MITUL LIBEREI VOINŢE – Walter Chantry.

download

MITUL LIBEREI VOINŢE – Walter Chantry

soteorologie

MAJORITATEA OAMENILOR spun că cred în „liberul arbitru”. Ai vreo idee ce înseamnă aceasta? Cred că se poate găsi multă superstiţie pe acest subiect. Voinţa este salutată ca marea putere a sufletului uman care este în mod complet liberă de a ne direcţiona vieţile noastre. Însă din ce este ea liberă? Şi care este puterea ei?

MITUL LIBERTĂŢII CIRCUMSTANŢIALE

Nimeni nu neagă faptul că omul are o voinţă – adică, o aptitudine de a alege ceea ce vrea să spună, să facă şi să gândească. Ai reflectat vreodată la compătimitoarea slăbiciune a propriei tale voinţe? Deşi ai abilitatea de a face o decizie, nu ai puterea de a-ţi îndeplini scopul. Voinţa poate sfătui asupra unui curs de acţiune, însă voinţa nu are puterea de a executa intenţia sa.

Fraţii lui Iosif l-au urât pe el. Ei l-u vândut ca sclav, însă Dumnezeu s-a folosit de acţiunile lor pentru a-l face un conducător peste ei. Ei şi-au ales cursul de acţiune de a-l răni pe Iosif, însă Dumnezeu în puterea Sa a direcţionat evenimentele pentru binele lui Iosif. El a spus, „Cât despre voi, v-aţi gândit rău împotriva mea, însă Dumnezeu a schimbat răul în bine” (Geneza 50:20).

Şi oare cât de multe din deciziile tale sunt în mod mizerabil contracarate? Poţi alege să fi milionar, însă providenţa lui Dumnezeu probabil că o să prevină aceasta. AI putea decide să fi un scolastic, dar sănătatea şubredă, un cămin instabil, sau poate chiar lipsa de finanţe te-ar putea frustra. Tu alegi să mergi într-o excursie, dar un accident de automobil te-ar putea trimite în schimb la spital.

Prin a spune că voinţa ta este liberă, cu siguranţă că noi nu intenţionăm să determinăm care este cursul vieţii tale. Tu nu ai ales boala, durerea, războiul şi povara care ţi-a distrus fericirea. Tu nu ai ales să ai duşmani. Dacă voinţa omului este aşa de potentă, de ce nu ar putea alege să trăiască la nesfârşit? Dar trebuie să mori. Factorii majori care îţi ascut viaţa nu pot fi recunoscători voinţei tale. Tu nu ţi-ai selectat statutul tău social, culoarea, inteligenţa, etc.

Oricare reflectare sobră asupra experienţei tale va produce concluzia, „Inima omului se gândeşte pe ce cale să meargă, dar Domnul îi îndreaptă paşii” (Proverbe 16:9). Mai degrabă decât a ridica în slăvi voinţa umană, noi ar trebui cu smerenie să-l lăudăm pe Domnul al cărui scop este acela de a ne modela vieţile. Aşa cum mărturisea şi Ieremia, „Ştiu, Doamne, că soarta omului nu este în puterea lui; nici nu stă în puterea omului, când umblă, să-şi îndrepte paşii spre ţintă” (Ieremia 10:23).

Tu ai putea alege ceea ce vrei, şi poţi planifica ceea ce vei face, însă voinţa ta nu este liberă pentru a putea realiza ceva contrar scopului lui Dumnezeu. Şi nici nu ai puterea de a-ţi atinge ţelurile, ci doar ceea ce îţi dă voie Dumnezeu. Data viitoare când eşti aşa de îndrăgostit de propria ta voinţă, aminteşte-ţi despre pilda lui Isus despre omul bogat. Omul bogat a spus, „Iată ce VOI FACE: îmi VOI strica grânarele, şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate roadele şi toate bunătăţile mele… Dar Dumnezeu i-a zis: Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul” (Luca 12:18-21). El era liber să facă planuri însă nu era liber să le realizeze; la fel este şi cu tine.

MITUL LIBERTĂŢII ETICE

Libertatea voinţei este citată ca un factor important în facerea deciziilor MORALE. Despre voinţa omului s-a spus că este liberă de a alege între bine şi rău. Din nou însă trebuie să ne întrebăm de la ce este liber? Şi ce poate alege sau ar fi omul liber să aleagă?

Voinţa omului este puterea sa de a alege între alternative. Voinţa ta decide acţiunile tale dintr-un număr de opţiuni. Tu ai capacitatea de a-ţi direcţiona gândurile, cuvintele şi faptele. Deciziile tale nu sunt formate de o forţă exterioară, ci din tine însuţi. Nici un om nu este împins să acţioneze contrar voinţei lui, nici forţat să spună ceea ce nu vrea să spună. Voinţa ta îţi conduce acţiunile tale.

Aceasta nu înseamnă, totuşi, că puterea de a decide este liberă de orice influenţă. Tu faci alegeri bazate pe înţelegerea ta, pe sentimentele tale, pe ceea ce îţi place sau nu şi pe dorinţele tale. Cu alte cuvinte, voinţa ta nu este liberă de tine însuti! Alegerile tale sunt determinate de propriul tău caracter de bază. Voinţa nu este independentă de natura ta, ci sclavul ei. Alegerile tale nu îţi modelează caracterul, însă caracterul tău îţi conduce alegerile tale. Voinţa este chiar parţială faţă de ceea ce ştii, simţi, iubeşti şi doreşti. Tu alegi întotdeauna bazat fiind pe dispoziţia ta, conform condiţiei inimii tale.

Datorită acestui motiv voinţa ta NU ESTE liberă de a face bine. Voinţa ta este slujitorul inimii tale, iar inima ta este rea. „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ, şi că TOATE întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în FIECARE zi NUMAI spre rău” (Geneza 6:5). „Nu este NIMENI care să facă binele, nici unul măcar” (Romani 3:12). Nici o putere nu îl forţează pe om să păcătuiască contrar propriei sale voinţe, însă urmaşii lui Adam sunt aşa de răi încât ei vor alege întotdeauna răul.

Deciziile tale sunt modelate de înţelegerea ta, şi Biblia spune despre toţi oamenii că „inima lor fără pricepere s-a întunecat” (Romani 1:21). Omul poate fi neprihănit doar atunci când doreşte să aibă părtăşie cu Dumnezeu, însă „nu este NICI UNUL care să-l caute pe Dumnezeu” (Romani 3:11). Apetitele tale însetează după păcat şi astfel nu-l poţi alege pe Dumnezeu. A-l alege pe Dumnezeu este contrar naturii umane. Dacă alegi să-l asculţi pe Dumnezeu, aceasta ar fi rezultatul unei constrângeri exterioare. Însă tu eşti liberi să alegi şi de aici alegerea ta este robită propriei tale naturi rele.

Dacă s-ar pune înaintea unui leu înfometat carne proaspătă şi salată mărunţită, acesta are alege carnea; aceasta este datorită naturii sale care îi dictează selecţia. La fel este şi cu omul. Voinţa omului este liberă de orice forţă externă, însă nu şi de înclinaţia naturii umane; aceasta este împotriva lui Dumnezeu. Puterea de decizie a omului este liberă să aleagă orice îi dictează inima umană; prin urmare nu există nici o posibilitate ca un om să aleagă ceea ce-i place lui Dumnezeu fără de lucrarea anterioară a harului divin.

Ceea ce înţeleg majoritatea oamenilor prin voinţă liberă este ideea că omul este prin natura sa neutru şi că prin urmare este capabil să aleagă ori răul ori binele. Aceasta pur şi simplu nu este adevărat. Voinţa umană şi întreaga natură umană este aplecată DOAR spre rău în mod CONTINUU. Ieremia întreba, „Poate etiopianul să-şi schimbe pielea, sau un leopard petele sale? Atunci aţi putea voi să faceţi binele, voi care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13:23). Aceasta este imposibil, este contrar naturii. Astfel oamenii au nevoie disperată de transformarea supranaturală a naturilor lor, altfel voinţele lor sunt robite în alegerea răului.

În ciuda marii slăvi care este acordată „liberei voinţe”, am văzut că voinţa omului nu este liberă să aleagă un curs care este contrar scopurilor lui Dumnezeu şi nici nu este liberă de a acţiona contrar propriei sale naturi morale. Voinţa ta nu determină evenimentele vieţii tale şi nici circumstanţele acesteia. Alegerile etice nu sunt formate de o minte neutră ci sunt întotdeauna dictate de compensaţia personalităţii tale.

MITUL LIBERTĂŢII SPIRITUALE

Cu toate acestea mulţi afirmă faptul că voinţa umană face alegerile ultime ale vieţii sau ale morţii spirituale. Ei spun că aici voinţa este total liberă de a alege viaţa veşnică oferită în Isus Hristos sau să o respingă. Se spune că Dumnezeu va da o inimă nouă la toţi aceia care aleg prin puterea propriei lor voinţe libere de a-l primi pe Isus Hristos.

Nu se poate pune la îndoială faptul că primirea lui Isus Hristos este un act al voinţei umane. Aceasta este adesea numită „credinţă”. Însă cum ajung oamenii să-l primească în mod voit pe Domnul? De obicei se răspunde cam aşa, „Prin putere propriei lor voinţe libere”. Dar cum se poate aceasta? Isus este un PROFET. A-l primi pe EL înseamnă a crede tot ceea ce spune EL. În Ioan 8:41-45 Isus a clarificat faptul că ai fost născut din satan. Acest tată rău urăşte adevărul şi a acordat aceeaşi înclinaţie în inima ta prin natură. De aici Isus a spus, „Pentru că vă spun adevărul nu mă credeţi”. Cum sare voinţa omului din el pentru a alege să creadă ceea ce de fapt mintea umană urăşte şi neagă?

Mai departe, a-l primi pe Isus înseamnă să-l îmbrăţişezi pe el ca PREOT – adică să te foloseşti şi să depinzi de El pentru a urma pacea cu Dumnezeu prin jertfă şi mijlocire. Pavel spune că mintea cu care am fost născuţi este ostilă faţă de Dumnezeu (Romani 8:7). Cum ar putea ca mintea să scape de influenţa naturii umane care a fost născută cu o duşmănie violentă faţă de Dumnezeu? Ar fi o nebunie pentru voinţă să aleagă pacea când de fapt fiecare os şi fiecare picătură de sânge strigă în rebeliune.

Apoi, primirea lui Isus înseamnă şi acceptarea Lui ca REGE. Aceasta înseamnă a alegă să asculţi de fiecare poruncă a Sa, a mărturisi dreptul Lui de conducere şi a te închina înaintea tronului Său. Însă mintea umană, emoţiile şi dorinţele strigă, „Nu vrem ca omul acesta să împărăţească peste noi” (Luca 19:14). Dacă întreaga mea fiinţă urăşte adevărul Său şi urăşte pacea cu Dumnezeu, cum ar putea voinţa mea să fie responsabilă pentru primirea lui Isus? Cum ar putea un astfel de păcătos să aibă credinţă?

Nu voinţei omului ci HARULUI lui Dumnezeu trebuie să îi fim mulţumitori pentru că a dat unui păcătos o inimă nouă. Dacă nu schimbă Dumnezeu inima, să creeze un nou spirit de pace, adevăr şi supunere, omul nu va alege să-l primească pe Isus Hristos şi viaţa veşnică în El. Trebuie să i se dea o inimă nouă pentru ca omul să creadă, altfel voinţa umană este robită în disperare naturii rele umane chiar şi în ceea ce priveşte conversia. Isus a spus: „Nu te mira că ţi-am spus că TREBUIE să te naşti din nou” (Ioan 3:7). Dacă nu eşti, nu vei vedea niciodată Împărăţia Sa.

Citeşte Ioan 1:12 şi 13. Acesta spune că cei care cred în Isus au fost „născuţi nu din voia unui om ci din Dumnezeu”. Din moment ce voinţa ta nu este responsabilă de venirea ta în această lume, ea nu este responsabilă de noua ta naştere. Creatorul tău trebuie să-i mulţumeşti pentru viaţa ta, căci dacă este cineva în Hristos, el este o creaţie nouă (2 Corinteni 5:17). Cine a ales vreodată să fie creat? Atunci când Lazăr a înviat din morţi, el a putut apoi să aleagă să răspundă chemării lui Hristos, însă el nu a putut să aleagă să vină la viaţă. Astfel spune Pavel în Efeseni 2:5, „Măcar că eram noi morţi în păcatele noastre, [Dumnezeu] ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos: prin har aţi fost mântuiţi.” Credinţa este primul act al unei voinţe făcute noi prin Duhul Sfânt. Primirea Duhul Sfânt este un act al unui om aşa cum este şi răsuflatul, însă Dumnezeu trebuie să dea viaţă mai întâi.

Nu este de mirarea că Martin Luther a scris cartea intitulată The Bondage of the Will [Robia voinţei], pe care el le-a considerat a fi una dintre cele mai importante tratate ale sale. Voinţa este în lanţurile unei naturi umane rele. Tu care înalţi în slăvi voinţa liberă ca o mare forţă ajungi la un tavan al mândriei. Omul, în calitate de om căzut în păcat, este absolut de neajutorat şi disperat. Voinţa omului nu oferă nici o speranţă. A fost voinţa cea care a ales fructul interzis care ne-a adus la mizerie. Doar puternicul har al lui Dumnezeu oferă eliberare. Aruncă-te asupra milei lui Dumnezeu pentru mântuire. Cere Duhului Harului să creeze un nou spirit în tine.

Despre autor

Walter Chanty s-a năsut în 1938 la Norristown, Pennsylvania, a fost crescut în Biserica Prezbiteriană; a obţinut titlul de B.A. în Istorie de la Colegiul Dickinson, din Carlisle în 1960 şi titlul de B.D. de la Seminarul Teologic Westminster, în 1963, moment în care era pastor al Bisericii Baptiste Harul din Carlisle. Este căsătorit şi are trei copii.

http://www.voxdeibaptist.org/the_myth_of_free_will_Chantry_trd.htm

ROMA

 

download

ROMA. Fondată în mod tradiţional în 753 î.Cr. pe cele şapte coline ale sale (malurile abrupte care s-au format în locul în care câmpia latină se prelungeşte înspre valea Tibrului la prima traversare a acestuia de la gura râului), Roma, după cum au arătat excavaţiile, a fost original un loc de întâlnire şi un loc de formare a unei naţiuni, mai degrabă decât căminul unui popor preexistent. Procesul de sporire, stimulat într-o fază timpurie de necesităţile strategice ale statelor etrusce la N şi S, a luat avânt şi printr-o metodă de încetăţenire unică în antichitate. Roma şi-a atras oameni şi idei din toată regiunea Mediteranei, până când, la 1000 de ani de la înfiinţarea ei ea a incorporat aproape fiecare comunitate civilizată de la Britania şi până în Arabia. Roma era cosmopolită şi toată lumea era romană. Totuşi, chiar această expansiune a distrus unicitatea cetăţii, şi strategica centralitate care a dictat creşterea ei a fost pierdută odată cu deschiderea Dunării şi Rinului, acestea făcând din Roma în Evul Mediu ceva mai mult decât un oraş provincial al Italiei.

În vremurile nou-testamentale Roma era în floarea creşterii. Clădiri supraetajate găzduiau o plebe al cărei număr se ridica la peste un milion, atrasă din toate colţurile. Aristocraţia, devenind tot atât de internaţională prin favorurile domestice ale cezarilor cheltuia profiturile de la trei continente pe vile suburbane şi domenii la ţară. Cezarii înşişi au înfrumuseţat centrul cetăţii cu o serie de clădiri publice neegalate în nici o altă capitală. Aceeaşi concentraţie de bogăţie a pus la dispoziţia uriaşelor mase subsidii economice şi distracţii. Ea a atras de asemenea talente literare şi artistice din locuri străine. În calitate de sediu al senatului şi al administraţiei cezariene, Roma a menţinut contact cu toatel celelalte state din regiunea mediteraneană, iar traficul cu produse de mâncare şi de lux a fortificat aceste legături.

I.Roma în gândirea nou-testamentală

Deseori cartea Faptele Apostolilor a fost considerată o odisee apostolică dintre Ierusalim şi Roma, acestea fiind simbolurile evreilor şi ale Neamurilor. Celălalt pol, opus Ierusalimului, este menţionat ca şi „marginile pământului” (Faptele Apostolilor 1:8), şi, deşi naraţiunea indică clar spre Roma, nu se pune mare accent pe faptul acesta. Atenţia se concentrează pe lupta legală dintre Pavel şi oponenţii săi iudaici, şi drumul spre Roma serveşte ca o hotărâre a acestei lupte, culminând cu denunţarea de către Pavel a iudeilor, şi predicarea lui nestingherită în faţa Neamurilor. Tema cărţii pare să fie eliberarea Evangheliei de matricea iudaică, şi Roma furnizează un punct terminal foarte clar în acest proces.

În Apocalipsa, cu toate acestea, Roma dobândeşte o semnificaţie vădit sinistră. „Cetatea cea mare, care are stăpânire peste împăraţii pământului” (Apocalipsa 17:18), aşezată pe şapte munţi (v. 9), şi pe „ape” care de fapt sunt „noroade, gloate, neamuri, şi limbi” (v. 15), este negreşit capitala imperială. Vizionarul care a scris din Asia Mică, cel mai mare centru de comerţ de lux în antichitate, descoperă sentimentele celor care au suferit în timpul coexistenţei cu Roma. El dispreţuieşte faimosul compromis cu „împăraţii pământului” care „au curvit cu ea” (Apocalipsa 18:9), şi enumeră marfa somptuoasă (v. 12-13) a „negustorilor pământului” care „s-au îmbogăţit prin risipa desfătării ei” (v. 3). El stigmatizează strălucirea artistică a cetăţii (v. 22). Cât de împrăştiată a fost această ură nu ştim. În cazul acesta motivul este simplu. Roma deja a băut „sângele martirilor lui Isus” (Apocalipsa 17:6).

II,Originea creştinismului la Roma

Din conţinutul Noului Testament, nu este clar cum s-a stabilit cercul creştinilor în Roma şi nici dacă au alcătuit o biserică propriu-zisă. Nu există nici o referinţă neechivocă cu privire la vreo întâlnire sau activitate a bisericii ca atare, cu atât mai puţin sunt menţionaţi episcopi sau sacramente. Biserica din Roma pur şi simplu nu apare în documentele noastre. Trebuie afirmat că aceasta nu înseamnă că nu ea se formase încă. S-ar putea ca biserica să nu fi fost în strânsă legătură cu Pavel, în jurul căruia se orientează majoritatea informaţiilor noastre.

Prima legătură cunoscută a lui Pavel cu Roma a fost când el i-a întâlnit pe Acuila şi Priscila la Corint (Faptele Apostolilor 18:2). Ei părăsiseră oraşul ca rezultat al expulzării iudeilor de către Claudius. Deoarece nu se afirmă că ei erau deja creştini, întrebarea rămâne deschisă. Suetonius spune (Claudius, 25) că problema din Roma a fost cauzată de un anume Chrestus. Încât acest nume ar putea fi o variantă a lui Christus, s-a dezbătut deseori dacă creştinismul ajunsese deja în Roma. Suetonius, cu toate acestea, ştia despre creştinism, şi, chiar dacă a făcut o greşeală, agitaţia în legătură cu Christus ar putea fi cauzată de orice mişcare mesianică iudaică, şi nu în mod numai de creştini. Nu găsim nici o insinuare în Epistola către romani că ar fi existat vreun conflict între iudeii şi creştinii din Roma, iar când Pavel însuşi a ajuns la Roma comandanţii iudei au profesat o ignoranţă personală cu privire la sectă (Faptele Apostolilor 28:22). Aceasta nu numai că face improbabilă existenţa unei ciocniri, ci pune şi mai mult accent pe natura organizaţiei creştinilor la Roma, deoarece ştim că în această fază exista o comunitate considerabilă acolo.

Câţiva ani după ce i-a întâlnit pe Acuila şi Priscila, Pavel s-a hotărât că trebuie să „vadă şi Roma” (Faptele Apostolilor 19:21). Când a scris el epistola, la puţin timp după aceea, planul său a fost să-şi viziteze prietenii din oraş în drum spre Spania (Romani 15:24). Sunt numiţi o serie considerabilă dintre aceştia (cap. 16); au fost acolo „mulţi ani” (Romani 15:23), şi erau foarte cunoscuţi în cercurile creştine din străinătate (Romani 1:8). Referinţa lui Pavel la faptul că el „nu zideşte pe temelia pusă de altul” (Romani 15:20) nu se referă în mod necesar la situaţia din Roma; înseamnă numai că acesta este motivul pentru care el a petrecut atâta timp în lucrarea sa din străinătate (Romani 15:22-23); cu siguranţă, autoritatea pe care el o asumă în epistolă face ca alternativa unui alt conducător să fie puţin probabilă. Cea mai naturală supoziţie, din dovezile interne, este că Pavel scrie unui grup de persoane care se adunaseră în Roma de-alungul anilor şi care avuseseră o formă de legătură cu el în diversele biserici fondate de el. Un număr dintre ei sunt descrişi ca şi „neamurile” lui, alţii au lucrat cu el în trecut. El le prezintă pe o nouă venită (Romani 16:1). Cu toate că acestea sunt simple nume romane, trebuie să presupunem că ei sunt străini recent încetăţeniţi, sau cel puţin că majoritatea dintre ei nu sunt Romani, deoarece referinţele lui Pavel la guvern fac aluzie la venitul şi puterile de taxare în special asupra celor care nu erau romani (Romani 13:4,7). Cu toate că unii sunt iudei, grupul pare să aibe o viaţă aparte de comunitatea iudaică (cap. 12). Referinţa în cel puţin cinci cazuri la unităţi de căminuri (Romani 16:5, 10-11, 14-15) sugerează că aceasta poate să fi fost baza asociaţiei lor.

Când Pavel a ajuns în final la Roma cu mulţi ani mai târziu, îl întâlniseră pe drum „fraţii” (Faptele Apostolilor 28:15). Totuşi, ei nu mai apar din nou, nici în legătură cu afacerile lui Pavel cu autorităţile iudaice, şi nici, după cum spun documentele, în timpul întemniţării sale de doi ani. Cele şapte scrisori care se pare că aparţin acestei perioade conţin uneori saluturi de la „fraţi”, cu toate că se preocupă în primul rând de mesaje personale. Referinţa la predicatorii rivali (Filipeni 1:15) este cea mai apropiată dovadă din NT cu privire la o contribuţie ne-paulină la creştinătatea romană. Pe de altă parte, supoziţia existenţei unei biserici organizate de Pavel în mod independent, ar putea să explice caracterul amorf al creştinătăţii romane în scrierile lui.

III. A fost Petru vreodată la Roma?

Există o tradiţie care datează de la sfârşitul secolului al 2-lea d.Cr. conform căreia Petru a lucrat în Roma şi a murit acolo ca martir, şi în secolul al 4-lea s-a susţinut că el a fost primul episcop al bisericii romane. Aceste tradiţii nu au fost niciodată dezbătute în antichitate şi nu sunt inconsecvenţe cu datele existente în Noul Testament. Pe de altă parte, nici o afirmaţie din Noul Testament nu le sprijină în mod pozitiv. Majoritatea cercetătorilor Bibliei presupun că „Babilonul” (1 Petru 5:13) este o desemnare criptică pentru Roma, însă, cu toate că există paralele pentru aceasta în literatura apocaliptică, este greu să ne dăm seama de ce era nevoie de discreţie în scrisoare, şi de asemenea, pe cine ar fi putut să amăgească o astfel de modificare, când semnificaţia era atât de limpede pentru un cerc atât de mare de cititori. Aşa-numita Prima epistolă a lui Clement, scrisă când amintirea apostolilor mai era era încă proaspătă în mintea membrilor bisericii din Roma care mai trăiau, se referă atât la Petru cât şi la Pavel folosind termeni care implică faptul că amândoi au murit acolo ca şi martiri. Realitatea supărătoare că acest fapt nu este afirmat în mod pozitiv poate, bineînţeles, să însemne pur şi simplu că era ceva de la sine înţeles. Din ne vine informaţia că existau „trofee” cu Petru pe dealul Vaticanului şi cu Pavel pe drumul către Ostia. Plecând de la premisa că acestea erau morminte, cele două biserici care poartă numele apostolilor au fost ridicate deasupra lor mai târziu. Excavaţiile de la Vatican au descoperit un monument care ar putea la fel de bine să fie „trofeul” din secolul al 2-lea cu privire la Petru. Este asociat cu un loc de îngropare care era folosit pe la sfârşitul primului secol.

Încă ne lipseşte orice urmă pozitivă referitor la prezenţa lui Petru în Roma. Excavaţiile întăresc tradiţia literară, bineînţeles, şi în absenţa altor dovezi trebuie să acceptăm posibilitatea distinctă că Petru a murit la Roma. Faptul că el a fondat biserica de acolo şi că a condus-o pentru o perioadă de vreme se bucură de şi mai puţin sprijin în tradiţie, şi este confruntat cu obstacolul aproape insurmontabil al tăcerii epistolelor pauline.

Tradiţia martirajului apostolilor este sprijinită de o ocazie funestă a masacrului din anul 64 d.Cr. (*NERO). Scrierile lui Tacitus (Analele 15.44) şi nota mai scurtă a lui Suetonius (Nero 16) ne furnizează numeroase detalii surprinzătoare despre comunitatea creştină din Roma. Numărul membrilor ei este descris ca fiind foarte mare. Legătura lor cu Isus este înţeleasă foarte clar, şi totuşi ea se deosebeşte de iudaism. Este obiectivul unor sentimente generale de teamă şi dezgust, pentru motive care nu sunt explicate, la care se adugă şi o referire la „ura faţă de rasa umană”. Astfel, atrocităţile demenţiale ale lui Nero nu fac decât să accentueze repulsia cu care au fost priviţi creştinii în această metropolă a lumii.

BIBLIOGRAFIE

Vezi *IMPERIUL ROMAN. J.P.V.D. Balsdon, Life and Leisure in Ancient Rome, 1974; O. Cullman, Peter: Disciple, Apostle, Martyr, 1962.

E.A.J.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/roma.html

CONSECINȚE ALE PĂCATULUI Geneza. 3: 1-15 Ardelean Viorel

download

 

1). INTRODUCERE[1]. Pentateuhul cuprinde primele 5 cărți din Biblie, Geneza, Exodul, Levetic, Numeri, Deutronomul (a doua lege) și alcătuiesc Legea dată de Dumnezeu lui Moise care cuprinde cele 10 porunci și încă 613 cu privire la legi ceremoniale, sociale, igienă. Cartea este scrisă de Moise. Titlul vine din cuvântul latină ”genesis” care înseamnă ”început” iar în limba ebraică este ”נקרקףןא – (bereșit), care înseamnă tot ”la început”. Biblia[2] evreilor era Vechiul Testament și cuprindea 3 mari secțiuni. Thora care însemna Legea, Nebușim care însemna Prorociile și Ketubim care însemnau Scrierile. De asemenea Ea se mai împarte în Cărți Istorice, Cărți didactice și Cărți profetice, la care se mai pot adăuga și Cărțile Poetice. Limba folosită a fost ebraica și ceva puțin în aramaică. Atunci când Moise a scris cele 5 Cărți ele au fost o revelație a lui Dumnezeu, dar probabil a avut și alte izvoare scrise, la care ulterior s-au adăugat și celelalte Cărți ale Bibliei scrise după moartea sa. Mesajul Cărții Geneza este descoperirea Creației lui Dumnezeu și planul Său de salvare a omului în ciuda căderii Sale în păcat. De asemenea[3] numele de Geneza este luat din Septaginta (LXX), care este o traducere în greacă a Vechiului Testament făcută în Alexandria cam prin anii 270 B.C. la porunca lui Ptolemeu Philadelphus. Ea înregistrează și genealogia famililor evreilor, este o carte care ne spune despre obârşie și origine, Cerului și a pământului implicit și a omului. Deja în Geneza 3:15 se găsește mențiunea despre un mântuitor. Cartea Genezei [4] ne spune despre începutul multor lucruri din univers, și o face în mod concentric ajungând treptat în lumea înconjurătoare în care trăiește omul. Ea vorbește despre Suveranitatea lui Dumnezeu în Creație, Prioritățile lui Dumnezeu, Protoistoria omenirii, Căderea omului în păcat, Autoritatea morală a lui Dumnezeu, Planul de salvare a omului din moarte spirituală. Ea[5] ne spune un lucru foarte important și anume că omul este o ființă creată. Geneza 1:26  Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ.” . Dumnezeu nu a creat roboți. Căderea omului în păcat este descrisă în capitolul 3 din Geneza. De remarcat faptul că omul a fost creat ca și o ființă liberă, morală, cu capacitatea de a alege, din păcate a ales neascultarea și întreaga rasă umană s-a prăbușit în păcat și se observă o diferență fundamentală : Geneza 5:3  La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Acest lucru trebuia rezolvat pentru a anula consecințele căderii omului în păcat și a restabili Imago Dey în ființa omului.

2). ATRIBUTELE DIVINE[6]. Dumnezeu este un Spirit Infinit și Perfect dar posedă și calitățile unei Persoane. Ea este revelată în Biblie prin anumite texte pe care le precizăm aici iar El posedă constiență de sine (Exod. 3:14),  auto-determinare (Efeseni 1:11).  Dumnezeu poseda viata (Tim. 4:10),  inteligenta (Fapte 15:18),  scop (Isaia 14:26-27),  acţiune (Ioan 5:17),  libertate (Efes. 1:11),  sentimente (Ioan 3:16)  voinţa (Ioan 6:38-39).  Atributele se împart în : (1) naturale sau legate de măreția Sa,  (2) morale sau legate de bunătatea Sa.  Atributele naturale sunt : atotputernicia (Apoc 19:6),  atotștiința (Ps. 147:5),  atotprezența (Ps. 139:7-10),  veşnicia (Deut. 33:27),  infinitatea (Ps. 147:5) imutabilitatea sau neschimbarea (Iacov 1:17 ).  Atributele morale sunt : sfinţenia (1Pet. 1:15-16),  neprihănirea (Ps. 11:7),  dreptatea (Rom. 2:6),  adevărul (1 Ioan 3:33 ),  harul (Efes. 1:7; Rom. 5:17),  dragostea (1 Ioan 4:8,16),  mila (Efes. 2:4).  Omul[7] a fost înzestrat parţial şi la alt nivel, mult inferior cu atributele morale ale lui Dumnezeu, ca mila, bunătatea, răbdarea, dragostea, etc şi le poate experimenta şi el. Acest lucru se reflectă în viaţa credinciosului prin Roadele Duhului Sfânt : Galateni 5:22  Roada Duhului, dimpotrivă, este: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, 23  blândeţa, înfrînarea poftelor. Împotriva acestor lucruri nu este lege. Din păcate, prin căderea în păcat, omul experimentează şi roada firii pământeşti Galateni 5:19  Şi faptele firii pământeşti Sunt cunoscute, şi Sunt acestea: preacurvia, curvia, necurăţia, desfrînarea, 20  închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, desbinările, certurile de partide, 21  pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările, şi alte lucruri asemănătoare cu acestea. Vă spun mai dinainte, cum am mai spus, că cei ce fac astfel de lucruri, nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu. Am enumerat Calitățile lui Dumnezeu în contrast cu starea omului pentru o mai bună imagine a decăderi omului în păcat.

4). SURSA PĂCATULUI ÎN UNIVERS.[8] Dacă ne uităm ce s-a întâmplat în grădina Eden, ne dăm ușor seama căci păcatul deja exista înainte de facerea omului. În sensul acesta avem câte surse interne indirecte care certifica acest lucru. Primul text se află în Isaia 14:12  Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! 13  Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miazănoaptei; 14  mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt.”. Mai găsim un text similar în Ezechiel 28:13  Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu, şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe: cu sardonic, cu topaz, cu diamant, cu hrisolit, cu onix, cu iaspis, cu safir, cu rubin, cu smarald, şi cu aur; timpanele şi flautele erau în slujba ta, pregătite pentru ziua când ai fost făcut. 14  Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse; te pusesem pe muntele cel Sfânt al lui Dumnezeu, şi umblai prin mijlocul pietrelor scânteietoare. 15  Ai fost fără prihană în căile tale, din ziua, când ai fost făcut, până în ziua când s-a găsit nelegiuirea în tine.   Al treilea text cu referință directă   o face Domnul Isus. Luca 10:18  Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.”   Se pare că Satana nu a căzut din cer undeva între versetele 1 și 2 din Geneza, dar nu este ceva sigur. Satana[9] a fost un înger de lumină care a devenit adversarul lui Dumnezeu. Nume ale lui Satan din Biblie sunt : Acuzatorul, Diavolul (Matei 4:1), Ispititorul, Cel Rău Matei 6:13, Belzebul, Belial (2 Corinteni 6:15), Ucigaș de la bun început, Tatăl minciunii (Ioan 8.44), Prințul aceste lumi, Dumnezeul acestui veac 2 Corinteni 4:4, Conducătorul Împărăției Răului, Îngerul Adâncului (Apocalipsa 9:11), Abadon și Apolion, Șarpele cel vechi (Apocalipsa 12: 9). Câteva din activitățile lui a lui Satana: La început a fost o ființă bună (Geneza 1:31). Apoi a condus revolta îngerilor din cer (2 Petru 2:4), L-a ispitit pe Adam și pe Eva (Geneza 3:1-7), L-a ispitit pe domnul Isus Hristos și s-a implicat să-l omoare. (Matei 4.1-11). El conduce o împărăție care se opune lui Dumnezeu (Matei 25:41), Ține sub control lumea păcătoasă din prezent, împiedică răspândirea Evangheliei, persecută pe credincioși, îi ispitește, încearcă să introducă o închinare falsă, se preface în înger de lumină. Dar Dumnezeu are putere asupra lui (cazul lui Iov), Hristos l-a dezarmat la Cruce, iar în Escaton va fi învins definitiv (Apocalipsa 20).

5). CĂDEREA OMULUI ÎN PĂCAT[10] Atunci când Dumnezeu a creat lumea moartea și viața erau acolo, alegerea era tot acolo, și ființele create au avut posibilitatea să asculte sau nu   asculte de Dumnezeu. Ispitirea în sine nu este un păcat, ci căderea în ispită și neascultarea, înseamnă a călca voia lui Dumnezeu și este păcat. Întrebarea[11] care se pune este de ce a existat ispitire? Ispitirea face două lucruri : fie contribuie la maturizare spirituală, fie la distrugerea. Responsabilitatea aparține omului fiindcă Dumnezeu l-a creat răspunzător, și este alegerea lui. ”liber arbitru” Erau și alți pomi buni de mâncat în grădină. Se pune problema ce era cu șarpele, dar Scripura nu ne spune, iar Satana s-a folosit de el. Metoda nu s-a schimbat iar Pavel spune corintenilor că El se preface în înger de lumină. Mai găsim în Apocalipsa cea mai completă informație despre El. Şi balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume, a fost aruncat pe pământ; şi împreună cu el au fost aruncaţi şi îngerii lui”. (Apocalipsa 12:9) Diavolul atacă în zonele mai slabe, în acest sens este femeia care nu a primit o poruncă directă de la Dumnezeu. În plus ea este mai comunicativă decât bărbatul. Metoda este acea de îndoială ”chiar a zis”. Apoi Șarpele atacă în mod direct[12]. El pune la îndoială dragostea lui Dumnezeu (de ce restricție? ), Aici credința sau necredința în Dumnezeu înseamnă ascultarea sau neascultarea față de Dumnezeu. Apoi El îl contrazice direct pe Dumnezeu ”nu veți murii ci veți fi ca Dumnezeu”. Femeia s-a uitat la pom și a văzut că era bun de mâncat, și de dorit, a mâncat și a dat și lui Adam care a mâncat și el. Invitația era adresată simțurilor, și apoi se apelează la factorul psihologic în domeniul spiritual. Tot la fel procedează și cu Isus Hristos în momentul ispitiri (Matei cap 4) dar pierde lupta. Diavolul nu și-a schimbat tactica nici astăzi. 1 Ioan 2:16  Căci tot ce este în lume: pofta firii pământeşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Satana își lansează săgețile în adâncul inimi omului. Rezultatele neascultării lui Adam și Eva au fost catastrofale. Au văzut că erau goi. Complexul vinovăției nu poate fi înlăturat prin metode psihice. Numai iertarea lui Dumnezeu poate să facă așa ceva. Dar nici Adam și nici Eva deși au încercat să ascundă goliciunea, nu au mărturisit păcatul. Aceasta este de multe ori și condiția omului religios de astăzi. Satana a atacat din afară, dar Dumnezeu lucrează în interior la inima omului. Creștinismul nu înseamnă o religie ci înseamnă Cristos. Isus vorbește despre nevoia Nașterii din Nou (Ioan cap 3). Așa este și astăzi, situație în care credincioșii de astăzi fac orice dar nu-și mărturisesc păcatele. O altă obsevație demnă de luat în seamă este faptul că oamenii s-au ascuns, iar Dumnezeu este acela care îi caută. În discuție dintre Adam și Dumnezeu el dă vina pe Eva, care la rândul ei dă vina pe șarpe. În această situație Dumnezeu hotărește iar șarpele este blestemat, este blestemată femeia, dar și pământul. Dar în Geneza 3:15 avem o promisiune cu privire la venirea lui Isus Hristos ca mântuitor dar și un avertisment, în sensul că tot timpul vom avea o închinare falsă paralelă în istorie cu una adevărată. Pe de o parte o biruință pe de altă parte o luptă. Părtășia este ruptă și omul este alungat din Grădina Edenului. Dacă în Capitolul 3 din Geneza avem rădăcinile păcatului, care s-a răsfrânt asupra rasei umane, în Geneza 4 se conturează efectele păcatului. Se produce[13] prima crimă din istoria omenirii, și civilizația are ca de bază de dezvoltare, răul, Iubal, Tubal-Cain, Lameh, care se produc pe line descendentă din Cain. Dar pentru a înțelege păcatul trebuie să vedem cum definește Biblia ce este păcat.

6). DEFINIȚII ALE PĂCATULI. Păcatul este definit prin diferiți termeni care arată și gradele păcatului în Vechiul testament și în Noul Testament. Pavel face o afirmație cu un caracter universal. Romani 3:23 Căci toţi au păcătuit, şi Sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. În Vechiul Testament[14] există o gamă largă de cuvinte care definesc păcatul. A greşi ţinta (Hamartia), descrie o stare generală de păcat. Nedreptate, necinste (Adikia), 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Greşeală (Paraptoma) este ştiut din rugăciunea „Tatăl nostru” în care găsim: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre”. Cuvântul este un decurge de la verbul „pipto” (a cădea) şi denumeşte lipsa de putere în faţa răului, cădere pe e la calea credinţei. Iacov ne scrie: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele (căderile), şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5:16). Fărădelegea (Anomia), și înseamnă o călcare a Legi ( norma = lege) 1 Ioan 3:4 Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege”. Călcarea poruncii (Parabasis), însemnă a trece dincolo de Lege, cu bună știință, este mai grav ca și hamartia „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23). Lipsa de evlavie, Nelegiuire (Asebia), Iacov face referință la el, și însemnă absența unei corectitudini față de Dumnezeu. (Iuda 1:14-15), și se indică o pedeapsă groaznică.

7.) CONSECINŢELE ŞI EFECTE ALE PĂCATULUI[15]. Din cauza neascultării omului de Dumnezeu, părtăşia şi relaţia omului cu Creatorul, s-a rupt, şi a urmat căderea în păcat şi moartea. Refacerea aceste relaţii de tipul eu – Tu, este posibilă doar prin credinţa, în Viaţa, Lucrarea, Învăţăturile, Moartea şi Învierea lui Isus Hristos.

Blestemul [16] – Dumnezeu l-a blestemat pe om pentru neascultare : Gen. 3: 17-19. 17  Omului i-a zis: „Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem: „Să nu mănânci deloc din el” blestemat este acum pământul din pricina ta. Cu multă trudă să-ţi scoţi hrana din el în toate zilele vieţii tale; 18  spini şi pălămidă să-ţi dea, şi să mănânci iarba de pe câmp. 19  În sudoarea feţei tale să-ţi mănânci pâinea, până te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”

Dumnezeu a blestemat femeia : Gen. 3: 16  Femeii i-a zis: „Voi mări foarte mult suferinţa şi însărcinarea ta; cu durere vei naşte copii şi dorinţele tale se vor ţine după bărbatul tău, iar el va stăpâni peste tine.”

Dumnezeu a blestemat Şarpele : Gen. 3: 14- 15. 14  Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta, blestemat eşti între toate vitele şi între toate fiarele de pe câmp; în toate zilele vieţii tale să te târăşti pe pântece şi să mănânci ţărână. 15  Vrăşmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei.

Dumnezeu a blestemat pământul: Gen.3 : 17 „blestemat este acum pământul din pricina ta”

Dizgraţia divină, ce înseamnă că Dumnezeu nu mai este un prieten, ci o persoană care trebuie evitată (omul s-a ascuns), dar Dumnezeu l-a căutat şi l-a izgonit din Grădina Eden. ( Gen.3:23).

Vina este sentimental că ceva nu este în regulă cu noi, probleme în stabilirea unor relaţii corecte cu o persoană care ne este superioară. Conştiinţa este ceva concret în noi, şi se regăseşte la toate popoarele, de asemenea şi standarde morale. (Romani 1:20) De asemenea toţi oamenii mor.

Pedeapsa este de mai multe feluri : FIZICĂ, în ziua în care vei mânca din el vei murii. SPIRITUALĂ ce înseamnă despărţirea de Dumnezeu. ETERNĂ care este cumplită și e pedeapsa veşnică. Romani 6:23  Fiindcă plata păcatului este moartea: ……a

8). EFECTELE PĂCATULUI SUNT[17] sunt multiple şi imposibil de redat pe toate.

Moartea care este Fizică, Spirituală și Veşnică, ea este ceva străin omului, dar prin păcat a intrat în lume. “căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce.”. Speranţa de viaţă la început era se 900 de ani, după Potop s-a redus la 450 de ani, şi apoi : Psalmi 90:10  Anii vieţii noastre se ridică la şaptezeci de ani, iar, pentru cei mai tari, la optzeci de ani; şi lucrul cu care se mândreşte omul în timpul lor nu este decât trudă şi durere, căci trece iute, şi noi sburăm.

Boala – Nimeni nu moare de bătrâneţe : 2 Împăraţi 13:14  Elisei s-a îmbolnăvit de o boală de care a murit. (a).

Negarea – Adam dă vina pe Eva şi Eva pe Şarpe.

Înrobirea – omul este rob al păcatului. Ioan 8:34  „Adevărat, adevărat, vă spun” le-a răspuns Isus „că, oricine trăieşte în păcat, este rob al păcatului.

Fuga de RealitateCain a ieşit din faţa Dumnului şi a zidit o cetate.

Autoînşelarea – Păcatul lui David cu Bat – Şeba şi confruntarea cu prorocul Natan (2 Samuel : Cap. 12),

Insensibilitatea la păcat – Saul nu recunoaşte păcatul : 1 Samuel 15:13  Samuel s-a dus la Saul, şi Saul i-a zis: „Fii binecuvântat de Domnul! Am păzit cuvântul Domnului”.

Neastâmpărul – Isaia 48:22  Cei răi n-au pace, zice Domnul.

Competiţia, Respingerea autorităţii, Incapacitatea de a iubii alte persoane și altele

9). BUNĂTATEA ȘI SOLUȚIA LUI DUMNEZEU[18] După Creație Dumnezeu constată că toate erau foarte bune. (Gen. 1:31). Dacă ne focalizăm pe om acesta era bun. Dar în momentul când omul nu mai ascultă de porunca lui Dumnezeu, el este separat de Dumnezeu și alungat din prezența Sa. Consecința neascultării a fost o groaznică și atroce decădere amorală a omului. Ea s-a manifestat prin uciderea de către Cain a fratelui său Abel, pentru o vină închipuită, fictivă, ireală. Corupția se adâncește și se generalizează. Domnul s-a uitat spre pământ și Geneza 6:5  Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Dar au existat și excepții ca Enoh, Noe.     Dumnezeu alege un om pe Avram și face o promisiune : ”toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:3). Dar îi dă și o poruncă ”Umblă înaintea Mea și fii desăvârșit” (Geneza 17:1). Avram a dat examenul vieții sale (Jertfirea lui Isac), și a arătat până unde merge ascultarea lui față de Dumnezeu. Dar și Isac a dat examen în sensul că a fost gata să se lase jertfit pentru Dumnezeu de tatăl său, deșii se putea împotrivi iar în felul acesta   a devenit simbolul Fiului lui Dumnezeu, care a acceptat la porunca Tatălui să fie Jertfă să se lase răstignit. (Grădina ghestimane) Atunci când Dumnezeu și-a creat om după Imago Dey, în bunătatea și generozitatea Sa, și în contextul răutății de pe pământ, a reușit să refacă acest Chip și nu și-a abandonat planul. Urmează alți oameni ai credinței ca Iosiv, Moise și alte personaje din Vechiul Testament. Dacă dorim Dumnezeu poate face acest lucru cu fiecare dintre noi. Refacerea relației omului cu Dumnezeu Se face numai prin acceptarea de către om a Jertfei lui Isus Hristos. Așa a fost și în Vechiul Testament dar sub altă formă.   “Psalmi 32:2  Ferice de omul, căruia nu-i ţine în seamă Domnul nelegiuirea, şi în duhul căruia nu este viclenie! 3  câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate. 4  Căci zi şi noapte mâna Ta apăsa asupra mea; mi se usca vlaga cum se usucă pământul de seceta verii. 5  Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: „Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!” Şi Tu ai iertat vina păcatului meu. Același lucru se întâmplă și cu oamenii care devin creștini, ei confruntă păcatul lor, cu sfințenia lui Dumnezeu și doar atunci când confruntare este reală și convertirea va fi tot adevărată, urmează Nașterea din Nou care este o lucrare a Duhului Sfânt, intrarea pe ușă și credinciosul face dovada pocăinței umblând pe cale. Doar Sângele lui Isus Hristos poate să curețe orice păcat. Orice altă cale de mediere a relației omului cu Dumnezeu este sortită eșecului fiindcă Dumnezeu este acela care hotărește termenii mântuirii noastre. Doar în termenii lui Dumnezeu se anulează consecințele păcatului. Faptele Apostolilor 4:12  În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi. ”Iar Petru spune : 1 Petru 1:18  căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19  ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană.

10). CONCLUZII. Geneza este cartea începuturilor şi a fost revelată de către Dumnezeu lui Moise, care a scris 5 cărţi ce formează împreună Pentateuhul. Geneza ne descriem Suveranitatea lui Dumnezeu, Creaţia Căderea şi Răscumpărarea, promisă în Gen.3:15. Dumnezeu a făcut om după chipul și asemănarea Lui, ia dat porunci, dar cea mai importantă poruncă este călcat în mod deliberat de către Adam și Eva, fiind ispitiți de șarpe. Prin neascultare de porunca lui Dumnezeu, omul cade în dizgrația Sa, sunt blestemați cei care au păcătuit, și alungați din Grădina Eden și din prejma lui Dumnezeu. Consecințele căderii omului în păcat au fost dramatice și întreaga rasă umană cade în blestem și moarte fizică și spirituală. Păcatul a avut o așa de mare dimensiune și grozăvie spirituală încât Dumnezeu când inițiază planul de salvare a omului, trebuie săși dea Fiul ca Jertfă pentru păcat, pentru ca relația dintre om și Dumnezeu să poată dă fie restabilită.

Dumnezeu este o persoană şi poţi avea o relaţie mântuitoare cu El. Caracterul lui   Dumnezeu se manifestă în atribute naturale legate de maretia Sa,  şi morale legate de bunătatea Sa. Omul a fost înzestrat cu atributele morale ale lui Dumnezeu, le poate experimenta, dar la nivel inferior fiindcă este limitat. Dintre atributele morale ale lui Dumnezeu în relația Sa cu omul DRAGOSTEA iese cel mai mult în evidență. Este un nonsens să ai pretenția de a fi creștin și să nu ai dragoste. Dimensiunea dragostei se manifestă pe orizontală și pe verticală, acest lucru fiind o condiție. 1 Ioan 4:20  Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu” şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede?

Păcatul s-a manifestat prima dată în cer prin răzvrătirea lui Satan și o parte din îngeri, apoi prin om. Dumnezeu a creat ființe cu libertate de alegere. Există numeroase cuvinte care denumesc păcatul arătate anterior, și care arată și diferite grade ale păcatului. Dar toate jertfele aduse pentru păcat în perioada Vechiului Testament se făceau în contul Jertfei lui Isus Hristos. Evreul trebuia să înțeleagă faptul că păcatul este o datorie care trebuia să fie plătită cu sânge.

Consecințele și efectele păcatului au fost multiple, dar cel mai important lucru care trebuie amintit, este moartea fizică și spirituală, despărțirea omului de Dumnezeu, și pedeapsa care urma să vină din cauza neascultării care înseamnă Moartea a doua, Iazul cel veșnic pregătit pentru Satana și îngerii lui. Matei 25:41  Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Acest verdict se dă la Judecată.

Pentru a salva omul de la acest sfârșit groaznic ne-am uitat la Bunătatea lui Dumnezeu, care încă din vechime prin Revelația Naturală a reușit în chip minunat să găsească oameni în care să refac Imago Dey, și a început să pună în aplicare planul de salvare a omului prin alegerea unui om pe nume Avram, un popor care este neamul evreu și care să-l aducă pe scena istoriei pe Isus Hristos (cea mai completă formă de Revelație Specială), când Dumnezeu s-a făcut Om, ca prin Jertfa Lui toți oamenii care cred să poată să aibă mântuire. Gravitatea, consecințele și efectele păcatului se percep prin prețul mare cu care a fost plătit. Ioan 3:16  Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.

11)BIBLIOGRAFIE

 SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ  de  ERNEST AEBI

Sait http://www.twrro.ro/Itinerar_Biblic.html

Sait http://www.theophilos.3x.ro/

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Sait http://cristianet.fr/index.php?option Barzilaen Dan

Sait http://iosif-ton-mesaje.eu/start/ Iosiv Țon

Teologie Creștină   de Millard j. Erickson vol 2

Ardelean Viorel

[1] Sait http://www.twrro.ro/Itinerar_Biblic.html

[2] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 3-4

[3] Sait http://www.twrro.ro/Itinerar_Biblic.html

[4] Sait http://www.theophilos.3x.ro/

[5] Ardelean Viorel

[6] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[7] Ardelean Viorel

[8] Ardelean Viorel

[9] Index Tematic de termeni și nume din Biblie NIV pag 222-223

[10] Ardelean Viorel

[11] Sait http://www.twrro.ro/Itinerar_Biblic.html

[12] Sait http://www.twrro.ro/Itinerar_Biblic.html

[13] Ardelean Viorel

[14] Sait http://cristianet.fr/index.php?option Barzilaen Dan

[15] Ardelean Viorel

[16] Teologie Creștină de Millard j. Erickson vol 2 pag 165-186

[17] Teologie Creștină de Millard j. Erickson vol 2 pag 165-186

[18]Sait http://iosif-ton-mesaje.eu/start/ Iosin Țon

CRĂCIUNUL – ORIGINI ȘI ISTORIE

vox_logo11

Originea cuvântului

Cuvântul pentru Crăciun din engleza târzie este Cristes Maesse, Masa lui Hristos, prima dată descoperită în 1038, şi Cristes-messe, în 1131. În olandeză acesta este Kerst-misse, în latină Dies Natalis, de unde provine franţuzescul Noel, şi italienescul Il natale; în germană Weihnachtsfest, de la veghea sacră precedentă. Termenul Yule este de o origine disputată. Acesta nu este conectat cu nici un cuvânt care să însemne „roată”. Numele în anglo-saxonă era geol, ospăţ: geola, numele lumii (cf. cuvântului islandez iol o sărbătoare în decembrie).

Sărbătorirea timpurie

Crăciunul nu era printre festivalurile timpurii ale Bisericii. Irineu şi Tertulian îl omit din lista lor de sărbători; Origen privind probabil la imperialul discreditabil Natalitia, afirmă (in Lev. Hom. viii in Migne, P.G., XII, 495) că în Scripturi doar păcătoşii, nu sfinţii, îşi sărbătoresc zilele lor de naştere; Arnobius (VII, 32 in P.L., V, 1264) încă mai poate ridiculiza „zilele de naştere” ale zeilor.

Alexandria. Prima evidenţă a sărbătorii este din Egipt. În circa 200 d. Hr., Clement din Alexandria (Strom., I, xxi in P.G., VIII, 888) spune că anumiţi teologi egipteni „prea curioşi” desemnează, nu numai anul, ci şi ziua naşterii lui Hristos, punând-o în 25 Pachon (20 mai) în al 28 lea an al lui Augustus. [Ideler (Chron., II, 397, n.) credea că ei făceau asta crezut că luna a noua, în care s-a născut Hristos, era a noua din propriul lor calendar.] Alţii au ajuns la data de 24 sau 25 Pharmauthi (19 sau 20 aprilie). Cu evidenţa lui Clement se poate menţiona lucrarea „De paschæ computus”, scrisă în 243 şi atribuită în mod fals lui Ciprian (P.L., IV, 963 sqq.), care pune naşterea lui Hristos pe 28 martie, deoarece în acea zi soarele material a fost creat. Dar Lupi a arătat (Zaccaria, Dissertazioni ecc. del p. A.M. Lupi, Faenza, 1785, p. 219) că nu există nici o lună în an faţă de cară autorităţile respectate să nu le fi atribuit naşterii lui Hristos. Clement, totuşi, ne mai spune că basilidienii au sărbătorit Boboteaza, şi cu aceasta, probabil, Naşterea, pe 15 sau 11 Tybi (10 sau 6 ianuarie). În oricare caz această dublă comemorare a devenit populară, parţial pentru că apariţia păstorilor era considerată o manifestare a slavei lui Hristos, şi a fost adăugată la manifestările mai mare sărbătorite pe 6 ianuarie; parţial pentru că la manifestarea de la botez multe codice (de exemplu Codex Bezæ) acordă în mod greşit cuvintele Divine ca sou ei ho houios mou ho agapetos, ego semeron gegenneka se (Tu eşti Fiul meu preaiubit, aceasta este ziua când te-am născut) în loc de en soi eudokesa (în tine îmi găsesc plăcerea), citit în Luca 3:22. Abraham Ecchelensis (Labbe, II, 402) citează Constituţiile Bisericii Alexandriniene pentru o dies Nativitatis et Epiphaniæ în vremurile Niceane; Epifanius (Hær., li, ed. Dindorf, 1860, II, 483) citează o extraordinară ceremonie semi-gnostică la Alexandria în care, în noapte de 5-6 ianuarie, o cruce însemnată cu Korê era purtată în procesiunea din jurul unei cripte, spre psalmodierea „Astăzi în această oră Korê a dat naştere la cel Etern”; John Cassian înregistrează în „Confruntările” lui (X, 2 in P.L., XLIX, 820), scrise 418-427, că mănăstirile egiptene încă mai observă „obiceiul antic”; dar în 29 Choiak (25 decembrie) şi 1 ianuarie, 433, Paul din Emesa a predicat înaintea lui Cyril din Alexandria, şi predicile sale (see Mansi, IV, 293; appendix to Act. Conc. Eph.) arată că sărbătorirea din decembrie a fost atunci ferm stabilită acolo, şi calendarele dovedeau permanenţa sa. Sărbătoarea din decembrie prin urmare a ajuns în Egipt între 427 şi 433.

Cipru, Mesopotamia, Armenia, Asia Mică. În Cipru, la sfârşitul secolului al 4lea, Epifanius afirmă împotriva lui Alogi (Hær., li, 16, 24 in P. G., XLI, 919, 931) că Hristos s-a născut pe 6 ianuarie şi a fost botezat pe 8 noiembrie. Efraim Syrus (a cărui imnuri aparţin Bobotezei, nu Crăciunului) dovedeşte că Mesopotamia încă mai pune festivalul naşterii la 13 zile după solstiţiul de iarnă; adică 6 ianuarie; Armenia în acelaşi fel a ignorat şi încă mai ignoră festivalul din decembrie (Cf. Euthymius, “Pan. Dogm.”, 23 in P.G., CXXX, 1175; Niceph., “Hist. Eccl,”, XVIII, 53 in P.G., CXLVII, 440; Isaac, Catholicos of Armenia in eleventh or twelfth century, “Adv. Armenos”, I, xii, 5 in P.G., CXXII, 1193; Neale, “Holy Eastern Church”, Introd., p. 796). În Capodocia, În predicile lui Grigore din Nyssa de Sf. Basil (care a murit înainte de 1 ianuarie 379) şi cele două care au urmat, predicate în sărbătoarea Sf. Ştefan (P.G., XLVI, 788; cf, 701, 721), dovedesc faptul că în 25 decembrie din 380 se sărbătorea deja acolo, dacă nu cumva argumentele prea ingenioase ale lui Usener (Religionsgeschichtliche Untersuchungen, Bonn, 1889, 247-250), avea să pună acele predici în 383. De asemenea, Asterius de Amaseia (secolul al 5lea) şi Amfilochius de Iconium (contemporan al lui Basil şi Grigore) arată că în eparhiile lor sărbătorile de Bobotează şi Naşterea erau separate (P.G., XL, 337 XXXIX, 36).

Ierusalim. În 385, Silvia de Bordeaux (sau Etheria, cum se pare clar că ar trebui să fie numită) a fost profund impresionată de splendidele sărbători ale Copilăriei de la Ierusalim. Ele aveau în mod definit o altă coloratură a „Naşterii”; episcopul purcedea noaptea spre Betleem, întorcându-se la Ierusalim pentru ziua sărbătorilor. Prezentarea era celebrată la 40 de zile după aceia. Dar această calculare începe din 6 ianuarie, şi sărbătoarea ţinea din timpul octavei acelei date (Peregr. Sylv., ed. Geyer, pp. 75 sq.). Din nou (p. 101) ea menţionează ca festivaluri mari Paştele şi Boboteaza. În 385, prin urmare, 25 decembrie nu era observat în Ierusalim. Aceasta verifică aşa numita corespondenţă dintre Cyril de la Ierusalim (348-386) şi Papa Julius I (337-352), citat de John Nikiu (c. 900) pentru a converti Armenia la 25 decembrie (see P.L., VIII, 964 sqq.). Cyril declară că clericul său nu poate, în acest singur festival al Naşterii şi al Botezului, să facă o dublă procesiune la Betleem şi la Iordan. (Această ultimă practică este aici un anacronism.) El îi cere lui Julius să atribuie data adevărată a naşterii „din datele de recensământ aduse de Titus la Roma”; Julius numeşte 25 decembrie. Un alt document (Cotelier, Patr. Apost., I, 316, ed. 1724) îl face pe Julius să scrie către Juvenal din Ierusalim (c. 425-458), adăugând că Grigore Nazianzen la Constantinopole era criticat pentru „înjumătăţirea” festivalului. Dar Julius a murit în 352, şi prin 385 Cyril nu a făcut nici o schimbare; într-adevăr, Jerome, scriind despre 411 (in Ezech., P.L., XXV, 18), confirmă Palestina pentru ţinerea datei de naştere a lui Hristos (când El s-a ascuns) la sărbătoarea Manifestării. Cosmas Indicopleustes sugerează (P.G., LXXXVIII, 197) că şi în mijlocul secolului al 6lea Ierusalim era specific în combinarea a două comemorări, argumentând din Luca 3:23 că ziua botezului lui Hristos era aniversarea zilei Sale de naştere. Comemorarea, prin urmare, a lui David şi a apostolului Iacov pe 25 decembrie la Ierusalim justifică sărbătoarea suspendată. Usener, argumentând din „Laudatio S. Stephani” a lui Basil din Seleucia (c. 430. — P.G., LXXXV, 469), crede că Juvenal a încercat cel puţin să introducă această sărbătoare, dar că numele mai mare a lui Cyril a atras acel eveniment propriei sale perioade.

Antiohia. În Antiohia, la sărbătoarea Sf. Filogonius, Chrysostom a predicat o predică importantă. Anul era aproape 386, deşi Clinton oferă 387, şi Usener, printr-o lungă rearanjare a predicilor sfântului, (Religionsgeschichtl. Untersuch., pp. 227-240) 388. Dar între februarie 386, când Flavian l-a ordonat pe Chrysostom preot, şi decembrie este suficient timp pentru predicarea tuturor predicilor din discuţie (See Kellner, Heortologie, Freiburg, 1906, p. 97, n. 3). În vederea unei reacţii către anumite ritualuri şi festivaluri evreieşti, Chrysostom încearcă să unească Antiohia în a celebra naşterea lui Hristos pe 25 decembrie, parte a comunităţii ţinând-o deja în acea zi pentru cel puţin 10 ani. În Apus, spun el, sărbătoarea era astfel ţinută, anothen; introducerea sa în Antiohia a căutat-o întotdeauna, conservativii s-au opus adesea. De data asta a avut succes; într-o biserică aglomerată el a apărat noul obicei. Aceasta nu era o noutate; de la Thrace la Cadiz această sărbătoare era observată – pe drept, din moment ce rapida sa difuziune miraculoasă i-a dovedit autenticitatea. În plus, Zaharia, care, în calitate de mare preot, a intrat în Templu în Ziua Ispăşirii, a primit astfel anunţul conceperii lui Ioan în septembrie; la şase luni mai târziu Hristos a fost conceput, adică în martie, şi născut prin urmare în decembrie.

În final, deşi niciodată la Roma, după autoritatea pe care o ştie că hârtiile de recensământ ale Sfintei Familii sunt încă acolo. [Acest apel la arhivele romane este atât de vechi pe cât este Iustin Martirul (Apol., I, 34, 35) şi Tertulian (Adv. Marc., IV, 7, 19). Julius, în falsurile Cyriline, se spune că a calculat data de la Josephus, pe aceleaşi presupuneri negarantate despre Zaharia aşa cum a făcut şi Chrysostom.] Roma, prin urmare, a observat 25 decembrie destul de mult pentru a permite lui Chrysostom să vorbească cel puţin în 388 ca mai sus (P.G., XLVIII, 752, XLIX, 351).

Constantinopole. În 379 sau 380 Grigore Nazianzen s-a făcut pe sine exarchos al noului festival, adică iniţiatorul ei, în Constantinopole, unde, încă de la moartea lui Valens, ortodoxia renăştea. Cele trei Omilii ale sale (see Hom. xxxviii in P.G., XXXVI) sunt predicate în zile succesive (Usener, op. cit., p. 253) în capela privată numită Anastasia. La exilul săi în 381, festivalul a dispărut.

Totuşi, conform cu John de Nikiu, Honorius, când el era prezent la o vizită, a aranjat împreună cu Arcadius pentru observarea festivalului la data romană. Kellner pune vizita în 395; Baumstark (Oriens Chr., 1902, 441-446), între 389 şi 402. Ultimul se bazează pe o scrisoare a lui Iacov din Edessa, citată de George din Beeltân, afirmând că Crăciunul a fost adus la Constantinopole de Arcadius şi Chrysostom din Italia, unde, „conform istoriilor”, aceasta a fost ţinută din vremurile apostolice. Episcopatul lui Chrysostom a durat din 398 până în 402; sărbătoarea trebuie să fi fost dar introdusă între aceste date de Chrysostom episcop, ca la Antiohia de Chrysostom preot. Dar Lübeck (Hist. Jahrbuch., XXVIII, I, 1907, pp. 109-118) dovedeşte evidenţa lui Baumstark drept invalidă. Mult mai important, dar din greu mai bine acreditat este disputa lui Erbes (Zeitschrift f. Kirchengesch., XXVI, 1905, 20-31) că sărbătoarea a fost adusă de Constantin devreme în 330-35.

Roma. La Roma cea mai timpurie evidenţă este Calendarul Filocalian (P. L., XIII, 675; it can be seen as a whole in J. Strzygowski, Kalenderbilder des Chron. von Jahre 354, Berlin, 1888), compilat în 354, care conţine trei intrări importante. În calendarul civil, la 25 decembrie se găseşte „VIII kal. ian. natus Christus in Betleem Iudeæ”. Pe „VIII kal. mart” (22 februarie) este dea asemenea menţionat Înscăunarea Sf. Petru. Intrarea semnificativă este „Chr. Cæsare et Paulo sat. XIII. hoc. cons. Dns. ihs. XPC natus est VIII Kal. ian. d. ven. luna XV”, adică în timpul consulului (Augustus) Cezar şi Paulus Domnul Nostru Isus Hristos s-a născut în a opta dinaintea calendelor din ianuarie (25 decembrie), o vineri, a paisprezecea zi a lunii. Detaliile lovesc cu tradiţia şi posibilitatea. Pactul, aici XIII, este în mod normal XI; anul este A.U.C. 754, o dată sugerată pentru prima dată la două secole mai târziu; în nici un an dintre 751 şi 754 nu putea ca 25 decembrie să cadă vinerea; tradiţia este constantă în a pune naşterea lui Hristos miercurea. În plus data oferită pentru moartea lui Hristos (duobus Geminis coss., i.e. A.D. 29) îl face ca El să fie doar de 28 de ani, şi un sfert de ani de viaţă. Aparte de aceasta, aceste intrări într-o listă a consulului sunt interpolări manifestate. Oare nu sunt cele două intrări în „Depositio Martyrum” prin urmare? Dacă era ziua naşterii lui Hristos în trup doar găsită acolo, aceasta putea să stea ca începutul anului de natales a martirilor spirituali; dar 22 februarie este acolo ieşit din loc. aici, ca şi în consularul fasti, festivalurile populare au fost mai târziu introduse de dragul convenienţei. Doar calendarul civil nu a fost adăugat, acesta era nefolositor după abandonarea festivalurilor păgâne. Deci, chiar dacă „Depositio Martyrum” datează, pe cât e de posibil, din 336, nu este clar că calendarul conţine evidenţa mai timpurie decât însăşi Filocalus, adică 354, decât dacă sărbătoarea pre-existentă populară trebuie să fie atribuită drept posibilă în această recunoaştere oficială. Dacă era manuscrisul Chalki din Hipolit autentic, evidenţa sărbătorii din decembrie ar fi existat din c. 205. Pasajul relevant [care există în acest manuscris fără de paranteze şi care este întotdeauna citat înainte de George Syncellus (c. 1000)] spune:

He gar prote parousia tou kyriou hemon he ensarkos [en he gegennetai] en Bethleem, egeneto [pro okto kalandon ianouarion hemera tetradi] Basileuontos Augoustou [tessarakoston kai deuteron etos, apo de Adam] pentakischiliosto kai pentakosiosto etei epathen de triakosto trito [pro okto kalandon aprilion, hemera paraskeun, oktokaidekato etei Tiberiou Kaisaros, hypateuontos Hrouphou kai Hroubellionos. — (Comm. In Dan., iv, 23; Brotke; 19)

„Căci prima venirea a Domnului Nostru în trup [în care el a fost născut], în Betleem, a avut loc [25 decembrie, a patra zi] în domnia lui Augustus [al patruzeci şi doilea an, şi] în anul 5500 [de la Adam]. Şi El a suferit în cel de-al treizeci şi treilea an al Său [25 martie, parasceva, în anul al optsprezecelea al lui Tiberius Cezar, în timpul consulului Rufus şi Rubellio].”

Interpolarea este sigură, şi admisă de Funk, Bonwetscht, etc. Numele consulilor [care ar trebui să fie Fufius şi Rubellius] sunt greşite; Hristos trăieşte 33 de ani; în autenticul Hippolytus, 31; data minuţioasă este irelevantă în această discuţie cu milenariştii Severieni; este incredibil că Hippolytus să fi cunoscute aceste detalii când contemporanii săi (Clement, Tertulian, etc.) sunt, când tratează subiectul, ignoranţi sau tăcuţi; sau ar trebui, după ce le-a publicat, să fi rămas necitate (Kellner, op. cit. p. 104, are o scuză pe această pagină).

Sf. Ambrozie (de virg., iii, 1 in P. L., XVI, 219) păstrează predica lui Papa Liberius I la Sf. Petru, când, de Natalis Christi, sora lui Ambrozie, Marcelina, a luat voalul. Papa a domnit din mai 352 până în 366 cu excepţia anilor săi de exil, 355-357. Dacă Marcelina a devenit o călugăriţă numai după vârsta canonică de 25, şi dacă Ambrozie s-a născut doar în 340, probabil că evenimentul a avut loc după 357. Deşi predica e plină de referinţe adecvate Bobotezei (nunta din Cana, înmulţirea pâinilor, etc.), acestea se datorează (Kellner, op. cit., p. 109) secvenţei de gândire şi nu fixează predica pe 6 ianuarie, o sărbătoarea cunoscută în Roma până mult mai târziu. Usener, într-adevăr, argumentează (p. 272) că Liberius a predicat-o în acea zi în 353, instituind sărbătoarea Naşterii în decembrie al aceluiaşi an; dar Filocalus justifică presupunerea noastră că dacă aceasta a precedat pontificatul său cu ceva timp, deşi alungarea lui Duchesne a acesteia spre 243 (Bull. crit., 1890, 3, pp. 41 sqq.) nu poate spune prea multe. În Apus Conciliul de la Saragosa (380) încă mai ignoră 25 decembrie (see can. xxi, 2), Papa Siricius, scriind în 385 (P. L., XII, 1134) lui Himerius în Spania, distinge sărbătorile Naşterii şi ale Apariţiei; dar dacă se referă la folosirea romană sau spaniolă nu este clar. Ammianus Marcellinus (XXI, ii) şi Zonaras (Ann., XIII, 11) datează o vizită a lui Iulian Apostatul la o biserica la Vienne din Gaul de Bobotează şi respectiv Naşterea. Dacă nu erau două vizite, Vienne în 361 d. Hr. combinate cu sărbătorile, deşi în ce zi este încă îndoielnic. Prin vremea lui Jerome şi Augustin, sărbătoarea din decembrie este stabilită, deşi ultimul (Epp., II, liv, 12, in P.L., XXXIII, 200) o omite dintr-o listă de festivaluri de primă clasă. Din secolul al 4lea fiecare calendar Apusean atribuie aceasta zilei de 25 decembrie. La Roma, deci, Naşterea era sărbătorită pe 25 decembrie înainte de 354; în Răsărit, la Constantinopole, nu înainte de 379, decât cu Erbes, şi împotriva lui Grigore, noi o recunoaştem acolo din 330. De aici, aproape în mod universal s-a concluzionat faptul că noua dată la care s-a ajuns în Răsărit din Roma prin Bosfor în timpul marii treziri anti-Ariane, şi prin intermediul campaniilor ortodoxe. De Santi (L’Orig. delle Fest. Nat., in Civiltæ Cattolica, 1907), urmându-l pe Erbes, argumentează că Roma a preluat Boboteaza Răsăriteană, acum cu o coloratură a Naşterii, şi, cu un număr crescut de Biserici Răsăritene, au puso pe 25 decembrie; mai târziu, atât Răsăritul cât şi Apusul şi-au divizat sărbătorile lor, lăsând Boboteaza pe 7 ianuarie, şi Naşterea pe 25 decembrie, respectiv, şi prin a pune Crăciunul pe 25 decembrie şi Boboteaza pe 6 ianuarie. Ipoteza mai timpurie încă mai pare preferabilă.

Originea datei

Evangheliile. Referitor la data naşterii lui Hristos Evangheliile nu oferă nici un ajutor; pe datele lor se bazează argumentele contradictorii. Recensământul ar fi fost imposibil iarna; o întreagă populaţie nu putea fi pusă atunci în mişcare. Din nou, iarna trebuie să fi fost aceasta; atunci doar munca la câmp fusese suspendată. Dar Roma nu era aşa de politicoasă. Autorităţile difereau mai mult în privinţa faptului dacă păstorii puteau sau voiau să-şi ţină turmele expuse în timpul nopţilor din sezonul ploios.

Serviciul de la templu al lui Zaharia. Argumentele bazate pe slujirea la templu a lui Zaharia sunt neserioase, deşi calculele antichităţii (vezi mai sus) au fost reînviate într-o formă şi mai complicată, de exemplu, de către Friedlieb (Leben J. Christi des Erlösers, Münster, 1887, p. 312). Cele 24 de clase de preoţi evrei, se spune, slujeau în fiecare săptămână la Templu; Zaharia era în clasa a opta, Abia. Templul fusese distrus 9 ab, anul 70 d. Hr.; tradiţia rabinică de mai târziu spune că clasa 1, Jojarib, slujea atunci. Din aceste date de neîncredere, asumând că Hristos s-a născut A.U.C. 749, şi că niciodată în 70 de ani turbulenţi succesiunea de săptămâni nu a eşuat, este calculat că clasa a opta slujea 2-9 octombrie, A.U.C. 748, când conceperea lui Hristos cade în martie, şi naşterea presupusă în decembrie. Kellner (op. cit., pp. 106, 107) arată cât de disperată este calcularea săptămânii lui Zaharia din oricare punct dinainte sau după ea.

Analogia festivalurilor Vechiului Testament. Se pare posibil, o analogie a relaţiei Paştelui Evreiesc şi a Cinzecimea la Paşte şi la Săptămâna Rusaliilor, pentru a conecta Naşterea cu sărbătoarea Corturilor, aşa cum a făcut, de exemplu, Lightfoot (Horæ Hebr, et Talm., II, 32), argumentând din profeţia Vechiului Testament, de exemplu, Zaharia 14:16 şu; combinând, de asemenea, faptul morţii lui Hristos în Nisan cu profeţia lui Daniel de trei ani şi jumătate de slujire (9:27), el pune naşterea în Tisri, adică în septembrie. Pe atât de nedorit este şi de a conecta 25 decembrie cu sărbătoarea Răsăriteană (decembrie) a Dedicării (Jos. Ant. Jud., XII, vii, 6).

Natalis Invicti. Bine-ştiuta sărbătoare solară, totuşi, de Natalis Invicti, sărbătorită pe 25 decembrie, are o pretenţie puternică asupra responsabilităţii pentru data noastră din decembrie. Pentru istora cultului solar, poziţia sa în Imperiul Roman, şi sincretismul cu Mitharism, vezi Cumont’s epoch-making “Textes et Monuments” etc., I, ii, 4, 6, p. 355. Mommsen (Corpus Inscriptionum Latinarum, 12, p. 338), a colectat evidenţa pentru sărbătoare, care şi-a atins culmea de popularitate sub Aurelian în 274. Filippo del Torre în 1700 a văzut pentru prima dată importanţa sa; aceasta este marcată, se spune, fără adăugirea Calendarului Filocalus. Ar fi imposibil aici chiar să trasăm istoria simbolismului solar şi a limbajului aşa cum este aplicat faţă de Dumnezeu, Mesia, şi Hristos în lucrările canonice evreieşti şi creştine, patristice sau devoţionale. Oficiile imnurilor şi ale Crăciunului abundă în instanţe; textele sunt bine aranjate de Cumont (op. cit., addit. Note C, p. 355).

Apropierile cele mai timpurii ale naşterilor lui Hristos şi soarele este în Cypr., “De pasch. Comp.”, xix, “O quam præclare providentia ut illo die quo natus est Sol . . . nasceretur Christus.” – „O, ce minunat a acţionat Providenţa ca în acea zi în care s-a născut Soarele. . . Hristos să se nască”. În secolul al 4lea, Chrysostom, “del Solst. Et Æquin.” (II, p. 118, ed. 1588), spune: “Sed et dominus noster nascitur mense decembris . . . VIII Kal. Ian. . . . Sed et Invicti Natalem appelant. Quis utique tam invictus nisi dominus noster? . . . Vel quod dicant Solis esse natalem, ipse est Sol iustitiæ.” – „Dar Domnul nostru, de asemenea, este născut în luna lui decembrie . . . a opta dinaintea calendelor din ianuarie [25 decembrie] . . ., Dar ei o numesc ‚Naşterea Necuceritului’. Care într-adevăr este aşa de necucerit ca Domnul Nostru . . .? Sau, dacă spun ei că e data de naştere a Soarelui, El este Soarele Dreptăţii.” Deja Tertulian (Apol., 16; cf. Ad. Nat., I, 13; Orig. c. Cels., VIII, 67, etc) a afirmat că Sol nu era Dumnezeul creştinilor; Augustin (Tract xxxiv, in Joan. In P. L., XXXV, 1652) denunţă identificarea eretică a lui Hristos cu Sol. Papa Leo I (Serm. xxxvii in nat. dom., VII, 4; xxii, II, 6 in P. L., LIV, 218 and 198) combate în mod amar supravieţuirile solare – creştinii, aflaţi pe treptele bisericii Apostolilor, se întorc să adore soarele ce răsare. Închinarea la soare are trăsături lăsate prin testament pentru închinarea populară modernă din Armenia, unde creştinii s-au conformat temporar şi extern cultului soarelui material (Cumont, op. cit., p. 356).

Ar trebui văzută aici şi o premeditată şi legitimă „botezare” a sărbătorii păgâne nu mai mult decât transferarea datei ce trebuie presupuse. „Naşterea pe munte” a lui Mithra şi a lui Hristos în „grotă” nu au nimic în comun: adoratorii păstori ai lui Mithra (Cumont, op. cit., I, ii, 4, p. 304 sqq.) sunt mai degrabă împrumutaţi din surse creştine decât vice versa.

Alte teorii de origine păgână. Originea Crăciunului nu ar trebui să se caute în Saturnalia (1-23 decembrie) şi nici în naşterea sfântă din timpul nopţii la Eleusis (see J.E. Harrison, Prolegom., p. 549) cu probabila sa legătură prin Frigia cu eretici Naaseni, sau chiar cu ceremonia alexandriniană citată mai sus; şi nici în riturile analoge faţă de cultul de la mijlocul iernii al lui Delfi al legănatului Dionysus, cu revocarea din mare spre o nouă naştere (Harrison, op. cit., 402 sqq.).

Teoria astronomică. Duchesne (Les origines du culte chrétien, Paris, 1902, 262 sqq.) avansează teoria „astronomică” că, dat fiind 25 martie ca zi de moarte a lui Hristos [din punct de vedere istoric imposibil, dar o tradiţie veche pe cât Tertulian (Adv. Jud., 8)], instinctul popular, cerând un număr exact de ani în viaţa divină, ar pune conceperea lui în aceiaşi dată, naşterea Sa 25 decembrie. Această teorie este cel mai bine susţinută de faptul că anumiţi Montanişti (Sozomen, Hist. Eccl., VII, 18) au ţinut Paştele pe 6 aprilie; atât 25 decembrie şi 6 ianuarie sunt astfel explicate în mod simultan. Socoteala, în plus, este în întregime în păstrarea argumentelor bazate pe număr şi astronomie şi „convenienţă”, pe atunci aşa de populare. Din nefericire, nu există nici o evidenţă contemporană pentru celebrarea în secolul al 4lea a concepţiei lui Hristos pe 25 martie.

Concluzie. Scriitorul prezent este înclinat să gândească că, dacă ar fi originea festivalului din Răsărit sau Apus, şi deşi abundenţa festivalurilor analoge din mijlocul iernii se poate să fi ajutat în mod indefinit alegerea datei din decembrie, acelaşi instinct care a pus Natalis Invicti în solstiţiul de iarnă ar fi satisfăcut, aparte de adaptarea deliberată sau calcului curios, de a pune acolo şi sărbătoarea creştină.

Liturghia şi obiceiul

Calendarul. Fixarea acestei date i-a fixat şi pe cele ale Circumciderii şi ale Prezentării; despre Aşteptare şi, probabil, Anunţare B.V.M.; şi de Naştere şi Concepere a Botezului (cf. Thurston in Amer. Eccl. Rev., December, 1898). Până în secolul 10 Crăciunul era socotit, în domeniul papal, ca începutul anului eclesiastic, aşa cum încă mai este în Bule; Boniface VIII (1294-1303) a restaurat temporar această folosire, la care germanii ţin cel mai mult.

Populara facere-fericită. Codexul Theod., II, 8, 27 (cf. XV, 5,5) interzice, în 425, jocurile de circ pe 25 decembrie; deşi până la Codexul Just., III, 12, 6 (529) se impune încetarea muncii. Al Doilea Conciliu de la Tours (can. xi, xvii) proclamă în 566 sau 567, sanctitatea celor „doisprezece zile” de la Crăciun la Bobotează, şi datoria de postul Apariţiei; acela al lui Agde (506), în canoanele 63-64, ordonează o comuniune universală, şi ce a lui Braga (563) interzice postul de Crăciun. Popularele face-fericit, totuşi, au crescut aşa de mult încât „Legea Regelui Cnut”, fabricată c. 1110, a ordonat o abţinere de la Crăciun la Bobotează.

Cele trei Mase. Sacramentariile Galeziene şi cele Gregoriene oferă trei Mase în acest festival, şi acestea, cu o martirologie specială şi sublimă, şi dispensare, dacă este necesar, de la abstinenţă, încă ne mai marchează folosirea noastră. Deşi Roma oferă trei Mase la Naştere doar, Ildefonsus, un episcop spaniol, în 845, face aluzie la o triplă masă la Naştere, Paşte, Rusalii şi Transfigurare (P.L., CVI, 888). Aceste Mase, la miezul nopţii, apus, şi în moarte, erau în mod mistic conectate cu dispensaţiile autohtone iudaice şi creştine, sau (as by St. Thomas, Summa Theologica III:83:2) de tripla „naştere” a lui Hristos: în Eternitate, în Timp şi în Suflet. Culorile liturgice variau: negru, alb, roşu, sau (de exemplu la Narbonne) roşu, alb, violet erau folosite (Durand, Rat. Div. Off., VI, 13). Gloria se cânta numai la prima Masă a zilei.

Originea istorică a acestei triple Mase este probabil după cum urmează (cf. Thurston, in Amer. Eccl. Rev., January, 1899; Grisar, Anal. Rom., I, 595; Geschichte Roms . . . im Mittelalter I, 607, 397; Civ. Catt., 21 September, 1895, etc.): Prima Masă, sărbătorită la Oratorium Præsepis in St. Mary Major – o biserică probabil imediat asimilată de biserica din Betleem – şi a treia, la St. Petru, reproduce în Roma dublul Oficiu de Crăciun menţionat de Etheria (vezi mai sus) la Betleem şi Ierusalim. A doua Masă era celebrată de papă în „capelă regală” a oficialilor Curţii Bizantine din Palestina, adică biserica St. Anastasia, original numită, ca biserica de la Constantinopole, Anastasis, şi clădită ca ea pentru a reproduce biserica Anastasis din Ierusalim – şi ca ea, în final, în abandonarea numelui „Anastasis” pentru cel al martirului St. Anastasia. A doua Masă ar fi prin urmare un compliment papal pentru biserica imperială la festivalul ei patronal. Cele trei staţii sunt astfel socotite, căci prin 1143 (cf. Ord. Romani in P. L., LXXVIII, 1032) papa a abandonat distanta Sf. Petru şi a rostit a treia Masă de la marele altar de la St. Mary Major. La această a treia Masă Leo III a inaugurat, în 800, prin încoronarea de către Charlemagne, Sfântul Imperiu Roman. Ziua a devenit una favorită pentru ceremoniile de la curte, şi în ea, de exemplu, William de Normandia a fost încoronat la Westminster.

Prezentările dramatice. Istoria dedicării a Oratorium Præsepis în biserica liberiană, a osemintelor de acolo şi a imitărilor lor, nu aparţin acestei discuţii [cf. CRIB; RELICS. The data are well set out by Bonaccorsi (Il Natale, Rome, 1903, ch. iv)], dar practica de oferirea de expresii dramatice, sau cel puţin spectaculare a incidentelor Naşterii a dat naştere devreme la mai multe sau mai puţine mistere liturgice. Ordinarea lui Rouen şi a lui Reims, de exemplu, punea officium pastorum imediat după Te Deum şi înaintea Masei (cf. Ducange, Gloss. med. et inf. Lat., s.v. Pastores); Biserica de mai târziu a sarbatorit al doilea mister „profetic” după Tierce, în care Virgil şi Sibyl s-au unit cu profeţii Vechiului Testament în a-l onora pe Hristos. (For Virgil and Nativity play and prophecy see authorities in Comparetti, “Virgil in Middles Ages”, p. 310 sqq.) „A-l de-iroda pe Irod”, adică de a interpreta exagerat, date din violenţa lui Irod în aceste piese.

Ieslea scenei naşterii. Sf. Francis de Assisi în 1223 a originat ieslea de azi prin a laiciza obiceiul de atunci eclesiastici, de aici extra-liturgic şi popular. Prezenţa unui bou şi măgar se datorează unei interpretări greşite a lui Isaia 1:3 şi Habacuc 3:2 (versiunea „Itala”), deşi ele apar în unica „Naştere” din secolul al 4lea descoperită în catacombele din Sf. Sebastian în 1877. Măgarul pe care a mers Balaam în misterul Reims a câştigat sărbătoare titlului Festum Asinorum (Ducange, op. cit., s.v. Festum).

Imnurile şi colindele. Degenerarea acestor piese în parte ocazionau răspândirea noelelor, pastorali, şi colindelor, la care s-au acordat, uneori, o poziţie cvasi-liturgică. Prudentius, în secolul 4, este primul (şi singurul din acel secol) de a produce un imn Naşterii, căci „Vox clara” (imn pentru Laude în Apariţie) şi „Christe Redemptor” (Vesperali şi Utrenii de Crăciun) nu pot fi atribuite lui Ambrozie. „A solis ortu” este cu certitudine, totuşi, de Sedulius (secolul 5). Germanul Weihnachtslieder datat din secolele 11 şi 12, cele mai timpurii noele din al 11lea, cele mai timpuri colinde din al 13lea. Faimoasa „Stabat Mater Speciosa” este atribuită lui Jacopone da Todi (1230-1306); „Adeste Fideles” este, cel mai timpuriu, din secolul 17. Aceste aere populare esenţiale, şi chiar cuvinte, totuşi, au existat cu mult înainte ca ele să fie puse în scris.

Felicitările şi prezentările. Obiceiurile păgâne care se centrau pe calendele din ianuarie gravitau Crăciunul. Tiele (Yule şi Crăciun, Londra 1899) a colectat mult exemplare interesante. Strenæ (eacute; trennes) din 1 ianuarie roman (bitterly condemned by Tertullian, de Idol., xiv and x, and by Maximus of Turin, Hom. ciii, de Kal. gentil., in P. L., LVII, 492, etc.) supravieţuiesc ca daruri de crăciun, felicitări, cutii.

Butucul yule. Focurile calende erau un scandal chiar şi pentru Roma şi Sf. Boniface a obţinut de la Papa Zaharia abolirea lor. Dar probabil că butucul Yule în multele sale forme era în original aprins doar la vederea sezonului rece. Doar în 1577 acesta a devenit o ceremonie publică în Anglia; popularitatea sa, totuşi, a crescut imens, în special în Provence; în Tuscany, Crăciunul este numit simplu ceppo (bloc, butuc – Bonaccorsi, op. cit., p. 145, n. 2). În plus, acesta a devenit conectat cu alte folosinţe; în Anglia, un locuitor avea dreptul să se hrănească pe cheltuiala stăpânului său atât ca o roată, adică rotund, de lemn, dată lui, ar arde, stăpânul îi dădea unui arendaş o grămadă de lemne la naşterea unui copil; kindsfuss era un dar oferit copiilor la naşterea unei surori sau a unui frate, şi chiar la ferma de animale aceia a lui Hristos, fratele universal mic (Tiele, op. cit., p. 95 sqq.).

Verdeţuri. Gervase de Tilbury (secolul 13) spune că în Anglia grânele sunt expuse în noaptea de Crăciun pentru a dobândi fertilitate de la roua care cade ca răspuns la „Rorate Cæli”; tradiţia că pomii şi florile înfloresc noapte este prima dată citat dintr-un geograf arab din secolul 10, şi extins în Anglia. Într-o epică franceză din secolul 13, lumânările sunt văzute pe pomii înfloriţi. În Anglia toiagul lui Iosif din Arimatea a fost cel care a înflorit la Glastonbury şi în altă parte; când 3 septembrie a devenit 14 septembrie în 1752, 2000 de oameni au privit să vadă dacă spinul Quainton (cratagus præcox) ar înflori în Crăciunul de Stil Nou; şi pentru că nu a făcut-o, ei au refuzat să ţină festivalul Noului Stil. Din acest crez practicile calende a decoraţiilor cu verdeţuri (interzise de Arhiepiscopul Martin of Braga, c. 575, P. L., LXXIII – vâscul era lăsat de Druizi) au dezvoltat pomul de Crăciun, prima dat menţionată în mod definit în 1605 la Strasburg, şi introdus în Franţa şi Anglia doar în 1840, de Prinţesa Helena of Mecklenburg şi Prince Consort respectiv.

Vizitatorul misterios. Doar cu mare atenţie ar trebui ca misteriosului binefăcător din noaptea de Crăciun – Knecht Ruprecht, Pelzmärtel pe un cal de lemn, St. Martin pe un încărcător alb, Sf. Nicolae şi echivalentul său „reformat” Părintele Crăciun – să fie atribuiţi cu păşirea unui sfânt în papuci lui Woden, care, împreună cu soţia sa Berchta, au coborât în nopţile dintre 25 decembrie şi 6 ianuarie, pe un cal alb pentru a binecuvânta pământul şi pe oameni. Focurile şi roţile strălucitoare i-au luminat pe dealuri, casele erau împodobite, procesele suspendate şi festivalurile celebrate (cf. Bonaccorse, op. cit., p. 151). Knecht Ruprecht, la oricare dată (prima dată găsit într-un mister din 1669 şi condamnat în 1689 ca un diavol) era doar un slujitor al Sfântului Copil.

Ritualuri necatolice. Dar fără îndoială că autenticul nuclei creştin a atras acumulările păgâne. Pentru calende tăcute; extraordinarul şi obscenul Modranicht; tortul în onoarea „placentei” Mariei, condamnat (692) la Conciliul Trullan, canonul 79; Tabulæ Fortunæ (hrană şi băutură oferită pentru a se obţine sporire, şi condamnat în 743) see Tiele, op. cit., ch. viii, ix – Datele lui Tiele sunt probabil de o mai mare valoare decât deducţiile sale –şi Ducange (op. cit., s. vv. Cervula and Kalendæ).

În Anglia, Crăciunul a fost interzis de Actul Parlamentului în 1644; ziua trebuia să fie un post şi o zi marcată; magazinele au fost constrânse să fie deschise; plăcintele de prune şi plăcintele mărunţite erau condamnate drept păgâne. Conservativii au rezistat; la Canterbury s-a vărsat sânge; dar după Sectanţii Restaurării au continuat să numească Yuletide „Fooltide” [fluxul Yule în fluxul proştilor, într-o traducere liberă, n. tr.].

​MISIUNEA BISERICII LUI CHRISTOS IN CRIZA, RECESIUNE – PASTOR VICTOR STANESCU

Misiunea Bisericii lui Christos in criza, recesiune

„Cum M-a trimis pe Mine Tatal…” Se pare ca acest deziderat al Domnului Isus de a ajunge cu Evaghelia pana la marginile pamantului , are de suferit in mod constant inultima vreme din partea credinciosilor din Biserica lui Christos ! Care sa fie cauzele pentru care credinciosii nu se mai inghesuie sa mearga cu Evanghelia, sa fie misionari, sa lucreze la extindereaImparatiei lui Dumnezeu prin sustinerea misionarilor sau prin Evanghelizarea personalaca mod de viata sia evenimentelor evanghelistice?

Odata cu criza internatională, europeana si evident autohtona, am trecut prin austeritate si bugetul misiunii si nu mai indraznim sa visam in aceasta directie: sa trimitem misionari, sa plantam noi biserici sau sa facem evenimente Evanghelistice de anvergura , dar oare criza sa fie cauza “Inerţiei“noastre in cauza misiunii ?

M-am gandit ca una dintre cauze ar putea sa fie Teologia Gresita a Evanghelizarii. Teologia evanghelizarii vine din înţelegerea caracterului şi a Harului lui Dumnezeu.

Atitudinea de “a face dreptate” a profetuluiIona, îl împiedică să asculte de Dumnezeu, care îl trimite sa meargă la Ninive şi să comunice intenţia lui Dumnezeu de salvare a unei cetăţi de depravaţi, care îşi câştigau existenţadin “mercenarism”. Erau aşa de barbari, că atunci când jefuiau o cetate spintecau pantecele femeilor insarcinate si cand “tasnea “copilul din burta mamei il spintecau in doua cu sabia pana sa cada la pamant, iar mama murea de groaza care o cuprindea.

Iona, omul lui Dumnezeu este trimis la acesti barbari, dar tocmai ca il cunoastea pe Dumnezeu ca este drept, a fugit la Tars in directie opusa, ca sa nu stie nimic Ninivenii despre planul lui Dumnezeu siin felul acesta sa fie “raşi” de pe faţa pământului, gândea Iona.

Dumnezeu este însă şi plin de milă, nu doar drept, pe care o manifestă mai întâi faţă de Iona când este aruncat în mare de marinari, prin trimiterea caşalotului să îl înghită şi să îl transporte gratuit la destinaţia intenţionată de Dumnezeu în mod iniţial, la Ninive , (Interesant mod de abordare are Dumnezeu faţă de Iona, nu vrea să meargă cu corabia pe deasupra apei, îl duce cu submarinul pe sub apă) dar şi faţă de Niniveni prin faptul că îl forţează pe Iona să meargă la ei şi să le spună, ce va face cu ei. Chiar dacă Iona nu ascultă în prima fază, Dumnezeu nu îl abandonează, ci îl trece printr-un proces de umilinţă, de disperare (vezi cap 2) şi apoi de salvare .

Apoi chiar dacă Iona nu le comunică tot mesajul Lui Dumnezeu cu privire la Îndurarea Lui faţă de Niniveni, el anunţă, doar judecata (încă 40 de zile şi veţi fi nimiciţi…) lui Dumnezeu. În altă ordine de idei, nu le dă nici o şansă şi bagă în ei groaza nimicirii, care vine de la un Dumnezeu drept, dar care nu dorea să îşi arate Indurarea faţă de aceşti ticăloşi “corupţi”, care trebuiau nimiciţi fără drept de apel, după părerea lui Iona, proorocul Domnului !

Probabil ar trebui să ne gândim ce mesaj are Dumnezeu pentru oamenii din Jurul nostru şi dacă noi le ascundem o parte a mesajului, cum a făcut Iona. Se întâmplă ca atunci când cunoaştem câtuşi de puţin persoana sau persoanele pe care le abordăm, în evanghelizare. Uneori când ştim că interlocutori noştrii trăiesc în păcate grele, grave şi privesc acest lucru în mod uşor, noi încercăm să îi “îngrozim” cu realitatea Iadului, şi minimalizăm “negândit, neintenţionat” Dragostea şi Harul Lui Dumnezeu. Apoi dacă este într-o stare de disperare încercăm să îi asigurăm de dragostea Lui Dumenezeu şi vom minimaliza puterea şi efectele păcatului. Cred că trebuie să păstrăm echilibrul în prezentarea Evangheliei şi să prezentăm atât grozăvia păcatului şi judecata dreaptă a Lui Dumnezeu cât şi soluţia perfectă izvorâtă din dragostea şi Îndurarea Lui Dumnezeu,

Un alt aspect pe care îl vedem la Iona este că nu parcurge tot teritoriulcetăţii, pe care vrea Dumnezeu să o salveze. Cetatea putea fi traversată în 3 zile, dar Iona merge doar o zi prin cetate şi strigă mesajul. Merge doar o porţiune de distanţă şi comunică doar o parte din mesaj. Iona ar fi avut timp sa traverseze cetatea de 13 ori, ar fi putut să o încercuiască cu mesajul lui Dumnezeu , dar după o zi de misiune şi predicare îşi caută un loc comod la răsăritul cetăţii de unde să aibă o panoramă bună şi să privească în direct “apocalipsa” celor 120 000 de oameni, de care se pare că nu doar nu-I păsa, dar îi şi ura. Teologia lui era “ticăloşii trebuie să piară” !

Spre deosebire de evrei, poporul ales să trăiască în prezenţa Lui Dumnezeu în ascultare şi sfinţenie şi să fie doar un model pentru celelalte naţiuni, biserica lui Christos, pentru care şi-a dat viaţa, este trimisă în lumea aceasta “stricată şi ticăloasa”, nu doar să trăiască în sfinţenie şi să fie model, dar şi să mărturisească, să anunţe să facă cunoscut “Harul Lui Dumnezeu” pentru o lume care merită să fie nimicită, rasă de faţa pământului, ca cei din vreamea Lui Noe. Dar şi pe vreamea lui Noe Dumnezeu a oferit şansa salvării timp de 120 de ani şi 7 zile, doar că oamenii nu au vrut să creadă şi să beneficieze de ea !

Poate că ar trebui să ne regândim misiunea. Dacă am mers într-o localitate şi am prezentat evanghelia într-un eveniment evanghelisticîntr-un loc public şi nu a răspuns nimeni, abandonăm acea localitate după câteva astfel de ocazii şi tragem concluzia că nu îl caută nimeni pe Dumnezeu, dar întrebarea este cât de mult dorim noi ca oamenii să audă şi să înţeleagă evanghelia ? La fel de mult ca Dumnezeu care a dat pe propriul Fiu timp de 33 de ani sa fie cu noi şi să îl vedem, şă îl pipăim pe Dumnezeu în carne şi oase, să mâncăm cu el la masă? Dacă iubim oamenii cum îi iubeşte Dumnezeu atunci vom “încarna Evanghelia” pe înţelesul lor şi nu le vom transmite doar un mesaj, ca Iona ,predicatorul itinerant şi apoi ne retragem în locul nostru de siguranţă şi confort !

Pe de altă parte bisericile care “fac misiune” se orientează spre o localitate două sau mai multe, depinde de potenţial, şi deschid acolo puncte de misiune, care în timp se transformă în bisericuţe care preiau programul de la biserica mamă şi se luptă pentru supravieţuire şi adăugare de noi programe şi tehnică cum este la biserica mamă. Iar biserica mamă se mulţumeşte că este implicată. Dar oare aceasta a intenţionat Christos să facă biserica Sa când a spus că trebuie să meargă până la marginile pământului ? Celelalte localităţi fără mărturia Evangheliei, cine este responsabil pentru ele ? Poate ar trebui să ne gândim că este ceva defectuos, ceva ce nu merge bine în procesul misionării noastre, în gândirea şi teologia misiunii noastre. Misiunea trebuie să fie o acţiune continuă a bisericilor noastre pentru toată viaţa nostră, până va veni Christos şi ar trebui să investim în oameni pentru continuarea ei şi după noi, asta înseamnă că în ucenicizarea pe care o facem în plantarea unei noi biserici trebuie să plantăm şi spiritual misionar şi misional încă de la început !

Un alt aspect prin care Iona îi defavorizează pe Niniveni este că nu le dă şansa să beneficieze de tot timpul Harului Lui Dumnezeu. Dacă Iona ar fi ascultat de la început, nu ar mai fi pierdut timpul cu corabia către Tarşiş (Spania de astăzi), nu ar mai fi irosit banii pe bilet şi nu ar mai fi fost nevoit să suporte presiunea apei, dar ar fi oferit mai mult timp de Har celor din Ninive. Poate că mesajul lui nu ar mai fi fost încă 40 de zile…ci aveţi 60 sau 50 de zile să vă întoarceţi de la căile voastre rele la Dumnezeu!

În ciuda neascultării lui Iona, şi a greşelilor lui intenţionate, Dumnezeu foloseşte experienţa eşeculuisău să îi determine pe cei din Ninive să se smerească şi să se îndure de ei. Ninivenii nu ştiau că Iona, profetul, este trimisul special al lui Dumnezeu să le comunice că îi iubeşte şi că doreşte să se îndure de ei, ca să nu fie confruntaţi cu judecata Lui. Tragem această concluzie din finalul cărţii unde Dumnezeu vorbeşte cu Iona şi îi arată ce diferenţă există între noi şi Dumnezeu. La fel ca Iona, care pretinde că îl cunoaşte pe Dumnezeu şi îl slujeşte, totuşi este mai tot timpul în contrast cu Dumnezeu şi parcă în contratimp. Când Dumnezeu vrea să comunice cu Ninivenii, Iona fuge în mod intenşionat în direcţie opusă. Când Dumnezeu agită marea şi marinarii de pe vasul cu care mergea Iona erau speriaţi, singurul care era liniştit şi dormea în cala vasului era Iona. Apoi când Iona ajunge la cei din Ninive şi le transmite doar judecata Lui Dumnezeu şi ei se smeresc, postesc şi se întorc de la faptele lor rele, Dumnezeu se bucură de pocăinţa lor, dar Iona se mânie pe Dumnezeu că nu îi nimiceşte .

Ce este de remarcat când Dumnezeu ne trimite în misiune este că El nu are în vedere în misiune doar pe cei la care ne trimite ci si pe noi, mesagerii Lui. Ne cercetează, ne arată ce este în inima noastrtă, care ne sunt priorităţile şi ce iubim noi mai mult. Iona primeşte o lectie prin planta(curcubetele, se pare că o frunză era aşa de mare că acoperea un om) care Dumnezeu o ridică în mod miraculos ca să îi asigură confortul. Dar când pierde planta care ii asigură confortul Iona se mânie, este supărat şi Dumnezeu îi pune o întrebare care ne arată de ce este preocupat Dumnezeu şi de ce suntem noi preocupaţi în misiunea pe care ne-a dat-o ! Iona este preocupat de CONFORT, care să îi menţină COMODITATEA, pe când Dumnezeu este preocupat de SUFLETELE oamenilor care nu ştiu să discearnă între bine şi rău, datorită contextului corupt şi intunecat în care se nasc şi trăiesc. Confundă întunericul cu lumina şi binele cu răul. Iona ştie să facă această diferenţă, dar nu este dispus să sacrifice viaţa sa şi să îi înveţe ! Cred că trebuie să ne evaluăm atitudinea şi valorile misiunii noastre. Domnul Isus spune într-o împrejurare: “ce este înălţat, sau preţuit de oameni, este lepădat şi dispreţuit de Dumnezeu şi invers, lucrurile spiritual, sfinţenia, dreptatea, mila, compasiunea, care sunt ignorate, considerate slăbiciuni şi lepădate de oameni sunt preţuite şi appreciate de Dumnezeu la oamenii care le practică!

În concluzie, avem mai multe lucruri care ne asigură bunăstarea şi confortul vieţii, avem maşini şi tehnică modern, performantă, dar am devenit tot mai individulişti, egoişti şi nepăsători faţă de oamenii de care Dumnezeu vrea să se îndure şi să le arate har ! Te rog să îţi evaluezi viaţa şi inima ta misionară în conformitate cu chemarea şi priorităţile Lui Dumnezeu şi să decizi pentru anul acesta să fii porumbelul lui Dumnezeu (Iona însemnă porumbel), care anunţă Harul lui Dumnezeu care aduce viaţă pentru cei nenorociţi, depravaţi din “Irakul” contemporan ! Mult success în 2019…va continua…

Uneori putem să fim doar mărturie ca Lot, fiindcă din pricina compromisului nu mai putem mărturisi !

Pastor Victor Stanescu

Biserica Crestina Baptista „Speranta” din Navodari, Constanta

LTE ARTICOLE

CEDO audiază un caz de eutanasie

LONDRA, Curtea Supremă a Drepturilor Omului a fost de acord să audieze un caz împotriva Belgiei, înaintat de către un bărbat a cărui mamă a fost eutanasiată în 2012, aceasta suferind de depresie. Este cel de-al doilea caz ce implică un medic belgian care conduce eutanasia, potrivit APnews.

Într-o declarație, avocații lui Tom Mortier, fiul celei eutanasiate, au declarat că au adus cazul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, după ce autoritățile belgiene au refuzat să îl ia în considerare.

Robert Clarke, unul dintre avocații lui Mortier, a spus că există unele detalii „foarte îngrijorătoare” despre acest caz. „Pacienta a fost o femeie care era sub îngrijirea unui psihiatru și, conform definiției medicale, era o persoană vulnerabilă”, a spus Clarke. „Statul a avut datoria să o protejeze, însă a eșuat.”

Instanța a declarat că va analiza dacă Belgia a încălcat vreo parte a Convenției Europene a Drepturilor Omului în eutanasierea mamei lui Mortier.

Mortier susține în fața tribunalului că Belgia nu a reușit să protejeze viața mamei sale și că nu a existat nicio anchetă detaliată sau eficientă asupra morții ei.

Mama lui Mortier, Godelieva De Troyer, de 64 de ani, s-a luptat cu depresia ani de zile. Când doctorul ei a refuzat să aprobe cererea de eutanasiere, ea a căutat alți medici, a apelat inclusiv la dr. Wim Distelmans, care co-prezidează comisia belgiană de evaluare a eutanasiei.

În noiembrie, oficialii belgieni au început să cerceteze dacă psihiatrul care a aprobat cererea de eutanasiere a lui De Troyer, Dr. Lieve Thienpont, a fost de asemenea responsabil pentru moartea lui Tine Nys, o altă pacientă eutanasiată, care a fost diagnosticată cu sindromul Asperger de către Thienpont cu două luni înainte de a fi eutanasiată. În plus față de Thienpont, alți doi medici sunt cercetați pentru „otrăvirea” lui Tine Nys, în 2010.

Belgia este una dintre cele două țări, unde eutanasia din motive psihiatrice este permisă dacă se poate dovedi că pacientul este „netratabil”. Dintre belgienii eutanasiați din motive de sănătate mintală, cele mai frecvente condiții sunt depresia, tulburarea de personalitate și Asperger, o formă ușoară de autism.

Avertismentul polițiștilor: Copiii, victime ale „prădătorilor” online. Site-urile de socializare, chat-urile din jocurile video dar și aplicațiile de dating sunt printre metodele cel mai des utilizate de abuzatori pentru a-și găsi victimele

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   ȘTIRI, SOCIAL    /   Actualizat: Miercuri, 09 ianuarie 2019, 20:53   

Avertismentul polițiștilor: Copiii, victime ale „prădătorilor” online. Site-urile de socializare, chat-urile din jocurile video dar și aplicațiile de dating sunt printre metodele cel mai des utilizate de abuzatori pentru a-și găsi victimele

Părinții par destul de puțin preocupați de imaginea și viitorul urmașilor lor. Riscurile expunerii minorilor la mediul online au devenit, de la an la an, tot mai mari, acesta fiind motivul pentru care Poliția Română lansează un averstisment cu privire la creșterea numărului cazurilor de pornografie infantilă.
O simplă împrietenire pe rețelele de socializare poate avea consecințe grave asupra tinerilor. Din păcate, de cele mai multe ori, părinții află prea târziu, scrie cotidianul.ro.
Copiii descoperă lumea internetului de la vârste tot mai fragede. „Prădătorii” sunt și ei activi în acest mediu. Poartă „măști” și se pretind a fi oricine altcineva, din dorința de a se împrieteni cu tinerii care nu pot realiza cine se află cu adevărat în spatele monitorului.
Site-urile de socializare, chat-urile din jocurile video dar și aplicațiile de dating sunt printre metodele cel mai des utilizate de abuzatori pentru a-și găsi victimele.
Aproape 280 de astfel de cazuri au fost înregistrate în țara noastră numai în primele 11 luni din 2018, arată datele Poliției Române. În cele mai multe cazuri, vina le aparține părinților, care nu supraveghează activitatea copiilor pe rețelele de socializare.
Sorin Stănică, comisar Institutului de Cercetare și Prevenirea Criminalității: „Peste 90% dintre copiii din România utilizează în prezent internetul. Peste 25% dintre copii nu discută cu părinții lor despre modul în care utilizează internetul”.
Tânăr: „Am prieteni care au pățit chestia asta. Au acceptat cereri de prietenie, cineva i-a băgat în seamă și au primit tot felul de propuneri și mesaje obscene și imagini obscene”.
Reprezentanții instituțiilor care oferă consiliere pentru cei care au trecut prin astfel de experiențe admit și ei că cifrele sunt alarmante. Peste 5.000 de cazuri în nici 2 ani și jumătate.
Psiholog Georgiana Roșculeț, coordonator program educațional: „Majoritatea acestor cazuri se referă la copiii care au vârste cuprinse între 6 și 10 ani. În peste 70% dintre aceste rapoarte sunt înregistrate pentru această vârstă. Există și un număr de aproximativ 6-10 cazuri care se referă la conținut în care sunt înfățișati bebeluși, sub 1 an”.
Cei care se fac vinovați de pornografie infantilă prin sisteme informatice riscă să stea până la 10 ani în spatele gratiilor.
CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/stiri-social/Avertismentul-politistilor-Copiii-victime-ale-„pradatorilor-online.