Cuvantul Lui Dumnezeu pentru Astazi – 02.01.2019 — CrestinTotal.ro

Cuvantul Lui Dumnezeu pentru Astazi – 02.01.2019 Credo TV Publicat pe 28 dec. 2018 ABONAT(Ă) 40 K Această emisiune este realizată de Credo TV în colaborare cu FUNDAȚIA SEER ROMÂNIA, și are la bază meditațiile zilnice „Cuvântul lui Dumnezeu pentru astăzi”, coordonatori Bob & Debby Gass. Lectură Cristi Pavel. Categorie Organizații nonprofit și activism AFIȘEAZĂ MAI PUȚIN via […]

RĂZBOI

download

RĂZBOI. Ebr. milhama, apare de 313 ori în VT, din laham, „a lupta”; comp. cu termenul arab lahama, „a aranja apropiat”, descriind armata în poziţie de bătaie (BDB). Îa NT corespondentul este polemos, folosit de 18 ori.

I.Importanţa strategică a Palestinei

Poziţia Palestinei în relaţie cu Mesopotamia şi Egiptul era într-adevăr o poziţie axială. Şi existenţa marelui deşert arab între aceste două centre ale civilizaţiei a asigurat realizarea contactului aproape întotdeauna prin Palestina. Acest contact era adesea duşmănos, astfel încât Palestina nu a putut să evite a fi locul de desfăşurare a războiului – şi premiul de război – o perioadă considerabilă în timpul ultimelor două milenii î.Cr. La aceasta se adaugă faptul că poporul Israel şi-a asigurat un regat al lor doar începând un război de cucerire şi că o dată ce au instaurat acest regat, a trebuit să se angajeze în războaie de apărare, pentru a-i ţine la distanţă pe filisteni, care îşi reclamau drepturile asupra Canaanului. În acelaşi timp, expansiunea teritorială a lui David s-a realizat prin angajarea în acţiuni militare dincolo de graniţele Israelului. Totuşi, epoca imperială a fost de scurtă durată, iar împărăţiile împărţite ale Israelului şi ale lui Iuda aveau să ajungă curând să se apere de vecinii lor apropiaţi şi, în final, de neînduplecata forţă a Asiriei şi a Babilonului. Prin urmare, nu este de mirare că războiul pândeşte la tot pasul în paginile VT.

II.Războiul şi religia

În general, în Orientul Apropiat războiul era o acţiune sacră, în care intra în joc, în mare măsură, onoarea zeului naţional. Concepţia scriitorilor VT prezintă o superficială asemănare cu această caracteristică. Deosebirea era că Dumnezeul lui Israel este transcendent şi nu Se ridică şi cade o dată cu soarta poporului Său. Cu toate acestea El este „Dumnezeul oştirii lui Israel (1 Samuel 17:45) şi este mult mai implicat în luptele poporului Său decât se credea că este implicat Marduc sau Asur (comp. 2 Cronici 20:22). Dumnezeu Însuşi este descris ca un „războinic” (Exod 15:3; Isaia 42:13) iar unul din titlurile lui este „Domnul oştirilor”. Este posibil ca acesta din urmă să se refere la oştirea cerurilor (1 Împăraţi 22:19) sau la armata poporului Israel (1 Samuel 17:45). Dumnezeu a fost Cel care a condus armatele lui Israel în bătălie (Judecători 4:14), astfel încât relatarea mai timpurie a triumfurilor repurtate de Israel s-a numit „Cartea războaielor Domnului” (Numeri 21:14). Într-adevăr, în fiecare fază de pregătire pentru luptă s-a recunoscut dependenţa lui Israel de Dumnezeu. În primul rând, se întrebau dacă acela era momentul oportun pentru atac (2 Samuel 5:23-24); apoi trebuiau oferite jertfe. Atât de importante erau aceste operaţii preliminare încât Saul, în disprerarea lui şi-a arogat lui însuşi funcţia de preot ca nu cumva să înceapă bătălia înainte de a fi căutat să obţină favoarea din partea Domnului (1 Samuel 13:8-12).

Strigătul de război avea o semnificaţie religioasă (Judecători 7:18-20) iar, ulterior, aclama prezenţa lui Dumnezeu, simbolizată în chivotul legământului (1 Samuel 4:5-6; comp. maniera în care a fost salutată sosirea chivotului în Ierusalim, 2 Samuel 6:15). Din cauza prezenţei divine, israeliţii au putut să intre în bătălie încrezători în victorie (Judecători 3:28; 1 Cronici 5:22), chiar dacă trebuiau invocate forţele naturii, pentru a asigura victoria (Iosua 10:11-14).

După bătălie se întâmpla adesea ca israeliţii să respecte o „interdicţie” (herem), care însemna că o întreagă cetate, ţară, naţiune şi posesiuni erau puse deoparte pentru Dumnezeu. Nici unui israelit nu-i era îngăduit să-şi însuşească pentru nevoile sale personale ceva dintr-un loc pus sub interdicţie; nerespectarea acestei prevederi atrăgea cele mai drastice consecinţe (Iosua 7; 1 Samuel 15). Uneori interdicţia nu era atât de cuprinzătoare ca în cazul Ierihonului (Iosua 6:18-24), însă întotdeauna s-a enunţat dreptul lui Dumnezeu la roada victoriei. Interdicţia reprezenta modalitatea lui Dumnezeu de a trata „nelegiuirea amoriţilor” şi are o importanţă centrală pentru conceptul VT al „războiului sfânt”. În plus, chiar dacă printre israeliţi se descopereau tendinţe păgâne, comunitatea vinovată era pasibilă de a fi pusă sub interdicţie (Deuteronom 13:12-18). Iar dacă întreaga naţiune atrăgea asupra ei mânia lui Dumnezeu, atunci agenţii pedepsei divine puteau fi tocmai păgânii pe care El îi abandonase iniţial (Isaia 10:5-6; Habacuc 1:5-11). Punctul culminant este atins spre sfârşitul perioadei monarhice, când Dumnezeu Îşi anunţă intenţia de a Se lupta împotriva lui Iuda şi de partea Babilonului (Ieremia 21:5-7). Totuşi, pe o perioadă considerabilă de timp comunitatea profetică s-a bucurat de o speranţă încurajatoare – eradicarea războiului de pe pământ şi inaugurarea unei noi ere de pace adusă de davidicul „Prinţ al păcii” (Isaia 9:6; comp. Isaia 2:4; Mica 4:3).

III. Metoda de luptă

În perioada în care Israelul încă nu avea o armată de sine stătătoare, miliţia naţională era chemată sub arme, prin sunetul trompetei (Judecători 3:27) sau printr-un mesager (1 Samuel 11:7). Când erau în ofensivă, israeliţii se bazau foarte mult pe spionajul militar (Iosua 2; 2 Împăraţi 6:8-12); întrucât nu se obişnuia să se declare război, avantajul celui care ataca era cu atât mai mare. De obicei expediţiile erau întreprinse primăvara, când drumurile erau mai practicabile (2 Samuel 11:1). Natural, tactica depindea de teren şi de numărul de ostaşi, însă, în general, comandaţii israeliţi au fost capabili, cel puţin în acţiunile lor defensive, să exploateze superioritatea lor în privinţa cunoşterii geografiei locale. În cazul unei confruntări directe, cum a fost aceea dintre Iosia şi faraonul Neco la Meghido, se pare că israeliţilor nu le-a mers prea bine. Semnalizarea se făcea prin trompetă, precum şi cu ajutorul focului – practică menţionată de una din inscripţiile de pe ostraca de la *Lachiş. Metodele de război convenţionale sunt toate reprezentate în VT; incursiunea (1 Samuel 14), asediul (1 Împăraţi 20:1) şi ambuscada (Iosua 8) realizează împreună imaginea completă. (*ARMURĂ; *ARMATĂ).

IV.Războiul în Noul Testament

Este cât se poate de clar că extinderea Împărăţiei lui Cristos prin mijloace militare nu este concepţia ideală a NT. „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta; (..) dacă ar fi Împărăţia mea din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat” (Ioan 18:36), a fost principiul enunţat de Domnul nostru când a stat în faţa lui Pilat. Şi cuvintele Lui adresate lui Petru, consemnate în Matei 26:52 aruncă o oarecare umbră asupra folosirii oricărui fel de forţă, indiferent de împrejurări. Însă credinciosul este un cetăţean a două lumi şi are îndatoriri faţă de ambele; producerea unei tensiuni între cerinţele conflictuale este în special inevitabilă întrucât domniile pământeşti au fost orânduite de Dumnezeu şi „nu degeaba poartă sabia” (Romani 13:4). Pavel s-a folosit nu numai de cetăţenia romană ci şi de protecţia trupelor romane, când viaţa i-a fost ameninţată în Ierusalim (Faptele Apostolilor 21). Pioşenia nu era considerată incompatibilă cu urmarea unei cariere militare, dimpotrivă, iar acei soldaţi care l-au întrebat pe Ioan Botezătorul despre datoria lor, nu au fost sfătuiţi să iasă din armată (vezi Faptele Apostolilor 10:1-2; Luca 3:14). Pe de altă parte trebuie să presupunem că acea cauză care i-a unit pe vameşul Matei şi pe zelotul Simon între primii doisprezece le-a impus la amândoi abandonarea ocupaţiilor lor anterioare. În Biserica primară alegerea de către un creştin a unei cariere militare era privită, în general, cu suspiciune; Tertullian este reprezentativ în concepţia lui când afirmă că aceste două chemări sunt incompatibile, deşi aici îi excludea pe cei care au ales cariera militară înainte de convertire.

Lupta creştinului este în primul rând o luptă spirituală, iar el a fost echipat cu toată armura necesară pentru a obţine victoria (Efeseni 6:10-20). Prin urmare, el trebuie să fie sub disciplina militară şi, în acest sens NT abundă de dispoziţii date în termeni militari (cf. 1 Timotei 1:18; 1 Petru 2:11). Bătălia critică a fost câştigată la Calvar (Coloseni 2:15), astfel încât într-un pasaj ca Efeseni 6:10-20, accentul nu cade atât de mult pe câştigarea unui nou teren, cât, mai curând pe păstrarea a ceea ce a fost deja câştigat. Biruinţa finală şi completă va veni când Cristos va fi descoperit din cer, la sfârşitul veacului (2 Tesaloniceni 1:7-10). Bătălia finală între Cristos şi creaturile întunericului este descrisă în capitolele 16, 19 şi 20 din Apocalipsa. O luptă decisivă se va da într-un loc numit Armaghedon (Har-Maghedon) (Apocalipsa 16:16). Cea mai plauzibilă explicaţie a numelui este aceea care îl corelează de dealul (ebr. har) de la Meghido(n). Meghido a fost scena multor mari bătălii din istorie (comp. 2 Cronici 35:22) iar apariţia sa într-un context apocaliptic este cât se poate de naturală. Pentru duşmanii lui Cristos, această întâlnire va însemna distrugere (Apocalipsa 19:17-21). Acelaşi lucru este valabil şi în legătură cu Psalmul 110 şi o mulţime de pasaje din VT îşi găsesc împlinirea o dată cu începerea erei mesianice. Vestitorii acelei epoci binecuvântate vor fi într-adevăr „războaie şi veşti de războaie” (Matei 24:6), însă când va domni Mesia, „El va face ca domnia Lui să crească” dându-i „o pace fără sfârşit” (Isaia 9:7).

V.Sulul de război de la Qumran

Printre primele suluri descoperite la Marea Moartă, a fost unul denumit „Războiul fiilor luminii împotriva fiilor întunericului.”

Acesta este, fără îndoială, produsul unei colectivităţi odinioară aşezate la Qumran, şi el dă direcţiuni colectivităţii cu privire la un război prelungit, dintre forţele binelui – reprezentate de sectarieni – şi de forţele răului. Războiul avea să fie purtat în conformitate cu toate legile de război prevăzute de Moise şi, deşi victoria este prestabilită de Dumnezeu, aveau să urmeze obstacole serioase. Printre principalii „fii ai întunericului” sunt cei numiţi „Chitim”, aceştia fiind aproape sigur identificaţi cu Romanii. Se pare că acest sul a fost unul dintre produsele cele mai exotice ale epocii dominaţiei romane asupra Palestinei, o epocă în care apocalipticul era foarte preţuit iar aşteptarea mesianică era foarte ferventă.

BIBLIOGRAFIE 1981 von Rad,Der heilige Krieg im alten Israel, 1951; Y. Yadin,The Scroll of the War of the Sons of Light against the Sons of Darkness, 1962; idem, The Art of Warfare in Biblical Lands, 1963; R. de Vaux, Ancient Israel, 1965, p.247-267; C. Brown, J. Watts, „War” NIDNTT 3, p. 958-967; M. Langley, „Jesus and Revolution”, NIDNTT 3, p. 967-981.

R.P.G.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/razboi.html

DRAGOSTEA 1 Cor 13: 1-13

download

DRAGOSTEA  1 Cor 13: 1-13

1). INTRODUCERE. În legătură cu această epistolă mulţi comentatori au afirmat biserica din Corint, cu greu se poate spune că a fost o biserică ”creştină” datorită frământărilor partidelor şi păcatelor prezente în biserică. Totuşi prin faptul că apostolul Pavel s-a ocupat de ea şi prin Duhul Sfânt   a fost introdusă în Canon, este bine să avem o bună perspectivă asupra ei datorită faptului că multe din problemele de atunci se regăsesc şi în bisericile secolului XXI, şi îndemnurile, mustrările pe care le face Pavel, sunt aplicabile şi în zilele noastre. Dar mai există un lucru de semnalat asupra faptului că biserica din Corint era o biserică locală, ca şi alte biserici, şi nu trebuie confundată cu Biserica Adevărată care este Trupul lui Hristos. Aspecte generale[1]. Epistola către Corinteni ne arată foarte bine orânduirea din biserica Apostolică. Orașul Corint a fost distrus de către romani în anul 146 B.C. și reconstruit din nou de Iulia Cezar și repopulat cu oameni aduși din alte teritorii și anume cu romani liberi. Mai târziu au fost aduși cetățeni greci și coloniști evrei. Pe vremea lui Pavel în Corint erau cam 700 000 de cetățeni din care majoritatea erau sclavi. Orașul avea o poziție centrală bună iar portul Chencrea din partea de Est a orașului era o poartă pentru întreaga lume de atunci. Avantajul economic nu însemna și un aspect moral pozitiv pentru că orajul Corint era renumit pentru desfrâul său. Expresii ca și ”chefurile corintene sau bețiv din Corint” erau frecvent folosite. Autorul se recomandă încă din primele versete 1 Corinteni 1:1 ” Pavel, chemat să fie apostol al lui Isus Hristos, prin voia lui Dumnezeu, şi fratele Sosten”, iar acesta este cel care a încercat să-l apere pe Pavel înaintea sinagogii (Fapte 18:17). În această epistolă se descopere personalitatea apostolului Pavel printr-o o mărturie internă. Paternitatea cărţii [2] nu este discutată, ea fiind menţionată de Clement din Alexandria, Ignaţiu, Marcion şi Ireneu. Pavel a   scris mai multe scrisori, dar numai două au ajuns până la noi, în care avem doar răspunsurile lui Pavel către biserica din Corint. Se realizează ” imaginea în oglindă” ca şi cum am asista la o convorbire telefonică dintre două persoane auzind doar o parte din conversaţie şi deducând cealaltă persoană care vorbeşte şi ce spune. Ca şi sursă Pavel avea ” mi-a spus a Cloiei despre voi” (1Cor. 1 :11). În 1 Corinteni cap 12 avem metafora Trupului, iar în 1 Cor cap 13 Pavel ne vorbşte despre dragoste care rezolvă toate problemele. El restabileşte scara de valori în care dragostea este cea mai importantă 1 Corinteni 13:13  ”Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. Se poate face o comparaţie paralelă cu roada Duhului Sfânt din Galateni 5:22-23. Destinatarul[3] este menţionat încă din primele versete (1 Cor. 1:1-2), iar biserica avea în conţinutul ei un număr însemnat de păgâni convertiţi. Biserica din Corint avea în componenţă bărbaţi şi femei, evrei şi   dintre neamuri, sclavi şi oameni liberi. Se pare că Pavel a ajuns în Corint din Atena, în a doua călătorie misionară, şi şi-a câştigat existenţa prin muncă. S-a întâlnit cu Acuvila şi Priscila din Pont, din Asia Mică, plecaţi din Roma în urma edictului dat de Cezarul Claudiu, la care Pavel a lucrat confecţionând corturi. Acvila şi soţia lui au fost primii convertiţi la creştinism, iar această relaţie frăţească a determinat şi viitorul Bisericii (Fapte 18: 1-3). Titlul cărţii în originalul grec însemnă ”Pros Korinthious A” -„Către Corinteni A” (sau „întâia”),” dar Pavel este şi fondatorul biserici din Corint (1 Cor. 4:14-15). Contextul scrierii [4] cărţi Corinteni se găseşte în lumea păgână din vremea respectivă când Corintul era în plină dezvoltare economică dar şi un centru a lumii păgâne. Corintul avea influenţă materială, tranzacţii comerciale, garnizoane militare, lux şi materială foarte bună. În apropiere se găsea terenul destinat Jocurilor Olimpice ca boxul, cursele şi luptele care se practicau din patru în   patru ani. Se venera zeiţa Afrodita care avea ca şi templu pe înălţimea Acropolis adorată ca zeiţă a iubirii şi a fertilităţii. O mie de preotese practicau prostituţia, iar Corintul era un oraş al păcatului. Bărbaţii homosexuali îşi lăsau să crească părul lung ca şi la femei (lCor.11:4). Decadenţa morală era mai mare ca şi în oraşul Antiohia, iar în Corint exista o combinaţie de ”înţelepciune” lumească şi imoralitate animalică. În Atena Pavel a întâlnit multă îngâmfare, apoi decadenţa morală din Corint. Grecia nu părea să fie un loc potrivit pentru vestirea Evangheliei, iar Pavel avea nevoie de încurajare în acest sens (Fapte 18:9-10). Pavel a avut două convertiri importante şi remarcabile. Unul a fost Iust iar al doilea a fost Crisp,   fruntaşul Sinagogii care s-a convertit cu toată casa lui (Fapte 18:7-8). În biserica din Corint nu erau mulţi înţelepţi în felul lumii, puternici sau de neam ales, în contrast cu lumea păgână, care acea aceşti oameni dar care nu va moştenii Împărăţia lui Dumnezeu. Data scrieri [5] cărţi este anul 55-57 D.C, iar Tema   Cărţi este Domnia lui Isus Hristos (1 Cor. 1:2, 3, 7-10). Schiţa şi Conţinutul [6]. Cartea 1 Corinteni abordează o gamă largă de probleme ca : salutări, condiţiile din Biserica din Corint, nevoia de curăţire, dezbinările din biserică, Isus Hristos ca şi centru în predicare şi închinare, clarificare cu privire la Duhul Sfânt, o concepţie corectă despre Dumnezeu, calitatea de slujitor pe care trebuie să o aibă slujirea creştină, referiri la scandalurile din Biserică, necurăţia, procese între membrii bisericii efectuate de judecători din afara bisericii etc. Pavel mai abordează problema căsătoriilor, libertatea creştină, ţinuta femeii în adunare, darurile Duhului Sfânt, renunţarea la drepturi şi privilegii, exemplul fiind Pavel şi poporul Israel, Cina Domnului, ordinea din biserică, despere Evanghelie, despre Învierea lui Isus Hristos, sfinţii din Vechiul Testament, întemeierea şi Împărăţia lui Hristos, despre colectă din biserică, dragostea, prorocia şi vorbirea în limbi iar în final îndemnuri şi binecuvântare. Am trecut peste ele în mod succint fără a mai da şi referinţele biblice. Cuvântul Cheie este Dragostea (1 Cor. 13:1-13), şi mai sunt câteva versete importante ca (1 Corinteni 3.3, 1 Corinteni 6.19-20, 1 Corinteni 10.31, 1 Corinteni 12.7, 1 Corinteni 15.3-4), iar ca şi personaje principale avem pe Pavel, Timotei, Apolo şi credincioşii din Corint. Comentariu[7] pe Cartea Corinteni. Pavel în mod categoric încearcă prin scrisori să rezolve conflictele ivite în biserică, iar prima scrisoare este răspunsul la o scrisoare anterioară a lui Pavel către corinteni (Cor. 1 Cor. 5:9). Această epistolă îl are pe Isus Hristos aşezat în loc central. Pavel afirmă că Dumnezeu este credincios în contrast cu unii dintre credincioşi, vorbeşte despre părtăşie (koinonia), iar cu privire la Hristos, Isus este Fiul lui Dumnezeu, iar în relaţie cu Tatăl, Isus este numele omenesc iar Hristos este Unsul şi Domnul nostru. Dezbinarea este provocată de credincioşi care uni erau a lui Pavel alţii a lui Chifa   şi admiratori lui Apolo. Pavel prezintă calitatea de slujitor corectă pentru o slujire creştină, şi aşa cum s-a arătat mai sus abordează şi restul problemelor apărute în biserica din Corint. Legături [8]. Apostolul Pavel face numeroase legături cu istoria poporului evreu, care au rătăcit în pustie care în pofida faptului că au văzut minunile lui Dumnezeu, au căzut în imoralitate idolatrie. De asemenea ei au folosit în mod greşit libertatea şi au cârtit împotriva lui Dumnezeu, iar corintenii aveau prea multă încredere în ei înşişi şi nu se înfrânau de la păcate (1 Corinteni 9.24-27). Pavel îndeamnă biserica din Corint să observe păcatele poporului evreu şi să evite poftele şi imoralitatea sexuală. Aplicație practică. Problemele din biserica din Corint, se regăsesc şi în bisericile din zilele noastre care se luptă cu imoralitate, dezbinări, sau folosirea darurilor spirituale, lideri ambiţioşi, păcatul nepotismului bisericesc şi altele. Rezolvarea lor se găseşte în Hristos care este Dragoste. Acest atribut al dumnezeirii se află descris cel mai bine în 1 Cor cap 13. De asemenea   o înţelegere corectă a Învierii lui Hristos din cap 15 ne face să înţelegem propria noastră înviere şi este mijlocul pentru ceea ce ne separă nu se înfrânge. Dacă se reia ideea în Cartea[9] în 1Corinteni sunt multiple probleme, iar una dintre ele este faptul că unitatea bisericii este pusă în pericol fiindcă urmau lideri diferiţi (I Cor.1-9). Existau şi alte păcate ca cel de incest (1 Cor.5:1-13), în numele unor libertăţi creştine, mai mult decât tolerat de biserică ajungând chiar pricină de pricină de laudă . Există cazuri de prostituţie (1Cor 6: 12-20), şi alte genuri de păcate venite din fire. Pavel ia atitudine fermă în privinţa acestor lucruri. Sursa acestor dezbinări au fost liderii din biserică care au venit în urma lui Pavel, iudaizatorii, iar din exterior a fost gnosticismul. Pavel ca răspuns la aceste probleme afară de alte învăţături şi îndemnuri scrie despre dragoste în capitolul 13, ca o rezolvare a cestor probleme este DRAGOSTEA. Avem metafora trupului : toate darurile sunt importante : proroci, învăţători, darul minunilor, ajutorărilor, cârmuirilor, vorbirea în limbi, dar substanţa care le dă valoare, astfel dragostea este mai importantă decât nădejdea şi credinţa. problemele bisericii din Corint nu diferă de problemele bisericii locale din secolul XXI.

2). HRISTOS[10] Cristologie – despre Isus Cristos. Pentru a înţelege la modul parţial Persoana Fiului ne vom folosi tot de o mărturisire de credinţă scrisă într-un mod comprimat. Astfel Isus Hristos este prezentat de Biblie ca o Persoană din Trinitate (Ioan1:1). În Evanghelia după Matei 28:19, ne este înfăţişat ca Fiul care vine din eternitate, egal în esenţă cu Dumnezeu şi cu Duhul Sfânt. Prin naşterea din fecioară Fiul s-a Întrupat şi a devenit om ca şi noi (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). Fiul şi-a păstrat cele două naturi distincte de Om şi Dumnezeu (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5). Aceste două naturi sunt unite într-o singură persoană (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8). El a fost ispiti de Satan ca şi noi, dar nu a păcătuit Evrei 4:15  „Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat”. Isus Hristos de bună voie a renunţat la folosirea parţială şi independentă a atributelor divine, dar şi-a păstrat personalitatea (Fil. 2:6-8). El s-a supus voinţei lui Dumnezeu (Ioan 10:18) şi în unele cazuri Duhului Sfânt (Matei 4:1). Dezbrăcare de Sine a Fiului a fost voluntară, fapt pentru care ulterior Dumnezeu la înălţat şi mai mult (Fil. 2:9-10).  Întruparea era necesară în procesul de mântuire a omului pentru că în postură divină Isus Hristos nu putea să moară, iar ca să moară a trebuit să devină Om, dar fără să renunţe la divinitatea Sa. Ambele naturi au fost necesare, pentru că moartea unui om simplu nu avea nici o valoare soteorologică, iar ca Dumnezeu Jertfa Sa a avut un caracter universal şi infinit. Deci Hristos trebuia să fie şi Om şi Dumnezeu sub aspect mântuitor. Isus Hristos a murit pentru păcatele omului (1 Ioan 1:1-2). Moartea lui a fost ceva real şi a avut un caracter de ispăşire a păcatelor (Ioan 19:30). De asemenea Moartea lui Isus Hristos a fost în planul veşnic a lui Dumnezeu şi nu se poate cântări (Fapte 2:23). Astfel moartea lui Isus Hristos „este : răscumpărătoare (Matei 20:28), ispăşitoare (1 Ioan 2:22),  de împăcare (2 Cor. 5:18)  si înlocuitoare (Is. 53:6)”.  Isus Hristos a fost înviat în trup după trei zile şi a fost o lucrare a Trinităţii (Fapte 2:24; 1 Pet 3:18; Ioan 2:19). Astfel Isus Hristos a fost înviat (Luca 24:39), şi a validat sacrificiul pentru păcat şi este o nădejde a credincioşilor. Învierea înseamnă cea dintâi roadă a învierii credincioşilor (1 Cor. 15:23), dă valoare credinţei, mântuirii şi predicării Evangheliei (1 Cor. 15:14-17). Întruparea Moartea şi Învierea lui Isus Hristos sunt stâlpii de bază ai creştinismului. Isus Hristos s-a înălţat la cer (Fapte 1:9-11), unde stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere, iar în calitate de Mare Preot, este Avocat, şi Mijlocitor (Evrei 7:25; 4:15). El urmează să revină pentru aşi lua Biserica Sa (1 Tes. 4:16), apoi în calitatea de judecător să judece lumea (Matei 25:31-33), „ parousia,”, şi în final pentru a stabili Împărăţia cerurilor (Apoc. 19:11). Isus Hristos este Dragoste iar dragostea lui Isus Cristos ne învaţă jertfa de Sine. Dragostea este motivul cel mai înalt din univers pentru acţiunea Fiului şi implicit pentru acţiunile noastre. Rezultatul real al dragostei este salvarea vieţii altora sub aspect spiritual (Ioan 17 : 24). Pilda fiului risipitor, pilda cu   oaia pierdută sau pilda cu leul pierdut exprimă infinitatea dragostei divine. Cel mai elocvent verset este   Ioan 3 :16 „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” şi este o aplicaţie a dragostei divine.   Isus Cristos şi-a arătat dragostea pe tot parcursul vieţii, chiar şi pe Cruce, s-a rugat pentru cei care îl răstigneau. Luca 23 34 Isus zicea: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”……….”. De remarcat faptul că există un paradox care trece dincolo de înţelegerea noastră. Din dragoste Isus Hristos a venit pe pământ, oamenii l-au omorât, ca prin El, ei, tot oamenii care cred să aibă viaţă veşnică.

3). PAVEL[11] era din seminţia lui Beniamin, născut din Tars şi era cetăţean roman. El era un membru plin de râvnă pentru partida fariseilor (Romani 11:1;   Faptele Apostolilor 23:6), Pavel afirmă că Tarsul „ nu era o cetate fără însemnătate”, era un centru în care se învăţa sisteme filozofice greceşti, şi diferite culte religioase. De asemenea ştim că a crescut „la picioarele lui Gamaliel „ Rabban – bătrânul”. (Fapte 22:3). Lui Pavel i se dă puterea oficială de a persecuta pe creştini din partea Sinedriului, şi Pavel recunoaşte „îmi dădeam şi eu votul împotriva lor„, (Fapte 26:10). Se pare că familia lui a fost înstărită Fapte 23:16, 20). Aspectul fizic al lui Pavel lăsa de dorit (1 Corinteni 2:3 ş.urm.; 2 Corinteni 10:10). Apocrifa lui Pavel, „Faptele lui Pavel şi Tecla” îl descrie mic de statură, picioare strâmbe, spătos, iar după întâlnirea cu Isus pe drumul Damascului a avut probleme şi cu ochii. Convertirea[12] lui Pavel pe drumul Damascului, ne asigură ca el a fost un act miraculos şi Pavel era stăpân pe facultăţile sal mintale. Deşii nu avem date exacte că s-a întâlnit cu Isus Hristos înainte de convertire, la uciderea lui Ştefan cu pietre a asistat (Fapte 8:1) şi se pare că acest lucru a avut un puternic impact asupra lui. După convertire Pavel predică trei ani în Damasc (Gal.1:7, Fapte 9:19), iar datorită unor iudei care voiau să-l omoare a fugit la Ierusalim unde Barnaba l-a prezentat fraţilor. Împreună cu Barnaba merge la Antihohia, unde pentru prima dată ucenicii au primit numele de creştini, care era centru misionar pentru a ajuta la lucrarea printre neamuri (Gal. 1:17, Fapte 11:20). Cam după un an de zile Pavel şi Barnaba au fost trimişi în Iudeea să ajute fraţii de acolo, unde era foamete. Pavel se întoarce la Ierusalim şi este trimis cu Barnaba de la Antiohia în călătorie misionară în Cipru şi Galatia. Prima dată începe să predice în sinagogă unde un număr mic de iudei au acceptat mesajul lui Pavel, dar fiindcă majoritatea resping pe Hristos Pavel se întoarce să predice neamurilor (Fapte 13:46 ş.urm.). el predică Evanghelia în Antiohia Pisidiei, în Iconia, Listra, Derbe şi probabil şi la Perga. Din cauză că multe neamuri au pătruns în biserică, mulţi s-au împotrivit legilor şi obiceiurilor evreilor, plus iudaizatorii care cereau circumcizia. Era prima criză în creştinism de tip doctrinar şi teologic în creştinism cam prin anul 50. Biserica din Ierusalim trimite pe Pavel şi Barnaba la Antiohia la „apostolii şi prezbiterii” pentru îndrumare, îndemnare, consultare şi a rezolva problemele ivite acolo. Această întâlnire este de fapt primul Conciliu din creştinism (Fapte 15). S-a luat hotărârea să nu se pună alte greutăţi peste neamuri decât abţinerea de la lucrurile jertfite idolilor, să nu consume sânge, sau animale sugrumate, şi să se ferească de curvie şi căsătorie incestuoasă, pentru ca să fie o bună înţelegere între creştinii iudei şi cei dintre neamuri. Pavel se desparte de Barnaba, mai există nenţelegeri şi între creştini, (Fapte 15:40; 18:22) şi împreună cu Sila au mers la bisericile din Sudul Galatiei, iar în Listra îl au tovarăş de misiune şi pe Timotei. Interesant este faptul că Duhul Sfânt le-a interzis apostolilor să meargă în Asia. Fapte 16:6  „Fiindcă au fost opriţi de Duhul Sfânt să vestească Cuvântul în Asia, au trecut prin ţinutul Frigiei şi Galatiei”. Pavel are o vedenie la Troa în care vede „ un om din Macedonia”, care l-a chemat în ajutor. Aşa începe evanghelizarea în Grecia, iar în Macedonia s-au înfiinţat grupuri de credincioşi în „Filipi, la Tesalonic şi la Berea în Ahaia, sau sudul Greciei”. Sunt vizitate oraşele Atena şi Corint unde Pavel rămâne aproape 2 ani şi plantează o biserică, care va fi o pricină de bucurie dar şi de încercare. Tot la Troa doctorul Luca devine colaborator a lui Pavel. Apostolul ţine legătură cu bisericile formate prin scrisori, numite mai târziu epistole. Din Corint Pavel merge la Efes să se întâlnească cu Acuila şi Priscila. Pavel face o scurtă călătorie spre Antiohia, prin Ierusalim şi astfel se încheie cea de a doua călătorie misionară apostolului. Misiunea[13] pe coasta mării Egee a fost importantă pentru apostolul Pavel (Fapte 18:23; 20:30) pentru că acolo se aflau plantate biserici creştine. În perioada aceea el a scris scrisori către biserica din Corint, din Roma şi se pare că şi câteva din epistolele pe timpul când era la închisoare, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Filimon. Pavel a avut o perioadă agitată între succes şi înfrângere, în care s-a confruntat cu tot felul de erezii care au ameninţat biserica. De la Antiohia, Pavel merge la Efes, unde se întâlneşte cu Apolo (Fapte 18:24 ş.urm.) El se confruntă cu răscoala argintarului Dimitrie, care făcea idoli, şi oamenii care se închinau zeiţei Artemis, care s-au răsculat împotriva lui. Apoi Pavel „înştiinţat de Duhul” a plecat spre Ierusalim, ştiind că va fi arestat. Aşa s-a şi întâmplat, el a mers la Cesarea cu ajutoare pentru săraci şi a ajuns la Ierusalim la Rusalii (Faptele Apostolilor 21:23 ş.urm. 2 Corinteni 9; Romani 15:25 şi mai departe..). Pavel a fost recunoscut de iudeii din Efes şi acuzat că spurcă Templul care au întărâtat norodul împotriva lui şi este arestat. De pe treptele Templului Pavel încearcă să vorbească mulţimii dar nu este ascultat. Pentru a fi ferit de furia mulţimii Pavel este dus la Cesarea unde Felix îl ţine în închisoare doi ani. Succesorul lui Felix vrea să-l de pe Pavel în mâinele iudeilor pentru a fi judecat. Pavel ca şi cetăţean roman cere să fie judecat de Cezar, astfel este trimis sub pază la Roma, astfel se împlineşte visul apostolului, în care s-a spus trebuie să mă „mărturiseşti şi în Roma” (Fapte 23:11). După o serie de peripeţii, cu o escală în insula Malta unde vesteşte Evanghelia doi ani, ajunge apoi la Roma, unde deşi în lanţuri are libertatea de a vesti Cuvântului lui Dumnezeu timp de doi ani. Aici se termină expunerea vieţii lui Pavel, unul din motive s-ar putea că cel care a scris să nu mai aibă posibilitatea de a scrie, s-au nu a mai avut ce să scrie, fiindcă din surse secundare se ştie că apostolul Pavel a fost martirizat la Roma în timpul primului val de prigoană din timpul lui Nero anul 63 – 67 D.C. Există şi alte variante care susţin faptul că Pavel a avut un timp de răgaz între două arestări, când a vizitat Spania şi regiunea din apropierea mării Egee, rearestat din nou şi martirizat, fapt susţinut de „1 Clement (5.5-7; 95 d.Cr.), Canonul Muratorium (cca. 170 d.Cr.) şi lucrarea apocrifă (Vercelli), Faptele lui Petru (1.3; cca. 200)”. Pavel aşa cum a afirmat în 2 Timotei 4:7  „M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa”, şi îl aşteptă cununa. El este un exemplu pentru fiecare evanghelist, misionar şi credincios, un model uman care poate să fie demn de urmat. Toate acţiunile lui Pavel au fot animate de dragostea lui faţă de Isus Hristos şi faţă de oameni. Cartea Faptele Apostolilor se termină în mod abrupt, fără o finalitate clară.

 4). DRAGOSTEA. Este[14] un atribut transmisibil al lui Dumnezeu oferit şi omului. Dacă Dumnezeu iubeşte la modul absolut, nu acelaşi lucru se poate spune despre om, care are un aspect relativ, şi mai degrabă inferior şi schimbător. În relaţia dintre Dumnezeu şi om dragostea Sa iese cel mai mult în evidenţă. Cuvântul[15] vine din limba greacă „agape” şi este tradus prin iubire, respectiv dragoste. În enumerare roadelor Duhului Sfânt din Gal. 5: 22-23 dragostea este în capul listei. Acest lucru nu se poate pune în alţi termeni fiindcă Dumnezeu este dragoste (1.Ioan 4:8). Dragostea este aceea care uneşte (Col. 3:14) şi este o împlinire a legii (Romani 13:10). Cuvântul „ agape”, este un cuvânt care s-a folosit rar şi s-a născut în religia revelată. El implică o dimensiune nouă în părtăşia creştină. Isus foloseşte acest termen care arată o dragoste neţărmurită iar pasajul se găseşte în Matei 5:43-48, cu referinţă la binecuvântările pe care Dumnezeu le trimite peste oamenii buni, dar şi peste cei răi. Dragostea creştină se deosebeşte de alte „tipuri” de dragoste pentru că ea manifestă interes şi implică acţiune din partea credinciosului pentru persoanele din jur, iar punctul de plecare este faptul că Dumnezeu este dragoste (1 Ioan 4:8 ). Ea are putere de a transforma inima omului. Caracterul dragostei lui Dumnezeu este de a fi inseparabilă şi nu există absolut nimic în timp şi eternitatea care să ne poată despărţii de dragostea lui Dumnezeu (Romani 8:39). De asemenea dragostea lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos sunt unul şi acelaşi lucru (Rom. 8:35-39). Dragostea are capacitatea de a întrece orice fel de cunoştinţă (Efes. 3: 19), ea nu se poate explica ci îţi pricinuieşte uimire, închinare şi adorare. Dragostea lui Dumnezeu[16] este un model pentru credincioşi, iar creştinul trebuie să trăiască în dragoste. Poruncile date de Isus Hristos este să iubeşti. Matei 22:37  „Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău……„Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.”…….”. Pavel face o frumoasă legătură între credinţă şi dragoste, care sunt inseparabile, ( Efes 1:15….Filimon 5) şi o biserică adevărată este caracterizată de credinţa în Hristos şi dragoste dintre fraţi. Dragostea are calităţi deosebite, fiindcă trebuie să fie o atmosferă în viaţa creştinului şi a bisericii (Efeseni 5:2), de asemenea ea este o motivaţie universală a vieţii creştine 1 Corinteni 16:14  „Tot ce faceţi, să fie făcut cu dragoste”! şi ea este secretul unităţii în creştinism (Col 2-2). Ea începe prin dragoste faţă de ceilalţi credincioşi, faţă de conducătorii bisericii, iar însuşi Pavel cere să fie purtat în rugăciune. De asemenea există sfere în care dragostea creştină operează şi este necesară în comunicarea adevărului creştin, este o bază a apelului prin care necredinciosul poate să-l cunoască pe Isus Hristos şi este o motivaţie pentru fiecare credincios. A fost necesară[17] o perioadă de timp pentru clarificarea învăţăturii creştine, care s-a desprins de iudaism, şi este necesar să cunoaştem felul în care aceasta s-a desprins de religia poporului evreu. Apostolii au mers în diferite locuri, în care plantau biserici, şi lăsau în urmă şi „un sistem de învăţătură clar şi complet”. Atunci când se parcurg epistolele lui Pavel se observă că există cel puţin trei capitole care cuprind învăţătură. Apostolii au sistematizat credinţa creştină, comprimându-le în trei noţiuni fundamentale şi generale cu privire la crezul creştin. 1 Corinteni 13:13  „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. CREDINŢA,   este partea a credinţei creştine, care conţine fapte şi învăţături, ca fundament al mântuirii (1Corinteni 15:1-7). NĂDEJDEA cuprinde rezultatul final al mântuirii şi se ocupă de lucrurile ce vor fi în viitor (Romani 8:18-25). DRAGOSTEA este partea crezului creştin care conţine fapte, învăţături, care vizează sfinţenia creştinismului. Referinţa se face la timpul prezent, mai precis un prezent continuu. Un exemplu potrivit este (1Corinteni 13:1-8), care cuprinde „Credință, nădejde și dragoste, sau trecut, viitor și prezent.  Ce s-a petrecut, ce așteptăm să se întâmple și cum trebuie să trăim știind și așteptând aceste lucruri”. Dragostea[18] este un sentiment în inima omului, un atribut al dumnezeirii, discutată în multe feluri. Ea este vorbită la modul negativ, dar şi pozitiv şi fiecare om o revendică şi are convingerea că are dreptul la ea. Dragostea este o dorinţă şi o năzuinţă a fiecărui om chiar dacă nu recunoaşte acest lucru. Fiecare om o caută mai mult sau mai puţin şi este adevărată afirmaţia „ dacă dragoste  nu e, nimic nu e!”? Dragostea[19] este aceea care dă viaţă omului, iar dacă există doar pe buze nu şi în inimă omul îşi pierde vlaga şi slăbeşte sau moare spiritual. Pentru mulţi oameni ea este „fata morgană” după care aleargă toată viaţa. Dar un lucru esenţial este faptul că Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte despre ea. Solomon[20] vorbeşte despre dragoste în Cântarea Cântărilor, care este un poem al iubirii în care este lăudată dragostea dintre soţ şi soţie. Cartea combate extremele, ascetismul (negarea tuturor plăcerilor) şi hedonismul (urmărirea tuturor plăcerilor), astfel căsătoria este conturată   ca un model de „grijă acţiune şi desfătare”. Dragostea[21] este exclusivă, omul nu acceptă o împărţire sau o adăugare la ea, nu există o altă posibilitate de alegere între aceste două extreme şi dragostea adevărată nu acceptă surogate. În momentul când ea este absentă în viaţa omului, se vede clar în viaţa noastră fiindcă avem nevoie de afectivitate, şi este un moment dureros atunci când o pierdem. Doar absenţa dragostei ne face să înţelegem adevărata ei valoare. Ea este orientată pe satisfacerea „ nevoilor fizilogice ale omului, dar şi la nivel afectiv” în plus conţine o dimensiune spirituală deloc neglijabilă în ceea ce priveşte viaţa creştinului. Dacă ea este absentă în viaţa omului, sau o dragoste coruptă, dragostea se modifică în esenţa ei în ceva contrar şi se transformă în opusul ei care este ura trădarea, minciună, etc, şi acest lucru înseamnă blestem. Din păcate aceste aspecte se regăsesc de la o generaţie la alta, fără logică, se intră în iraţional şi logica absurdului. A forţa uşa fericirii este o acţiune zadarnică. Dragostea îmbrăcată într-o haină ruptă, sau o pânză veche nu mai reprezintă dragostea adevărată. Ea se poate pierde uşor şi avem exemplu lui Adam şi Eva, care nu au mai avut încredere în Dumnezeu. Răul a început cu neâncrederea şi apoi frica (s-au ascuns de Domnul). Biblia afirmă clar faptul că în dragoste nu mai există teamă 1 Ioan 4:18  „În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme, n-a ajuns desăvârşit în dragoste”. Dragostea nu manipulează, sau controlează pe nimeni, pentru că prin iubire adevărată atât femeile cât şi bărbaţii tind spre desăvârşire. Puterea lui Dumnezeu ne ajută să experimentăm dragostea, aşa cum este ea la nivel de umanitate şi spiritualitate. Ea este aceea care se dăruieşte celuilalt, până la sacrificare de sine. Adevărata dragoste este aceea care slujeşte, iar modelul este Isus Hristos. De asemenea adevărul spus în dragoste răneşte dar vindecă, pe când adevărul fără dragoste ucide. Atunci când vorbim despre dragoste, libertatea omului este esenţială, tocmai de aceea Dumnezeu pune în Grădina Eden Pomul cunoştinţei binelui şi răului şi Pomul vieţii, fiindcă se punea problema alegerii între ascultarea sau neascultarea de Dumnezeu. Dacă prietenii adevăraţi se cunosc la necaz la fel şi dragostea îşi dovedeşte adevărata valoare în mijlocul răului. Doar atunci când omul jertfeşte firea pământească şi eu-l personal, dragostea se manifestă în încredere, nădejde şi dăruire. În termenii de mai sus dragostea este o binecuvântare. Dar de la conceptul de dragoste se ajunge la o persoană, care este Isus Hristos şi Dumnezeu, iar Hristos rupe istoria omenirii în două, înainte de El, B.C. şi după Hristos, D.C., prin dragoste. Dumnezeu îi redă adevărata valoare fiindcă ea este din Dumnezeu. Într-o mică concluzie Dumnezeu este Dragoste. 1 Ioan 4:8  „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste”. În 1 Corinteni cap 13 nu se găseşte[22] o definiţie a dragostei ci o expunere a ei. În greacă avem mai multe cuvinte pentru dragoste din care reamintim doar trei. Există cuvântul eros care descrie o dragoste fizică şi pasională, care este asociat cu zeităţile olimpului, Afrodita, Cupidon, zeităţi antice ale iubirii. În ziua de astăzi este cuvântul este legat de sex, iar „Cuvântul nu apare în Noul Testament”. Al doilea termen este phileo şi înseamnă afecţiune, care exprimă dragostea faţă de oameni sau de frate, şi are un sens mai nobil. Al treilea termen este agapao şi însemnă dragoste divină, şi înseamnă mult mai mult fiindcă este legată de Persoana lui Dumnezeu. Dacă este să împărţim în mod artificial capitolul 13 din Corinteni, în primele trei versete se găseşte exprimată valoarea dragostei, de la versetele patru la şapte avem virtuţile dragostei, iar mai departe ni se prezintă victoria dragostei. Capitolul 13 este o continuare a capitolului 12 din epistolă, ca răspuns la problemele bisericii din Corint. Primul verset atrage atenţia despre arta vorbirii, care cât de frumoasă ar fi, fără dragoste este fără de folos. Dragostea este aceea care dă sens predicării Evangheliei. Ea vine din inima omului, dar este necesară şi o cunoaştere de Dumnezeu cu ajutorul Scripurii. Dragostea adevărată implică cunoaştere dar şi voinţă concretizată prin acţiune. Ea este roada Duhului Sfânt care înseamnă şi Persoană şi Putere. Mai departe ni se prezintă însuşirile dominante ale dragostei. Nu cred că spot enumera toate dar Biblia prezintă pe cele mai importante cum ar fi bunătatea, răbdare îndelungată, dragoste smerită, caută folosul altuia, se poartă cuviincios, nu se mânie şi nu caută să facă lucruri rele, se bucure de lucruri adevărate, se întristează când se întâmplă lucruri rele, şi fiindcă este desprinsă din Dumnezeu este nepierioare. Ca şi o observaţie, aceste calităţi sunt legate împreună, nu se pot despărţi şi formează un întreg. Pavel îndeamnă creştinii să se raporteze la Isus Hristos. Efeseni 4:32  „Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi, şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos”. Dragostea aduce mulţumire în sufletul omului şi un creştin mai sărac material nu va avea sentimente de invidie faţă de cineva care are mai mult ca şi el, dar este valabil şi la modul spiritual. Un exemplu pozitiv este Ioan Botezătorul care spunea despre Isus faptul că Ioan 3:30  „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez”, iar ca exemplu negativ avem pe Cain care din invidie ucide pe Abel pentru o vină imaginară. De asemenea dragostea tace şi face, ea nu încearcă să atragă atenţia asupra sa. Politeţea este o cracteristică a persoanelor, care au o bună educaţie dar care are o notă de superficialitate, dar când ea vine din dragoste, acest lucru se simte imediat. Dragostea trebuie să fie o conduită a creştinului. Cei care au dragoste din Dumnezeu nu caută folosul lor ci a persoanelor din jur, ea gândeşte în mod pozitiv şi adevărul este bucuria credinciosului care are dragoste. Dragostea are capacitatea de a acoperi, de a proteja, are speranţă şi puterea se a suferii pentru Hristos şi pentru oameni la modul practic. Ea este gata de sacrificiul suprem care înseamnă să fii martir fiindcă vizează veşnicia. Acum urmează se ne uităm la însuşirile dragostei, care sunt deosebite fiindcă este o dragoste din Dumnezeu, care transcede limitele spaţiului şi timpului, este eternă şi depăşeşte orice obstacol. Cuvântul afirmă faptul că toate vor înceta de la prorocii care devin istorie, la vorbirea în limbi practicată în primul secol, şi din 1900 înainte, (dar care nu este un garant al mântuirii), şi cunoştinţa care nu va mai fi pe primul plan, se dezvoltă în mod progresiv dar va avea o limită a ei, dar dragostea rămâne. Referinţa se face în primul rând la dragostea lui Dumnezeu faţă de oameni. Acum cunoaştem în mod parţial, dar atunci în ceruri vom avea o cunoaştere infinit mai mare despre Dumnezeu. Dacă aici pe pământ avem imaturitate în cunoaştere, ea va fi mult diferită şi la nivel superior atunci când vom ajunge în ceruri. Unii telogi afirmă faptul că nici atunci nu îl vom cunoaşte pe Dumnezeu la modul absolut, fiindcă rămânem la statul de copii ai lui Dumnezeu răscumpăraţi, iar ca şi argument se aduce în discuţie Persoanele Trinităţii. Nu ştim, dar avem convingerea că şi acum şi atunci experimentăm părtăşia cu Trinitatea, dar acest lucru nu înseamnă că facem parte din Ea. Maturitatea credinciosului începe de acum din stadiul de copil şi se definitivează sus în cer. Isus Hristos ne îndeamnă la aşa ceva. Matei 5:48  „Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit”. În ultimul verset Pavel scoate în evidenţă cele mai importante aspecte din viaţa de creştin, credinţa nădejde şi dragostea. Cea mai bună definiţie a credinţei o găsim în cartea Evrei 11:1  „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd”. Ea este însoţită de speranţa credinciosului care înseamnă şi o aşteptare a credinciosului. Tit 2:13  „aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi mântuitor Isus Hristos”. Dar vârful piramidei, şi cea mai mare este dragostea. Corinteni 13:13  „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. La început am crezut, apoi avem nădejde şi speranţă în viitor şi când vom fi în ceruri rămâne dragostea lui Dumnezeu care este o împlinire a credinţei noastre şi a nădejdi pe care le-am avut aici pe pământ. Ea este liantul care leagă credincioşi uni de alţi şi în acelaşi timp de Dumnezeu. Este o perspectivă minunată pentru fiecare credincios.

5). CONCLUZII

 Apostolul Pavel plantează în Corint în o biserică în a doua sa călătorie misionară. Oraşul era denumit şi oraşul păcatului iar biserică   la rândul ei este influenţată de mediul înconjurător dar apar şi o serie de probleme interne, partide, lideri ambiţioşi care dezbină biserica, iar apostolul le trimite scrisori de mustrare, din care au rămas doar două scrisori. Se pare că epistolele au fost şase, dar s-au pierdut dintre ele, iar pe de altă parte avem „imaginea în oglindă”, ca şi cum am auzi o persoană vorbind la telefon şi deducând ce spune cineva de la celălalt capăt al firului. Sursa lui Pavel a fost „mi-a spus a Cloiei despre voi”. În Epistolă avem metafora trupului, care are aplicaţie doar în contextul dragostei faţă de Dumnezeu. Problemele din biserica din Corint sunt actuale şi în secolul XXI. Rezolvarea tuturor problemelor din biserica local din Corint de realizează doar prin dragoste care este un liant care leagă credincioşii între ei dar este o legătură şi cu Dumnezeu. Dumnezeu este acelaşi şi în Noul Testament şi aflăm acest lucru şi în Cartea Romani. Credincioşii de astăzi se pot consola şi încuraja prin faptul că Isus Hristos a experimentat suferinţa şi moartea în vederea mântuirii noastre. Pavel descrie viaţa creştinului sub formă de luptă şi alergare, iar atunci când creştinul este asaltat de puterile întunericului, apelul credinciosului trebuie să se îndrepte spre ajutorul oferit de Isus Hristos şi de Sângele Lui care spală orice păcat. Isus avertizează ucenici în sensul acesta Ioan 15:5  „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”. Dar la început, înainte de cădere, omul nu a fost aşa şi era coroana creaţiei lui Dumnezeu. Omul nu a fost creat prin Cuvânt şi Dumnezeu l-a creat efectiv din ţărână după Chipul şi asemănarea Sa şi a pus în om un suflet viu. Isus Hristos este denumit şi al doilea Adam, este o împlinire şi destin prin care omul are posibilitatea să intre în Împărăţia Cerurilor. De asemenea este vorba de relaţia eu –Tu pe care credinciosul are posibilitatea să o aibă cu Creatorul. Există întrebări de ordin filozofic cu privire la începutul rasei umane, destinul nostru pe acest pământ şi finalitate omului, iar aceste întrebări se pun începând de la cel mai simplu om până la filozofi. Răspunsul se află în Scriptură şi ştim faptul că Dumnezeu ne creat pentru gloria şi Slava Sa pentru a avea părtăşie în dragoste cu fiinţa creată. După cădere Dumnezeu a iniţiat un plan de salvare a omului din faţa mâniei Sale, realizat prin Persoana şi Lucrarea lui Isus Hristos respectiv Jertfa de la Calvar. Accentul cade pe acţiunea şi puterea Duhului Sfânt, pe care după Înălţare Isus îl trimite ca şi înlocuitor. Ioan 16:7  „Totuş, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, mângîietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite”. Omul este mereu prins în „furca edenică” are posibilitate de alegere, dar călăuzirea Duhului Sfânt este esenţială. Şi în Biserica Apostolică dar şi în bisericile secolului XXI, omul are posibilitatea de a reintra în Odihna lui Dumnezeu, prin Isus Hristos. Atunci când vorbim despre Dumnezeu, el este prezentat în Biblie ca şi o Persoană care are calităţi care ţine de natura şi măreţia Sa şi este mai greu să le înţelegem şi atribute care ţin de aspectul moral şi spiritual, care parţial sunt oferite şi omului. Un exemplu în acest sens este faptul că Dumnezeu nu poate face nimic împotriva naturii Sale. Din atributele morale, în relaţia Sa cu omul dragostea iese cel mai mul în evidenţă „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”, deşi ele sunt egale. Nu se poate afirma faptul că mânia sau dreptatea lui Dumnezeu este mai mare ca şi dragostea sau îndurarea Sa, iar Biblia nu susţine această afirmaţie. De asemenea în cadrul Trinităţii cele trei Persoane sunt egale în esenţa lor, ele vin din veşnicie şi subordonarea o găsim în lucrarea de răscumpărare. Fiul s-a supus Tatălui şi în unele cazuri Duhului Sfânt, dar niciodată invers, iar Duhul sfânt este prezent atât în Persoana Fiului cât şi a Tatălui. Este adevărat că dragoste şi justiţia lui Dumnezeu creează un punct de tensiune în gândirea credinciosului şi a biserici, dar acest lucru nu trebuie să ne împiedice a fi credincioşi. De asemenea trebuie luată în considerare voia Sa povăţuitoare, dar mai ales voia Sa hotărâtoare prin care Dumnezeu îţi aduce la îndeplinire planurile indiferent de voinţa oamenilor. Din faptul că Isus Hristos s-a dat pe sine altora prin jertfa de pe Cruce, a demonstra dragostea faţă de oameni şi faţă de voia Tatălui, lucru care trebuie să fie un model pentru credincioşi. Dacă abordăm Persoana Fiului şi Jertfa Sa, înţelegem faptul că prin naşterea din fecioară a devenit om ca şi noi, a renunţat temporar şi parţial la folosirea atributelor divine pentru ca să fie om şi Dumnezeu în acelaşi timp. Întruparea era necesară, fiindcă o divinitate nu poate să moară, iar dacă era un simplu om jertfa nu avea valoare. Ambele naturi de om şi Dumnezeu erau obligatorii ca şi existenţă în Persoana lui Isus Hristos, ca om a fost ispitit dar nu a păcătuit, iar ca Jertfă prin faptul că era divin, valoare ei are un caracter universal şi infinit. Moartea şi Învierea lui Isus Hristos erau în planul veşnic a lui Dumnezeu, şi au confirmat sacrificiul pentru păcat, astfel credincioşii au nădejdea învierii, credinţa în Isus Hristos a primit valoare, se poate vesti Evanghelia şi are valoare soteorologică. Astfel Întruparea Moartea pe Cruce şi Învierea sunt stâlpi de bază a creştinismului, iar astăzi după Înălţare la cer Isus Hristos stă la dreapta Tatălui într-o poziţie de autoritate şi putere, ca Mare Preot, şi va reveni să-şi ia Mireasa şi să judece lumea. Aici apare un paradox care trece de înţelegerea omului în sensul că Isus Hristos a venit pe pământ, oamenii, mai precis poporul iudeu nu l-au recunoscut ca fiind Mesia, Unsul, Eliberatorul, l-au răstignit şi omorât, ca tot ei, oamenii, din lumea întreagă, prin Moartea lui să primească viaţă veşnică. Apostolul Pavel în perioada şi după călătoriile misionare, timp în care a plantat biserici, le-a vizitat şi le-a trimis scrisori de încurajare şi mustrare, se confruntă şi cu problemele bisericii din Corint, în care problemele interne au devenit acute, începând de la partide în biserică, iudaizatorii şi caz de imoralitate. Biserica din Corint a fost o pricină de bucurie dar şi de întristare pentru Pavel. La toate aceste probleme Pavel vine cu o rezolvare a problemelor care se pot realiza numai prin dragoste. Astfel el scrie capitolul 13 din 1 Corinteni ca răspuns şi ca rezolvare a tuturor problemelor. Acţiunile lui Pavel au fost determinate de dragostea sa faţă de Isus Hristos şi faţă de oameni, poporul iudeu şi păgânii. Aşa cum am amintit dragostea este un atribut al ui Dumnezeu, din categoria calităţilor morale şi care este transmisibil, în acest caz omul îl poate experimenta, la nivel inferior, schimbător şi relativ. În contrast Dumnezeu iubeşte la modul absolut, este o calitatea care nu se schimbă. Se poate reaminti faptul că dragostea este o poruncă a lui Dumnezeu dată oamenilor prin Isus Hristos : Matei 22:37  „Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” …. 39  Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Deşi pare un paradox a porunci unor sentimente, acest lucru este realizabil dacă s-a produs Naşterea din Nou. Doar prin dragoste credinciosul are posibilitatea de părtăşie în Trupul lui Hristos cu ceilalţi credincioşi şi cu divinitatea. Un lucru esenţial este faptul că prima dată trebuie să ai Credinţă în Dumnezeu, Speranţa în lucrurile viitoare care culminează cu Dragostea care este o împlinire a lor. Deşi pentru mulţi oameni ea este „fata morgană”, după care aleargă toată viaţa în zadar, ea este o împlinire doar dacă credinciosul o experimentează prin credinţa în Dumnezeu. Mulţi oameni doresc această dragoste sub multiple feluri, dar zadarnic forţează „ fericirea”, care rămâne o iluzie, sau este înlocuită de tot feluri de surogate. Absenţa dragostei în viaţa omului se vede mai ales atunci când, am avut odată dragoste şi am pierdut-o, şi atunci se transformă în opusul ei care este ura cu tot ce presupune ea. Oamenii îşi pierd dragostea prin îndoială, neîncredere şi neascultare de Dumnezeu, cu consecinţele de rigoare. Dragostea adevărată o vedem în Isus Hristos, care este o dragoste jertfitoare, care se dăruieşte şi El trebuie să fie modelul nostru. De fapt Cuvântul lui Dumnezeu este clar în privinţa acesta. 1 Ioan 4:8  „Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste”. Dragostea se vede în caracterul şi conduita creştină şi este gata să facă şi sacrificiul suprem, martiraj dacă este cazul, fiindcă vizează veşnicia. Rezultatul real al dragostei este salvarea vieţii altora. Isus Hristos vorbeşte despre dragoste şi în pilde, aşa avem pilda fiului risipitor, pilda cu oaia pierdută şi cu leul pierdut care exprimă infinitatea dragostei divine. Prin dragoste se restabileşte sistemul de valori, ea este mai presus de Lege, daruri sau talentele noastre. Prin dragoste se vede Chipul lui Dumnezeu în noi, Ymago Dey, şi fără dragoste credinciosul nu are un loc real în Împărăţia lui Dumnezeu. Dragostea zideşte dă valoare chiar şi unui pahar cu apă şi şterge graniţele Coloseni 3 :11 „Aici nu mai este nici Grec, nici Iudeu, nici tăiere împrejur, nici netăiere împrejur, nici Barbar, nici Schit, nici rob, nici slobod, ci Hristos este totul şi în toţi”. Dacă ne uităm în Matei 5 fericirea este privită şi promisă în viitor. Ea transcede limita timpului, este eternă fiindcă este din Dumnezeu, iar credincioşii ancoraţi în dragostea lui Dumnezeu au posibilitatea de a trece orice obstacol al credinţei prin dragoste. Pavel scoate în evidenţă cele mai importante aspecte din viaţa creştinului care sunt credinţa nădejdea şi dragoste, din care cea mai mare este dragostea, care este o finalitate a acestora şi o perspectivă minunată pentru credincioşi. 1 Corinteni 13:13  „Acum, deci, rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea”. Amin.

 6.). BIBLIOGRAFIE

Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI

Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Sait răspuns la Întrebări http://www.gotquestions.org/Romana/index.html

DICŢIONAR BIBLIC   SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2011/11/david.html

STUDIU INTRODUCTIV ÎN LEGEA ISTORIA ŞI POEZIA VECHIULUI TESTAMENT de VASILE TALPOŞ, EDITURA DIDACTICĂ ŞI PEDAGOGICĂ, R. A. BUCUREŞTI 1999

Sait http://publicatia.voxdeibaptist.org/apologetica_mai15.htm

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pavel_29.html

ANALIZA SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARCLAY Societatea Misionară Română Wheaton Illinois U.S.A. 1992

Sait Daniel Brânzai https://eclesiologie.wordpress.com/

Sait https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-cantarea-cantarilor.html

Ardelean Viorel

[1] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

[2] Ardelean Viorel

[3] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 167 – 168

[4] Sait Teophilos  http://www.theophilos.3x.ro

[5] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[6] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[7] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

[8] Sait răspuns la Întrebări http://www.gotquestions.org/Romana/index.html

[9] Dicţionar Biblic pag 261- 264

[10] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[11] Sait http://dictionarbiblic.blogspot.ro/2012/07/pavel_29.html

[12] Dicţionar Biblic pag 975

[13] Dicţionar Biblic pag 976-977

[14] Ardelean Viorel

[15] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARCLAI pag 68 – 80

[16] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARCLAI pag 68 – 80

[17] Sait Daniel Brânzai https://eclesiologie.wordpress.com/

[18] Sait https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/

[19] Sait https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/

[20] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/cartea-cantarea-cantarilor.html

[21] Sait https://damianion.wordpress.com/articole-publicate-in-farul-crestin/

[22] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/ J Vernon Mc Gee

Ce este Creștinismul și de ce este singura religie adevărată

download

În epoca post-modernă în care trăim Creștinismul este văzut ca un fel de „dinozaur”, ceva învechit care nu a putut ține pasul cu filosofia, știința și alte discipline, și acum parcă mai mult ca niciodată Creștinismul este în defensivă, fiind atacat din toate părțile:

  • Documentare despre așa zise „descoperiri” care neagă adevărul creștin
  • Oamenii de știință par să fie toți împotriva a ce scrie în Biblie
  • Hollywood ia în derâdere lucrurile sacre ale creștinilor
  • Atacuri din interior, de la oameni care se numesc teologi creștini

Din nefericire părerea majorității oamenilor este formată de ce văd și aud, mai ales în mijloacele mass-media. Alte persoane privesc la marile instituții religioase (ex. Biserica Ortodoxă, Biserica Romano-Catolică) și asociază Creștinismul cu aceste organizații.

În timpul acesta, oamenii privesc spre bisericile oficiale și văd corupție, certuri, clerici avizi după bani; unii oameni care cunosc istoria din ultimii 2000 de ani pot vedea cu ușurință cum Biserica Romano-Catolică a subjugat lumea politică și religioasă, a dus omenirea în Evul Întunecat, a înființat cruciadele, inchiziția, și alte lucruri oribile și rușinoase.

Cruciadele Romano-Catolice

Poate oare Creștinismul să supraviețuiască acestor atacuri constante din afara și mărturiei slabe din interior? Răspunsul la această întrebare depinde de ce crezi tu că înseamnă Creștinismul, și permite-mi să îți spun cu toată sinceritatea, sunt șanse foarte mari ca să ai o părere cu totul greșită despre acest subiect.

Ce cred oamenii despre Creștinism

Oamenii nereligioși

Fiecare dintre noi credem ceva despre Creștinism, în funcție de sursele de unde ne luam informația. O să enunț câteva dintre cele mai populare păreri ale noastre:

  • O religie inventată de oameni pentru a putea controla masele
  • Doar o altă religie, inventată doar de un alt învățător religios, Iisus
  • O poveste, o colecție de mituri religioase din antichitate
  • O invenție a omului care nu a putut să-și explice fenomenele naturale (tunet, foc etc.)
  • Un stil de viață care poate fi adoptat doar de către cei săraci și ne-inteligenți
  • Un sistem incompatibil cu descoperirile științei moderne

Oamenii religioși

Oamenii care au o înclinație religioasă (spre orice religie, nu contează) au și ei părerile lor despre ce este Creștinismul:

  • Un set de reguli și ritualuri pe care trebuie să le împlinești pentru a ajunge în rai
  • Una dintre căile prin care poți ajunge la Dumnezeu
  • Un lucru bun de urmat, dar care este doar pentru cei care au „chemare” pentru așa ceva

Vom încerca atât cât ne permite spațiul să arătăm că toate aceste păreri sunt nu numai false, ci și foarte periculoase, deoarece de înțelegerea pe care o ai tu despre Creștinism depinde viața ta veșnică!

De ce nu este Creștinismul o religie inventată de oameni pentru a putea controla masele?

Creștinismul a fost înființat acum 2000 de ani, de către un tâmplar din Nazaret, Iisus, care a avut 12 urmași. Învățătura creștinismului este aceea că toți oamenii sunt păcătoși, că nici un om nu poate să se salveze singur și că doar Dumnezeu în mila Sa poate să ne salveze.

Cine inventează o religie care condamnă întreaga rasă umană ca păcătoasă și fără nici o speranță?

Creștinii din primele secole au fost persecutați în mod barbar, și să devii creștin era aproape sinonim cu a fi omorât. Creștinii ajutau și iubeau pe toți oamenii, și nu așteptau iubire de la nimeni, majoritatea dintre ei erau foarte săraci, dar trăiau o viață exemplară, admirată de toți cei din jurul lor.

Este adevărat că ulterior, începând cu secolul 4, împăratul Constantin a folosit această religie pentru a-și promova interesele, și astfel religia creștină a ajuns să fie folosită în scopul controlării maselor, însă nu au fost folosite principiile și învățăturile Creștinismului pentru a face asta, ci principii și învățături inventate de oameni.

Biblia nu oferă învățături despre „control al maselor”, ci se ocupă de fiecare individ în parte, și îi spune acestuia să se pocăiască de păcatele lui și să creadă în Fiul lui Dumnezeu care a murit pe cruce pentru păcatele lui.

Creștinismul învață pe cel care îl propagă să facă asta „fără bani și fără plata”, creștinii trebuie să dea din ce au ei și celorlalți, să facă bine atunci când li se face rău, să întoarcă obrazul când sunt loviți – asta este departe de manipulare în masă a oamenilor!

De ce nu este Creștinismul doar o alta religie, inventată de unul dintre învățătorii religioși, Iisus?

Afirmațiile Creștinismului sunt radicale și exclusiviste, adică nu lasă loc și altor religii. Așadar, ceea ce învață Creștinismul este ori o minciună, ori un adevăr. Dacă este o minciună, nu poate să fie o religie care să-l îndrepte pe om spre Dumnezeu, și dacă nu este o minciună ci este adevăr, atunci este singura religie adevărată.

Creștinismul este unic deoarece Iisus Hristos este unic, și învățătura creștină este unică.

Nici un om nu a trăit așa cum a trăit Omul Iisus Hristos, unicitatea Lui nu poate fi contestată, iar viața Lui este admirată de orice om sincer. Cei din vremea Lui spuneau despre El că “toate le face de minune”, și cel care l-a condamnat la moarte a spus despre El “eu nu găsesc nici o vină în omul acesta”.

Au existat mulți oameni înțelepți pe acest pământ, unii dintre ei au lăsat cuvinte care au influențat mase de oameni, unele în bine, altele în rău. Au existat și mulți învățători care au lăsat învățături ce și astăzi sunt urmate cu rigurozitate de milioane de oameni. Istoria omenirii este “împânzită” de oameni proeminenți, însă nici unul dintre ei nu a fost ca Omul Iisus Hristos.

Mulți au oferit învățătură, însă doar Iisus a trăit pe deplin ce a spus și altora, mulți au promis lucruri mărețe “elevilor” lor, însă doar Iisus a promis viață eternă celor ce-L urmează, mulți au vrut să ofere lumină lumii în care trăim, însă doar Iisus a spus “Eu sunt lumina lumii”, mulți învățători au căutat adevărul, însă doar Iisus Hristos a spus despre Sine “Eu sunt Adevărul”.

Creștinismul este singura religie care spune că omul nu poate să se mântuiască pe sine, că este mort în păcate și drept urmare incapabil să ajungă la Dumnezeu. Ca să fi salvat în alte religii trebuie să depui eforturi pentru a fi primit de Dumnezeu.

În Creștinism Dumnezeu a depus efortul în locul nostru, când L-a trimis să moară pe Singurul Său Fiu, pentru ca noi oamenii să fim salvați prin moartea Lui de pe cruce.

Creștinismul este singura religie care ne prezintă un Dumnezeu bun și plin de milă, care se coboară la nivelul nostru să ne vorbească, să ne ajute, să ne scoată din starea păcătoasă în care suntem, toate celelalte religii prezintă niște dumnezei supărați, care își vad de treaba lor în ceruri și nu le pasă de oameni, iar noi oamenii trebuie să mulțumim acești zei (ca să nu ne pedepsească) folosind tot felul de mijloace.

De ce nu este Creștinismul o poveste, o colecție de mituri religioase din antichitate

Noul Testament a fost scris în jurul anilor 40-90 d. Hr. de niște evrei. Unii dintre ei erau pescari, alții erau mai învățați și ceea ce ei au scris are de-a face cu Persoana Fiului lui Dumnezeu, Domnul Iisus Hristos.

Ca să înțelegem de ce Creștinismul nu poate fi o colecție de mituri, trebuie să știm că în acea vreme în Israel, evreii urau foarte mult religiile străine și iubeau religia iudaica. Dacă ai fi vrut în acea vreme să înființezi o nouă religie în Israel, bazată pe o combinație de idei luate din niște religii pe care evreii le urau și le considerau spurcate, atunci acea religie nu avea nici o șansă să câștige adepți.

Religia egiptenilor

Adepții religiei creștine, cei care L-au cunoscut personal pe Iisus din Nazaret, și-au dat viața pentru El, însă oamenii nu își dau viața pentru ceva ce ei înșiși au inventat. Dacă Iisus din Nazaret era doar o colecție de mituri, nimeni din acea vreme nu ar fi acceptat să fie persecutat și omorât pentru un lucru despre care știau sigur că este o minciună!

Un alt motiv pentru care Creștinismul nu poate să fie o colecție de mituri este pentru că cei care au scris cărțile Noului Testament erau oameni de rând, era imposibil ca niște oameni de rând din acea vreme să știe atât de multe despre religia antică a egiptenilor, religia babiloniană, Homer și alte scrieri, iar pe urmă să fie și în stare să creeze o poveste perfect alcătuită.

Adevărul este că cei care susțin că Iisus Hristos este doar o colecție de mituri nu sunt familiari cu Vechiul Testament în care se află sute de profeții cu privire la Mesia (Iisus Hristos). În Vechiul Testament ni se spune că:

  • Mesia se va naște dintr-o fecioară
  • Se va naște în Betleem
  • Va face semne și minuni supranaturale
  • Va avea o viață de suferință
  • Va intra în Ierusalim călare pe un măgăruș
  • Va fi omorât pentru păcatele oamenilor
  • Va învia după 3 zile

Acestea sunt doar câteva dintre profețiile spuse despre Mesia, care s-au împlinit cu exactitate. Așadar, atunci când ucenicii Domnului Iisus au scris Noul Testament, nu au folosit ca sursă de inspirație o sumedenie de povești mitologice luate din diverse părți, de la diverși autori, din diverse perioade ale istoriei, ci doar au scris pe hârtie ceea ce ei au văzut cu ochii lor, lucruri care se potriveau perfect cu ceea ce a fost scris înainte în scrierile evreilor.

Imaginați-vă uimirea pe care o trăiau ucenicii în timp ce aveau în fața lor o persoană care împlinea rând pe rând tot ceea ce a fost scris cu sute, mii de ani înainte!

Nu este nici o religie de pe pământ care să poată măcar ajunge la numărul copleșitor de dovezi care există în favoarea Creștinismului:

  • Un număr voluminos de manuscrise antice
  • Datarea foarte timpurie a documentelor care au fost scrise în timpul martorilor oculari (unele la doar 15 ani după moartea lui Iisus Hristos)
  • Numărul mare de martori (9 autori în 27 de cărți din Noul Testament)
  • Dovezile arheologice care nici măcar una nu au contrazis spusele Noului Testament
  • Apostolii s-au lăsat martirizați în timp ce mărturiseau că L-au văzut pe Iisus acționând și că El a înviat din morți (nimeni nu și-ar da viața pentru un lucru care știu că este fals, ar fi fost imposibil ca ucenicii să inventeze o poveste și pe urmă să își dea viața pentru ea)

Creștinismul ridică ștacheta foarte sus în ce privește dovezile istorice. Odată ce toate dovezile sunt examinate, singura concluzie normală este că lucrurile consemnate în Noul Testament sunt fapte istorice.

De ce Creștinismul nu este doar o invenție a omului care nu a putut să-și explice fenomenele naturale (tunet, foc etc.)

Este adevărat că oamenii au început să își facă dumnezei feluriți, în funcție de mediul și timpul în care se aflau. Soarele a fost dintotdeauna esențial oamenilor, așa că oamenii au început să se închine zeității ce era în controlul soarelui. Oamenii aveau nevoie de recolte ca să supraviețuiască, așa că se închinau diferitelor zeități care le puteau aduce bunăstare în aceste recolte. Omul a văzut că fulgerul vine de undeva de sus, unde el nu poate să ajungă, și astfel a luat ființă zeul tunetului; și astfel de exemple pot continua.

Este atunci Dumnezeul creștinilor doar o altă zeitate inventată de oameni, pentru a umple anumite „goluri” de necunoștință?
Biblia ne spune că „La început, Dumnezeu a creat cerurile și pământul”, nu doar fulgerul și focul. Dumnezeu a creat și legile care guvernează Universul, nu doar Universul. Dumnezeu a creat moralitatea, arta, poezia, muzica și tot ce este frumos și bun în această lume.

Dumnezeu este creatorul și susținătorul vieții, este judecătorul tuturor oamenilor și Cel care în curând va face să dispară acest Univers cu tot ce este în el, și care va aduce în ființă un pământ nou și un cer nou. Dumnezeul creștin nu este un dumnezeu al „golurilor”, care reprezintă unul din fenomenele naturii, ci este Dumnezeul măreț și infinit care a creat totul, de la cel mai mic atom la cea mai mare stea.

De ce Creștinismul nu este doar un stil de viață care poate fi adoptat doar de către cei săraci și needucați

„Orice om educat va respinge aceste basme străvechi!” – este afirmația pe care foarte multe persoane o fac.

Înainte de toate, as dori să vedem care este alternativa la un Dumnezeu creator. Dacă acest Univers nu a fost creat de Dumnezeu, înseamnă că Universul este etern (nu a avut început) sau că s-a creat singur.

Dacă viața nu a fost creată de Dumnezeu, înseamnă că viața a luat ființă din nimic, și s-a creat pe sine, sau, așa cum susțin unii oameni de știință, a venit din Univers, pe un asteroid (nu glumesc, asta este o opinie științifică în zilele noastre!)

Sau poate că întâmplarea a făcut ca viața să ia ființă din materialele primare ale vieții. Ar fi mai probabil ca o maimuță să scrie Hamlet sau să compună Simfonia nr. 9, decât ca viața complexa pe care o știm noi să ia ființă în felul acesta.

Afirmația că doar cei săraci și needucați adoptă Creștinismul este falsă. De-a lungul istoriei au existat nenumărați creștini care fie au fost foarte bogați, fie făceau parte din clasa de oameni foarte educați. Să enunțăm creștini care au fost bogați nu este de folos, însă putem să numim doar câțiva oameni de știință care au crezut în Dumnezeu în timpul vieții lor.

William Turner (c.1508–1568): numit și „Tatăl botanicii engleze”

Blaise Pascal (1623–1662): bine-cunoscut fizician și matematician

Isaac Newton (1643-1727): om de știință prolific, a descoperit gravitația

Johannes Kepler (1571-1630): astronom prolific

Antoine Lavoisier (1743–1794): considerat părintele chimiei moderne

Alessandro Volta (1745–1827): fizician italian care a inventat prima baterie electrică

Charles Babbage (1791–1871): matematician, prima persoană care a creat ideea de calculator programabil

Asta nu dovedește că religia creștină este adevărată, ci doar dovedește că nu capacitățile intelectuale stau la baza respingerii creștinismului, ci alte motive, și întrebarea mea pentru tine care nu crezi este aceasta: Dacă nu intelectul este o piedică în calea credinței (în calea acestor minți strălucite nu a fost), de ce nu crezi adevărul care se află  în fața ochilor tăi?

Nu este uimitor că Sir Isaac Newton a descoperit legea gravitației, și asta l-a determinat să fie și mai sigur de existenta lui Dumnezeu, iar Stephen Hawking spune că deoarece există gravitație, nu este nevoie să credem în existența lui Dumnezeu?

Două persoane absolut strălucite privesc la aceleași date / informații și ajung la concluzii opuse. Dacă nu mintea lor a făcut aceasta diferență, atunci ce anume?

De ce Creștinismul nu este un set de reguli și ritualuri pe care trebuie să le împlinești pentru a ajunge în rai

Este tragic faptul că azi sunt atâția oameni care văd în Creștinism doar un set de reguli. Acești oameni au fost învățați greșit cu privire la mântuirea lor de către oameni care ar fi trebuit să știe mai bine!

Este adevărat că în Biblie sunt multe porunci date de Dumnezeu, însă aceste porunci nu sunt date pentru a ne mântui prin ele, ci ca să ne arate caracterul lui Dumnezeu, să ne ajute să trăim o viața frumoasă înaintea lui Dumnezeu, după ce am fost deja mântuiți.

Toate celelalte religii cer oamenilor ca ei să îndeplinească anumite lucruri pentru a ajunge în rai, Creștinismul este singurul care spune că nu putem face nimic să ajungem în rai.

Alte religii prezintă niște oameni buni care încearcă să mulțumească un Dumnezeu rău, Creștinismul este singura religie care prezintă un Dumnezeu bun care și-a dat viața pentru ca niște oameni păcătoși să fie salvați de la moarte.

De ce Creștinismul nu este doar una dintre căile prin care poți ajunge la Dumnezeu

Această părere este cea mai populară în zilele noastre, ești văzut bine dacă ești de acord cu toate religiile, nu superi pe nimeni și mergi înainte cu toată turma. Să spui însă ca religia creștină este doar una din căile spre Dumnezeu presupune să crezi că există mai multe cai.

Fiul lui Dumnezeu întrupat ne-a spus că El este singura cale spre Dumnezeu,

„Iisus i-a zis: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” Ioan 14.6

Așadar, Iisus Hristos, etichetat ca fiind fondatorul creștinismului, ne spune că această religie este una exclusivă, singurul adevăr.

Aș vrea să vedem pe scurt ce învață religiile majore ale lumii cu privire la mântuire:

Ateism

Exact, și ateismul este tot o religie, care se închină naturii ca fiind ultima realitate. Iți trebuie o credință mare să crezi că Universul s-a creat pe sine și că viața a evoluat din compuse chimice!

Ateismul învață că nu există decât viața aceasta, că toți suntem produsul „materiei fără minte” și a întâmplării, iar „mântuirea” în concepția ateistă este să mănânci și să bei, căci mâine vei muri…asta da filosofie de viață!

Hinduism

Mântuirea este atinsă atunci când se oprește ciclul reincarnării, atunci când o persoană scapă de toată karma rea din viața lui. Asta se face în 3 feluri:

  • Devoțiuni lipsite de egoism
  • Înțelegând natura Universului
  • Deprinderea de a-i mulțumi pe deplin pe zei

Budism

Pentru a ajunge în Nirvana (rai), trebuie să parcurgi o cale cu 8 pași, pași ce includ: înțelegerea universului, purtarea și vorbirea într-un mod potrivit și având intențiile corecte. Când o persoană împlinește toate aceste lucruri foarte bine, sufletul persoanei ajunge la dumnezeu.

Islam

În Islam poți fi mântuit dacă în ziua judecații, faptele tale bune sunt mai multe decât faptele tale rele. Singurul mod prin care poți știi sigur că ajungi în rai este dacă suferi martiraj în slujba lui Allah.

Iudaism

Iudaismul contemporan învață că evreii pot să fie mântuiți atâta timp cât trăiesc o viață de pocăință, dacă fac fapte bune și dacă au o viață de devoțiune față de Yahweh (Iehova / Dumnezeu).

Creștinism

În Creștinismul biblic mântuirea nu poate fi câștigată prin nici o acțiune sau faptă a oamenilor, deoarece toți oamenii sunt păcătoși și incapabili de a face fapte bune care să fie primite de Dumnezeu.

Mântuirea se primește doar prin pocăință de păcate și credință în Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, care a murit pe cruce pentru păcatele noastre.

„Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni.” Efeseni 2.8,9

De ce Creștinismul nu este doar un lucru bun de urmat și doar pentru cei care au „chemare” pentru așa ceva

Creștinismul nu este în primul rând un stil de viață, nu este un fel de accesoriu pe care cineva îl poate avea la viața lui, doar o altă preocupare. Să spui despre Creștinism că este doar pentru cei care au chemare este ca și cum ai spune că nu toți oamenii bolnavi au nevoie de tratament, ci doar cei care au inclinație spre a fi tratați!

Așa cum fiecare om bolnav are nevoie de tratament, așa fiecare om are nevoie de Persoana pe care Creștinismul o prezintă, Iisus Hristos. Fiecare dintre noi suntem bolnavi spiritual din cauza păcatelor noastre, și avem nevoie să fim vindecați de această boală.

Așadar, Creștinismul este un deget arătător spre Cel care singur poate să ne mântuiască, Domnul Iisus Hristos. În Sfânta Scriptură nu vedem ce anume trebuie să ne străduim noi să facem ca să fim mântuiți, ci ne arată ce a făcut Iisus ca să ne mântuiască, tocmai de aceea Creștinismul este pentru toți oamenii, deoarece „toți am păcătuit și suntem lipsiți de slava lui Dumnezeu.”

Ce este Creștinismul adevărat și de ce este singura cale către Dumnezeu

Poate că această afirmație sună arogant, și de multe ori noi creștinii suntem acuzați de acest lucru, „Adică vreți să spuneți că doar la voi este adevărul?” – ne întreabă foarte mulți oameni.

Să zicem că cineva se duce la doctor cu o boală gravă, și doctorul îi spune: „Singura ta șansă este să fi operat, din nefericire este un singur doctor care poate să facă această operație, va trebui să mergi la el.” Ce părere ați avea de persoana bolnavă dacă ar zice, „Domnule doctor, asta e prea de tot, e aroganță, cum adică doar asta e singura cale de scăpare?”

Nu ați spune că acel om și-a ieșit din minți și nu știe ce este bine pentru el? La fel este și cu mântuirea, ar fi arogant să spun ca Iisus este singura cale către Dumnezeu, dacă ar exista și alte cai, însă NU există alte căi!

Creștinismul este singura religie adevărată deoarece doar Creștinismul ne aduce la singurul care poate să ne mântuiască, adică la Fiul lui Dumnezeu.

Orice altă religie nu are nevoie pentru a supraviețui de învățătorul care a înființat acea religie, tot ce trebuie să faci este să urmezi învățăturile acelei persoane, persoana nu este așa importantă.

În Creștinism trebuie să urmezi o Persoană, pe lângă învățăturile acesteia. Creștinismul este o viață trăită pentru Iisus Hristos, în puterea pe care El ti-o dă, având o legătură strânsă cu această Persoana vie, care deși a fost răstignită, a înviat și acum trăiește în veci.

Biblia ne spune că „viața veșnică este să-L cunoști pe Dumnezeu și pe Iisus Hristos”, așadar nu este îndeajuns să urmezi spusele Sale, ci trebuie să intri într-o legătură reală cu El.

Iisus Hristos este Creștinismul

Domnul Iisus Hristos este motivul pentru care doar Creștinismul este singura religie adevărată care poate aduce mântuire.

Orice alt învățător religios, fie că e Confucius, Buda sau Mohamed, toți au avut un lucru în comun: toți erau oameni, și toți au murit. Unul singur a fost mai mult decât atât: Iisus Hristos a spus despre Sine că El este Dumnezeul creator întrupat.

Oamenii din acea vreme nu aveau în față un simplu învățător religios (ca în cazul celorlalți), ci pe Dumnezeul creator venit pe pământ în chip de om. Iisus S-a declarat pe Sine Dumnezeu când a spus cuvinte precum:

„Eu sunt lumina lumii”
„Eu sunt calea, adevărul și viața”
„Cine crede în Mine are viața eternă”
„Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl”
„Eu și Tatăl una suntem”

Un alt aspect este acela că Omul Iisus nu a avut păcate – „El nu a avut păcat, și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug”, Pilat a spus, „Omul acesta nu a făcut nici un rău”, și când Iisus a întrebat pe farisei „Care dintre voi mă poate dovedi că am păcat?”, ei nu au putut răspunde nimic.

Iarăși, deși Iisus a murit răstignit pe o cruce, totuși El a înviat a 3-a zi, în trup. Asta au mărturisit toți cei care L-au văzut, care au consemnat aceste lucruri și care și-au dat viața pentru acest adevăr.

Mulți învățători religioși au oferit învățături oamenilor, unii au arătat care este calea oamenilor către Dumnezeu, însă nici un învățător nu a promis viața eternă celor care îl urmează, nici un învățător nu a spus că el își dă viața pentru adepții săi, și nici un învățător nu a murit în locul celor care îl urmează.

Biblia mărturisește că Iisus Hristos a murit pe cruce, purtând păcatele lumii întregi. El nu a murit din motive politice sau religioase, ci a murit pentru că Dumnezeu a luat pedeapsa pe care o meritam noi (adică moartea) și a pus-o asupra Lui, și astfel a murit în locul nostru, plătind în mod complet și pentru totdeauna ce trebuia să plătim noi din cauza păcatelor noastre.

Poate că ești interesat de mântuirea sufletului tău, sau poate că ești doar un batjocoritor al lucrurilor sfinte, sau poate pur și simplu nu iți pasă…oricine ai fi, Iisus Hristos este interesat de mântuirea ta, te iartă și te primește chiar dacă ești un batjocoritor, puterea morții și a învierii sale acoperă orice păcat, orice necredință, orice nepăsare, doar vino la El.

“Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mântuiţi” Isaia 45.22

http://www.vesnicia.ro/ce-este-crestinismul-singura-religie-adevarata/

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/ce-este-crestinismul-si-de-ce-este-singura-religie-adevarata/

Macedonia în 2018 – Foaie de informare

Misionari / January 2, 2019 / Leave a Comment 

Dragi prieteni,

Dorim să mulțumim  lui Dumnezeu și fiecăruia dintre voi pentru credincioșia  în rugăciune  și dărnicie din anul 2018. Dorim în câteva rânduri  să prezentăm un rezumat al anului și câteva din lucrările cheie pe care Dumnezeu le-a făcut pe parcursul acestui an.

Cu drag, Nicușor, Debora si Levi

Care este Dumnezeul cu care am plecat la drum în 2019?

Din viața de zi cu zi / January 2, 2019

„Unde este Dumnezeu, o pânză de painjen este că un zid; unde nu este Dumnezeu, un zid este că o pânză de păianjen!”

Prin grația lui Dumnezeu, începem un an nou, o altă filă din istoria vieții noastre de zi cu zi. În anul precedent poate am experimentat înfrângeri, dar cu siguranță și victorii. Ar fi bine să păstrăm amintirile cu ceea ce am experimentat împreună cu Dumnezeu. Tristețea noastră este însă că lumea în care trăim nu s-a schimbat. Din nefericire ea rămâne precum o junglă unde urletele vrăjmașe sunt tot mai amplificate. Se tem copiii, se tem părinții și se tem cei încărunțiți de zile. Ne temem toți, și suntem înclinați să căutăm zilnic un loc unde să ne ascundem. Îmi amintesc cum prin anii `80 eram vizitați în țara de studenți de culoare. Nu știu de ce aveam impresia că ei toți vin din junglele africane și că nu au noțiunea fricii. Ne vizitase și prietenul nostru Newton. Era un bărbat puternic, plăcut la vedere chiar dacă era așa de închis la culoare că noaptea trebuia să umble cu lanternă la el pentru a evita că alții să dea peste el pe stradă. Împreună cu el am vizitat o familie de prieteni (familia Lupaș). În casa lor aveau un pui de pisică frumușel de mama focului. Cum l-a zărit pe Newton a pornit încetișor spre el. Newton a scos niște țipete și din câteva mișcări a fost în vârful patului din încăperea respectivă. Pisicul l-a urmat urcându-se în pat și el. Newton a plonjat jos din pat precum o parașuta. Au urmat râsete din partea noastră, dar nu și din partea lui Newton. Nu am înțeles niciodată de unde o asemenea frică într-un uriaș precum Newton care venea din Africa unde animalele mișună peste tot. Mereu căutăm un loc în care să nu mai dăm peste acest dușman: „frica”.

Ne este frică că ne îmbolnăvim, că ne pierdem serviciu, că ne părăsesc copiii, că ne mor părinții, că nu vom avea ce mânca etc. Împăratul David caută și el mereu locuri unde să stea ascuns până trec furiile vrășmașului. Toate păreau zadarnice în afară de locul unde Dumnezeu îl proteja: David descoperă ceea ce noi ar trebui să luăm serios în socoteală în fiecare zi:

Doamne, Tu ești stânca mea, cetățuia mea, izbăvitorul meu! Dumnezeule, Tu ești stânca mea în care mă ascund, scutul meu, tăria care mă scapă şi întăritura mea! (Psalmi 18:2)

Îmi place întâmplarea unui creștin pe nume Frederick Nolan, ce fugea de dușmanii săi care îl urmăreau, într-o perioadă de persecuție în nordul Africii. Urmărit pe deal și printr-o vale, la capătul puterilor și fără să găsească o ascunzătoare, Nolan a căzut într-o peșteră și a rămas acolo așteptându-i pe cei care-l urmăreau. Își aștepta moartea. Nolan a văzut cum un păianjen a început să-și țese o pânză chiar la intrarea în peșteră. În câteva minute o pânză acoperea în întregime intrarea în peșteră. Dușmanii au ajuns și ei la acea peșteră, dar văzând pânză care acoperă intrarea au presupus că Nolan nu putea să se fi ascuns acolo fără să distrugă pânză de păianjen și au plecat mai departe. Văzându-se scăpat, Nolan a exclamat:

 „Unde este Dumnezeu, o pânză de păianjen este ca un zid. Unde nu este Dumnezeu, un zid este că o pânză de păianjen!”

Doamne cât adevăr! Întrebarea pentru fiecare din noi este: Care este Dumnezeul cu care am plecat la drum în 2019?

Vom face din El scutul nostru și cetățuia noastră de scăpare precum David, omul care a experimentat relația zilnică cu Dumnezeu. (Psalmul 63: 1-8)

El este singura noastră șansă de supraviețuire. Cu un asemenea Dumnezeu trecem victorioși chiar și când ajungem în „valea umbrei morților”. El merită mărturia noastră pentru fiecare om pe care-l vom întâlni în anul 2019.

Vă doresc un an binecuvântat lângă Dumnezeu!

Cu toată dragostea,

Rev. Ilie U. Tomuța

utu-creion2

Rev. Ilie U. Tomuța

DIRECTOR GENESIS MISSION

EVALUAREA CARE CONTEAZĂ CU ADEVĂRAT

 JANUARY 2019   ADMIN

Este din nou final de an și momentul bilanțului. Privim în urmă la urma pașilor în valea acestui an și încercăm să identificăm pe unde au mers pașii noștri, cât de drept ne-a fost traseul sau, dimpotrivă- câte ocolișuri sau scurtături am făcut. Urmează să tragem linie și să cântărim a fost mult sau puțin rodul cu care ne lăudăm? Avem satisfacția să raportăm un an mai bun decât anul anterior? Am fost mai credincioși în 2018 decât în 2017? În lupta pentru sfințire, aratăm oare mai mult cu Cristos sau cu vechiul Adam? Cum stăm cu virtuțile care compun roada Duhului, șamd?
Acestea sunt întrebări de evaluare, serioase, pe care ar trebui să și le pună orice creștin  nu numai în preajma Anului Nou, ci la sfârșitul fiecărei zile, fiecărei săptămâni, fiecărei luni în parte. Și nu sunt singurele. Ele fac parte dintr-un efort necesar, catartic al fiecărui credincios în urmărirea cu ardoare a țelului de a fi tot mai plăcut stăpânului Său și mai asemănător cu Domnul său.
Numai, că indiferent cât de serioasă ar fi evaluarea personală- sunt totdeauna lucruri care ne scapă. Există mereu un element de subiectivitate care afectează vrem, nu vrem- rezultatul. Așa că, ce este de făcut? Să nu ne mai evaluăm deloc? „Pe voi înșivă , cercați-vă dacă sunteți în credință…” le scria Pavel corintenilor în finalul celei de a doua scrisori canonice către biserica lor. Dar în alt pasaj adresat tot lor, la începutul primei sale epistole (scriindu-le într-un context marcat de subiectivitate și preferințe firești ale unor credincioși imaturi spiritual, care nu se sfiau să sfâșie unitatea trupului), Pavel își afirmă bine chemarea și responsabilitatea care rezultă din ea. Chemarea este impresionantă:„slujitori ai lui Cristos”și „ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu”, un fel de manageri spirituali administrând tainele divine revelate oamenilor (1 Cor 4:1). Un asemenea statut implică responsabilitatea de a fi credincios: „Încolo ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredințat lui” (v.2). Este clar că încredințarea este dată de Dumnezeu și evaluarea o face tot El.
Deaceea, Pavel nu este interesat nici de evaluarea oamenilor, nici de propria evaluare pentru că, în final, acestea sunt de mai mică importanță. Ceea ce contează cu adevărat, este evaluarea lui Dumnezeu: „Cel  ce mă judecă este Domnul” (v.4b) Dominat de această realizare, Pavel s-a străduit permanent să păstreze un gând curat înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor. „Fiindcă cunoaștem frica (teroarea, lit.) Domnului, pe oameni căutăm să îi încredințăm” spune Pavel, după ce în versetul anterior se referă la judecata de la scaunul de judecată a lui Cristos (2 Cor 5:10). Da, Pavel a trăit mereu cu conștientizarea evaluării sale de către dreptul Judecător și la fel ar trebui și noi. Într-o societate care se eschivează de la gândul judecății finale, noi ar trebui să fim primii care să aducem lumii aminte mereu despre ea, motivând semenii să caute refugiu în Cristos și în salvarea Lui. Cum să o facem însă?
Putem începe printr-o certare și judecată de sine intransigentă pe care să ne-o facem des, periodic, oridecâteori este nevoie. Nu trebui să așteptăm sfârșitul anului – ea poate fi la sfârșitul fiecărei zile, al fiecărei săptămâni. Putem însă cere ca David, ca Domnul să ne cerceteze El bine și să ne pună pe calea veșniciei (Ps.139:23,24). Putem să decidem să trăim fiecare zi ca și când ar fi ultima din viața noastră, ca și când în fiecare zi putem da ochii cu Creatorul, Stăpânul și Judecătorul. Am putea să adoptăm această rezoluție la început de an și să o înoim în fiecare zi. În acest mod, vom trăi mai responsabili și la sfârșitul lui 2019 vom avea mai puține regrete, dacă nu ne-am dus noi la Domnul sau nu a venit El la noi. Căci și într-un caz și în altul, urmează judecata care contează.Fie ca ea să ne găsească fără prihană, fără vină și în pace. La mulți ani cu Domnul!
Marius Birgean