CONFRUNTAREA CREŞTINULUI CU SPIRITUL POSTMODERNIST AL VEACULUI.

Adaptare şi traducere de Teodor Macavei, după Jim Leffel şi Dennis McCallum

---

Trăim vremuri ciudate…

Până nu demult Creştinismul era criticat în universităţi şi mediile ştiinţifice fiindcă se credea că este neştiinţific şi ca prin urmare, neadevărat. Astăzi însă, Creştinismului este respins pentru simplul fapt că susţine că esteadevărat. Se poate observa cum în zilele noastre, atât mediile ştiinţifice cât şi mas-media îl condamnă ca fiind intolerant şi arogant pe cel ce susţine că ar cunoaşte un adevăr obiectiv sau un adevăr universal.

Noul consens spiritual al veacului

Care este explicaţia acestui bizar consens dominant al zilelor noastre? În primul rând acesta este spiritul postmodernist al vremii. Conform observaţiilor unor gânditori extrem de influenţi, astăzi adevărul este esenţialmente politic. Afirmaţiile adevărate sunt create de către „comunităţile de crezuri” şi nu se descoperă de raţiune, prin observaţie, sau prin revelaţie. Lynne Cheney, fostă preşedintă al Fundaţiei Naţionale pentru studii umaniste a informat recent Congresul american că grupurile academice înregistrează o majoră schimbare ideologică de orientare postmodernistă.¹

Postmodernismul reprezintă totuşi mai mult decât o mişcare a intelectualilor. El afectează profund întreaga noastră cultură.² De fapt, postmodernismul intelectual este cel ce a dus la activarea şi evidenţierea relativismului latent al culturii americane a anilor ’60 şi i-a acordat respectabilitatea socială pe care n-a avut-o niciodată. În acest fel noua perspectivă postmodernistă a devenit populară şi este acum susţinută de mase. George Barna ne arată că astăzi peste 80% dintre americani sunt practic relativişti şi că nici biserica evanghelică nu este cu mult în urma lor.³ Între timp, vedem că biserica din America de Nord nu răspunde cum se cuvine postmodernismului şi că pierde teren cu o atât de mare repeziciune încât mulţi lideri creştini se alătură de fapt puternicului curent postmodernist.

Dacă dorim să comunicăm eficient culturii noastre trebuie să înţelegem modul de gândire aflat în spatele acestui consens dominant al vremii. Trebuie de asemenea să-l înţelegem pentru a ne proteja familiile şi bisericile împotriva infiltrării lui. De aceea, în acest articol vom explica ce este postmodernismul şi în ce fel influenţează vederile religioase ale oamenilor. După aceea, vom oferi o strategie de evanghelizare a gânditorilor postmodernişti sau celor ce sunt într-un fel sau altul influenţaţi în gândirea lor de postmodernism.

Aroganţa şi adevărul religios

Nu demult în emisiunea „Dear Abby”⁴ s-a comentat asupra dezacordurilor în chestiuni religioase. Astfel, s-a tipărit o scrisoare provenită de la unul din criticii ei în care se spunea:

„Răspunsul pe care l-ai dat femeii care se plângea de rudele ei ce se certau în permanenţă asupra religiei, este ridicol! Ai sfătuit-o să declare subiectul interzis! Sugerezi cumva ca oamenii să discute numai despre subiecte triviale, banale şi fără sens ca să evite o potenţială controversă? … Este arogant să le spui oamenilor că există subiecte pe care nu le pot menţiona înaintea ta. Poate puteai să-i sugerezi acelei femei să se informeze asupra sectei la care sunt membri rudele ei pentru a putea să demonstreze erorile învăţăturilor pe care le susţin!”

La această scrisoare „Dear Abby” a răspuns, „În opinia mea, culmea aroganţei este să încerci să le arăţi altora „erorile” religiei pentru care au optat!”⁵

Răspunsul postmodernist al lui „Abby” întruchipează gândirea populară a vremurilor în care trăim asupra toleranţei religioase şi a opţiunilor de credinţă. Observaţi care sunt două dintre ideile cheie dezvăluite în comentariul lui „Abby”. Prima este cea care consideră drept „arogantă” afirmaţia (judecata) adevărată a cuiva asupra religiei. A doua este cea care sugerează că opţiunea personală asupra religiei legitimează orice religie.

De ce în zilele noastre se consideră de către un aşa de mare număr de oameni că este arogant să afirmi că crezurile religioase ale cuiva pot fi greşite? În plus, mulţi prin „aroganţă” înţeleg de fapt „intoleranţă”, un alt termen care în anii din urmă a ajuns să posede o cu totul altă semnificaţie. În trecut, intoleranţa se referea în mod normal la bigotism şi la prejudecată, adică la atacul personal la adresa altora pentru ceea ce sunt sau pentru ceea ce cred. În acel sens intoleranţa era într-adevăr, jignitoare. Acum însă, intoleranţa a ajuns să însemne adesea simplul fapt de a afirma că unele crezuri religioase sunt adevărate, iar altele, false.

Într-un film recent intitulat, „La joacă pe pajiştile Domnului” („At Play in the Fields of the Lord”) această atitudine este limpede demonstrată într-o conversaţie ce are loc între un indian amazonian şi un misionar creştin. Astfel indianul îi atrage atenţia creştinului că, „Domnul i-a făcut pe indieni aşa cum sunt, cine sunteţi voi să-i schimbaţi?”. Acesta este într-adevăr unul dintre cele mai definitorii sentimente ale epocii noastre. A încerca să-i converteşti pe alţii este socotit inacceptabil (deci, intolerant) pentru că înseamnă a emite o judecată asupra „adevărului” susţinut de celălalt.

Poate fi adevărul obiectiv?

Miezul problemei constă în a determina dacă există, sau nu, un adevăr obiectiv. Adevăr obiectiv înseamnă adevărul care este independent de crezuri individuale sau de contexte culturale. Când ceva este adevărat în mod obiectiv (cum ar fi de pildă, existenţa lunii), acel lucru este adevărat pentru oricine indiferent că se recunoaşte acest fapt, sau nu. Obiectivitatea presupune că toţi trăim în aceeaşi realitate, chiar dacă o percepem (o trăim, o simţim) în mod diferit, sau susţinem crezuri diferite asupra ei. Aceia dintre noi care credem într-un adevăr obiectiv, ştim că avem o bază comună pe care să purtăm orice discuţii despre ce-i adevărat şi ce nu, fiindcă cu toţii trăim în aceeaşi lume reală.

Postmoderniştii neagă această realitate comună. În schimb, ei susţin că grupurile care provin din culturi/societăţi diferite trăiesc în realităţi diferite. Pentru ei realitatea unui grup de oameni este reprezentată de percepţia sau de interpretarea de către acesta a lumii externe, şi nu a lumii propriu-zise. Postmoderniştii susţin că de fapt noi creăm adevărul atunci când îl interpretăm şi nu descoperim adevărul. După postmodernişti, ceva este adevărat fiindcă noi îl credem, şi nu îl credem fiindcă este adevărat!⁶

Ca şi creştini noi acceptăm atât realitatea adevărului subiectiv cât şi a celui obiectiv şi credem că le putem descoperi pe amândouă printr-o utilizare combinată a revelaţiei şi a propriei noastre raţiuni. Biblia afirmă că noi putem ajunge să cunoaştem o dragoste care întrece orice pricepere omenească (vezi, Efeseni 3:19) şi că relaţia noastră cu Dumnezeu întrece simpla afirmare a unor adevăruri care-l privesc pe El. Acesta este adevărul subiectiv, sau experimental. Însă sub nici o formă realitatea adevărului subiectiv sau experimental nu elimină realitatea adevărului obiectiv. De partea cealaltă, postmoderniştii susţin că tot adevărul este subiectiv. Cu aşa ceva noi nu putem fi de acord.
Accentul pus de Biblie asupra revelaţiei istorice (1Corinteni 15:13-15), propoziţiile ei doctrinare (Romani 10:9) şi revelaţia naturală (Romani 1:18-20) presupun că adevărul obiectiv există. Faptul acesta îl pune pe creştin în directă opoziţie cu mentalitatea postmodernistă.

Postmodernismul înseamnă moartea oricărui adevăr

În zilele noastre educaţia superioară promovează în mod deschis cinismul asupra adevărului şi a raţiunii umane.⁷ Pedagogii afirmă că de fiecare dată când cineva susţine că se află în posesia adevărului, îndeosebi a unuia religios, acel om va ajunge în mod inevitabil să reprime sau să oprime pe cei ce nu sunt de acord cu el.

De aceea, în zilele noastre este „la modă” să nu se facă nici un fel de afirmaţii adevărate. Cum a putut oare o astfel de idee să devină atât de influentă în istoria celei mai avansate civilizaţii omeneşti? (autorii se referă aici, probabil, la Statele Unite ale Americii; n.tr.) Pentru a înţelege cum, avem nevoie să descoperim în ce fel concep postmoderniştii ultimii trei sute de ani de istorie apuseană.

În primul rînd, postmodernismul abandonează modernismulcare a fost filozofia umanistă a Iluminismului european. Iluminismul a apărut odată cu ideea lui Rene Descartes a omului autonom (independent), adică a celui care începe de la propriile sale gânduri (celebra maximă „gândesc, deci exist”), şi începând de la el însuşi exclude orice necesitate a lui Dumnezeu sau a revelaţiei, omul iluminat construindu-şi sistematic o concepţie despre lume şi viaţă bazându-se exclusiv pe raţiune.

Moderniştii au presupus că mintea reprezintă o „oglindă a naturii” care înseamnă că percepţiile noastre asupra realităţii corespund de fapt lumii aşa cum este. Din această presupunere moderniştii şi-au format propria lor viziune despre progresridicând în slăvi descoperirile tehnologice şi controlul omului asupra naturii. Dezvoltarea capitalistă, democraţia liberală, şi comunismul care împreună reprezintă roadele gândirii moderniste, au încercat să subjuge Pământul acestei perspective eurocentriste.

În acelaşi timp, modernismul a semănat şi seminţele propriei nimiciri. Aşa cum moderniştii au cucerit globul pământesc în numele progresului, aceia pe care i-au oprimat şi marginalizat au început să întrebe tot mai insistent „progres spre ce?” Postmoderniştii afirmă că raţionalismul modern şi proliferarea tehnologică ne-au adus în pragul dezastrului global. Mitul „progresului modern” se sfârşeşte într-un coşmar de violenţă atât pentru cei pe care îi marginalizează cât şi pentru întreg Pământul. De aceea, vedem cum în zilele noastre sunt mulţi care arată un interes deosebit faţă de culturile primitive şi faţă de acele concepţii despre lume şi viaţă care promoveazăunitatea dintre umanitate şi natură, şi care renunţă să mai considere umanitatea mai presus ca natura.

Postmoderniştii administrează totuşi nişte critici bune umanismului, progresului şi gândirii autonome. În plus, raţionaliştii modernişti nu au demonstrat niciodată că raţiunea umană poate descoperi adevăruri finale fără ajutorul revelaţiei divine. Ca şi creştini noi nu am acceptat niciodată pretenţia modernismului că dezvoltarea tehnologică şi raţiunea umană vor rezolva vreodată toate problemele sociale.

Autorii atei existenţialişti ca Nietzsche şi Sartre sunt cei ce au pregătit apariţia postmodernismului contemporan. Ei au înţeles că respingerea de către modernism a transcendentului reprezintă o mentalitate prea costisitoare deoarece anihilează orice standarde de obiectivitate în moralitate, în valorile umane, şi în adevăr.⁸ Privit în felul acesta, postmodernismul reprezintă consecinţa firească a gândirii moderniste pentru că dezvăluie lipsa de finalitate a gândirii omeneşti autonome.

În timp ce creştinii ar trebui să se bucure pentru multe din criticile administrate modernismului de către postmodernism, se poate totuşi observa că acestea sunt fundamentate pe nişte presupuneri la fel de dubioase şi că duc la nişte concluzii dezastruoase. Puterea retorică a unor termeni ca, „toleranţă”, „deschidere”, şi „integrare”, maschează eficace un obiectiv mai insidios, şi anume, distrugerea oricărui adevăr absolut.

Deschiderea faţă de spiritualitate a postmodernismului ar putea părea că este o îndepărtare sănătoasă de naturalismul modernist, însă acest tip de spiritualitate este inerent anti-creştin deoarece consideră mesajul creştin (precum şi alte concepţii despre lume şi viaţă) ca fiind „adevărat” doar pentru aceia care şi-l însuşesc ca atare.⁹

Antiumanismul postmodernist

În loc de a-i privi pe oameni ca indivizi raţionali, fapt mărturisit de modernişti, postmoderniştii îi privesc pe oameni ca fiind produse ale culturii lor. În felul acesta se neagă complet individualitatea. Psihologul şi criticul social Kenneth Gergen spune: „Odată cu răspândirea conştiinţei postmoderniste putem observa decesul definiţiei personale, a raţiunii şi a autorităţii… Se pierd din vedere toate proprietăţile înnăscute ale fiinţei umane împreună cu însuşirea sa morală şi opţiunea personală.”¹⁰

Antropologia modernă este întemeiată pe ideea că oamenii sunt „produse sociale”, sau fiinţe a căror identitate este determinată social. Perspectivele noastre asupra vieţii şi percepţiile noastre sunt, toate, rezultatul culturalizării noastre. Peter Berger explică ceea ce se numeşte sociologia cunoaşterii, concepţia pe baza căreia se susţine că tot ceea ce ştim este produsul culturii şi limbii noastre:

„Un gând, de orice fel ar fi, este fundamentat în societate… De aceea, individul îşi derivă din societatea care-l înconjoară concepţia sa despre lume într-un chip foarte asemănător celui în care îşi derivă rolurile şi identitatea sa. Cu alte cuvinte, sentimentele sale, interpretarea sa de sine, şi faptele lui, îi sunt definite în prealabil de către societatea în care se află, şi îi dictează modul de abordare cognitiv al universului care-l înconjoară.”¹¹

În loc de a concepe mintea ca o oglindă a naturii, postmoderniştii susţin că noi deformăm realitatea prin lentila culturilor şi limbilor noastre.¹² Această concluzie îi face să respingă posibilitatea descoperirii adevărului obiectiv devreme ce, spun ei, fiecare cultură abordează diferit realitatea, în funcţie de limba ei, de nevoile ei specifice, şi de condiţiile ei istorice. Pentru a cunoaşte obiectiv ceva, ar fi nevoie să se traverseze această prăpastie, să se ajusteze această lentilă culturală, iar conform postmodernismului, lucrul acesta este imposibil.

În locul adevărului obiectiv şi a ceea ce postmoderniştii numesc „metanaraţiuni” (adică, nişte concepţii despre lume şi viaţă cuprinzătoare) ei propun „naraţiunile locale”, sau „descrierile”, „istorisirile” realităţii care se potrivesc respectivelor comunităţi, dar care nu au nici un sens în afara lor. Într-adevăr, postmoderniştii resping orice termeni descriptivi pentru adevăr şi realitate în favoarea unor expresii literare ca naraţiune sau relatare.¹³Pretinsa lor realitate este numai o interpretare, nu adevărul.¹⁴

Postmoderniştii susţin că atunci când un modernist sau un credincios exprimă un adevăr obiectiv el arată îngustime de opinii pentru că exclude toate celelalte voci şi califică ca fiind nefundamentate restul de opinii despre lume şi viaţă. Astfel, se crede că ideile despre adevăr şi realitate îi marginalizează pe cei vulnerabili prin „a-i lăsa în afara relatării”, iar afirmaţiile adevărate, se spune că nu sunt decât unelte de legitimizare a puterii. Michael Focault scria că, „nu putem să exercităm putere decât prin producerea (afirmarea) adevărului”.¹⁵ Pentru postmodernişti afirmaţiile adevărate nu sunt în realitate decât propagandă menită să elimine celelalte idei prin a le numi superstiţii, sau nonsens.

De aceea, în cultura postmodernistă, persoana de care ar trebui să ne temem este acela care crede că posedă, sau cunoaşte nişte adevăruri fundamentale. Acela este dogmaticul, totalitaristul, sau absolutistul care în postmodernism este considerat atât naiv cât şi periculos, fără să mai menţionăm, arogant!

În loc de a-i domina pe alţii cu „versiunea noastră asupra realităţii”, postmoderniştii ne solicită să recunoaştem că toate ideile şi crezurile sunt deopotrivă egale şi valabile. În loc de a afirma existenţa unui singur adevăr, ar trebui să recunoaştem că există „multe adevăruri”. Deschiderea fără restricţiile raţiunii care ar trebui arătată împreună cu toleranţa, dar fără o evaluare morală, reprezintă caii de bătaie ai postmodernismului.

Crezurile personale (individului) definesc adevărul

În cultura postmodernistă este imposibil de separat ceea ce oamenii cred de ceea ce ei sunt, fiindcă se spune că a crede ceva face respectivul lucru să fie adevărat (pentru cei ce-l cred). Ca prin urmare, a respinge conţinutul unui crez este interpretat ca reprezentând respingerea persoanei care şi-a definit respectivul „adevăr”. Astfel, s-a ajuns acum ca adevărul să însemne doar o preferinţă personală şi o convingere personală. Aşa s-a ajuns să fie la fel de nepotrivit să se pună la îndoială valabilitatea crezurilor unei persoane (sau, a unei culturi) cum este să critici opţiunea la restaurant a articolelor alese din meniu de comesenii tăi. (aţi auzit sloganul postmodernist, „gusturile nu se discută!”? Dar, adevărul nu este pe gustul tuturor! Şi a-l afla nu este o chestiune de „gust”! ) (n.tr.)

Un efort comun de a dezbate şi de a pune în discuţie ceva pentru a se afla adevărul este ceva complet repudiat în zilele noastre. Luaţi de pildă, marile religii ale lumii. Puţini sunt cei ce înţeleg ceva din ele. Cu toate acestea, majoritatea susţine că acestea învaţă aproximativ acelaşi lucru. Preocuparea majoră a devenit a găsi spiritualitatea care se „potriveşte” fiecăruia. Sondajele lui George Barna ne arată că „aproape patru din zece adulţi au căzut de acord că atunci când un creştin, un iudeu şi un budist, se roagă la dumnezeul lui, toţi se roagă de fapt aceluiaşi dumnezeu, şi doar folosesc denumiri diferite pentru acesta. Doar unul din şase adulţi chestionaţi, nu au fost de acord sub nici o formă cu această părere”.¹⁶

America zilelor noastre reprezintă un adevărat evantai religios. Singura întrebare care contează azi este, „ce ţi-ai dori să crezi?”, iar gustul a devenit mai important decât conţinutul. De aceea, oamenii rămân în general nepăsători atunci când le evidenţiem că unele credinţe, sau religii, sunt absolut contradictorii, sau complet iraţionale.

Majoritatea oamenilor se întâmplă să „adopte” această perspectivă postmodernistă în loc de a fi ajuns singuri la concluzia că este credibilă. Un număr impresionant de americani (evident, nu doar ei, devreme ce am văzut necesară traducerea în româneşte a articolului de faţă!) cred că adevărul este relativ.¹⁷Cu toate acestea, puţini ştiu de ce cred asta. Şi mai puţini au vreo idee în ce fel propriile crezuri le influenţează vieţile într-un mod concret. În general, oamenii sunt mai mult confuzi ideologic decât convinşi de propriile lor crezuri. De aceea, când auzim retorica deschiderii şi a toleranţei faţă de orice şi oricine, găsim foarte puţini care într-adevăr înţeleg ce înseamnă acestea. Relativismul nu este decât atitudinea socială potrivită a momentului. Cumva, ideologii postmodernişti au reuşit să facă ideea lor să devină curentul popular de gândire al vremii.

Este foarte ironic că într-o epocă a antidogmatismului această radicală subiectivitate produce o concluzie periculos de arogantă, aceea că omul nu poate greşi niciodată în crezurile sale personale. Dacă am fi liberi de orice constrângeri ale raţiunii, atunci nimic nu ne-ar mai putea feri de amăgirea de sine, nu ne-ar mai putea împiedica să ne înşelăm singuri. Într-adevăr, cuvintele lui Gergen sunt în aceeaşi măsură sincere şi înspăimântătoare: „O evaluare poate avea loc doar în cadrul unei perspective asupra vieţii… Dacă în concepţia mea, „adevăr obiectiv” este un termen fals, răuvoitor, îmi este cu neputinţă să condamn o idee pentru că este obiectiv falsă”.¹⁸

Epoca anti-dogmatismului ajunge să devină şi epoca antiintelectualismului. Mai ales în rândul a numeroşi intelectuali observăm că adevărul a fost înlocuit de către naraţiunea justificabilă din punct de vedere politic.¹⁹ Acest tip de gândire a devenit baza istoriei revizioniste²⁰, a metodei critice a feminismului²¹ şi a numeroaselor concepte populare ale multiculturalismului.²²

În climatul postmodernist de deschidere şi de toleranţă, crezurile personale devin adevărate bariere împotriva unui dialog autentic asupra adevărului spiritual şi moral. De exemplu, partizani ai corectitudinii politice (aşa se mai numeşte principiul după care se refuză judecarea credinţelor şi criticarea concepţiilor diferite despre viaţă; n.tr.) ca Stanley Fish au afirmat că devreme ce orice discurs public nu este decât un joc al puterii politice, ideile trebuiesc moderate şi monitorizate şi nu utilizate raţional şi constructiv.²³ Aceste criterii de control îi fac chiar pe unii intelectuali liberali ca Alan Dershowitz de la Harvard să declare public că un nou tip de McCarthyism²⁴ se răspândeşte în viaţa intelectuală de astăzi a Americii.²⁵

Istoria ne oferă un avertisment serios arătându-ne că un asemenea tip de dogmatism antiraţional poate să coste enorm de scump. Într-adevăr, există o şocantă conexiune filozofică şi istorică între „constructivismul” postmodernist şi fascismul deceniilor trecute. Ambele refuză adevărul obiectiv. Ambele afirmă că nu există o natură umană esenţială, sau nişte drepturi înnăscute ale omului. Ambele celebrează înlocuirea adevărului cu puterea. Un fapt deosebit de interesant de notat în acest moment este că unii dintre principalii intelectuali care au contribuit la apariţia ideologiei postmoderniste, Martin Heidegger şi Paul de Mann, au fost nişte fascişti convinşi.²⁶

Subiectivismul postmodernist produce în acelaşi timp şi o inhibare a convingerilor personale ale omului. Din moment ce se crede că credinţa este determinată de chestiunea personală a gusturilor şi a experienţelor, majoritatea tinde să îmbrăţişeze şi să abandoneze credinţa în funcţie de cerinţele momentului. Când la urma urmei, adevărul este o „creaţie” personală în loc de a fi stimat ca fiind ceva independent de noi înşine, putem trece la un „alt adevăr” ori de cîte ori ni se pare potrivit, sau este de folos. Cât de tragic este atunci când unii prieteni ne spun, „am încercat Creştinismul pentru o vreme, dar pur şi simplu, la mine nu a mers!”

Comunicarea dintre culturi

În zilele noastre creştinii evanghelici se găsesc la o distanţă mai mare de lumea cu care comunicau în urmă, să zicem, cu 20 de ani. Pe vremea aceea, chiar şi cei ce respingeau Creştinismul erau pregătiţi să discute dacă dovezile în favoarea adevărului creştin erau convingătoare sau nu. Astăzi, lucrurile nu mai stau deloc aşa. Înainte de a putea să deschidem discuţia cu un contemporan şi să întrebăm dacă Evanghelia este adevărată sau nu, trebuie mai întâi să determinăm dacă acesta crede că există ceva adevărat. (într-adevăr, se mai găsesc excepţii printre unii care nu au fost afectaţi de „noul fascism”! n.tr.)

Pentru a întinde o punte de comunicare între noi şi victimele postmodernismului trebuie să apelăm la nişte mijloace suplimentare în procesul de comunicare a Evangheliei. Cu toate acestea dorim să precizăm că dialogul cu cultura postmodernistă nu este imposibil, ci doar mai dificil. (mă bucur că autorii arată aici convingerea că, „evanghelia este puterea lui Dumnezeu…” – Romani 1:16 – şi recunosc implicit că noi nu predicăm înţelepciunea acestui veac, ci nebunia crucii! Vezi, 1 Cor.1:17-24)

Să presupunem că un băştinaş dintr-o altă ţară începe să discute cu tine despre metodele de apărare ce trebuiesc luate împotriva viermilor-demon care găuresc dinţii oamenilor în timp ce dorm. (sper că bănuiţi în contextul culturii d-voastră că este vorba de banalele carii dentare?!) Nu-l veţi întrerupe oare imediat pe interlocutorul d-voastră spunându-i, „scuză-mă, dar…avem o problemă aici! Nu-ţi împărtăşesc vederile cu privire la protecţia împotriva viermilor-demon ce vin din pădure, deoarece eu nu cred că… există!”

Prăpastia dintre punctul de plecare al interlocutorului şi punctul tău de plecare a oricărei discuţii pe tema cariilor dentare este prea mare pentru a putea ajunge vreodată la discutarea contramăsurilor care trebuiesc luate împotriva viermilor-demon (pur şi simplu, veţi îngheţa în bloc-starturi!)! De aceea, succesul în evanghelizarea altor culturi necesită puţin mai multă răbdare şi grijă în abordarea fiecărei discuţii. Misionarii către alte culturi pot petrece ani întregi doar învăţând limba şi cultura celor pe care au plecat să-i evanghelizeze. În aceeaşi măsură, o evanghelizare fără a lua în calcul aceste date, are foarte rar parte de succes în contextul unor culturi străine, ameninţă lucrarea altor creştini şi îi jigneşte grosolan pe localnici în numele lui Hristos!

În mod similar, dacă este să avem parte de succes în comunicarea Evangheliei culturii postmoderniste a veacului nostru, care poate i-a înghiţit deja pe proprii noştri copii şi prietenii lor(!), avem nevoie să deosebim (pricepem) această perspectivă postmodernistă.

Reacţia antiraţională

Noi nu suntem de acord cu acei lideri evanghelici care sugerează că o evanghelizare bazată pe adevăr (să-i zicem, frontală sau, directă) şi raţională în această epocă postmodernistă, nu va avea succes. Credem că totuşi are. Dacă susţinem că o evanghelizare adevărată nu are succes înaintea contemporanilor noştri, afirmăm de fapt că nu are succes deloc. Oricare ar fi „evanghelia” comunicată contemporanilor noştri, dacă nu conţine adevărul obiectiv al Scripturilor, nu reprezintă mesajul creştin! Mesajul nostru este unic nu doar fiindcă conduce la cea mai deosebită experienţă spirituală de care omul poate avea parte, ci fiindcă este adevărat. Apostolul Pavel a răspândit Evanghelia lui Hristos într-o cultură comparativ iraţională, dar vedem că nu a ezitat deloc să-i „înduplece” pe contemporanii săi (vezi, 2Corinteni 5:11, sau Fapte 17:2-4). De aceea, să nu ne grăbim să ne alăturăm curentului veacului în abandonarea raţiunii şi a aşa-numitelor argumente „left-brain”.²⁷ În ziua când vom renunţa la raţiune va fi şi ziua cînd vom pierde adevărul din vedere. La urma urmei, dacă o afirmaţie poate fi adevărată, iar opusul ei este la fel, ce este minciună? Adevărul lui Dumnezeu nu depinde de gândirea noastră. El este adevărat indiferent de ceea ce credem, gândim, noi. Însă, acest adevăr, adevărul obiectiv, nu se poate recunoaşte fără utilizarea unor termeni raţionali, sau definiţii raţionale.

Desigur, nu vrem să lăsăm să se înţeleagă că creştinii sunt obligaţi să prezinte doar adevăruri obiective în timp ce-şi evanghelizează semenii. Credem că relaţia este mai importantă ca oricând în această lume postmodernistă. A demonstra dragostea lui Hristos, a avea o viaţă creştină de calitate şi a cunoaşte puterea lui Dumnezeu sunt aspecte foarte importante în zilele noastre, însă ele ar trebui doar să suplimenteze şi să ilustreze adevărul Evangheliei, şi nu să-l înlocuiască!

Cum se „topeşte” dogmatismului postmodernist – o strategie de combatere şi înfrângere a lui

Misiunea noastră ce poartă denumirea „Xenos Fellowship” se ocupă serios de bariera întâmpinată în dialogul cu cultura/societatea postmodernistă de azi. Am înregistrat unele succese şi de aceea dorim să sugerăm aici nişte direcţii pe care creştinii le pot explora în efortul lor de a comunica Evanghelia acestui veac.
Întâi de toate, noi găsim că pre-evanghelizarea bazată pe dialog este deosebit de utilă în subminarea unor idei care paralizează minţile oamenilor şi-i împiedică să înţeleagă adevărul lui Dumnezeu. Observăm că dialogul purtat prin ridicarea unor întrebări este într-adevăr mai digerabil pentru ascultătorii noştri postmodernişti, decât declaraţiile autoritare. Mai încolo când sunt ceva mai capabili să audă ce spunem şi să se gândească singuri la aceste lucruri, putem să-i îndemnăm să ia cu chibzuinţă în considerare standardul moral al lui Dumnezeu şi să-şi schimbe mentalitatea. Dar din nou, trebuie să luăm în calcul necesitatea unor paşi suplimentari înaintea atingerii acelui stadiu al discuţiei.

Apoi, avem nevoie de o strategie menită să-i ducă pe postmodernişti în punctul în care pledoariile şi argumentele tradiţionale (ale Evangheliei) să aibă în cele din urmă efect. Astfel, în primă instanţă, punem acele întrebări menite a descoperi şi a înţelege prejudecăţile şi presupoziţiile oamenilor, şi apoi ajutăm la clarificarea acestora în minţile lor. În al doilea rând, încercăm cu grijă să-i facem pe interlocutorii noştri să realizeze tensiunea creată de inerentele contradicţii ale gândirii postmoderniste. Un al treilea pas, constă în a-i ajuta să-şi dea seama de problemele pe care le au vederile lor, pregătind astfel o nouă receptivitate. După care vine clipa când se poate oferi alternativa sigură a Creştinismului!

Dezvăluirea presupoziţiilor şi a prejudecăţilor

Când stăm de vorbă cu membrii culturii postmoderniste putem observa că doar puţini dintre aceştia înţeleg pe deplin fundamentul ideilor lor. De aceea, ţinta noastră devine să-i ajutăm să-şi înţeleagă propriile idei pe care le avansează, plus, să evidenţiem unele din contradicţiile inerente pe care le conţin.

Uneori ne place să invităm grupuri de creştini care să se întâlnească cu prietenii lor necreştini pe „terenul” nostru, în contextul intim al unui eveniment culinar botezat, „Conversation and Cuisine event” (petrecere cu discuţii şi mâncare). Din timp, îi asigurăm pe invitaţii noştri că este binevenită exprimarea oricăror vederi şi că nu se găsesc în cadrul unei slujbe la biserică unde ar trebui să se răspundă cum se „cade”. După cină, se deschide subiectul unei discuţii care se poate intitula „să judecăm sau să nu judecăm?”. Cineva care conduce discuţia poate prezenta nişte situaţii care atrag anumite judecăţi, iar grupul este invitat să discute dacă găseşte potrivite judecăţile respective, sau nu. Permiteţi-ne mai jos, să prezentăm câteva scenarii de discuţie:

Primul scenariu

Colegul tău de muncă care este un alb îl ajută pe un altul, un afro-american (deci, probabil un negru sau mulatru) să înlăture o problemă din baza de date a calculatorului de la birou. Atunci se întâmplă să-l auzi pe colegul tău alb că-i spune foarte frustrat negrului că este, un negru ….! Vezi, apoi cum respectivul îşi ridică privirile profund jignit. Tu îl condamni pe colegul tău alb pentru prejudecăţile lui rasiale grave şi pentru că l-a jignit pe omul de culoare.

Scenariul al doilea

Un alt coleg al tău de muncă, de data aceasta o doamnă, te informează că va divorţa. Ea susţine că s-a îndrăgostit de un alt bărbat şi chiar dacă are doi copii, ea i-a mărturisit soţului ei că, citez, „nu mai poate trăi o minciună”. Atât soţul cât şi copii sunt complet devastaţi, dar ea susţine că trebuie să fie sinceră cu sine şi de aceea acţionează ca atare. Atunci, tu o condamni aspru pentru egoism, lipsă de fidelitate, cruzime faţă de sentimentele altora, îndeosebi ale copiilor şi soţului ei.

Se observă cum majoritatea gânditorilor postmodernişti, sau a celor ce sunt influenţaţi de relativismul lui moral, se dovedesc mult mai înclinaţi să fie de acord cu condamnarea abuzului din primul scenariu, decât a tragediei din cel de-al doilea. De ce oare? În ambele cazuri sunt grav rănite sentimentele altora. În timp ce unii pot ridica anumite întrebări pertinente asupra celui de-al doilea scenariu, cum ar fi faptul că nu avem o descriere a caracterului soţului doamnei, principalul efect al alăturării situaţiilor respective este de a crea confuzie.

În acest moment cel ce conduce discuţia pune o întrebare interesantă: „Cum s-ar fi răspuns acestor situaţii în urmă cu 30 de ani?” Majoritatea celor prezenţi sunt de acord că în urmă cu două, trei decade, publicul larg ar fi judecat fără ezitare şi cu asprime fapta femeii din al doilea scenariu. În acelaşi timp vor fi de acord că deşi s-ar fi indignat la auzul epitetului rasial din primul scenariu chiar şi în urmă cu 20, 30 de ani, totuşi ar fi fost posibil să arate şi o atitudine ca cea inspirată de maxima următoare: „bâtele şi pietrele îmi pot sfărâma oasele, dar injuriile nu mă ating”?! Cu toate acestea, marea majoritate a necredincioşilor de azi (şi nu doar!!) cred că crima din primul scenariu este mult mai gravă din punct de vedere moral decât cea din scenariul al doilea, dacă într-adevăr, se poate spune că aceasta reprezintă ceva greşit la urma urmei(!?), ceea ce este exact opusul pentru ce ar fi decis în urmă cu 30 de ani.

De unde această diferenţă de opinii între prezent şi în urmă cu 30 de ani? Intelectualii postmodernişti răspund invariabil că în lume s-au produs schimbări de concepţii fiindcă moralitatea nu este obiectivă, ci ea este doar un produs al contextelor culturale. Atunci trebuie să punem o întrebare foarte importantă: „sugerăm noi prin asta că în urmă cu 30 de ani nu era greşit să se folosească respectivul cuvânt insultător la adresa unui negru? Sau, era greşit, dar credeam că nu-i greşit?”

Această întrebare are darul să inspire confuzie intelectualului postmodernist. Dacă spune că odată nu era greşit să se adreseze cuiva această injurie, atunci încuviinţează rasismul trecutului (şi puteţi să i-o spuneţi delicat; n.tr.). Dar dacă spune că pe atunci oamenii s-a întâmplat să creadă că era voie să se exprime aşa, atunci recunosc că există de fapt un standard universal de bine şi rău. Oricare dintre aceste poziţii contrazice presupunerile şi concepţiile postmoderniste de bază.

În conflictul intern produs de aceste contradicţii, deşi aflat într-un mediu prietenos, omul influenţat de postmodernism îşi dă seama că este gata să judece, însă propriile reguli nescrise care-i guvernează judecata îl fac să ezite. Cu aceleaşi probleme se confruntă şi moderniştii, sau agnosticii şi ateiştii, care pun mare bază pe raţiune, pentru că nu posedă un criteriu mai solid de judecată decât postmoderniştii şi de aceea nici nu pot explica de ce totuşi susţin, sau au susţinut în trecut unele concepţii morale. La baza acestor probleme se găseşte lipsa evidentă de autoritate morală în viaţa lor.

Cum să-i punem în încurcătură pe cei ce susţin relativismul postmodernist

Desigur că nu vrem să-i lăsăm încurcaţi pe interlocutorii noştri. Confuzia creată nu are decât scopul de a nărui dogmatismul gândirii postmoderniste. Când nu putem răspunde întrebărilor puse pentru convingerile noastre, sper că ne este clar că formulele noastre pregătite mai dinainte sunt ineficiente şi că mai este nevoie de ceva. În faţa aceluiaşi grup se prezintă un alt scenariu:

Scenariul al treilea

Vă aflaţi în vizită într-un trib african tocmai în mijlocul unei ceremonii de circumcizie care se face la femei şi priviţi cum o tânără africană este supusă unei operaţii de clitorectomie. Vă plângeţi ghidului turistic din cauza „spectacolului”, dar acesta vă atrage atenţia asupra valorilor d-voastră eurocentrice (occidentale) care spune el că vă împiedică să judecaţi limpede situaţia.

Acest scenariu provoacă mai multe contradicţii complexe gânditorului postmodernist. Circumcizia femeilor este o manifestare vădită a unui spirit bărbătesc misogin (deci, care discriminează femeia), cât şi a unei dominaţii masculine absolute asupra femeii. Procedura cu pricina o va lipsi pentru totdeauna şi cu desăvârşire pe femeie de posibilitatea orgasmului şi ca prin urmare nu va cunoaşte niciodată plăcerea contactului sexual. Dar, în cuvintele unui apologet african, practica aceasta „le eliberează pe femei din sclavia poftei şi le ajută să-şi descopere adevărata lor identitate de mame”(!?). Evident, tinerele africane nu au absolut nici un cuvânt de spus, nu au nici o opţiune în problema în cauză. Privită obiectiv, această practică este o brutală şi sălbatică încălcare a drepturilor elementare ale femeii şi ar trebui să pară deosebit de repulsivă activistelor din mişcarea feministă.

Dar iată ce problemă avem! Circumcizia femeilor este în acelaşi timp un vechi şi foarte onorat ritual religios al unei alte culturi, fie şi una oprimată, necreştină şi neoccidentală. Ca prin urmare, este complet interzis postmodernismului să exprime vreo judecată sau evaluare de vreun fel asupra situaţiei date. În culturile/societăţile postmoderniste se pot găsi foarte multe persoane care sunt de acord cu ghidul nostru turistic! Aceştia cred că nu au absolut nici un drept de a judeca situaţia dată, pentru că în contextul în care se găsesc cred că nu pot avea un punct de vedere obiectiv asupra „realităţii” culturale a altora.

Între timp, această dilemă produce confuzie altor intelectuali postmodernişti. A încuviinţa mutilarea genitală a femeilor poate produce nervozitate şi nelinişte în rândul femeilor din grupul invitat. Dar, asta nu-i totul! Să presupunem că ne gândim la Noua Guinee unde timp de mai multe secole membrii unui trib i-au vânat pe membrii altuia tăindu-le capetele şi purtându-le ca fetişuri. În zilele noastre, ca urmare a influenţei coloniale de provenienţă occidentală, guvernul Noii Guinee a interzis vânătoarea de capete. Sunt de acord cei din grupul de invitaţi cu această decizie, sau nu? Este de aşteptat în acest moment să se nască şi mai multă confuzie!

Postmoderniştii militanţi vor rămâne totuşi inflexibili pe poziţii. Adică, vor susţine că s-a greşit din capul locului de către guvernul supus influenţelor străine şi ar putea spune, „cum putem noi judeca o practică care s-a respectat timp de sute şi sute de ani şi de ce să interzicem o practică religioasă a poporului băştinaş din Noua Guinee?” sau, „cine credem că suntem noi să judecăm această cultură (societate), când noi avem în propriile noastre societăţi rele ca…? (fiecare să contextualizeze aici ce crede; n.tr.)

Astfel, ideea lor pare credibilă chiar dacă tolerează uciderea. În felul acesta omul postmodernist repetă un adevăr pe care Francis Schaeffer (un ilustru gânditor creştin) l-a observat şi afirmat în urmă cu 20 de ani : „dacă nu există nici un fel de absoluturi după care să judecăm statul (în cazul de aici, culturile, sau diversele societăţi umane), atunci statul (cultura/societatea) devine absolutul”.²⁸ Trebuie să recunoaştem că a judeca aspecte ale altor culturi/societăţi umane ne-ar fi cu totul imposibil dacă nu ar exista nişte absoluturi morale care să fie valabile pentru toate, fie că le cunosc, sau nu le recunosc. Dar, când facem o asemenea afirmaţie, de regulă omul postmodernist, fie se împietreşte, fie se dezintegrează.²⁹

Atunci când partizanii postmodernismului apără uciderea în cazul expus mai sus, putem observa cum ceilalţi invitaţi la discuţie încep să protesteze tăcut. Poate că nu vom reuşi să-l cucerim pe cel mai militant postmodernist al grupului, dar ţineţi minte că majoritatea societăţii noastre urmează îndemnurile postmodernismului tot aşa cum urmează şi capriciile modei. Marea majoritate a oamenilor nu este pe deplin convinsă de mentalitatea postmodernistă şi dacă vede cum în unele situaţii (ca cea de faţă) presupunerile ei relativiste sunt spulberate, se va simţi încurajată să-şi reconsidere poziţia.

Realizarea unei comunicări eficiente (a Evangheliei)

Într-adevăr, Evanghelia nu ajunge să fie împărtăşită la toate aceste discuţii. Petrecerile cu „discuţii şi mâncare” sunt doar premergătoare evanghelizării propriu-zise. Dacă însă invitaţii noştri la o asemenea petrecere pleacă acasă revizuindu-şi gândirea şi poziţia, noi considerăm că sarcina noastră pre-evanghelistică este îndeplinită şi victorioasă pentru moment. Am reuşit să-i facem să treacă dincolo de binecunoscutele formule cinice, „ce bine pentru tine!” (de pildă, că te-ai întors la Dumnezeu în pocăinţă!? n.tr.) şi care i-au ţinut deoparte de participarea la o discuţie directă.

Sperăm în acelaşi timp să ne fi format o relaţie cu aceşti oameni pe care să o putem întări şi să adăugăm alte discuţii la prima avută. Odată ce minţile lor sunt mai puţin îngrădite şi în plus, dăm greutate mesajului nostru prin mărturia personală subiectivă a unei prietenii sincere şi dezinteresate, sperăm în cele din urmă să reuşim şi comunicarea Evangheliei ca adevăr obiectiv.

Ocazii postmoderniste de evanghelizare

Dacă aflăm care sunt regulile nescrise ale societăţii de azi vom putea descoperi mai multe prilejuri în care să aducem o mărturie eficientă ce lipseşte culturii moderniste precedente. (cred că asta-i cel puţin situaţia societăţii româneşti de după comunism; n.tr.). La urma urmei, biserica Noului Testament s-a născut într-o lume ce avea o mentalitate foarte asemănătoare cu cea din zilele noastre. De aceea, unele dintre cele mai viguroase mădulare ale trupului lui Hristos (a se citi, biserici) de azi, provin din Asia, Africa, şi America Latină. Este greu ca azi Creştinismul să mai primească caracterizarea de „occidental” şi să se spună că este o cultură apuseană. Şi mai important, nihilismul³⁰ şi singurătatea societăţii postmoderniste par să implore dragostea lui Dumnezeu absentă din atâtea suflete pustii. Dacă avem dragoste pentru oameni, ne bizuim pe puterea Lui, şi rămânem fideli adevărului Său, vom putea să-i vedem pe mulţi dintre aceştia ajungând să-l cunoască pe El.

¹ Vezi, Lynne V. Cheney, „Telling the Truth: A Report on the State of the Humanities in Higher Education” (Washington, DC: National Endowment for the Humanities, September 1992).

² Pentru o demonstrare a efectului pe care postmodernismul îl are asupra fiecărei faţete a societăţii contemporane, vezi recenta noastră carte, „Moartea adevărului” (Minneapolis: Bethany House Publishers, 1996), de Jim Leffel and Dennis McCallum.

³ Sondajele lui George Barna demonstrează cum gândirea postmodernistă din cultura seculară prosperă şi în biserica evanghelică. Vezi, George Barna, „Ce cred americanii – un sondaj anual al valorilor şi vederilor religioase din Statele Unite ale Americii” (Ventura, California: Regal Books, 1991).

⁴ Este vorba de o celebră emisiune de televiziune din S.U.A care oferă răspunsuri la cele mai diverse şi delicate întrebări ale publicului larg, se pare de către un cler pretins creştin.

⁵ „Întrebarea dacă să se discute despre religie dă naştere la dezbateri”, din aceeaşi emisiune „Dear Abby”, din 19 septembrie, 1989.

⁶ Pentru o explicaţie clară a acestei concepţii, vezi, cartea lui Richard Rorty, intitulată, „Contingency, Irony, and Solidarity” (publicată în Cambridge: Cambridge University Press, 1989), xiii-10.
⁷ Cheney, pag.7.

⁸ Friedrich Nietzsche, „The Gay Science,” în cartea lui Walter Kaufmann, „The Portable Nietzsche” (publicată în New York, de editura Viking Press în 1954), pag. 93-102; Jean-Paul Sartre, Essays în cartea sa, „Existentialism” (publicată în Secaucus, New Jersey, la editura, „The Citadel Press”, 1965), pag. 31-62.

⁹ Ne exprimăm îngrijorarea faţă de numărul crescând al teologilor evanghelici care sunt atraşi de postmodernism şi care nu au răspuns cum se cuvine acestei tendinţe. Un exemplu al acestei neglijenţe se găseşte în cartea lui J. Richard Middleton şi Brian Walsh, cu titlul „Reality Isn’t What It Used to Be” (Downers Grove, IL: InterVarsity Press, 1994), pag. 88-71.

¹⁰ vezi, cartea lui Kenneth Gergen, „The Saturated Self” (New York: Basic Books, 1991), pag. 228-29.

¹¹ vezi, Peter Berger, „Invitation to Sociology” (Garden City, NJ: Doubleday & Co., 1963), pag. 117. Berger nu se autointitulează un postmodernist, dar ideile sale au devenit extrem de influente în cercurile postmoderniste.

¹² O lucrare remarcabilă care detailează această poziţie este cea a lui Frederick Jameson, „The Prison House of Language” (Princeton: Princeton University Press, 1972).

¹³ Vezi, cartea lui Jacques Derrida, „Structure, Sign and Play in the Discourse of the Human Sciences”, capitolul intitulat, „Writing and Difference”, în traducerea lui Alan Bass (Chicago: University of Chicago Press, 1978), pag. 278-93.

¹⁴ Pentru o discuţie excelentă a acestei poziţii, vezi cartea lui Roger Lundin, „Culture of Interpretation” (Grand Rapids: Eerdmans, 1993).

¹⁵ Vezi, cartea lui Michel Foucault, „Power/Knowledge” (New York: Pantheon Books, 1980), pag. 132.

¹⁶ Barna, pag. 275.

¹⁷ Idem, pag. 83-85

¹⁸ Gergen, pag. 229.

¹⁹ Vezi de pildă, cartea lui Paula S. Rothenber, „Racism and Sexism: An Integrated Study” (New York: St. Martin’s Press, 1988), pag. 6-7 şi pag. 350.

²⁰ Vezi de pildă, cartea lui Ellen Somekawa and Elizabeth A. Smith, „Theorizing the Writing of History” sau, „I Can’t Think Why It Should Be So Dull, For a Great Deal of It Must Be Invention,” din Journal of Social History, publicat în toamna lui 1988, pag. 154.

²¹ Vezi de pildă, cartea lui Margaret A. Farley, „Feminist Consciousness and the Interpretation of Scripture,” citată în editorialul lui Letty M. Russell, „Feminist Interpretation of the Bible” (Philadelphia: The Westminster Press, 1985).

²² Vezi, cartea lui Christine E. Sleeter intitulată, „Empowerment through Multicultural Education” (Albany: State of New York Press, 199 1).

²³ Din articolul lui Stanley Fish, „There’s No Such Thing as Free Speech and It’s a Good Thing Too,” apărut în Boston Review, publicat în februarie 1992, pag. 3.

²⁴ Un curent politic de prin anii 60 care în SUA a vizat îndeosebi vânătoarea de comunişti (sau, simpatizanţi ai lui) într-un stil ce aducea a adevărată vânătoare de vrăjitoare, şi care a ajuns să fie definit după numele celui l-a promovat prima dată, J. McCarthy, senator între anii 1946-1957, care s-a remarcat prin utilizarea unor metode inchizitoriale, a acuzaţiilor nefondate şi a senzaţionalismului pentru suprimarea acelor oponenţi politici consideraţi subversivi.

²⁵ Vezi, articolul lui AIan M. Dershowitz, cu titlul „Harvard Witch Hunt Burns the Incorrect at the Stake,” din ziarul „Los Angeles Times”, Washington ed., apărut în 22 aprilie 1992, A 11.

²⁶ Pentru o excelentă introducere la aceste afirmaţii vezi cartea lui Gene Edward Veith, „Modern Fascism” (St. Louis: Concordia Publishing House, 1993).

²⁷ „left brain thinking” – reprezintă emisfera stângă a creierului unde se susţine că se petrec procesele de gândire logică, au loc calculele numerice şi are loc asimilarea limbilor, în mod popular ajungând să fie identificat la om ca fiind centrul gândirii raţionale.

²⁸ Francis Schaeffer, „How Shall We Then Live?” (seriale filmate), episodul nr. 10. ²⁹ Pentru mai multe astfel de exemple de întrebări şi discuţii, cât pentru alte articole despre postmodernism vizitaţi site-ul www.crossrds.org, al lucrării „Crossroads Project”. 

³⁰ Nihilism – 1) negarea existenţei vreunei baze de cunoaştere a adevărului; 2) tendinţa de respingere a convingerilor morale şi religioase tradiţionale; 3) crezul că nu există nici un sens sau scop al existenţei. (din Webster’s Dictionary, Š1995 Zane Publishing, Inc. Š1994, 1991, 1988 Simon & Schuster, Inc.)

Jim Leffel este directorul departamentului de educare al „Xenos Christian Fellowship” (care tradus ar însemna, „Părtăşia creştină a ospitalităţii faţă de străin” – în limba greacă cuvântul „xenos” semnifică exact acest lucru; n.tr.), cât şi serveşte în acelaşi timp ca director al lucrării „Crossroads Project”, organizaţie apologetică din Columbus, statul Ohio.

Dennis McCallum este pastorul principal al „Xenos Christian Fellowship”. Locuieşte de asemenea în Columbus, Ohio, şi este autor a numeroase cărţi. Împreună, cei doi conlucrează la o nouă carte intitulată, „Moartea Adevărului” (în grija editurii Bethany House) în care evaluează efectul gândirii postmoderniste asupra societăţii zilelor noastre. Pentru mai multe informaţii despre postmodernism, vizitaţi pe Internet site-ul: www.crossrds.org

Articolul de faţă a fost preluat din „Christian Research Journal” ediţia din toamna lui 1996. „Jurnalul CRI” ca şi organ al lui CHRISTIAN RESEARCH INSTITUTE, are ca obiectiv principal îndeplinirea însărcinării din Epistola lui Iuda, vers.3, şi anume aceea de a „lupta pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna”. JURNALUL este devotat continuării proclamării şi apărării evangheliei istorice a Domnului Isus Hristos, şi facilitării creşterii bisericii Sale în doctrina sănătoasă şi în formarea discernământului spiritual. Astfel, el slujeşte atât unor scopuri evanghelistice cât şi educaţionale.

---

http://www.rcrwebsite.com/postmod.htm

ROBUL DOMNULUI.

ROBUL DOMNULUI.

I, În Vechiul Testament

„Cântările Robului”

Comentariul lui B. Duhm al cărţii lui Isaia (1892) a scos în evidenţă patru pasaje care au fost de atunci privite ca şi „Cântările Robului”: Isaia 42:1-4; 49:1-6; 50:4-9; 52:13; 53:12. Unii cercetători (de. ex. S. Mowinckel) au mers atât de departe încât să atribuie aceste pasaje unui autor şi perioade diferite de restul textului. Cercetătorii moderni, însă, au consimţit în general că acestea fac parte integrantă din Isaia 44 ş.urm., având numeroase ecouri în pasajele învecinate. Termenul „rob” (’ebed) apare tot atât de des în afara pasajelor selectate de Duhm ca şi înlăuntrul lor (de. ex. Isaia 41:8 ş.urm.; 43:10; 44:1 ş.urm., 21; 45:4; 48:20), şi se referă la naţiunea Israel. Este de asemenea folosit în VT pentru oameni în relaţie strânsă cu Dumnezeu, ca şi patriarhii, profeţii şi regii, iar în mod special pentru Moise şi David (de. ex. Geneza 26:24; Exod 14:31; Deuteronom 34:5; 2 Samuel 7:5; Isaia 20:3; Amos 3:7). Însă în „Cântările Robului” apare în centrul atenţiei o concepţie distinctivă de „slujire”, aşa încât, fără a scoate aceste pasaje din context, cei mai mulţi cercetători continuă să se refere la „Figura de rob” ca şi la un element distinctiv în mesajul prorocului; şi cel mai distinctiv element în această ilustrare este cel al unei suferinţe, nemeritate, dar acceptate, suferinţă care duce la moarte, fiind mijlocul de a lua păcatul lumii şi de a „face pe mulţi să fie socotiţi neprihăniţi”. Pentru o tratare mai completă a caracterului şi a misiunii Robului în contextul mesajulului din Isaia 40 ş.urm., vezi *Mesia, I. b. 1.

Identitatea Robului

În continuare sunt prezentate interpretările cele mai importante sugerate.

Colectivă.Descrierea explicită a Israelului ca şi „robul” lui Dumnezeu atât în „Cântările Robului” (Isaia 49:3) cât şi în textul înconjurător îl face pe cititor să privească aceste „Cântări” ca pe o descriere a idealului profetului cu privire la Israel, identificându-l pe Rob fie cu naţiunea în întregime, fie cu, mult mai probabil, o rămăşiţă pioasă în cadrul naţiunii, cu o misiune pentru Israel (49:5 ş.urm.), implicând suferinţa pentru a salva întreaga naţiune (53:4-6, 8, 11 ş.urm.).

Individuală.Limbajul folosit în legătură cu Robul este deseori foarte individualizat, descriind naşterea, suferinţa, moartea şi ulterior triumful a ceea ce este evident, mai curând o persoană decât un grup. S-au propus diferite identificări istorice, ca şi Moise, Ieremia, Cirus, Zorobabel, sau chiar prorocul însuşi, însă interpretarea tradiţională, ebraică şi creştină, este că Robul este o figură individuală ideală în viitor, agentul lui Dumnezeu în salvarea poporului Său, adică Mesia. În iudaismul palestinian de mai târziu aceasta a fost interpretarea dominantă (iudaismul elenistic era în mod evident mai favorabil unei interpretări colective), aşa că *Targumul lui Ionatan la Isaia 53, deşi este în mod vădit deranjat de ideea suferinţei mesianice într-o asemenea măsură încât reconstruieşte textul, ca să-i elimine implicaţia, totuşi îl identifică pe Rob cu Mesia (vezi textul în Zimmerli şi Jeremias, The Servant of God, p.69-71; şi pentru alte interpretări ebraice vechi, ibid., p.37-39).

Cultică.Unii cercetători scandinavi găsesc cadrul Robului în mitul babilonian al zeului *Tammuz, care moare şi apoi învie, şi în liturgia asociată cu aceasta. Robul devine atunci mai curând un concept mitologic decât o figură sau un grup identificabil din punct de vedere istoric, însă existenţa unui asemenea mit şi ritual în Israel este, foarte discutabilă.

Personalitate reprezentativă.Interpretările 1. şi 2. de mai sus reflectă caracteristici importante ale textului: atât aspecte individuale cât şi colective sunt în mod clar prezente în personajul Robului. De aceea mulţi cercetători au tendinţa să caute o exegeză similară cu conceptul lui H.W. Robinson de „personalitate colectivă”, adică recunoaşterea faptului că în VT o persoană (de. ex, rege sau tată) poate reprezenta şi întrupa un grup pe care îl conduce, astfel încât el poate atât a fi acel grup însuşi, precum şi conducătorul grupului. Deci Robul este Israel (49:3), El totalizează în sine tot ceea ce reprezintă Israel, şi totuşi El este şi un individ cu o misiune pentru Israel (49:5 ş.urm.) iar experienţele lui sunt obiectul de interes al naţiunii (53:1-6). Juxtapunerea apropiată a pasajelor 49:3 şi 49:5 ş.urm. arată că aceste două aspecte ale Robului sunt inseparabile. Caracterul individual al Robului este exprimat cât se poate de limpede în 52:13-53:12, aşa încât în acest pasaj „ceea ce a început printr-o personificare a devenit o persoană” (Rowley), iar aici tot accentul este pus pe natura mandatară a suferinţei Lui ca şi înlocuitor pentru poporul Său. Dar acest rol este posibil numai pentru că El este Israel, ca şi capul său reprezentativ.

II. În Noul Testament

Cercetări mai recente (în special ale lui M.D. Hooker; şi de asemenea ale lui C. K. Barrett, C.F.D. Moule) au argumentat că personajul Robului a fost un element minor în înţelegerea nou-testamentală a lucrării de salvare a lui Isus, şi că argumentul din VT pentru rolul Său de suferinţă şi respingere se găseşte mai curând în pasajul referitor „Fiul omului” din Daniel 7. Se accentuează faptul că relativ puţine citate oficiale din pasaje despre Rob apar în NT, şi că mai multe din acestea sunt din Cântări, care nu vorbesc în mod detaliat despre suferinţă, sau cel puţin despre suferinţă ca preţ al salvării.

Cu toate acestea, nu este legitim să pierdem consideraţia faţă de citate oficiale, deoarece referinţele aluzive constituie mărturii şi mai impresionante cu privire la influenţa figurii Robului, şi chiar când cuvintele folosite nu au de-a face în mod direct cu suferinţa răscumpărării, este greu de crezut că ne putem referi la aceste pasaje fără să ne gândim la tema lor cea mai distinctivă şi la relevanţa lor cu privire la misiunea lui Isus. Mai presus decât acestea, este indisputabil faptul că Isaia 53 este pe departe cea mai limpede indicaţie referitoare la suferinţa mesianică din VT, astfel încât, chiar şi fără aluzii explicite la personajul Robului, în mod sigur aceasta constituie sursa principală (alături de anumiţi psalmi şi unele părţi din Zaharia 9-13) a convingerii repetate că Mesia trebuie să sufere, pentru că „este scris” despre aceasta. Nici un asemenea rol despre suferinţa mesianică nu este explicit în Daniel 7, şi nici nu a fost găsit acolo de exegeza ebraică contemporană.

De fapt dovada clară a influenţei personajului Robului (mai ales Isaia 53, unde este accentuat elementul salvării) este departe de a fi neglijabilă.

 În învăţătura lui Isus

Isaia 53:12 este citat în mod explicit în Luca 22:37. Se mai găsesc şi alte referiri clare la pasajul din Isaia 53:10-12 în Marcu 10:45 şi 14:24. Marcu 9:12 probabil că reia tema din Isaia 53:3, şi alte referiri posibile s-au găsit şi în Matei 3:15 (vezi Isaia 53:11), Luca 11:22 (vezi Isaia 53:12; nu o referire concretă) iar în folosirea termenului paradidosthai („va fi dat”) în Marcu 9:31; 10:33; 14:21 (vezi Isaia 53:12). De asemenea, vocea la botezul lui Isus (Marcu 1:11), sumarizând scopul misiunii Lui din punct de vedere al pasajului Isaia 42:1, trebuie să fi influenţat gândirea lui Isus.

Observaţi concentraţia în aceste referinţe asupra pasajului din Isaia 53, în mod special asupra versetelor 10-12, unde rolul răscumpărător al Robului este cel mai limpede. În Marcu 10:45 şi 14:24 în mod specific caracterul răscumpărător şi substituţionar al morţii lui Isus este accentuat prin termeni luaţi din Isaia 53.

În restul Noului Testament

Titlul actual de „rob” (pais) se limitează la discursul lui Petru din Faptele Apostolilor 3:13, 26 şi la rugăciunea bisericii din Faptele Apostolilor 4:27, 30, însă influenţa figurii Robului este limpede şi în 1 Petru 2:21-25; 3:18, sugerând că ea s-a conturat clar în mintea lui Petru cu privire la misiunea lui Isus. Explicaţiile lui Pavel despre lucrarea lui Cristos de mântuire deseori conţin idei, şi uneori aluzii verbale care sugerează că şi el a văzut lucrarea lui Isus prefigurată în Isaia 53 (vezi de. ex. Filipeni 2:6-11; Romani 4:25; 5:19; 8:3 ş.urm., 32-34; 1 Corinteni 15:3; 2 Corinteni 5:21.) Folosirea termenului „mielul lui Dumnezeu” de către Ioan (1:29, 36) de asemenea arată probabil influenţa textului din Isaia 53:7. Evrei 9:28, „să poarte păcatele multora”, reia tema din Isaia 53:12.

Există de asemenea un număr de citate oficiale din pasajele care tratează figura Robului, cu referinţă la Isus şi Evanghelie, vezi Matei 8:17; 12:18-21; Ioan 12:38; Faptele Apostolilor 3:32 ş.urm.; Romani 10:16; 15:21. Nici unul dintre acestea nu conţine o referinţă concretă la lucrarea de mântuire a lui Isus, şi unele se centrează asupra altor aspecte ale misiunii Sale, însă toate atestă în continuare convingerea Bisericii primare că figura Robului, şi în particular Isaia 53, a fost un model divin trasat pentru misiunea mesianică a lui Isus.

BIBLIOGRAFIE

Pentru articolul întreg: W. Zimmerli and J. Jeremias, The Servant of God, 1965 (= TDNT 5, p. 654-717).

Pentru secţia I.: H.W. Robinson, The Cross of the Servant, 1926, republicată în The Cross in the Old Testament, 1955, p. 55-114; I. Engnell, BJRL 31, 1948, p.54-93; C.R. North, The Suffering Servant in Deutero-Isaiah, 1948; J. Lindblom, The Sevant Songs in Deutero-Isaiah, 1951; H.H. Rowley, The Servant of the Lord, 1952, p.1-88; S. Mowinckel, He That Cometh, 1956, p.187-257; H. Ringgren, The Messiah in the Old Testament, 1956 p.39-53.

Pentru secţia II.: J.L. Price, Int 12, 1958, p.28-38; C.K. Barrett în A.J.B. Higgins (ed.), New Testament Essays in memory of T.W. Manson, 1959, p. 1-18; O. Cullmann, The Christology of the New Testament, 1959, p. 51-82; M.D. Hooker, Jesus and the Servant, 1959; B. Lindars, New Testament Apologetic, 1961, p.77-88; C.F.D. Moule, The Phenomenon of the New Testament, 1967, p.82-99; R.T. France, TynB 19, 1968, p. 26-52, şi Jesus and the Old Testament, 1971, p.110-132; J. Jeremias, New Testament Theology, 1, 1971, p. 286-299.

R.T.F.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/robul-domnului.html

CREDINȚA Evrei 11: 1-10 ARDELEAN VIOREL

1). INTRODUCERE[1]. Autorul este apostolul Pavel dovedită prin referințe interne, ”în lanțuri” (10:34), Scrisoarea este scrisă în Italia (13:24), iar stilul de scriere este paulin. Ea a fost scrisă înainte de căderea și distrugerea de către Titus a Ierusalimului în anul 70. De asemenea și Petru îl identifică pe Pavel ca și autor. (2 Pet 3:15,16) Tema din Cartea Evrei descopere superioritatea credinței creștine, și folosește cuvântul ”mai bun „ de asemenea apar cuvinte ca perfect, haideți, și haideți să. Avem un îndemn             Evr 3:1: „De aceea, fraţi sfinţi care aveţi parte de chemarea cerească aţintiţi­vă privirile la Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre, adică Isus” În[2] momentul scrierii epistole, evreii îl respisese-ră deja pe Hristos, odată cu ocazia răstignirii, și a doua oară la Rusalii. Dar au fost totuși mulți dintre evrei care ai crezut în El. Ei au format comunități adunate în jurul Templului sau a sinagogilor numită și ”Calea cea nouă” (Faptele Apostolilor 19:9). Creștini au fost atăcați atât de către iudeii neconvertiți cât și de către romani. Cartea prezintă superioritatea lui Hristos. Se pune în contrast lucrurile bune din iudaism cu lucrurile mai bune aduse de Hristos. Hristos este mai bun ca îngerii, Moise, Iosua, Aron, și Legământul cel Nou este mai bun ca și cel Mozaic. De asemenea ne prezintă pe Hristos ca pe Dumnezeu – Om. El este prezentat ca Mare Preot sus în cer. Biblia[3] ne prezintă pe Hristos care are trei slujbe ca Împărat, Profet și Mare Preot. Cartea Evrei ne prezintă în special pe Hristos ca Mare Preot. Ea este denumită și a cincea Evanghelie, prin care arată lucrarea lui Hristos sus în cer, iar cele patru evanghelii ne arată lucrarea lui Hristos pe pământ. Ca destinatar al scrisorii a fost poporul evreu, în special creștinilor evrei. Conform tradiției Pavel a murit ca martir sub împăratul Cezar Domițian cam prin anul 81. Epistola era cunoscută în primul secol de Clemențiu din Roma. Scopul epistolei este dublu. Pe de o parte în mod didactic Pavel aduce argumente care sprijină autencititatea lui Hristos ca Mesia, și superioritatea Noului Legământ față de cel Mozaic, iar pe de altă parte o face la modul practic fiindcă creștinii evrei au rămas ”copii în credință”. Pavel dorește creșterea lor în credință. Neajunsurile lor spirituale pot fi remediate numai în Isus Hristos. De asemenea apar și lucruri diferite. Sunt prezentate pericole de genul în care se nesocotește mântuirea, împietrirea inimii, decădere, păcatul cu voia și neglijarea sfințirii. Ca și aspecte pozitive sunt prezentate Legământul cel Nou, slujba, moștenirea, nădejdea, jertfa, patria și învierea. La fel ne sunt prezentate și lucruri veșnice ca Mare Preot, mântuirea, judecata, duhul, moștenirea, răscumpărarea și legământul. De asemenea Hristos este prezenta ca Moștenitor, Creator, Oglindirea Slavei Lui, Susținător al tuturor lucrurilor, Cel care ne curățește păcatele, Regele, Născut din Tatăl, Unsul lui Dumnezeu, Domnul veșniciei. Credința[4] este substanța lucrurilor speranţelor în care crezi. Cuvântul folosit este ”hypostatis” ce însemnă o încredere neclintită, opusul cuvântului ipotezei sau teoriei. De asemenea ”Puternică încredințare” vine din greacă înseamnă ”ελεγψηος” și este un termen juridic. La fel cuvântul   ”aionas” înseamnă lume, sau vremurile, și se face referire la Cuvântul lui Dumnezeu, care a vorbit (energie) și a creat materia. Ea, materia   este transformată iarăși în energie. Când se face referire la eroii credinței, Abel este prezentat ca neprihănit, iar jertfa adusă de el arată semnificația faptului că fără vărsare de sânge nu există o iertare a păcatelor. Enoh arată umblarea prin credință (cu Dumnezeu). Noi ne determină să credem faptul că Dumnezeu există și că este disponibil. Noe înseamnă o mărturie a credinței, pe când Avram înfățișează o supunere în credință (ascultare). Sara înseamnă tăria credinței, iar Isac reprezintă disponibilitatea credinței în sensul că era destul de mare când Avram a fost gata să-l aducă ca și jertfă, pentru că Avram credea în înviere. Dacă Isac și Iacob ilustrează viitorul credinței, Iosiv este o împlinire a lor. Moise arată sacrifciile credinței. Iosua însemnă și o ”nebunie” a credinței, pentru că marșurile împrejurul zidurilor Ierihonului a însemnat și este absurdă pentru mulți. Rahav ilustrează locul neașteptat unde poate fi găsită credința. La fel Ghedeon, Barac, Samson, Iefta, David şi Samuel   înfățișează credință și acțiune. În versetele 33-40, personajele nu sunt neapărat eroi ai credinței, dar vedem ce a făcut credința în circumstanțe diferite, prin oameni deosebiți. Meritul se găsește în obiectul credinței, care este Dumnezeu și este o Persoană. Cea[5] mai bună definiție a credinței se găsește în Cartea Evrei. 11:1 Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. De asemenea credința este actul unei singure clipe în momentul în care crezi dar și o atitudine care ține toată viața și ea duce omul la mântuire. În vechiul Testament evreii considerau credința legată de ascultare, mai mult de ceva legat de o posesia a omului, care indică mai repede o acțiune decât o calitate. Cuvântul folosit este ” שצשמת – aman” ce înseamnă a fi statornic și a considera că Ceva și Cineva este adevărat. În Noul Testament cuvântul folosit este ” πιστις, πιστιος – pistis” și înseamnă a crede pe cineva, a admite existența unei realități, a te încrede în cineva. În sensul acesta se poate da versetele din Ioan 3:16, condiționat de versetul care spune : Evrei11:6 Şi fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui Dumnezeu!. Dacă Evrei capitolul 10 ne vorbește despre necesitatea credinței, în capitolulu 11 avem exemple de oameni ai credinței, care totuși nu au primit ce le-a fost făgăduit, iar în capitolul 12, avem exersarea și obiectul credinței. Dacă extindem lucrurile și mai departe avem o trilogie din Romani în care suntem justificați prin credință, Galateni în care ni se prezintă realitatea trăirii prin Har, și Evrei care demonstrează înțelesul și progresul credinței. Ele explică miezul și esența vieții creștine. Credința este o atitudine a omului care abandonează încrederea în forțele proprii. Credincioșia este un atribut al lui Dumnezeu și este pus și în om. 1 Ioan 1:9  Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire. Credincioșia lui Dumnezeu este demonstrată pe paginile Scripturii în promisiunile făcute și în realizarea lor, prin Istoria Mântuirii și Istoria Binecuvântării. Omul trebuie să țină seama de promisiunile lui Dumnezeu.   Psalmi 61:5  Căci Tu, Dumnezeule, îmi asculţi juruinţele, Tu îmi dai moştenirea celor ce se tem de Numele Tău. Dar acest lucru trebuie să se reflecte și în relațiile cu alți oameni. Iosua 9:19 Toate căpeteniile au zis întregii adunări: „Le-am jurat pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, şi acum nu putem să ne atingem de ei.

2). TERMENII CREDINȚEI. Aceștia sunt definiți și acceptați de către Dumnezeu, iar omul nu are puterea de a schimba ceva, ei pot dor să accepte sau să refuze. Se pot enumera câțiva din termenii credinței ca și credinţa în   lucrurile nădăjduite care nu se văd, credință în călăuzire spre neprihănire,   îl caută pe Dumnezeu , crede în bunătatea Lui, se încrede în Cuvântul Său,   ascultă promisiunile Lui, credincioși îşi potrivesc viaţa după promisiunile Lui, ei resping duhul lumii și caută un cămin ceresc, perseverează în încercări, îndură persecuţia, de asemenea binecuvintează generaţiile viitoare și refuză plăcerile păcatului, în plus săvârşeşte fapte puternice prin neprihănire, suferă pentru Dumnezeu și nu se reîntoarce în patria din care a ieşit (Egipt) respectiv în lume. Pentru a întării esența credinței dăm câteva versete. Ca [6] elemente de bază ale credinței avem Încrederea în Dumnezeu și supunerea față de Cristos. Geneza 15:6  Avram a crezut pe Domnul şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire. Proverbe 3:5  Încrede-te în Domnul din toată inima ta, şi nu te bizui pe înţelepciunea ta! Romani 3:22  şi anume, neprihănirea dată de Dumnezeu, care vine prin credinţa în Isus Hristos, pentru toţi şi peste toţi cei ce cred în El. Nu este nici o deosebire. Evrei 11:1  Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Credința produce cunoașterea lui Dumnezeu și a lui Isus Hristos. 1 Timotei 3:9  ci să păstreze taina credinţei într-un cuget curat. 1 Timotei 4:1  Dar Duhul spune lămurit că, în vremurile din urmă, unii se vor lepăda de credinţă, ca să se alipească de duhuri înşelătoare şi de învăţăturile dracilor. Credința trebuie să fie baza Cuvântului lui Dumnezeu. 2 Timotei 3:16  Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire. De asemenea merită să lupți pentru credință. (Iuda 3) Trebuie să credem în Dumnezeu Exodul 14:31  Israel a văzut mâna puternică pe care o îndreptase Domnul împotriva Egiptenilor. Şi poporul s-a temut de Domnul şi a crezut în Domnul şi în robul Său Moise. În Hristos Faptele (Apostolilor 16:31)  Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.” În Numele Fiului lui Dumnezeu. Trebuie să credem în profeții.   În Biblie pentru că este Revelația lui Dumnezeu. Fără a aminti citate biblice cu referință mai amintim aspecte legate de credință. Credința vine de la Dumnezeu, de la Fiul, de la Duhul Sfânt, prin auzirea Evangheliei și prin citirea ei. Atunci când credem, primim iertare, suntem justificați, mântuiți, avem viață veșnică, suntem salvați de la condamnare și moarte spirituală, exemplele sunt numeroase. Oamenii credincioși trebuie să trăiască prin credință, să rămânem fermi indiferent de circumstanțe, să luptăm, să le spune altora despre credința noastră, demonstrarea prin fapte, și alte lucruri de acest gen. Nu avem pretenția că am fost exaustivi. De[7] asemenea credința este supusă unor teste. Avem testul doctrinal (1 Ioan 2 :23) Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul, are şi pe Tatăl. Testul moral (Etica creștină) 1 Ioan 2:4 Cine zice: „Îl cunosc” şi nu păzeşte poruncile Lui, este un mincinos, şi adevărul nu este în el. 5 Dar cine păzeşte Cuvântul Lui, în el dragostea lui Dumnezeu a ajuns desăvârşită; prin aceasta ştim că Suntem în El. și testul social Ioan 13: 34 Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Și testele acestea sunt o componentă de zi cu zi în viața noastră de creștini.

3). EROII CREDINȚEI[8]. Atunci când vorbim de eroii credinței, se ajunge la partea practică a ei. Personajele amintite în Evrei capitolul 11 sunt mărturii pentru fiecare dintre noi. Majoritatea credincioșilor preferă un set de reguli ca cele 10 porunci, sau Predica de pe munte pentru a avea referințe clare evidente, pentru viața de credință. Dar eroii credinței au urmat o altă cale, și anume umblarea prin credință în circumstanțe deosebite. Un lucru care trebuie amintit este faptul că Dumnezeu iartă orice păcat dar nu și starea de necredință. Pavel dă cea mai bună definiție a credinței Evr. 11:1 v.1 Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile cari nu se văd. Nici unul din eroii credinței, Avram David, toată pleiada lor, nu au fost mântuiți prin faptele lor ci prin credință. Suntem mântuiți prin Sângele lui Isus Hristos. Credința biblică se bazează pe ce spune Dumnezeu. Credința se transformă în realitatea vieții prin Duhul Sfânt. Cuvântul folosit pentru credință este și ” Eleghcos” care are o conotație juridică. Cei din vechime au avut o bună mărturie pentru că au umblat cu Dumnezeu prin credință. În afara faptului că noi credem în Dumnezeu, în situații de criză nu umblăm cu Dumnezeu în majoritatea cazurilor. De fapt credința noastră este ceva ontologic și este legată de creației. Avem două explicații despre originea universului. Una este Revelația lui Dumnezeu, alta este speculație, cu multe teorii abandonate astăzi fiind la modă evoluția. Încă de la început suntem puși în fața unei alegeri, fie acceptăm Revelația lui Dumnezeu prin credință ”La început, Dumnezeu a creat cerurile şi pământul.”, fie mergem pe speculații, dovedind astfel necredință în Cuvântul lui Dumnezeu.   Dar și credința și necredința trebuie să fie ancorate în ceva, care este real în cazul credinței , Cuvântul lui Dumnezeu, iar necredința în tot felul de surogate. Dar Cuvântul lui Dumnezeu are puterea extraordinară de a schimba viaţa omului. Înainte de Potop, Abel, Enoh, Noe, au trăit și au fost mântuiți prin credință. A fost o diferență enormă între Cain și Abel, în afara faptului că unul era plugar și altul cioban. Pornind de la promisiunea din Geneza 3:15, Eva probabil a crezut că primul ei fiu îl va învige pe Satan. Dar lupta dintre ”Sămânța femeii și capul Șarpelui” a durat mult mai mult. Se oferă diferite argumente pentru diferența dintre cei doi. Genele, înclinații, mediu, etc, dar nu au valoare. Cain s-a dovedit a fi un ucigaș. De fapt diferența dintre ei, se vede în felul cum au dus jertfa din ceva anume, plus atitutinea inimi. Aici este vorba de doi copii din aceași familie, care au auzit despre Dumnezeu, dar Cain ignoră revelația și aduce jertfă după cum vrea el. Dar fără vărsare de sânge nu există iertare de păcat. Mielul adus ca jertfă de către Abel, prefigurează venirea lui Hristos și ilustrează calea credinței. Până aici a fost ”o plinbare prin cimitir” dar despre Enoh, Biblia ne spune că Dumnezeu l-a mutat de pe pământ ca să nu vadă moartea. El l-a născut pe Metusala, a avut și alți copii, și apoi a umblat cu Dumnezeu 300 de ani (Gen. 5:19-24). În Enoh vedem umblarea credinței, ceea ce înseamnă că a fost mutat dintru-n loc în altul. Dacă nu avem credință este imposibil să fim plăcuți lui Dumnezeu. Enoh a primit mărturia că este plăcut lui Dumnezeu. El răsplătește pe cel care îl caută. Dar nu trebuie să facem confuzia între mântuire care este un dar pentru acela care crede. Noe reprezintă mărturia credinței. Deși a construi corabia 120 de ani, nu s-a făcut crezut de către babilonieni, dar cel puțin a câștigat casa lui pentru Domnul și a primit viață. Dacă ne întorcem în Geneza[9] vedem că lui Dumnezeu ia părut rău că a făcut pe om, fiincă toate gândurile lui erau îndreptate numai spre rău, dar Noe umbla cu Dumnezeu (Gen. 6:9), și plin de o temă sfântă a construit o corabie ”chivot”, pentru ca să-și scape casa. El a construit pe teren uscat, cu dimensiuni precise, departe de mare sau râul Eufrat, pentru că l-a crezut pe Dumnezeu. Fii lui, Sem Ham și Iafet, l-au urmat pe tatăl lor fiindcă Noe avea mărturia lui Dumnezeu în viața sa. Dacă mergem mai departe Biblia ne vorbește despre Avram care este cunoscut ca un om al credinței. În el avem un model al închinării credinței. Avem relatarea biblică a istoriei lui Avram, care ascută de Dumnezeu, iese din Ur din Haldea pentru a ajunge în Canaan. Dumnezeu îi arată țara promisă (Gen. 12:7). Acolo unde se ducea Avram construia un altar pentru Domnul. A făcut acest lucru la stejarii lui Mamre, Sihem, Betel și Ai. El se închina cu adevărat. A locuit în corturi ca și Isac și Iacov. Cu ochii credinței Avaram aștepta o cetate zidită de Dumnezeu. La fel și Sara reprezintă puterea credinței, pentru că deși avea o vrâstă înaintată a reușit să dea naștere unui fiu. și dintr-un singur om s-a născut o sămânță mare ca ”stelele cerului, și nisipul mării”, care nu se poate număra. Dar nici Avram și nici Sara nu au văzut înplinirea făgăduințeu date lor. Eroii credinței au murit în credința lor și au mărturisit că sunt călători pe acest pământ. Când umbli prin credință, în calitate de copil a lui Dumnezeu recunoști existența efemeră a vieții și rămâi ancorat în promisiunile divine.

4). CREDINȚĂ ȘI HAR. În primul rând[10] este necesar să recunoștem faptul că în starea decăzută a omului ”depravare totală”, Dumnezeu prin Revelația Generală și prin Revelația Specială, a demonstra iubirea față de oameni care de fapt înseamnă Har. Prezentăm câteva aspecte ale revelației.   Carateristici ale revelaţiei : prin Revelaţie Supranaturală Dumnezeu intervine în cursul natural al evenimentelor în care El foloseşte mijloace naturale, precum vise sau comunicări orale, într-un mod supranatural. Revelaţia specială este înrădăcinată în lucrarea răscumpărătoare a lui Dumnezeu, se adresează omului ca şi păcătos şi se adaptează nevoilor morale şi spirituale ale omului căzut şi îl conduce pe păcătos înapoi la Dumnezeu printr-o cunoaştere specifică a dragostei mântuitoare revelată prin Isus Cristos.   Chiar și Legile date poporului evreu pe Muntele Sinai, erau de fapt Harul Său. Pentru început este necesar să vorbim puțin despre Revelația Generală.

Revelaţia Generală . În[11] cartea sa Cenușa morții Berkhof, recunoaște că toate religiile ar fi imposibile dacă Dumnezeu nu s-ar fi descoperit. Dar la fel de mult este adevărat că pentru un om este imposibilă o cunoaștere totală despre Dumnezeu. În acest sens avem texte ca Iov 11:7  Poţi spune tu că poţi pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, că poţi ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atot puternic? și Iov 37:23  Pe Cel Atotputernic nu-L putem ajunge, căci este mare în tărie, dar dreptul şi dreptatea deplină El nu le frânge. De asemenea și Solomon spune același lucru : Eclesiastul 3:11  Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei, măcarcă omul nu poate cuprinde, de la început până la sfârşit, lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu. La fel și în Noul Testament Pavel spune în Romani 11:34  Şi într-adevăr „cine a cunoscut gândul Domnului? Sau cine a fost sfetnicul Lui? Trebuie să recunoaștem că finitul din noi nu va putea niciodată să cuprindă infinitul care este Dumnezeu. Kant a stimulat gândirea agonstică de pe o poziție diametral opusă în cercetarea gândirii limitelor umane, pune accentul pe rațiune și afirmă că la modul teoretic omul nu poate să treacă dincolo de fenomenele naturale rezultatul fiind o imposibilă cunoaștere a lui Dumnezeu. Revelația Generală are câteva caracteristici, iar la modul figurativ creația și natura pot fi numite ” o carte” în care Dumnezeu a scris despre El.   Ea se adresează omului care este creat de Dumnezeu și poartă în el Imago Dey. Poți să negi acest lucru dar nu înseamnă că și îl desfințezi. Ateii neagă Revelația Generală, la fel și deismul din secolul XVIII, dar o face și Teologia liberală care nu mai face distincția dintre natural și supranatural. Trebuie să precizăm faptul că Revelația Generală a venit înaintea Revelației Speciale. Ele au fost progresive în istorie cu împlinire în Hristos. Revelația Generală externă înseamnă fapte din natură și istorie ale lui Dumnezeu. (Psalmul 19:1-2) Psalmi 40:8  vreau să fac voia Ta, Dumnezeule! Şi Legea Ta este în fundul inimii mele. La fel i s-a descoperit lui Ghedeod ( Judecători 7:13), lui (Daniel 2:1) De asemenea Pavel spune în Romani 1:20  În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot desvinovăţi;. Acest lucru este un motiv ca să-l cauți pe Dumnezeu, sau cel puțin să începi acest lucru. Revelația lui Dumnezeu internă se află în conştiinţa omului. Romani 2:14  Când Neamurile, cu toate că n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îşi Sunt singuri lege; 15  şi ei dovedesc că lucrarea Legii este scrisă în inimile lor; fiindcă despre lucrarea aceasta mărturiseşte cugetul lor şi gândurile lor, care sau se învinovăţesc sau se desvinovăţesc între ele. Revelaţia Generala are o importanţă pentru că se adresează şi tuturor oamenilor inclusiv lumii păgâne, neamurile cred că sunt de origine divină (Fapte 17:27-28, Romani 2:14). Dar ea se adresează și credincioșilor. Ioan 1:9 Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume. Revelaţia generală se mai numeşte şi Harul comun.

Revelaţia Specială[12], se realizează prin diferite mijloace ca : Teofanii , sau manifestări directe a lui Dumnezeu. Avem multe exemple de acest gen : Gen. 15:17,   Ps. 80:1, Ex. 3:2; Iov 38:1; 40:6, Îngerul Domnului : și Îngerul lui Dumnezeu mi-a zis în vis: „Iacove!” „Iată-mã” am rãspuns eu. Geneza 31:13 Eu Sunt Dumnezeul din Betel, unde ai uns un stâlp de aducere aminte, unde Mi-ai fãcut o juruinţă. Acum, scoalã-te, ieşi din ţara aceasta şi întoarce-te în ţara ta de naştere.” CĂ EL VA FI CRISTOSUL … Maleahi 3:1 Iatã, voi trimite pe solul Meu; el va pregăti calea înaintea Mea. Şi deodatã va intra în Templul Său Domnul pe care-L căutaţi: Solul legământului, pe care-L doriţi; iată că vine, zice Domnul oştirilor. De asemenea sunt Comunicări directe prin voce audibilă. Gen. 2:16;, Ex. 19:9; Deut. 5:4 – 5; 1 Sam. 3:4, Sorţul şi Urim şi Tumim, 1 Sam. 10:20- 21,   Num. 27:21; Neemia. 11:1. Visul este și el un mijloc al revelației. Num. 12:6; Deut. 13:1-6; viziunea, obişnuită în cazul profeţilor, Isa. 6; Ezec. 1—3; 8—–11; Dan. 1:17; 2:19; 7—10; Amos 7—9., Iluminare interioară prin duhul, . Marcu 13:11; Luca 12:12; Ioan 14:17; Fapte 6:10; 8:29. Un alt gen sunt Miracolele, ca manifestări ale puterii speciale ale lui Dumnezeu. Miracolul (minunea) se întâmplă atunci când natura este supusă de o putere dincolo de legile sale în mod Suveran de către Dumnezeu. Avem[13] patru mari perioade în care s-au produs minuni. La ieșirea poporului Israel din Egipt (cele 10 urgii), în perioada lui Ilie și Elisei care au fost proroci în Regatul de Nord, pe timpul Domnului Isus care a făcut minuni din compasiune pentru semeni și a demonstra că este Fiul lui Dumnezeu, (și ucenicii au făcut minuni) și atunci când Dumnezeu vrea să zidească Biserica într-o lume ostilă. Cea mai completă formă a Revelației este momentul când Dumnezeu s-a făcut Om prin Întruparea Fiului. De asemenea și Biblia este un mijloc al Revelației prin Cuvânt. Sfânta Scriptură este necesară pentru că prin Ea vorbește Dumnezeu Ea fiind prima și ultima sursă de autoritate. Revelația Specială[14] are un conținut distinct. Ea este revelația răscumpărării și arată omului calea care duce la mântuire. Ea este atât cuvânt cât și faptele lui Dumnezeu în istorie care se desfășoară gradat, pe parcursul mai multor secole cam 1500 de ani prin patruzeci de autori diferiți. Revelația Specială se mai numește și Har.

Revelația Generală însemna Lege care face cunoscută puterea și divinitatea lui Dumnezeu, se face cunoscut în Creiație și în natură. Ea este continuă, se adresează tuturor oamenilor ca și păcătoși, ea împlinește nevoile naturale ale omului, este Normală, Ordinară și Naturală. Ea are caracter universal și se adresează tuturor oamenilor din toate timpurile, iar umanitatea la judecată nu mai are nici o scuză. Revelația Generală este o bază pentru Revelația Specială.

Revelația Specială înseamnă Har. Ea face cunoscut Harul Mântuitor al lui Dumnezeu, culminează cu Întruparea Fiului lui Dumnezeu, este Istoria răscumpărării, și se adresează păcătoșilor. Oferă o cunoaștere mântuitoare și salvatoare (Fapte 10:1-48). Ea este progresivă și specifică oamenilor în anumite momente. Îndreptă omul spre mântuire, și oferă conținutul necesar pentru ca omul să fie mântuit. Dacă ne uităm la cele prezentate Revelația lui Dumnezeu se împletește și este Harul lui Dumnezeu arătat omenirii căzute în păcat.

Credința[15]. Este o calitate pe care Dumnezeu a pus-o în om. Omul sau crede ce spun alți oameni sau crede ce spune Dumnezeu. Eclesiastul 3:11  ”Orice lucru El îl face frumos la vremea lui; a pus în inima lor chiar şi gândul veşniciei……..”. Dar Biblia ne spune că există o singură credinţă mântuitoare. Faptele Apostolilor 4:12  În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” Noi credem în Isus Cristos iar credinţa   noastră este o mărturie despre Isus Cristos și o lucrare în inima credinciosului. Credinţa implică patru elemente principale.

Lucrarea lui Isus Cristos, care implică pocăinţă, întoarcerea de la păcat la Dumnezeu, ea înseamnă căinţă, Naștere din Nou, și o sfințire în inima credinciosului pe care o face Duhul Sfânt. Ea este o credinţă mântuitoare. Credinţa implică ascultare de Isus Cristos şi de lucrarea Lui.

Credința presupune un devotament personal, este o lucrare de Jertfă al lui Isus și predarea de sine îndreptată a omului spre Isus Cristos.   Credinţa ne duce într-o relaţie mântuitoare cu Isus Cristos.

Credinţa permite credinciosului să apuce adevărurile nedemonstrabile şi să se ţină de ele, este o realitate ce nu poate fi percepută prin simţuri și este puternic direcţionată spre viitor, de asemenea ea dă vălul la o parte. În cine se va încrede omul pe acela îl va asculta. Avem în privința credinței răspunsul lui Adam, răspunsul lui Iov, iar lista nu are finalitate, pentru că au fost afară de eroii credinței prezentați în Biblie sunt și mulți credincioși anonimi. Credința noastră trebuie să fie ancorată în Persoana și Lucrarea lui Isus Cristos. Dar un lucru trebuie neapărat remarcat prin faptul că ea este un dar. Efeseni 2:8  Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.

5.) CREDINŢA ”UN CEC ÎN ALB”   Elementul cheie în viața credinciosului este cuvântul   BIRUINŢĂ.   Pavel face referire la două categorii de credincioși, unii aparent înfrânți, alți biruitori dar pe are Dumnezeu îi privește la fel. Evrei 11: 33-40 33 Prin credinţă au cucerit ei împărăţii, au făcut dreptate, au căpătat făgăduinţe, au astupat gurile leilor, 34 au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul săbiei, s-au vindecat de boli, au fost viteji în războaie, au pus pe fugă oştirile vrăjmaşe. 35 Femeile şi-au primit înapoi pe morţii lor înviaţi; unii, ca să dobândească o înviere mai bună, n-au vrut să primească izbăvirea, care li se dădea, şi au fost chinuiţi, sau prigoană -36 Alţii au suferit batjocuri, bătăi, lanţuri şi închisoare; 37 au fost ucişi cu pietre, tăiaţi în două cu ferestrăul, chinuiţi; au murit ucişi de sabie, au pribegit îmbrăcaţi cu cojoace şi în piei de capre, lipsiţi de toate, prigoniţi, munciţi, 38 ei, de care lumea nu era vrednică-au rătăcit prin pustiuri, prin munţi, prin peşteri şi prin crăpăturile pământului. 39 Toţi aceştia, măcar-că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; 40 pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi. Ne îndreptăm atenția către acei credincioși care au suferit pentru Numelui lui Isus Hrisos și care deși par învinși ei sunt biruitori.

Persecuțiile au început de pe vremea apostolilor și vom da câteva exemple. Primul martir creștin a fost Ștefan. [16] Relatarea se găsește în Fapte cap 6 și 7. El a fost unul dintre cei 7 diaconi aleși, pentru administrație, dar se ocupa și cu vestirea Evangheliei poporului. Plin de Duhul Sfânt a făcut semne și minuni. Prin acest fapt el a devenit ținta atacurilor iudeilor. Fiindcă nu puteau să stea împotriva argumentelor lui Ștefan, au uneltit împotriva lui și l-au ucis cu pietre. După martirajul lui Ștefan a început o persecuție împotriva creștinilor din Ierusalim și apostolii s-au împrăștiat zonele din Iudeia și Samaria. Se pare și Nicanor și cam 2 000 de creștini au fost martirizați atunci. Iacov fiul lui Zebedei, frate cu Ioan, a fost martirizat de împăratul Caligula în anul 44 D.C. care a pornit o persecuție împotriva creștinilor. Tradiția și scrierile vechilor părinți ai bisericii fac a afirmația că majoritatea ucenicilor au fost martirizați.   Despre Petru știm că a fost la primul conciliu creștin (Fapte 15), care s-a ținut prin anul 51, și a fost prezidat de Iacov, fratele Dumnului Isus Hristos. De aici nu mai avem date biblice despre el. Tradiția spune că a murit ca și martir la Roma. La fel se întâmplă și cu apostolul Pavel, care era cetățean roman și se bucura de anumite libertăți. La început a prigonit creștinismul, dar pe drumul Damascului i se arată Hristos și se convertește la credința creștină. Zelul lui   a rămas același. Pentru acest lucru a suferit prigoniri și două întemnițări. El își anticipează moartea. (2 Timotei 4:6), care se pare că este una dintre ultimele scrisori a lui Pavel. Faptele Apostolilor [17] se termină abrupt și Biblia nu mai oferă date despre moartea lui Pavel. Tradiția spune că a murit decapitat la Roma. Referire la sfârșitul lui face Clement din Alexandria. Se pare că până la unirea Biserici cu Statul în anul 313 sub împăratul Constantin au fost 10 valuri de prigoană și vom face relatări din primul și ultimul val de persecuție împotriva creștinilor.

Martirii primului val de prigoană[18]. Primul val de prigoană a fost dezlănțuit de împăratul Nero, al șaselea împărat al Romei. Era un împărat rău, fără frâu, imoral, și-a omorât mama, voia să trăiască în lux și se credea mare compozitor. Îi plăcea să fie aplaudat și adulat. Și-a construit un plat măreț, ”casa de aur” iar pentru a putea să termina palatul aducea acuzații oamenilor bogați și le confisca averile. Oameni preferau în urma primiri mesajelor de moarte de la Nero, dă își ia singuri viața, decât să cadă în mâna călăilor lui Nero. Așa a făcut și Seneca. Roma a fost cuprinsă de flăcări și din 14 cartiere ale sale 6 au fost distruse de foc. Focul a izbucnit în mai multe locuri în acelși timp. Au fost distruse multe temple și clădiri, iar populația a intrat în panică. Într-o inscripție descoperită la Ostia în anul 1941 apar date că populația Romei era cam de 4 000 000   de locuitori prin anul 14 D.C.   (Am. Journ. of Arch, 45, 1941, p. 438). În timp ce orașul ardea Nero cânta la harpă. Tacitus, istoric roman, în Analele sale XV, 44, spune că Nero a dat vina pe creștini. El a poruncit să fie prinși creștinii și ia ucis în multe feluri. Pe unii creștini ia învelit în câlți și uns cu smoală, legați de un stâlp, în grădinile lui Nero, și le-a dat foc ” torțele lui Nero”.  Majoritatea creștinilor au fugit, iar alți s-au ascuns în locuri subterane numite   și catacombele orașului care au devenit și loc secret de închinare. Valul de persecuție a făcut ca creștinismul să se răspândească și mai mult.     Creștinismul a pătruns și în casa cezarului. Ca referință poate mai puțin directă avem pe Pavel, în epistola către fraţii din Filipi, care spune spune: „Toţi sfinţii vă trimit sănătate, mai ales cei din casa Cezarului” (Filipeni 4:22). Judecata credincioșilor nu dura mult, în sensul că li se cerea să-și tăgăduiască crezul și să ardă tămâie în cinstea împăratului. Dacă nu voia era trimis la moarte. Astfel tradiția spune că au fost martirizați Petru și Pavel, Aristarh Macedoneanul, Trofim Efeseanul, Anania din Damasc, Erast, vistiernicul cetăţii Corint, ; Iosif, numit şi Barsaba. Au murit foarte mulți creștini anonimi pe care numai Dumnezeu îi cunoaște. Ei au suferit moartea pe rug, au fost decapitați, sfâșiați de fiarele sălbatice ale lui Nero. Se pare că totuși prigoana nu s-a extins în întregul imperiu roman mulți creștini au reușit să scape fugind în locuri mai ferite. Au fost 10 valuri de prigoană dar și cu momente de liniște și pace în care Biserica a început să-și clarifice învățăturile. Acum trecem la ultimul val de prigoană din Biserica Apostolică.

Martirii celui de al zecelea val de prigoană[19] anul 303 D.C. Creștinii au crescut ca număr, și o parte din învățături au fost clarificate. Au început să fie apreciați și unii au ajuns și în funcții de conducere. Au apărut și bisericile ca loc de închinăciune, dar accentul s-a mutat de pe oameni pe clădire în multe părți. Istoricul Eusebiu face referire la acestă situație. Persoane dornice să stăpânească în biserică au pus mâna pe putere. El spune că Dumnezeu a pedepsit pe creștini și a urmat cel mai cumplit val de prigoană (Plângerile lui Ieremia 2:1,6). În anul 284 Dioclețian a ajuns pe tronul Romei. De fapt au fost 2 cezari Constantin și Constanțiu Clor pe frontiera de la Rin. Prin faptul că deja biserica avea deja grade   ierarhice, l-a făcut pe Dioclețian să vadă religia creștină un stat în stat și a devenit ostil creștinilor. El a pus un accent deosebit pe cultul împăratului și pe zei. El a dat edicte prin care cerea persecuția creștinilor. Mii de creștini au fost arestați și martirizați. Prigoana a fost mai crudă în Italia, Africa de Nord şi în Răsărit. Unde domnea Clor (Galia şi Britania)   prigoana a fost mai ușoară. Au fost enumerate nume de creștini care au suferit persecuți și amintim doar câteva. Doroteus şi Gorgonius, au murit strangulați. Antimus, episcopul din Nicomedia a murit prin decapitare. În palatul din Nicomedia, unde Dioclețian și-a mutat capitala a izbucnit un incendiu, și vina a fost dată pe creștini care au fost măcelăriți fără milă. Persecuţia a devenit generală şi a durat zece ani grei. Ea a fost pustiitoare mai ales în Siria, Mauritania, Teba şi Egipt. Istoricul Eusebiu este uimit de credincioșia martirilor. Dar de multe ori s-a ajuns la rezultate invers decât cele așteptate. La Teba metoda de tortură consta din ruperea cărni cu clești, sau credincioșii erau srijeliți până mureau. Femeile erau dezbrăcate , legate de un picior și atârnate cu capul în jos, și lăsate așa până ce mureau. Se practica și smulgerea brațelor, desfacerea încheieturilor sau uciderea în masă, 80 – 100 de creștini, bărbați, femei, copii,   adunați împreună și măcelăriți cu sabia. În Egipt, creștinii erau înecați în Nil, îngropați de vii, aruncați în foc etc. Orice fel de tortură era admisă. În Frigia un oraș creștin a fost asediat, cucerit și ars din temelii. Toți locuitorii au murit în incendiu, iar cei care au scăpat au fost măcelăriți. În Mesopotamia, creştinii erau spânzuraţi cu capul în jos deasupra unui foc moale, care să nu-i omoare, ci să-i chinuie cât mai mult. În Arabia, martirii au fost omorâţi cu securea. În Antiohia, ca mijloc de tortură mai obişnuit, se folosea grătarul înroşit. Din Fenicia, martiri mai însemnaţi au fost păstorii spirituali ai turmei lui Cristos, Tyrannio din Tir, Zenobius din Sidon şi Silvanus din Emisa. La Roma, valul acesta de prigoană a înmulţit mult numărul martirilor. În anul 304 D.C. Dioclețian s-a îmbolnăvit dar persecuția a fost dusă mai departe de Galerius. Dar apoi lucrurile se schimbă radical dar nu neapărat în bine. Până în momentul de față am vorbit despre Biserica Apostolică, sau Primară.

Împăratul Constantin cel Mare. [20] în anul 305 Constantin a ajuns la putere și a pus capăt persecuțiilor asupra creștinilor. După lupte politice între el și Maxentius, Constantin este declarat Cezar cam prin 308. Dar el nu era pregătit să devină creștin. Avea o devoțiune față de zeii Marte și Apollo, în acest sens stau ca mărturie monezile bătute de el. Dar pe de altă parte susține religia creștină și o ajută cu fonduri, clerul era scutit de obligații publice și în mod paradoxal se considera slujitorul lui Dumnezeu. În timpul acela era un lucru obișnuit să fie slujiți mai mulți zei de către un singur om. Abia în 312 el a trecut la credința creștină, dar era o mișcare politică, și a continuat să dețină funcția de Pontifex Maximus, care permitea conducerea religioasă a Cezarului asupra religiilor păgâne, și acum creștină. Prin edictul de la Milano în 313 creștinismul este declarat ca religie oficială de Stat. Textul este dat de Lactanțiu în latină și de Eusebiu de Cezarea în greacă. Creștimismul a devenit o religie tolerată, apoi constituțională în Imperiul Roman. Creștinii au primit dreptul de a se întruni, fără a tulbura ordinea publică dar, avea obligația să se roage zeului lor pentru prosperitatea împăratului și a statului roman. (Paul Lemerle, Istoria Bizanțului). Dar[21] prin faptul că Biserica se unește cu statul și primele 2 concilii de la Nice 325 și Calcedon 451 sunt prezidate de împărat,   și de fapt biserica devine ”biserica împăratului” Așa începe Evul Mediu întunecat și Biserica nu mai este a lui Hristos dar El rămâne ” Păstorul din umbră” În 1054 avem de a face cu Marea Schismă, și Biserica se desparte în Biserica Catolică în Apus și Biserica Ortodoxă în Răsărit. Prin 1500-1600 se produce Reforma Protestantă. Istoria se derulează mai departe și ajugem în timpurile noastre în care creștinii întâmpină cam aceleași probleme.   Vom da o perspectivă creștină de ansamblu asupra persecuțiilor creștinilor din timpul nostru.

Martirii de astăzi. Pentru o mai bună orientare[22] nu am ales un singur caz sau zonă de martiraj al creștinilor ci se încearcă o privire de perspectivă în anul 2014 D.C. Persoanele care cercetează violența împotriva creștinilor au făcut o statistică a primelor 10 țări din lume în care creștinii sunt persecutați. Ei afirmă faptul că cel puțin 300 de creștini își pierd viața într-o lună din cauza credinței lor, indiferent de confesiune. Echipa se numește Open Dors (porți deschise) și a publicat lista primelor 10 țări unde s-au înregistrat cele mai violente atacuri împotriva creștinilor. Această perioadă de ”Top 10” a fost analizată în perioada dintre Noembrie 2012 – Martie 2014. În frunte se află Nigeria și apoi urmez Egiptul, Republica Gentroafricana, Mexic, Pakistan, Columbia, India, Kenia și Irak. S-au înregistrat 3 541 de biserici și proprietăți creștine distruse ca și alte 13 120 de forme de violență împotriva creștinilor, ca bătaia, schestru, violuri, arestări sau căsătorii forțate. De asemenea se adaugă și crimele ralaționate cu credința creștină. Se pot da câteva exemple ca Nigeria unde și-au pierdut viața 2073 din cauza lui Boko Haram. În Siria se înregistrează   1479 morți, Republica Centroafricană cu 1115, Pakistan cu 228, Egipt cu 147, Kenia cu 85, Irak cu 84, Myanmar (Birmania) şi Sudan cu câte 33 fiecare şi Venezuela cu 26. Media celor asasinați într-o lună este de 322 persoane, în aceea perioadă de referință. Grupul terorist islamic Boko Haram[23] și alte grupări islamice sunt foarte periculoase. A merge la școală sau la Biserică este o decizie curajoasă pentru un creștin în Nigeria. Creștinii din Occident trebuie să îi susțină în rugăciune. Lista se extinde în toată lumea din India în țările din Africa, în America Latină. Extremistul islamic, antagonism tribal, corupția sunt principalii factori care generează persecuția și alimenteză violența. Dar mai concret extremis islamic este principalul motor a celor 10 țări prezentate în listă (tradus și adaptat din Protestante Digital pentru Știri creștine). În prezent[24] (2015), din informațiile pe care le dețin persecuția s-a amplificat iar Occidentul este invadat de cultura islamică datorită numărului mare de emigranți, printre care se strecoară fundamentaliși și extremiști, iar creștinismul se pare că nu are forța spirituală pentru a se opune în mod eficient și face un pas înapoi.

6). CONCLUZII. Am ales Cartea Evrei atunci când am abordat aspectul credinței pentru că în ea sunt prezentați eroii credinței și tot în ea găsim o definiție biblică a credinței. Deși nu toți sunt de acord, Pavel este recunoscut ca și autor al cărți. Dacă ne uităm în viața lui Pavel și dedicarea lui pentru Evanghelia lui Hristos și el se înscrie în lista eroilor credinței. Ea ne prezintă superioritatea lui Isus Hristos față Legământul Vechi, fața de jertfe, El este Mare Preot și inițiază Noul Legământ. De asemenea avem atenționarea că fără credință nu avem cum să fim plăcuți lui Dumnezeu. De asemenea credința este un dar iar termenii credinței sunt impuși de Dumnezeu, omul nu are puterea de a schimba ceva, el poate să accepte sau să refuze. Dacă suntem credincioși ne confruntăm cu teste ale credinței de ordin moral doctrinal și social. Sunt prezentați eroii credinței, separați între ei de timp istoric, aspecte culturale diferite, în diferite circumstanțe ale vieții, dar care trec peste obstacole și rămân fermi în credința lor. În afara numelor scrise în Biblie au fost și mulți credincioși anonimi care nu au fost menționați. De asemenea trebuie să menționăm faptul că Harul lui Dumnezeu și Credința sunt inseparabile. Doar prin Har omul ca ființă decăzută în păcat are posibilitatea să creadă în Dumnezeu. Astfel a trebuit să apelăm la conceptul de Revelație Naturală și Specială, pentru a înțelege faptul că Dumnezeu în dragostea Sa a întins o mână răscumpărătoare ființei umane căzute în păcat. Astfel în ziua judecății lui Hristos omul nu mai are scuză pentru necredința și răzvrătirea lui. Popoarele păgâne nu se vor putea justifica înaintea dreptății lui Dumnezeu. Adevărata credință presupune procesul pocăinței, Nașterea din Nou, apartenența la Trupul lui Hristos, și o viață de sfințire. De asemenea credința în Dumnezeu nu presupune în mod   neapărat o viață de belșug din perspectiva Noului Testament ci mai degrabă suferință, iar istoria a demonstrat acest lucru. În sensul acesta am arătat prigonirea ucenicilor, primul val de prigoană sub împăratul Nero, ultimul val de prigoană sub Dioclețian, și am venit în timpul nostru în care s-a prezentat succint prigonirea creștinilor misionari în țări cu alte religii necreștine, martirajul la care sunt supuși. Se pare că în problema de fond nu s-a schimbat nimic atunci când se vestește Evanghelia lui Hristos. În Occident creștinismul este diluat ca și în America în majoritatea cazurilor, iar factori care au dus și persistă la la prigonirea creștinilor a fost și sunt de ordin cultural, religios, extrimist, naționalist, fundamentalist, corupția și alte elemente. Se asistă astăzi la o religie comodă în Dumnezeu preferată față   de o credință adevărată. Pentru mulți credincioși credința este un ”cec în alb” aici pe pământ. Tocmai de aceea trebuie să mai facem câteva precizări. Mântuirea vine prin Har dar poate fi însușită prin răspunsul pe care omul îl face la oferta lui Dumnezeu, și înseamnă a fi perseverent până la capăt. Există două pericole. Devenim subiectivi şi în mod nejustificat și renunţă la o bază intelectuală solidă în Scriptură iar omul îşi   folosește latura emoţională, autosugestivă. Dar se sare și la polul opus în care oamenii au pretenţii de obiectivitate exagerate, cunosc foarte bine Scriptura dar fără o schimbare a inimii. Este necesar a crea o stare de echilibru   între subiectivitate şi obiectivitate. Duhul Sfânt este Suveran și aplică diferit aspecte ale mântuirii la modul personal. De asemenea există un ataşament personal (Ioan 3:16) în Persoana lui Isus Cristos. Credinţa creşte odată cu cunoaşterea ea poate fi mică sau mare. De asemenea credinţa şi pocăinţa sunt inseparabile. Şcoala credinţei este guvernată de Dascăli ai credinţei: Abel Enoh, Ilie, Daniel, Ghedeon, Moise, David,   Isaia Ieremia, etc, iar în contrast   şcoala de astăzi care este un este schimb de informaţie și există o ruptură între ceea ce vorbim şi ceea ce suntem astfel se pierde aspectul relaţional și pe verticală dar și pe orizontală. Credinţa presupune cunoştinţă, sentiment, voinţă, nădejde o multitudine de sentimente care uneori coexistă împreună și creează tensiune în viața credinciosului. Dacă un expert traduce din ebraică sau greacă Ioan: 3:16 și pleacă iar badea Ion citeşte și se pocăiește atunci, cel care a înţeles a făcut acest lucru prin faptul că pocăința și credința este o lucrare a Duhului Sfânt. Credinţa este actul unei singure clipe (un proces) dar și o atitudine toată viaţa. Evrei 11:1  Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Amin

7).BIBLIOGRAFIE

Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Explicații ale Bibliei pe Noul Testament Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI

Index tematic de Termeni și Nume din Biblie

Revelația Generală de Dr. King Counts http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

Revelația Specială de Dr. King Counts http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

Graiul martirilor  creştini din primele secole Apostoli şi evanghelişti martiri de Petru Popovici   Sait www.theophilos.3x.ro

Graiul martirilor  creştini din primele secole primul val de prigoană de Petru Popovici   Sait www.theophilos.3x.ro

Graiul martirilor  creştini din primele secole de Petru Popovici Martirii celui de-al zecelea val  Anul 303 d.Cr. Sait www.theophilos.3x.ro

Beni Drădici http://www.stiricrestine.ro Lista primelor 10 țări, după intensitatea violenţei contra creștinilor. Articol publicat de Vio Pop

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_cel_Mare

Ardelean Viorel

 

[1] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[2] Explicații ale Bibliei pe Noul Testament Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

[3] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 223-227

[4] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[5] Ardelean Viorel

[6] Index Tematic de Termeni și Nume din Biblie pag 56-57

[7] Ardelean Viorel

[8] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[9] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[10] Ardelean Viorel

[11] Revelația Generală de Dr. King Counts http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

[12] Revelația Specială de Dr. King Counts http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

[13] Ardelean Viorel

[14] Revelația Specială de Dr. King Counts http://www.voxdeibaptist.org/index_ro.htm

[15] Ardelean Viorel. inspirat din Beniamin Fărăgău cartea Evrei ( studii )

[16] Graiul martirilor  creştini din primele secole Apostoli şi evanghelişti martiri de Petru Popovici : Sait   www.theophilos.3x.ro

[17] Ardelean Viorel

[18] Graiul martirilor  creştini din primele secole primul val de prigoană de Petru Popovici : Sait   www.theophilos.3x.ro

[19] Graiul martirilor  creştini din primele secole de Petru Popovici Martirii celui de-al zecelea val  Anul 303 d.Cr. Sait www.theophilos.3x.ro

[20] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_cel_Mare

[21] Ardelean Viorel

[22] Beni Drădici http://www.stiricrestine.ro Lista primelor 10 țări, după intensitatea violenţei contra creștinilor. Articol publicat de Vio Pop

[23] Beni Drădici http://www.stiricrestine.ro Lista primelor 10 țări, după intensitatea violenţei contra creștinilor. Articol publicat de Vio Pop

[24] Ardelean Viorel

Nu te lăsa condus de îngrijorări

Devoțional, Editoriale, Meditaţii

Adesea în viață, grijile mici se transformă rapid în îngrijorări mari, iar de la ,,probabilitate’’ se ajunge imediat la ,,realitate’’. De multe ori mi s-a întâmplat să trec prin asta.

Într-o seară, fiind împreună cu familia mea, am observat mașinile de poliție care goneau pe strada unde locuim, ca și cum ar căuta ceva sau pe cineva. Din moment ce trăim doar la câțiva km de închisoare, era o teorie plauzibilă.

În timp ce mă pregăteam pentru a mă pune în pat, m-am uitat pe fereastră și am observat că luminile erau aprinse în garajul nostru. Un lucru neobișnuit. M-am apropiat încet de fereastra, lucru care a făcut ca inima să îmi bată mai repede. În timp ce priveam atent, eram sigur că puteam să văd un bărbat care se sprijinea de partea garajului nostru.

,,Vei arătă foarte caraghios dacă te înșeli, deci ai grijă’’, m-am gândit. Dar a fost acolo! Știam sigur! Apoi își întoarse capul să se uite la mine. M-am speriat și am alergat în camera părinților.

,,Mamă”, am șoptit, încercând să nu-l trezesc pe tata…,,cred că e un tip lângă garaj. Vino să te uiți!” Ne-am îndreptat înspre fereastra mică a băii și am privit amândoi. Era acolo.

,,Ar trebui să îl trezesc pe tata? Sau sunăm la poliție?” Am decis să-l trezesc pe tatăl meu dintr-un somn adânc. ,,Tată, vino repede, e un tip ciudat care stă lângă garaj!”

,,Unde ai spus că l-ai văzut pe tipul ăsta?”, a întrebat tata. Știu că e un tufiș pe partea aceea a garajului, cred că asta ai văzut.”.,,Nu este o buruiană! Și-a întors capul și s-a uitat la mine!”

Fără alte cuvinte, tata și-a luat lanterna și a pornit afară. Eu și mama am rămas lipiți de fereastră. L-am auzit pe tata ieșind, fără să-l vedem. Dar figura de lângă garaj nu s-a mișcat. După câteva minute, l-am auzit pe tata urcând pe scări. M-am repezit spre el…,,Doar buruienile”.

Mă simțeam foarte jenat de toată povestea asta. ,,Era cât pe ce să chem poliția – pentru o buruiană?”, m-am intrebat speriat…
În ochii tatălui meu a apărut o licărire. ,,Dar era o buruiană foarte înfricoșătoare”, a spus el zâmbind. Pentru un moment, îl priveam nedumerit, nu era supărat că l-am trezit? Nu se gândea la cât de copil eram?

De multe ori se întâmplă a și în viața noastră să facem la fel. Așa cum am alergat la tatăl meu când lucrurile păreau înfricoșătoare, așa avem si noi tendința să fugim la Tatăl nostru Ceresc. Dar mă întreb: cât de des se întâmplă să fim speriați de câteva ,,buruieni’’ din viața noastră? De câte ori îi cerem cu disperare să trimit un arsenal de îngeri pentru o problemă mică? Isus spune așa:

,, Şi apoi, cine dintre voi, chiar îngrijorându-se, poate să adauge măcar un cot la înălţimea lui?’’

(Matei 6:27)

Sau:

,, Aşa că, dacă astfel îmbrăcă Dumnezeu iarba de pe câmp, care astăzi este, dar mâine va fi aruncată în cuptor, nu vă va îmbrăca El cu mult mai mult pe voi…’’

(Matei 6:30)

Cu cât ne lăsăm mai mult stăpâniți de frică, cu atât mai mult ea devine realitate.
Îmi imaginez că Dumnezeu spune uneori: ,,Vezi? Te-ai îngrijorat atât de tare pentru nimic…’’

Elizabeth Veldbloom |CBN Devotions

https://www.stiricrestine.ro/2019/01/09/nu-te-lasa-condus-de-ingrijorari/?

Opt seri de evanghelizare la „Eben-Ezer” din orașul Pecica, Arad

În perioada, 13-20 ianuarie, Biserica Creștină Penticostsală „Eben-Ezer” din orașul Pecica, județul Arad, își deschide ușile pentru opt seri de evanghelizare.

Alege măcar una din aceste seri să îți faci timp pentru sufletul tău. Vino împreună cu familia și prietenii care au nevoie de Cuvântul Vieții, Cuvântul care poate schimba în mod radical trăirea ta. Muzica și mesajul biblic ne pregătesc inimile pentru întâlnirea cu Dumnezeu!

Printre cei care vor vesti Cuvântul Domnului sunt: Cristi Boariu, Pavel Riviș Tipei, Duțu Mărgăian și alții; iar spre slava lui Dumnezeu vor cânta Betania Harmony și mai multe grupuri și coruri locale și din județ.

Nu pierdeți această ocazie, să fiți alături de cei care au trăit bucuria întâlnirii personale cu Isus și vor să o împărtășească și cu dvs. Sunteți așteptați cu drag pe Strada 2, numărul 58, Orașul Pecica, Judetul Arad, 317235.

https://www.stiricrestine.ro/2019/01/09/opt-seri-de-evanghelizare-la-eben-ezer-din-orasul-pecica-arad

SDR2019: Rugăciune pentru solii Evangheliei

Miercuri: rugăciune pentru păstori, evangheliști, misionari și predicatori itineranți

„Apoi le-a zis: „Duceți-vă în toată lumea, și propovăduiți Evanghelia la orice făptură. Cine va crede și se va boteza, va fi mântuit; dar cine nu va crede, va fi osândit”. (Marcu 16:15-16)

„Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii și morții, și pentru arătarea și Împărăția Sa: propovăduiește Cuvântul, stăruiește asupra lui la timp și ne la timp, mustră, ceartă, îndeamnă cu toată blândețea și învățătura”. (2 Timotei 4:1-2)

„Ceice se împrăștiaseră, mergeau din loc în loc, și propovăduiau Cuvântul. Filip s-a coborât în cetatea Samariei, și le-a propovăduit pe Hristos”. (Fapte 8:4-5)

DWEFDG Christian evangelist Billy Graham preaching at the Miami Beach Convention Hall on March 6, 1961 in Miami Beach, Florida, USA.

Marea Trimitere reprezintă porunca Domnului Isus dată întâi ucenicilor și apoi tuturor urmașilor Lui de a propovădui Evanghelia la orice făptură începând din Ierusalim și până la marginile pământului. Ascultând de porunca Domnului, înaintașii credinței baptiste au adus Evanghelia și pe meleagurile noastre. Apoi, generație după generație a continuat această lucrare, și astăzi avem în România aproximativ 2000 de biserici și aproximativ 1000 de lucrători ordinați în slujire. Pe lângă păstorii ordinați, Duhul lui Dumnezeu a înzestrat și a pus pe inima altor frați – evangheliști, misionari sau predicatori neordinați – să răspundă nevoilor de predicare a Cuvântului în bisericile care nu au păstori prezenți la unele servicii divine, sau să ducă mesajul Evangheliei în localitățile unde nu există biserici baptiste. În aceste locuri, Evanghelia este predicată de frați din biserica locală sau de frați vizitatori. De asemenea, ascultând de chemarea Domnului la misiune externă, unii frați sunt implicați în slujiri misionare dincolo de hotarele țării. Înțelegând greutățile slujbei și piedicile pe care le pot avea în calea lucrării, venim înaintea Domnului în rugăciune:

Mulțumire:

• pentru râvna, dedicarea și jertfa păstorilor, evangheliștilor, misionarilor și predicatorilor itineranți;
• pentru toți cei care au auzit Cuvântul și s-au întors la Domnul;
• pentru bisericile nou plantate în țară și peste hotare;
• pentru vremea de libertate religioasă și pentru inimile deschise față de Evanghelie.

Cerere:

• pentru călăuzirea și ungerea Duhului peste toți cei care propovăduiesc Cuvântul;
• pentru încurajarea celor care au parte de încercări și greutăți în slujire;
• pentru resursele spirituale și materiale necesare răspândirii Cuvântului;
• pentru vremuri de trezire spirituală;
• pentru o nouă generație de mari oameni ai propovăduirii Cuvântului.

Mijlocire:

• protecție divină în călătorii pentru cei care merg în alte locuri;
• înviorarea și încurajarea celor care slujesc în zonele împietrite față de Evanghelie;
• mântuirea tuturor membrilor familiilor celor care propovăduiesc Cuvântul;
• uși deschise pentru Cuvânt în toate localitățile țării și peste hotare unde misionează frații noștri.

https://www.stiricrestine.ro/2019/01/09/sdr2019-rugaciune-pentru-solii-evangheliei/

Ce sunt neuronii-oglindă și cum ne ajută în viață?

 Important, Sănătate, Știință, Studii/Cercetări

În cadrul unui experiment realizat în Italia, în 1996, de către o echipă de cercetători, au fost descoperiți un grup de neuroni, denumiți neuronii-oglindă, care ne ajută să realizăm un soi de simulare într-o realitate virtual a acțiunilor celeilalte persoane, astfel încât să putem da un înțeles comportamentului altor persoane, să le înțelegem felul de a gândi, de a simți, să le intuim acțiunile și să empatizăm cu ei.

În opinia cunoscutului psiholog Laura Maria Cojocaru, care a studiat comportamentele oamenilor și din această perspectivă, cel numit de oamenii de știință drept „neuronul-oglindă” este pentru psihologie ceea ce este AND-ul pentru biologia, adică un fel de celulă de bază a comportamentului uman. În același timp, specialistul afirmă că atunci când ne imaginăm în detaliu că facem o anumită activitate, nu numai că abilitatea nu se pierde în timp, dar se menține intactă, iar în practică s-a demonstrat că existența neuronilor-oglindă influențează cel puțin 3 aspecte ale vieții noastre, precum:

1.Empatia. Dr. Daniel Siegel este unul dintre primii specialiști în neuroștiință care a studiat legătură neuronilor-oglindă cu abilitatea oamenilor de a simți empatia. Conform cercetărilor oamenilor de știință, putem susține că empatia ține destul de mult de biologie, de moștenirea genetică. Desigur însă că empatia poate fi exersată și crescută. „Cercetările de imagistică au arătat că, în timp ce observăm comportamentul și deducem starea emoțională a altor persoane, în creierul nostru sunt activate aceleași structuri neuronale care sunt activate atunci când trăim noi înșine situațiile, respectiv acele emoțiile legate de acestea. Empatia este acea capacitate a unui individ  de a se pune în „papucii” cuiva, de a înțelege starea emoțională a celuilalt, de a percepe ceea ce percepe celălat,  deci, parțial, starea interioară a unei persoane, este creată prin empatie și în noi înșine. Empatia are o mare importantă în reglarea comportamentului, deoarece oamenii nu ar putea colabora eficient dacă nu s-ar adapta la starea emoțională a celor din jur, iar neuronii – oglindă au rolul de a acorda trăirile proprii cu cele ale altor persoane”, explică psihologul Laura Maria Cojocaru, trainer în Programare Neuro-Lingvistică.

2.Conștiința de sine. Într-un eseu scris pentru Fundația Edge în 2009, Vilayanur S. Ramachandran, director al Centrului pentru Studiul Creierului și Mecanismelor Cognitive de la Universitatea din San Diego, spunea: „Cred de asemenea că acești neuroni nu ajută doar la simularea comportamentului altor oameni ci pot fi îndreptăți către interior ca și cum am crea o reprezentare de ordinul doi sau o meta-reprezentare a proceselor propriei minți. Această ar putea fi baza neuronală pentru introspecție”, oferind astfel o explicație teoriei sale conform căreia neuronii-oglindă ne-ar putea oferi baza pentru conștiința de sine. „Această perspectivă expusă de omul de știință Ramachandran ne arată că suntem conectați și că nu există un „eu” independent, separat, inspectând lumea sau inspectând alte persoane și că nu există o diferența reală între conștiința personală și conștiința altcuiva”, afirmă psihologul Laura Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

3. „Mesajul” transmis peste generații. Neuronii-oglindă au o importantă mare în copilărie, cu ajutorul lor învățăm foarte repede în primii ani de viață să zâmbim, să plângem, să ne încruntăm, să arătăm disconfort, să cerem ajutorul, să mergem, să mâncăm singuri ș.a. comportamente și norme ale familiei și grupurilor din care facem parte. „Apariția neuronilor-oglindă lor la nivelul cortexului cerebral i-a permis omului să învețe rapid prin imitare, reprezentând modalitatea prin care noi absorbim informația iar apoi o proiectăm și o răspândim din nou în lume prin propriile noastre abilități. De aceea putem spune că neuronii-oglindă sunt responsabili pentru evoluția noastră. Influența neuronilor-oglindă se pot observa cel mai bine la nou-născuți care sunt puternic înzestrați cu acest sistem de imitare și învățare, aceștia observând în detaliu comportamentul adulților și practicându-le în mod automat. În primii ani de viață și implicit de dezvoltare, copilul se află într-o relație simbiotică emoțională cu mama lui, în urma căreia culege tot felul de informații prin intermediul neuronilor oglindă. Prin oglindire, practic acesta are acces la informațiile furnizate de toți strămoșii săi ce s-au oglindit reciproc, având astfel acces la informațiile din cadrul familiei extinse. Astfel, copilul își construiește fundația structurii sale emoționale care va sta la baza dezvoltării sale ulterioare. Copilul devine prin imitare oglinda emoțiilor vechi și noi, ale durerilor vechi procesate sau neprocesate, ale mamei în primul rând, și ale părinților și/sau educatorilor săi în general”, conchide psihologul Laura Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI).

Despre autor

Laura-Maria Cojocaru, președinte și fondator al Institutului de Neuro-Programare Lingvistică Somato-Integrativă (INLPSI) și președinte și fondator al Asociației „Generația Iubire” este Psihoterapeut şi Trainer în Programare Neuro-Lingvistică. A studiat natura minţii umane urmând 7 formări profesionale cu abordări diferite – psihoterapie integrativă, hipnoză clinică, relaxare și psihoterapie ericksoniană, psihoterapie de cuplu și familie, psihologie clinică, neuro-programare lingvistică, terapii florale Bach, consultant Panorama Socială. De peste 8 ani ghidează oamenii atât în ședințe individuale cât și de grup și organizează cursuri şi traininguri în România, cu scopul de a-i face pe oameni să-și acceseze și utilizeze la potențial maxim resursele interioare.

Sursa: Plus Communication

https://www.stiricrestine.ro/2019/01/09/ce-sunt-neuronii-oglinda-si-cum-ne-ajuta-in-viata

Întruparea lui Hristos – Cadoul Lui! Întruparea Evangheliei – Cadoul nostru!

Misiune / January 8, 2019 / Ina Hrisca

„Poți să dăruiești fără să iubești, dar este imposibil să iubești fără să dăruiești.”

Victor Hugo

Sunt situații când trebuie să faci un cadou, chiar dacă nu ai nicio relație cu persoana căreia i-l dăruiești, dar sunt și situații în care îți dorești să oferi un cadou tocmai pentru că prețuiești mult persoana care-l va primi.

Antropologii au observat că oferirea cadourilor este o formă de exprimare a dragostei care traversează barierele culturale. În cartea Cele cinci limbaje ale dragostei, Gary Chapman spune că un cadou este un lucru care îți vorbește despre persoana care ți l-a oferit și îți spui ‘s-a gândit la mine’ sau ‘și-a amintit de mine’. Pentru a oferi un cadou trebuie să te gândești la persoana căreia i-l vei dărui. Și nu-i suficient faptul că în mintea ta a fost un gând pentru acea persoană, ci mai important este faptul că acel gândul s-a concretizat într-un cadou care este oferit din dragoste.

Pastorul Robert Morris afirmă că noi ca oameni ne asemănăm cel mai mult cu Dumnezeu atunci când dăruim. Prin urmare, versetul din Ioan 3:16 reflectă modelul suprem de relaționare: Dumnezeu a dat… și a dat ce-a avut mai scump!

Momentul în care omenirea a primit acest Cadou continuă să fie celebrat de creștini în fiecare an. Astfel, cu ocazia sărbătorii Nașterii Mântuitorului, preluăm modelul divin de relaționare la cei dragi și oferim cadouri.

Probabil că cel mai bun răspuns la Marele Cadou este Marea Trimitere. În cartea sa, Să se bucure popoarele, John Piper argumentează că odată cu venirea lui Isus Hristos, a început o nouă eră. Poporul lui Dumnezeu se zidește și se înalță din nou, în așa fel încât să nu mai dea greș în slujba sa de a ajunge la națiuni. În această nouă eră, Dumnezeu nu va lăsa ca poporul Lui să-și neglijeze misiunea. El formează o Biserică pentru ca ‘rămășița de oameni să caute pe Domnul’. (Fapte 15:17)

În concluzie, nu avem permisiunea de a aștepta instaurarea deplină a Împărăției lui Hristos lenevind, cu brațele încrucișate și cu ochii închiși la nevoile lumii din jurul nostru. Din momentul în care se naște o biserică, apostolul Pavel se așteaptă ca modelul său de slujire să fie reprodus. Astfel, le scrie tesalonicenilor nu despre ceea ce și-ar dori să vadă la ei, ci despre ceea ce este evident deja: v-ați întors la Dumnezeu, ca să slujiți.(1 Tesaloniceni 1:10)

Prin urmare, din momentul nașterii din nou, credinciosul trăiește sub tensiunea „activ-pasiv”. Da, așteptarea revenirii Domnului poate părea o experiență pasivă, însă, când în așteptarea Mirelui creștinii sunt activi și se implică în diferite forme de slujire, se naște o combinație, care, din perspectiva lui John Stott, ne va feri atât de îngâmfarea celui care crede că poate face totul, cât și de pesimismul celui care crede că nu poate face nimic.

Dumnezeu este un Dumnezeu generos și a continuat să dăruiască însoțind lucrarea ucenicilor. A trimis Duhul Său care este oferit tuturor celor care îl cer. (Luca 11:13) Mai mult, Duhul Sfânt are daruri pe care le dă fiecăruia după cum voiește, pentru a se împlini toate lucrările Sale. (1 Corinteni 12:4-7)Nu în cele din urmă, Dumnezeu răsplătește tuturor celor care vor fi lucrat cu dedicare în Marele Seceriș. Autorul epistolei către Evrei vorbește despre „o mare răsplătire” (Evrei 10:35), apostolul Pavel despre „cununa neprihănirii” (2 Timotei 4:8), apostolul Iacov despre „cununa vieții” (Iacov 1:12), iar apostolul Petru despre „cununa slavei” (1 Petru 5:4). Isus a afirmat că răsplata începe în această viață și continuă în cea viitoare, nu  este nimeni care să-şi fi lăsat casa, sau nevasta, sau frații, sau părinții, sau copiii, pentru Împărăția lui Dumnezeu, şi să nu primească mult mai mult în veacul acesta de acum, iar în veacul viitor, viața veșnică. (Luca 18:29-30)

Wilbur M. Smith a scris: Tema aceasta a răsplătirilor pe care le vor primi în cer cei credincioși este pomenită rareori în biserici, însă acest subiect este o sursă de bucurie şi un îndemn la seriozitate. El ar trebui să servească drept motivație pentru o mai mare sfințenie în viața fiecăruia dintre noi.

Motivați de dragostea lui Dumnezeu, care s-a gândit atât de specific la noi și ne-a oferit atât de multe cadouri prin Domnul Isus Hristos, haideți să ne gândim și noi la El și să ne hotărâm să-I aducem fiecare un cadou nou. Așa cum a declarat și Comitetul Lausanne: noi trebuie să arătăm ceea ce vorbim. Nu este suficient să primim Evanghelia și să o transmitem, trebuie să o întrupăm în viața noastră obișnuită sub forma credinței, dragostei, bucuriei, păcii, neprihănirii și speranței.

Trăim o vreme de har și urmărim anual cum zeci de tineri primesc chemarea lui Isus de a merge în misiune, zeci de credincioși aleg să petreacă zilnic mai multe ore în rugăciune pentru răspândirea Evangheliei cu eficiență, zeci de sponsori care lunar trimit susținere financiară celor angrenați în lucrarea de misiune, zeci de pastori care conduc biserica în mod misional. Toate acestea sunt cadouri care se oferă lui Dumnezeu din dragoste și cu un preț mare, însă pentru că Secerișul este mare, lucrătorii și aceste acțiuni sunt puține.

Warren Wiersbe a scris:O biserică locală care trăiește cu adevărat în așteptarea lui Isus Hristos, va fi în permanență un grup de oameni victorioși și plini de viață. Așteptarea revenirii Domnului este o motivație puternică pentru câștigarea de suflete și pentru stabilitate creștină, este o mângâiere minunată în necaz și o puternică încurajare pentru o trăire evlavioasă. Este tragic însă atunci când bisericile uită această învățătură importantă. Este chiar mai rău atunci când bisericile cred acest lucru și-l predică, dar nu-l practică! C.S. Lewis spunea: Dacă citești istoria, vei observa că creștinii care au contribuit cel mai mult la bunul mers al lumii prezente au fost tocmai aceia care s-au gândit cel mai mult la lumea viitoare. Așadar, drag cititor, tu la ce te gândești în această vreme a Bisericii și cât ești dispus să (te) dăruiești acestui Dumnezeu generos?

ILEANA-INA HRIȘCĂ

Director Executiv CRST

Director Executiv al Centrului Român de Studii Transculturale, Agigea, Constanța, România.

https://www.misiuneagenesis.org/intruparea-lui-hristos-cadoul-lui-intruparea-evangheliei-cadoul-nostru

Planuri facem. Dar le ducem până la capăt?

Misiune / January 8, 2019 / Nicolae Geanta

Dar cel ales la suflet face planuri alese, și stăruie în planurile lui alese.

Isaia 32.8

La fiecare început de an ne facem planuri. Proiecte. Visăm să mutăm munții, să schimbăm fața pământului și interiorul nostru. Nu zic că nu e bine. Căci unde nu-i plan e viață alandala. Biserică alandala. Ori vorba unui jurnalist: ambrambureală socială. Dar nu poți construi oriîncotro, căci viața e un puzzle uriaș…

Biblia ne învață să facem planuri alese… Adică nu orice planuri. Căci oamenii fac și planuri rele. Sufletele alese nu fac planuri strâmbe! Mai mult, cel ales face planuri alese și stăruie în ele! Nu le abandonează! Creștinul tot ce începe duce la bun sfârșit!

Am citit undeva că la finalul anului ne trezim fără realizări pentru că ne facem planuri nerealiste. Visăm să ne pice-n pălărie JackPott. Să construim o vilă cu jacuzzi. Să întâlnim o Ileană Cosânzeană. Ori un Banderas. Vrem să se schimbe partenerul, șeful, România, domnii Dragnea și Johannis. (Dar pentru asta trebuie să ne schimbăm noi!) Nu așteptați pere mălăiețe să cadă în 2019! Fiți realiști!

Într-o societate Fast-Food, unde totul este la un click distanță, rareori planificăm step-by-step. Vrem direct casă cu piscină fără să ne chinuim întâi într-o singură cameră cu chirie. Vrem direct conturi baban încărcate fără să pornim de la lingură. Vrem direct directori fără să ne tocim coatele pe bănci. Vrem bacu’ fără să dăm pe la școală. Dar nu putem sluji pe scaune mai înalte decât cărțile pe care le-am citit! Uităm că în viață nu totul vine cu liftul, ci treptat, pas cu pas. Să faceți planificări graduale! Dar să puneți din ce în ce mai mult, nu mai puțin!

Aș vrea să fugiți de planurile care nu sunt altruiste. Căci plănuim prea egoist. Ne gândim mai mult la frigiderele noastre. Dacă nouă ne e bine…, săracii, flămânzii, abandonații, străinii nu mai contează. Trăim filosofia: maioul e mai aproape de piele decât cămașa. Căci eul nostru e un sac spart: oricât îndeși în el nu se satură niciodată. Băgați în planurile de la începutul anului și pe cei de lângă dvs. Când faci un bine cuiva, ție îți faci!

Planificăm. Alt SUV, alt job, alt laptop. Zara. Smartphone. Vacanță. Party. Ten ciocolatiu, pătrățele pe abdomen. Trai pe picior mare. Dar planurile spirituale adesea lipsesc. Sufletul rămâne întotdeauna pe ultimul loc. Gol. Flămând. Investim cel mai puțin în ce este veșnic!

Faceți planuri câte doriți, dar nu uitați să vă faceți plan de citirea Bibliei. De mers la biserică. De îngenucheat la rugăciune. De post. Făceți-vă schiță de predică! Repertoriu de cântări. Plan de zeciuială. De făcut bine! Faceți plan să salvați suflete!

Întocmiți listă de acțiune. Faceți planuri realiste. Faceți planuri altruiste. Ori step by step. Și, nu în ultimul rând faceți  planuri spirituale…

Faceți planuri! Dar și duceți-le la bun sfârșit!

NICOLAE GEANTĂ

Pastor

https://www.misiuneagenesis.org/planuri-facem-dar-le-ducem-pana-la-capat

Creștinismul într-o lume postmodernă

Misiune / January 8, 2019 / Valentin Dedu

Întrebarea despre rolul religiei și a practicii religioase în societatea contemporană nu este o întrebare nouă. De la Nebunul lui Nietzsche, care declara moartea lui Dumnezeu[i], până la fenomenul practic al declinului participării la serviciile religioase din cadrul creștinismului, ne întrebăm astăzi care este locul creștinismului în lumea postmodernă.

Societatea a avut două schimbări majore de perspectivă. Trecerea de la premodern la modern –  caracteristic secolului al XVI-lea – și trecerea de la modern la postmodern – caracteristic secolului XX. Primul exponent major al modernității este René Descartes. Primul exponent major al postmodernității este Friedrich Nietzsche. Lumea a trecut de la o preocupare pentru supranatural și religios, ghidată de revelație creștină, la o preocupare pentru natural și științific, ghidată de rațiune, la o renunțare la standarde, certitudine și semnificație. Societatea a trecut de la ierarhia aristocrată medievală la democrație universală și, în final, la frământarea individualismului caracterizat de pasivitate socială.

Un exemplu ilustrativ al celor trei tipuri de societăți este modul în care a fost și este privită religia. Religia în premodernism avea un loc central. În modernism, influența religiei se contractă. Acest fenomen este numit secularizare. În același timp, modernitatea a obligat creștinismul să se adapteze. În consecință, religia s-a instituționalizat și s-a raționalizat. Postmodernismul sugerează că nu mai contează modul în care actul religios este organizat. Oamenii sunt împreună, se închină împreună, însă sunt ca insulele în arhipelag, nu mai contează ce cred, ce simt, cum trăiesc.

Pot fi identificate și asemănări între premodernism și modernism și distincția acestora cu postmodernismul. Premodernismul și modernismul au în comun acceptarea faptului că lumea poate fi cunoscută, că realitatea este obiectivă și independentă, iar cunoașterea este sigură.[ii] Postmodernismul, pe de altă parte, contestă posibilitatea de cunoaștere sigură, neagă realitatea, afirmă că lumea este un construct al sinelui și că nu există adevăr.

Scolastica, Renașterea și Reforma au contribuit, fiecare în felul său, la destinul modern al Europei. Scolastica pune prima cărămidă a modernității prin faptul că îl prezintă pe Dumnezeu drept concept analitic, iar ceea ce poate fi analizat poate fi controlat. Renașterea prezintă un nou tip de om: umanistul rupt de transcendent, îndrăgostit de natură și de frumos. Astfel începe epoca descoperirilor științifice și a dezvoltării artelor. Reforma, pe de altă parte, a lărgit puternic chinga Bisericii Catolice și a oferit libertate nu numai pentru un nou tip de creștinism, ci și libertate politică și, mai ales, libertatea de a gândi independent în știință și filosofie.

Postmodernismul se bazează pe promisiunile neîmplinite ale modernității. Modernitatea a început să decadă. Optimismul dispare. Postmodernismul este o ideologie care a luat naștere ca reacție atât la modernism, cât şi la modul creștin de a privi realitatea, o concepție despre lume şi viață, o dispoziție intelectuală şi o expresie culturală care pune în discuție idealurile, principiile şi valorile care formează inima gândirii moderne şi a celei creștine. Pe același teren pe care postmodernismul respinge modernitatea, respinge și creștinismul. Modernismul și creștinismul cred în existența adevărului. Postmodernismul neagă posibilitatea de adevăr.[iii] Deși în aparență postmodernismul este mai ospitalier cu creștinismul, în esență postmodernismul reduce prezența creștinismului la o simplă voce. Postmodernismul este o altă formă de secularizare, iar creștinismul este obligat să răspundă într-un mod diferit decât a făcut-o în cazul atacurilor venite din modernitate.

Dintr-o perspectivă personală, postmodernismul se prezintă ca o stare de fapt, ca un fenomen care ne eliberează de iluzii, care arată spre limitele modernității, dar care își arată și recunoaște în același timp și limitele sale. Fie că vrem, fie că nu vrem, suntem în postmodernism. Nu știu dacă este vorba de cultură, epocă istorică sau ideologie, dar este clar că ceva la nivelul mentalității colective s-a schimbat și poate fi mai ușor caracterizat prin postmodernism decât prin modernism.

Modernismul avea viitor, avea certitudine, avea speranță, chiar dacă era de natură imanentă. Postmodernismul s-a eliberat de iluzii (sau poate chiar această pretenție este o iluzie), dar nu mai are nici viitor, nici adevăr, nici realitate. Trăim într-o lume postmodernistă în care orizontul a dispărut, sensul s-a stins, fundamentele se clatină, în care sentimentul micimii s-a accentuat, într-o lume a crizei în care pesimismul este globalizat, într-o lume imprevizibilă în care se poate întâmpla orice (mai mult negativ decât pozitiv), o lume în care avem sentimentul teribil că lucrurile au scăpat de sub control și că nimeni nu poate oferi o alternativă viabilă pentru ieșirea din impas. Dar ce impas? – ar întreba omul postmodern. Așa sunt lucrurile? Nu au degenerat cu nimic? Apoi, și dacă este un impas, de la cine sau de la ce să mai așteptăm ieșirea din impas? E mai simplu să negăm problema decât să o rezolvăm (sau în perspectivă postmodernă, să avem impresia că o rezolvăm). Crizele istorice vin și se duc, lucrurile acestea se vor schimba și ele. În ce direcție? Nu știm. Postmodernismul nici nu vrea să afle. Casă descriem postmodernismul, îl putem cita pe Charles Dickens: „Trăim cele mai bune vremuri sau în cele mai rele.”[iv] Rămâne de văzut.

Până mai ieri părea că religia nu mai are loc în scena publică și că așa va rămâne pentru totdeauna. Religia este însă într-o formă de revenire rapidă. Postmodernismul oferă o șansă nouă pentru religie. A atacat temeiul scientismului și forța rațiunii, iar modernitatea a căzut în dizgrație. Totuși, șansa oferită de postmodernism nu este gratuită și nici necondiționată. Postmodernismul oferă o șansă unui anumit tip de religie, și anume acela care se adaptează cerințelor lui, în primul rând o religie care să renunțe la pretenția de adevăr în favoarea relației, o religie care să pună accent pe autenticitate în favoarea formalismului, pe individ în defavoarea instituției. O religie noninstituțională, flexibilă în manifestare și adecvată nevoilor omului postmodern, o biserică adaptată la cultura postmodernă.

Răspunsul creștinismului într-o lume modernă în care avea de-a face cu ateii a fost apologetica, care asigura argumentele. Răspunsul creștinismului într-o lume postmodernă nu mai poate fi apologetic. Oricum nu mai poate fi vorba de o apologetică în sensul clasic. Lumea postmodernă nu are nevoie de argumente. De fapt, lumea postmodernă nu valorizează argumentele seci, ci experiența personală, relația și experimentele care validează promisiunile care se fac.

Creștinismul, de-a lungul secolelor, s-a adaptat culturii și influențelor sociale, însă s-a străduit să o facă cu discernământ și echilibrat. Nu întotdeauna a și reușit. Creștinismul trebuie să învețe din istoria sa. Creștinismul a influențat cultura, dar și cultura a influențat creștinismul. Este un fapt pe care trebuie să îl recunoaștem ca să putem vorbi de viitorul creștinismului și să ne putem permite anumite afirmații cu caracter predictiv. Istoria ne învață viitorul.

Note

---

DR. VALENTIN DEDU

Pastor

Valentin este căsătorit cu Corina și au trei copiii. Valentin Dedu este pastor al bisericii Sion din Timișoara și autor a patru cărți.

• Website 
• Facebook 
• YouTube 

[i] Friedrich Nietzsche, „Știința Veselă”, în Opere complete, vol. 4, traducere de Simion Dănilă, Editura Hestia, Timișoara, 2001, p. 340.

[ii] David S. Dockery, The Challenge of Postmodernism, Victor Books, Wheaton, IL, 1995, p. 14.

[iii] Gene Edward Veith Jr., Postmodern Times, Crossway Books, Wheaton, IL, 1994, pp. 19-20.

[iv] Charles Dickens, Poveste despre două orașe, Editura Garamond, București, 1993.

https://www.misiuneagenesis.org/crestinismul-intr-o-lume-postmoderna

Are biserica o haină culturală? “Unde ne sunt tinerii?”

10 JANUARY 2019   ADMIN

Orice grupare umană este compusă din indivizi care aparțin în același timp și societății ,,at large“. Biserica nu face excepție.

Cei care fac parte din adunările creștine locale aparțin în același timp și societății încojurătoare, cu formele ei culturale cu tot. Ei se îmbracă la fel ca ceilalți oameni, au casele mobilate ca ceilalți, se uită la televizor sau la computer ca și ceilalți și ascultă muzica ,,la modă“. Asta indiferent dacă sunt oameni de la oraș sau trăiesc la sate. Aceasta indiferent dacă trăiesc tranziția din România sau tranziția accelerată din țările unde au emigrat.

A fost o vreme când biserica a împrumutat formele structurile piramidale ale regalității și îmbrăcămintea opulentă a curților împărătești. Ni s-a spus că adunarea sfinților este o avampremieră a ,,curții cerești“ și că trebuie să intrăm în solemnitatea unei atmosfere ,,din altă lume“. Am uitat că Dumnezeu a venit la noi în persoana obișnuită a Fiului întrupat și nu ne cere deocamdată să mergem noi la El … Nu pot ființe încă în firea pământească să redea atmosfera de închinare a cerului! Totul este doar o imitație jalnică și plină de caraghioslâc. Realitatea aceasta s-a perpetuat în tradițiile catolice și grec ortodoxe.

Privite cu ochiul critic al omului din secolul XXI, liturghiile tradiționale sunt un fel de bal mascat cu costume caraghioase pentru copii de cinci ani, iar aroma de tămâie seamănă a incantații orientale. Da, Apocalipsa vorbește despre fumul rugăciunilor, dar nu ne îndeamnă în nici un fel să facem fum pe pământ, ci doar să ne rugăm cu sârguință. În nici un fel n-avem voie să înlocuim rugăciunea personală cu fumul de tămâie!

De ,,defazare culturală“ pot suferi însă TOATE adunările creștine, nu doar cele catolice sau ortodoxe. Societatea se mișcă foarte repede și formele adoptate de oamenii din jur se înnoiesc mereu. Orice adunare creștină care se încăpățânează să rămână ,,așa cum a fost“ pe vremea părinților și a bunicilor,  se condamnă singură să nu mai fie relevantă pentru copii și nepoți.

Ascultam deunăzi observația temătoare a unui frate dintr-o astfel de adunare locală care deplângea lipsa tinerilor și a adolescenților. Plecaseră la una din acele adunări înființate în pripă în condiții de sală de sport, gălăgioase și lipsite de formalismul tradițional. Plecaseră de fapt din adunarea părinților ca să poată fi împreună cu cei de vârsta lor și să se comporte în tipare și norme contemporane.

Este bine? Este rău? Numai Dumnezeu știe!

Probabil că va trebui să acceptăm existența paralelă a adunărilor cu forme de exprimare și manifestare diferite. De la înălțimea eternității, Dumnezeu este atemporal și nu ține neapărat ca toți oamenii din poporul Lui să se îmbrace sau să cânte la fel ca evreii cu care a frânt pâinea Fiul Său când a fost pe pământ. Nu văd cum ar fi bine primiți și ușor acceptați cei doisprezece ucenici dacă ar intra dintr-o dată azi într-una din adunările noastre creștine contemporane…

Probabil că mulți i-ar trimite la tuns, ras și frezat, i-ar îmbrăca cu pantaloni și i-ar obliga să stea în bănci, nu pe jos. Va trebui să fim elastici și adaptabili, altfel vom rămâne singuri în înghețarea noastră culturală. Tinerii vor pleca în altă parte. Dumnezeu nu-i pierde. Noi îi pierdem! Dumnezeu îi mută doar dintr-un buzunar în altul. Noi rămânem însă cu buzunarele goale…

Daniel Brânzei

barzilaiendan.com

http://www.baptist-tm.ro/are-biserica-o-haina-culturala-unde-ne-sunt-tinerii

Harul – Iosif Țon: Să pătrundem cu domnia lui Cristos în cultura neamului…

Publicat pe 7 ianuarie 2017

Harul mîntuirii, Nr. 6, Iulie 1990

Vezi: http://revistaharul.wordpress.com

https://roevanghelica.wordpress.com/2017/01/07/harul-iosif-ton-sa-patrundem-cu-domnia-lui-cristos

Biserica „arici”

ianuarie 07, 2019

Din viața de zi cu zi / January 6, 2019

Biserica este cel mai de preț dar pe care l-a făcut Isus Hristos omenirii. Ne-am unit cu ea promițându-i solemn că o vom sluji cu prezența, sacrificiul, zelul, dărnicia, răbdarea și dragostea noastră. Ca să fim credincioși față de Hristos, trebuie să fim credincioși Bisericii care-L reprezintă pe El. Întrebarea unora poate fi: dacă Biserică Domnului Isus Hristos este așa, de ce eu am ales să vorbesc despre o biserică atât de nerelevantă, o biserică cu așa nume ciudat: „Biserica arici”?

Răspunsul este simplu. Ea există și unii cad victimă unei asemenea biserici distrugătoare de suflete. Niciodată în istorie oamenii nu au fost atât de confuzi ca astăzi în ceea ce privește biserica.

Am început să avem în biserică prea multe celebrități și prea puțini slujitori; prea mulți oameni cu pieptul plin de medalii, dar fără cicatrici.

Niciodată în istorie oamenii nu s-au plimbat dintr-o biserică în alta precum în zilele de azi. Am întrebat într-o zi pe cineva: „De ce te plimbi din biserică în biserică? Răspunsul lui a fost: „Și Domnul Isus se plimba din loc în loc…” Răspunsul meu a fost: „Dragul meu, Domnul Isus nu se plimba din loc în loc. El „umbla” din loc în loc și peste tot unde umbla făcea bine…” Semeni tu cu El?

La o întâlnire ecumenică a femeilor, o tânără a fost întrebată cărei biserici îi aparține: „Eu sunt penticostală, dar soțul meu este „NONDIMENSIONAL“ a răspuns tânără.

Un fiu își întreabă tatăl: „Tată, ce este un eretic?” „O persoană ce părăsește biserica noastră și se mută Ia alta, răspunse tatăl.” „Dar cum se numește o persoană care părăsește altă biserică și vine la noi ca membru, întreabă fiul.” „Un binecuvântat convertit fiule, răspunse tatăl.”

O persoană intelectuală mi-a zis: „Am găsit biserica adevărată”. „Biserica cu puncte.” Era să-mi fac cruce că de așa biserică încă nu am auzit. Cu cât faci mai multe puncte cu atât devii mai sus. (Mai sus ca să ai de unde cădea).

S-a încheiat anul 2018 și poate că tu încă nu ai o biserică. Ai intrat în 2019 și poate nici prin cap nu ți-a trecut că va trebui să îți găsești o biserică. Întrebarea este: O să rămâi și în anul acesta fără biserică?

Iată câteva caracteristici care te vor ajuta să fugi de biserica arici și câteva caracteristici ale unei biserici sănătoase unde să poți crește spiritual și să poți să ajungi să semeni tot mai mult cu Isus Hristos.

În biserica arici,

• Membrii sunt mereu morocănoși. Cântarea îi deranjează, rugăciunea îi tulbură. Într-o duminică, în timpul serviciului divin, o femeie s-a plâns organistului: „Frate, tu cânți așa de tare că nu mai aud ce-mi povestește sora de lângă mine.”
• Au botul ascuțit, ochi mici și picioare scurte, limba nu le încape în gură și sunt gata tot timpul să se vâre printre ceilalți.
• Cântă pe nas și după ureche și mai ales când nu trebuie. Cineva l-a rugat pe un asemenea frate să cânte mai încet pentru că nu are voce și sună fals. Fratele arici a reproșat: „E adevărat că eu cânt fals, dar cânt TARE.”
• Sunt greu de mulțumit. În urma unei adunări generale în cadrul căreia au avut loc și alegerile de comitet, un frate „arici” s-a supărat că nu a intrat în comitet. Era imposibil de lămurit să stea locului. Am încercat să-i explic că el a intrat în comitet, dar fără loc.
• Sunt pisălogi. Ăștia, sună pe pastor și la miezul nopții să-l întrebe ce mai face?
• Vin primi la biserică să fie văzuți și vor să cânte, să predice, să recite poezii ca apoi să culeagă laudele.
• Pentru orice fleac te amenință că pleacă din biserică (păcat este însă că nu pleacă).
• Sunt foarte entuziasmați la mesele de dragoste, adunări generale, ședințe pentru „bunul mers al biserici” sau alte evenimente speciale.
• Nu vor pe nimeni lângă ei. Îi deranjează chiar și străinul care intră în biserică.

Eram la amvonul unei bisericii și dintr-o dată pe ușa bisericii a intrat un bărbat. S-a oprit în ușă uitându-se în stânga și-n dreaptă. Un „frate arici” care era în holul bisericii și-a deschis țepii fără să zică o vorba măcar. Reacția musafirului a fost imediat să între în biserică și să se așeze lângă cineva fără țepi. Culmea că a nimerit lângă un alt arici ce ținea în brațe un calorifer la care cânta cât îl ținea gura, dar fără să aibă măcar un cuvânt pentru musafirul bisericii.

M-am ridicat de la amvon și am mers pe culoar până la el oferindu-i o broșură ce o aveam în buzunar. Am dat mână cu el și i-am spus „Welcome”. De fapt și eu eram musafir ca și el. A luat broșura, s-a uitat peste ea, apoi a aruncat o privire peste biserică cu gândul că totuși cineva o să aibă o vorba bună pentru el. Au urmat rugăciuni fierbinți, cântări de numa numa, dar pentru străinul intrat acolo nu era nimeni să-i întindă o mână întrebându-l cine e și de unde vine sau cum de a ajuns în biserică. Omul a simțit că de fapt a intrat într-un loc unde aricii erau pe fiecare bancă. S-a ridicat în picioare privind spre oameni și a plecat.

Am fost sigur că cineva se va ridica de pe bancă și o să-l conducă spre ieșire sau o să-l ajute să plece. M-am înșelat. Îmi era milă de pastorul bisericii care nu putea face nimic. Mi-am pierdut și puterea de a mai predica. Mă gândeam dacă acea persoană nu cumva o fi fost Domnul Isus? „A venit la ai Săi, dar ai Săi nu L-au primit.” Atunci am înțeles bine cum arată o biserică arici. Dacă așa arată o biserică „arici” cum arată una bună, o biserică vie la care merită să devii membru?

În bisericile vii,

• Membrii deschid bibliile și închid celularele.

La o binecuvântare a unui nou născut, Păstorul a rugat pe un frate „ordinat” să citească textul din Numeri 6. Desigur că „fratele” ca să impresioneze biserica, a scos celularul din buzunar ca să citească textul. S-a încurcat cu butoanele și nu mai știa unde-i Numeri 6. Păstorul ca să-l ajute i-a zis. „Uite aici Biblia. Citește.” Vai, ce m-am bucurat! Așa Pastor să tot ai.

• Bisericile vii sunt pline de lăudă la adresa lui Dumnezeu.
• Bisericile vii au probleme cu parcarea.
• Bisericile vii înaintează prin credință.
• Bisericile vii au mult tineret, dar nici bătrânii nu sunt neglijați.
• Bisericile vii se axează în a slujii semenilor lor.
• Bisericile vii au totdeauna un spirit de dragoste.
• Bisericile vii pun accentul pe lucrarea misionară.
• Bisericile vii au membri care știu să sacrifice din venitul lor pentru răspândirea Evangheliei,
• Bisericile vii întotdeauna cresc.
• Bisericile vii au membrii iubitori, ocupați cu mântuirea și mângâierea oamenilor din jur. Biserica vie nu este doar o „galerie” de suporteri care să stea în tribună.
• Bisericile vii au creștini care gândesc asemenea lui Hristos.
• Bisericile vii au creștini care au o inimă prin care simte Hristos.
• Bisericile vii au creștini prin a căror voce să fie auzit Hristos.
• Bisericile viii au creștini prin a căror mâini lucrează Hristos.

Dragul meu, tu ai o biserică în care să fii membru în anul 2019? Cum arată acea biserică? Răspunsul trebuie să-l dai tu.

Mai am o întrebare. Dacă spui că ești creștin de ce ai rămas fără biserică?

(Are zeci de ace groase, dar nu țese nici nu coase. Despre ce-o fi vorba, ghici?) (Fratele arici!)

 Rev. Ilie U. Tomuța

https://www.misiuneagenesis.org/biserica-arici/

Curtea Europeană se va pronunța asupra cazului de homeschooling din Germania

ianuarie 07, 2019

Curte Augustinov Gabriela  05-01-2019 17:42:05

Curtea Europeană a Drepturilor Omului își va pronunța joi, 10 ianuarie, hotărârea în cazul Wunderlich vs. Germania. Decizia ar putea avea implicații majore asupra drepturilor părintești în toată Europa.

„Copiii au dreptul la toată grija și protecția din partea părinților lor. Este un lucru serios când un stat intervine în legătura dintre părinte și copil. Un stat ar trebui să facă lucrul acesta numai atunci când există dovezi care demonstrează un risc real de vătămare. Petra și Dirk Wunderlich și-au exercitat pur și simplu dreptul lor ca părinți de a-și crește copiii în conformitate cu convingerile lor filosofice și religioase – iar ei au considerat că pot face acest lucru cel mai bine în mediul de acasă. Dreptul părinților de a decide asupra creșterii copiilor lor este un drept fundamental protejat de toate tratatele majore privind drepturile omului. Germania, deși a semnat aceste tratate, totuși continuă să-și ignore obligațiile cu consecințe devastatoare”, a declarat Robert Clarke, directorul ADF pentru Apărarea Libertății în Europa și consilierul principal al familiei Wunderlich.

Interdicția privind homeschooling în Germania În august 2013, mai mult de 30 de ofițeri de poliție și asistenți sociali au luat cu asalt casa familiei Wunderlich. Autoritățile au luat copiii într-un mod brutal de la părinții lor și din casa lor, lăsând familia traumatizată. Copiii au fost în cele din urmă redați părinților lor, însă statutul lor juridic este încă neclar, deoarece Germania este una din țările europene care penalizează familiile care vor să își educe copiii acasă. După ce instanțele din Germania s-au pronunțat în favoarea guvernului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a preluat cazul în august 2016. Curtea Europeană urmează să se pronunțe în acest caz pe 10 ianuarie 2019.

Încălcarea dreptului la viața de familie „Sper sincer că Curtea Europeană a Drepturilor Omului va reafirma faptul că statul nu are dreptul să-i răpească pe copii din familiile lor doar pentru că fac homeschooling. Fiica noastră cea mai mică avea doar patru ani când autoritățile au intrat în casa noastră și ne-au luat copiii fără nici un avertisment. Timp de 11 zile, fiica noastră nu s-a putut opri din plâns. Am ales să îi educăm pe copiii noștri acasă, pentru că credem că acesta este cel mai bun mediu pentru ei de a învăța și de a prospera”, a declarat Dirk Wunderlich, tatăl copiilor.

„Copiii sunt născuți părinților lor, nu guvernelor. Legat de educația copiilor acasă, politica germană este complet incompatibilă cu democrațiile, care respectă educația la domiciu, ca parte a unei societăți libere și pluraliste. Experții pentru drepturile omului de la ONU și alți cercetători din întreaga lume au constatat că educația la domiciliu este un drept uman natural, fundamental și protejat. Curtea Europeană trebuie să se asigure că Germania respectă acest drept fundamental”, a declarat Mike Donnelly, expert internațional în homeschooling și directorul departamentului pentru mobilizarea la nivel mondial al Asociației de Apărare Juridică pentru Homeschooling. Mike a sprijinit mult timp familia Wunderlich în luptele lor legale.

Sursa: ADF International

https://www.stiricrestine.ro/2019/01/05/curtea-europeana-se-va-pronunta-asupra-cazului-de-

Nu mai fi atât de aspru cu tine

ianuarie 07, 2019

M-am uitat la aplicația GPS de pe telefonul meu. Eram pe drumul spre un grup de prieteni unde am fost invitat să discut despre una dintre cărțile mele. Înainte de a porni la drum, timpul estimat de sosire a arătat că voi ajunge cu cinci minute târziu.

De ce nu pot pleca la timp? Ce este în neregulă cu mine? Gândurile acestea m-au speriat.

Acest mod de gândire nici nu m-a ajutat să recuperez timpul pierdut, nici nu mi-am pregătit inima pentru a încuraja acel grup pe care urma să îl vizitez. M-am gândit la o carte recent terminată despre o eroină imperfectă. Dacă am descoperit-o mai târziu, nu am iubit-o mai puțin.

Mi-am schimbat rapid gândurile. I-am mulțumit lui Dumnezeu pentru că m-a făcut cine sunt. L-am rugat să mă ajute să fiu răbdător pentru totdeauna.

Dumnezeu mi-a folosit timpul pentru a construi o legătură. Am intrat relaxat și fericit că puteam să fiu acolo. Ar fi trebuit să se întâmple dacă aș fi rămas auto-absorbit, aruncându-mă peste slăbiciunile mele?

Citirea modului în care Dumnezeu s-a ocupat de copiii Săi în Biblie m-a ajutat să învăț să fiu curajos atunci când sunt dezamăgit. Dumnezeu i s-a arătat lui Iacov și i-a dat un vis în care Domnul stătea în vârful unei scări care a făcut legătura dintre cer și pământ, iar îngerii Săi au urcat și au coborât (Geneza 28: 10-17).

Dumnezeu a binecuvântat pe Iacov în vis și i-a promis că-i va da lui și urmașilor lui țara Canaanului.

Dacă Dumnezeu este răbdător cu noi, nu ar trebui să simțim și să ne mărim curajul și răbdarea? A trăi în regret nu ne ajută să mergem mai departe. Dar dacă îi dăm lui Dumnezeu inima, El se poate folosi chiar și de slăbiciunile noastre pentru gloria Lui și pentru binele nostru.

Debbie W. Wilson – CBN Devotions

https://www.stiricrestine.ro/2019/01/05/nu-mai-fi-atat-de-aspru-cu-tine/