycliffe România. Acestea sunt motivele pentru perioada 10-16 ianuarie 2019. Vă rugăm să vă notați în agenda dvs de rugăciune și aceste motive importante pentru înaintarea Împărăției Evangheliei!

Atelierul pe domeniul resurse umane: Germania Săptămâna viitoare Maria Dubei va participa la un atelier pe domeniul resurselor umane, care va avea loc în Germania. Rugați-vă pentru Maria, pentru protecție pe drum și timpul ei acolo, pentru întâlnirile și relațiile pe care le va avea cu alți reprezentanți din diferite organizații globale care lucrează împreună în lucrarea de traducere a Bibliei. Rugați-vă pentru o comunicare bună și discuții care să fie folositoare pentru lucrarea cu personalul care slujește în traducerea Bibliei local și global. Planuri pentru anul 2019 Rugați-vă ca Domnul să călăuzească echipa Wycliffe România în planificarea lucrărilor pentru anul acesta. Rugați-vă ca deciziile care se vor lua să fie în concordanță cu planul pe care Dumnezeu l-a pregătit deja pentru noi și pentru avansarea Împărăției Lui prin lucrarea de traducere a Bibliei. Rugați-vă ca Dumnezeu să deschidă oportunități potrivite și să trimită resursele necesare. Proiectul Traducerea Bibliei pentru Surzii din România (TBSR) Prima fază a proiectului TBSR se va încheia în septembrie anul acesta. Pentru această fază au fost alocate 32 de pasaje biblice pentru a fi traduse în limbajul semnelor românesc. Rugați-vă ca traducerea tuturor acestor pasaje să fie finalizată în timpul care a fost planificat. Rugați-vă pentru echipa de traducere, pentru inspirație și înțelepciune. Rugați-vă ca Dumnezeu să le dea pricepere ca să realizeze o traducere clară și naturală, astfel încât mesajul Scripturii să fie înțeles și să atingă inimile oamenilor din comunitățile de Surzi din România. Tranziția în conducerea Alianței Globale Wycliffe: Global În septembrie 2020, mandatul lui Kirk Franklin, în calitate de Director Executiv al Alianței Globale Wycliffe, se va încheia. Alianța sărbătorește bunătatea lui Dumnezeu expusă prin conducerea vizionară a lui Kirk începând cu anul 2008. Un comitet pentru căutarea noului Director Executiv supraveghează procesul de nominalizare și selecție. Schimbarea conducerii într-o organizație înseamnă tranziții. Rugați-vă pentru Alianță pe măsură ce trece prin această schimbare semnificativă a conducerii, până în septembrie 2020, când noul Director Executiv va intra în funcție. Alăturați-vă organizațiilor Alianței din întreaga lume în rugăciune pe măsură ce procesul de selecție și tranziție progresează. Găsirea de noi roluri: Global Mulți traducători experimentați și personal administrativ trebuie să lucreze de acasă din motive familiale sau pentru că se apropie de pensionare. Ei ar dori să găsească roluri adecvate pentru a-și folosi abilitățile și experiența. Pe măsură ce iau diferite responsabilități, rugați-vă să se adapteze rapid la medii de lucru noi. Rugați-vă pentru înțelepciune pentru ca supervizorii să știe cum să utilizeze cel mai bine aptitudinile acestor oameni experimentați în activități esențiale. Rugați-vă pentru vieți transformate: Asia Traducătorii fac progrese bune într-o limbă vorbită de un popor asuprit în Asia. Traducătorul principal este un refugiat care lucrează în Europa, fiind nevoit să se mute. Porțiuni din Vechiul Testament și din Noul Testament sunt disponibile în format audio. Aduceți mulțumiri că filmul ISUS a fost înregistrat recent în acea limbă. Cereți-I lui Dumnezeu să transforme multe vieți, pe măsură ce filmul este prezentat în lunile următoare. Actualul lider al echipei se apropie de vârsta de pensionare. Rugați-vă ca Dumnezeu să-i aducă un înlocuitor capabil exact la momentul potrivit…………. Sursa: Wycliffe România https://www.stiricrestine.ro/2019/01/11/jurnal-de-rugaciune-planuri-pentru-anul-2019

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis împotriva familiei Wunderlich

 Augustinov Gabriela  11-01-2019 

Joi, 10 ianuarie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului și-a anunțat hotărârea în cazul Wunderlich împotriva Germaniei. Hotărârea stabilește că acțiunile autorităților germane nu încalcă drepturile fundamentale ale familiei Wunderlich.

„Suntem extrem de dezamăgiți de această hotărâre a Curții. Curtea Europeană ignoră în acest moment drepturile părinților din întreaga Europă de a-și crește copiii fără intervenția disproporționată din partea statului. Petra și Dirk Wunderlich au vrut pur și simplu să-și educe copiii în conformitate cu convingerile lor și au considerat că mediul de acasă este cel mai potrivit pentru aceasta. Copiii merită acest fel de îngrijire iubitoare din partea părinților lor. În acest moment, îi consiliem pe părinții Wunderlich în legătură cu opțiunile lor, și luăm în considerare să ducem acest caz și înaintea celei mai înalte Camere a Curții Europene a Drepturilor Omului”, a declarat Robert Clarke, directorul ADF pentru Apărarea Libertății în Europa și consilierul principal al familiei Wunderlich.

Interdicția privind homeschooling în Germania

În august 2013, mai mult de 30 de ofițeri de poliție și asistenți sociali au luat cu asalt casa familiei Wunderlich. Autoritățile au luat copiii într-un mod brutal de la părinții lor și din casa lor, lăsând familia traumatizată. Copiii au fost în cele din urmă redați părinților lor, însă statutul lor juridic este încă neclar, deoarece Germania este una din țările europene care penalizează familiile care vor să își educe copiii acasă.

După ce instanțele din Germania au hotărât în favoarea guvernului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a convenit să preia cazul în august 2016. Acum, Curtea s-a pronunțat împotriva familiei germane, ignorând dreptul lor la viață privată de familie. Acest lucru lasă familiei posibilitatea de a introduce cazul la Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului, cea mai înaltă funcție a Curții.

Încălcarea dreptului la viața de familie

„Este o zi descurajatoare pentru familia noastră și pentru multe familii afectate de acest lucru în Germania. După ani de lupte legale, situația rămâne extrem de frustrantă pentru noi și pentru copiii noștri. Este supărător faptul că Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu a recunoscut nedreptățile pe care le-am suferit din partea autorităților germane”, a declarat Dirk Wunderlich, tatăl copiilor.

„Această hotărâre ignoră faptul că politica Germană privind homeschooling violează drepturile părinților de a decide asupra educației copiilor lor. Este alarmant să vedem că acest lucru nu a fost recunoscut de cea mai influentă instanță pentru drepturile omului din Europa. Această decizie este un pas în direcția greșită și ar trebui să îngirjoreze orice persoană care este interesată de libertate”, a declarat Paul Coleman, directorul executiv al ADF International.

„Această decizie este un obstacol uriaș, dar nu vom renunța la lupta pentru a proteja dreptul fundamental al părinților de a-și educa acasă copiii în Germania și în întreaga Europă”, a declarat Mike Donnelly, care a sprijinit de mult familia din punct de vedere legal. El este expert internațional în homeschooling și directorul departamentului pentru mobilizarea la nivel mondial al Asociației de Apărare Juridică pentru Homeschooling.

Sursa: ADF International

https://www.stiricrestine.ro/2019/01/11/curtea-europeana-a-drepturilor-omului-a-decis-impotriva-familie

China interzice una dintre cele Zece Porunci

 10.01.2019  |    Mapamond Crestin

Un grup de oficiali chinezi au intrat într-o biserică în ultimele săptămâni și au ordonat îndepărtarea primei porunci din cele Zece Porunci. Acesta este încă un exemplu de represiune asupra creștinilor din China.

Spre deosebire de cazurile anterioare de persecuție, acest incident a avut loc într-o biserică aprobată de guvern și nu într-o congregație ilegală, neînregistrată.

Potrivit lui Bitter Winter, care monitorizează persecuția din țară, aproximativ 30 de oficiali guvernamentali din „echipa de inspecție a patrulelor” au participat la examinarea bisericii. Un „oficial a inspectat bine biserica, s-a oprit în fața amvonului și a arătat spre plăcuța cu cele Zece Porunci agățată pe perete”, a raportat Bitter Winter.

„Acea plăcuță trebuie dată jos și aruncată”, a spus oficialul. Porunca considerată a nu fi în conformitate cu „politica națiunii” e prima poruncă: „Să nu aveți alți dumnezei înafară de Mine.”

Când liderii bisericii au protestat, oficialul guvernamental a răspuns că președintele Xi Jinping „se opune acestei declarații”. „Cine îndrăznește să nu fie de acord cu el? Dacă cineva nu este de acord, înseamnă că nu este de acord cu țara în care locuiește”, a spus oficialul, potrivit lui Bitter Winter. El a mai adăugat: „Aceasta este o politică națională. Ar trebui să aveți o înțelegere clară a situației. Nu vă opuneți guvernului.”

Membrii bisericii au fost nevoiți să înlăture prima poruncă de pe plăcuță.

„Acest lucru este greșit”, a spus un membru al bisericii. „Ei modifică cuvintele lui Dumnezeu! Se împotrivesc Domnului”.

Acest caz nu este unul izolat, bisericile fiind deseori ținta guvernului. În luna august a anului trecut, mai multe cruci au fost date jos de pe biserici.

„În China, practicarea credinței este foarte dificilă”, a declarat un membru al bisericii lui Bitter Winter. Altă persoană a spus: „Ei încearcă să ne facă să renunțăm la credința noastră și să-L trădăm pe Dumnezeu”.

Potrivit paginii Voice of America, toate crezurile religioase trebuie să fie subordonate guvernului. „Cu alte cuvinte, cetățenii religioși trebuie să se închine mai întâi Partidului Comunist – doar după se pot închina Dumnezeului lor”, a scris Jiang Tao.

https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/9957-china-interzice-una-dintre-cele-zece-porunci

Primii bebeluși modificați genetic în China

 08.01.2019  |    Mapamond Crestin

China a ordonat deschiderea unei anchete pentru a verifica afirmaţiile unui om de ştiinţă chinez care a anunţat că a creat primii bebeluşi modificaţi genetic din lume, un act descris de numeroşi cercetători drept „o nebunie”, informează AFP.

He Jiankui, profesor la o universitate din Shenzhen, în sudul Chinei, a anunţat într-un videoclip difuzat luni pe platforma YouTube naşterea „în urmă cu câteva săptămâni” a două gemene al căror ADN a fost modificat pentru ca acestea să nu poată fi infectate cu HIV.

„Am solicitat autorităţilor sanitare din provincia Guangdong să deschidă imediat o anchetă amănunţită pentru a stabili faptele”, a declarat luni seara Comisia Naţională de Sănătate, adăugând că acordă o mare importanţă cazului.

Anunţul lui Jiankui a stârnit un val de critici în comunitatea ştiinţifică internaţională, inclusiv în cadrul instituţiei cercetătorului, Universitatea sudică de ştiinţă şi tehnologie, care l-a condamnat şi s-a declarat profund şocată de afirmaţiile cercetătorului.

Profesorul, care a studiat la universitatea americană Stanford iar în prezent lucrează într-un laborator specializat în studiul genomului din Shenzen, a declarat că ADN-ul gemenelor a fost modificat cu ajutorul CRISPR-Cas9, o tehnologie care permite ştergerea şi înlocuirea părţilor nedorite ale genomului.

Gemenele, denumite „Lulu” şi „Nana”, s-au născut în urma fertilizării in vitro, din embrioni modificaţi înainte de implantarea lor în uterul mamei.

Această auto-proclamată premieră medicală nu a fost verificată independent, deoarece rezultatele echipei chineze nu au fost publicate într-o publicaţie ştiinţifică.

Peste 100 de oameni de ştiinţă chinezi, în special biologi şi medici, au condamnat într-un comunicat anunţul lui Jiankui, pe care l-au catalogat drept o „nebunie” care dă „o mare lovitură reputaţiei globale şi dezvoltării cercetării biomedicale în China”.

Sursă: Agerpres

Sursa: https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/9950-primii-bebelusi-modificati-genetic-in-china

42 de milioane de copii au fost avortați în 2018

 Mapamond Crestin

Avorturile au fost principala cauză a decesurilor în anul 2018, potrivit LifeNews.

Worldometers a relatat că anul trecut au avut loc aproximativ 42 de milioane de avorturi în întreaga lume.

Cele 42 de milioane de avorturi nu sunt incluse în lista oficială a decesurilor în lume, care a fost de 59 de milioane anul trecut. Dacă includem și numărul avorturilor, numărul persoanelor moarte ajunge la 101 milioane, potrivit CBN.

„Știința a demonstrat că viața începe odată cu feritilizarea. Viața ar trebui protejată din prima zi de la concepție” transmit organizatorii Marșului pentru Viață din Washington D.C. „Aceasta este motivu principal al luptei noastre împotriva avortului, iar viziunea noastră este să trăim într-o lume în care frumusețea, demnitatea și unicitatea vieții umane sunt prețuite și protejate”.

Sursă: Christian Headlines

Sursa: https://alfaomega.tv/stiri/mapamond-crestin/9936-42-de-milioane-de-copii-au-fost-avortati-in-2018