ÎN CE MĂSURĂ PREDICA DE PE MUNTE EXPRIMĂ EVANGHELIA LUI ISUS ŞI ÎN CE LIMITE ESTE UN MESAJ PENTRU CEI CARE AU ACCEPTAT EVANGHELIA

download

CUPRINS :

 1). INTRODUCERE

 2). EVANGHELIA LUI ISUS

 – Poarta cea strâmtă

 – Iubirea vrăşmaşilor.

 – Problema fericirii.

 – Atitudinea inimii.

 – Rugăciunea

 – Prorocii mincinoşi

 – Rolul creştinului în lume

 – Problema suferinţei.

3). MESAJUL PENTRU CREDINCIOŞI

4). ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

5). APLICAŢII

6) BIBLIOGRAFIE

1). INTRODUCERE

Caracterul Evangheliilor[1]. Dincolo de vizibila lor deosebire în tratarea sau alcătuire detaliilor, cele patru Evanghelii sunt satisfăcute de o extraordinară parte a unui întreg. Din această cauză, nu puţini au fost aceia care au experimentat o combinare în esenţă celor patru biografii ale Domnului Isus,   într-un fel de „Armonie a Evangheliilor”, mai scurtă ca lungime şi cu episoade vieţii Domnului Isus aranjate într-o cronologie definitivă. În ciuda strădaniilor, acea „unică” biografie s-a încăpăţânat să nu se arate. Singurul lucru realizat a fost acela de a   înregistra că cele patru Evanghelii sânt originale prin felul în care se verifică una pe alta. Cifra „4″ este deosebită şi ca valoare. În limba originală în care au fost consemnate   cărţile Bibliei, literele aveau şi tâlc al cifrelor. Din această raţiune există o identitate numerică a cuvintelor. De exemplu, cifra „3″ şi cifra „7″ sunt ilustrative pentru persoana dumnezeirii şi pentru noţiunea de perfecţiune. Cifra   „4″ este în mod deosebit sugestivă pentru fiinţă umană ca şi făptură terestră, iar cifra 6 îl înfăţişa pe om ca şi păcătos Evenghelia după MATEI : Titlul: În originalul grec, Evanghelia poartă titlul: „Kata Mataion” – „după Matei”. Autorul: Practica convertirii lui Matei ne este scrisă de el însuşi (Mat. 9:9-17).   Numele lui cel vechi, „Levi, fiul lui Alfeu” (Marcu 2:14), este înlocuit cu „Matei” care explicat înseamnă „darul lui Dumnezeu”. Matei a fost vameş, un colector de impozite. Conţinutul cărţii: Nici una dintre cele 4 Evanghelii nu este o biografie în aspectul actual al cuvântului. De fapt, apostolul Ioan îşi exprimă reticenţa că o astfel de   biografie ar fi o probabilitate de a fi întocmită vreodată:   „Mai sunt multe alte lucruri, pe care le-a făcut Isus, care, dacă s-ar fi înregistrat cu de-amănuntul, cred că nici chiar în lumea aceasta n-ar fi putut încăpea învăţătură care s-ar fi scris” (Ioan 21:25). Matei îl înfăţişa pe Domnul Isus drept Rege Mesianic promis de Dumnezeu Israelului (Mat. 1:23; 2:2, 6; 3:17; ………….27-37). Cuvinte cheie şi teme caracteristice: Numirea „Împărăţia cerurilor” există de 28 de ori în textul Evangheliei lui Matei şi niciodată în celelalte redactări ale Noului Testament. Evanghelistul foloseşte 130 de menţiuni din cărţile Vechiului Testament pentru a le dovedi evreilor că Isus Cristos este Mesia. Expresia: „ca să se împlinească ceea ce fusese vestit prin prooroci” este folosită de 9 ori de Matei şi nici ea nu mai există în redactare vreuneia dintre celelalte Evanghelii. Evanghelia lui Matei este singura în care este citat cuvântul: „Biserică” (16:18; 18:17). Termenul grecesc utilizat – eclesia – înseamnă „adunarea celor chemaţi afară cu un scop„, „mulţimea celor puşi de o parte„. În Vechiul Testament, Israel fusese   „poporul ales al lui Dumnezeu”. Ioan Botezătorul [2] a fost primul care a utilizat expresia Împărăţia cerurilor (Matei 3:2). El şi-a început scriere cu afirmaţia îndrăzneaţă: „Pocăiţi-vă, pentru că împărăţia cerurilor este aproape”. Când Domnul Isus Hristos şi-a început lucrarea, în mod similar a folosit acelaşi tip de vestire foarte incisiv (Matei 4:17). Nici Ioan şi nici Domnul Isus nu au încercat să lămurească înţelesul termenului. Ei au înţeles termenul ca fiind ansamblu tuturor profeţiilor din Vechiul Testament cu privire la venirea împăratului din ceruri, care a venit pentru a instala Împărăţia cu model ceresc, pe acest pământ. Venirea împărăţiei nu fusese amânată, pentru că Dumnezeu încă mai dorea să ducă la bun sfârşit scopul Său terestru conform planului Său – „Totuşi, Eu am uns pe Împăratul Meu, pe Sion, muntele Meu cel Sfânt” (Psalmul 2:6). Dumnezeu are de-a face cu făptura din perioada în care în mijlocul atenţiei, Împărăţiei cerurilor a intervenit respingerea şi crucificarea Regelui Regilor. El duce la bun sfârşit şi astăzi un scop ceresc „să ducă pe mulţi fii la slavă” (Evrei 2:10). Numele bisericii nu este sinonim cu împărăţia cerurilor, cu toate că biserica face parte din împărăţia cerurilor (Matei 13). Expresia împărăţia lui Dumnezeu nu este sinonimă cu împărăţia cerurilor. Împărăţia lui Dumnezeu este un termen mai larg care cuprinde toată creaţia lui Dumnezeu, inclusiv îngerii Se va observa că termenul împărăţia cerurilor este un timp progresiv în Evanghelia lui Matei. El a preluat taina din zilele respingerii Regelui, dar Regele a devenit un semănător în lume (Matei 13). Împărăţia va fi întemeiată pe acest pământ la întoarcere Regelui (Matei 24-25). Predica de pe Munte se găseşte în Evanghelia după Matei capitolele 5 – 7. Evanghelia a fost scrisă pentru poporul evreu dar şi pentru neamuri, probabil din Antiohia, [3] probabil în timpul persecuţiei lui Nero din anii 54-68. Matei când şi-a redactat Evanghelia s-a inspirat din sursa Q. Confruntaţi cu învăţăturile Domnului Isus, tradiţia şi tiparele religioase ale evreilor erau aşa de deformate încât nu l-au recunoscut pe Mesia.[4] Predica de pe Munte a fost rostită după botez şi momentul ispitirii şi constituie o mini vanghelie. Dorim să definim sintagma „ Evanghelia lui Isus”, şi a relaţiei Ei cu Predica de pe Munte. De asemenea vrem să apreciem relevanţa acestui discurs pentru auditorul iniţial cât şi pentru cel contemporan, specificând că avem în vedere relaţia dintre Predica de pe Munte şi cei care au dreptul să-i spună lui Dumnezeu : TATĂ. Predica de pe Munte ar trebuii să fie scopul pentru ucenici şi pentru noi,să tindem spre desăvârşire. Mat 5:48. ”Voi fiţi, deci, desãvârşiţi, dupã cum şi Tatãl vostru cel ceresc este desãvârşit”.

 

Interpretarea Predicii de pe Munte[5].

 a. Biserica Catolică – la nivelul celor care o conduc şi la nivelul persoanelor obişnuite

 b.Luther – a spus că sunt cerinţe imposibile şi ne conduc la pocăinţă.

 c. Istoria anabaptistă, – etica este văzută ca şi posibilă, e o interpretare literară

 d. Liberalii o folosesc ca şi paradigmă pentru Evanghelia Socială

 e. Karl Marx, a perceput-o ca şi pe o etică concretă, dar nu în sens religios

 f.Existenţialiştii, o văd ca o provocare de a lua decizii

 g.Dispensaţionaliştii, fac disctinţie între Împărăţia lui Dumnezeu şi Biserică. Împărăţia lui Dumnezeu nu se aplică astăzi.

2). EVANGHELIA LUI ISUS

 În literatura clasică Evanghelia înseamnă răsplată sau aducerea unei veşti bune.[6]   În contextul religios de atunci şi nu numai, Evanghelia înseamnă faptul că vestea bună Dumnezeu a împlinit promisiunile Sale către Israel, în Persoana Domnului Isus şi calea mântuirii a fost deschisă către toţi oamenii.[7] Matei 4:17  De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască, şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.” Evanghelia propovăduită de Isus a fost chemarea de al urma pe El şi chemarea de a face ucenici[8]. Mai târziu după Moartea şi Învierea Domnului Isus Hristos, când creştinii au înţeles şi vestit Evanghelia Mesajul a devenit mult mai clar.[9] Se poate afirma că „Evenimentul Hristos” este el însuşi Evanghelia[10]. Ea ca şi conţinut înseamnă Naşterea Domnului Isus, viaţa Lui, învăţăturile Sale, Moartea pe Cruce, Învierea, Înălţarea la cer, şi stare pe care o ocupă în prezent la dreapta Tatălui, o poziţie de autoritate şi putere. Apostolul Pavel prinde bine acest lucru adică CRUCEA în (1 Corinteni 15: 3-5). Dacă împărţim în mod artificial lucrarea Domnului Isus în fapte şi învăţături, Predica de Munte aparţine celui de al doilea element. Sub acest aspect Evanghelia după Matei poate fi împărţită în 5 discursuri :   etic, misiologic, kerigmatic, eclesial şi escatologic. Predica de Munte din capitolele 5–7, reprezintă discursul etic, ETICA ÎMPĂRĂŢIEI, sau Legea Nouă.[11] Predica de Munte ne arată cum trebuie să fie aceea care fac parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Isus arată adevărata dreptate şi sfinţenie, comparând-o cu cea a cărturarilor şi a fariseilor timpului Său.[12] El împinge Legea lui Moise în profunzime în sfera motivaţiilor umane. Punctul culminant al Evangheliei rămâne totuşi CRUCEA. Încercând să identificăm în Predica de pe Munte elemente care exprimă Evanghelia lui Isus Hristos găsim câteva aspecte . Identificând elemente din Predica de pe Munte care exprimă Evanghelia lui Isus, a constata că ele sunt:

 a) . Mesaje de avertizare pentru ucenici.

 b) . Termenii relaţiei cu Dumnezeu pe verticală

 c). Implicaţiile pe orizontală în relaţia cu semenii.

Poarta cea strâmtă

Dumnezeu este acela care a stabilit termenii mântuirii. Acest lucru înseamnă Har, Persoana Lui, Naşterea Sa , viaţa Lui, învăţăturile Sale, Moartea şi Învierea, Înălţarea la cer şi Poziţia pe care o ocupă la dreapta Tatălui de autoritate şi putere. Raportat la om aceste lucruri însemnă recunoaşterea Sa ca Mântuitor, pocăinţa, Naşterea din Nou, intrarea pe uşă şi a merge pe cale, care implică şi procesul de sfinţire în viaţa credinciosului şi a bisericii. În afara acestui perimetru al mântuirii, omul nu poate fi salvat din faţa Mâniei lui Dumnezeu. Hristos afirmă ulterior despre sine   : Ioan 14:6  Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. El îşi avertizează ucenicii de faptul că poarta şi cale sunt înguste, majoritatea nu le găsesc, nici măcar nu le caută. Şi numărul celor care intră pe ea este mic. Matei 7:13  Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi Sunt cei ce intră pe ea. 14  Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini Sunt cei ce o află. Intrarea pe uşă şi mergerea pe cale se face conform lui (Matei 7:7), cerând, căutând, şi a bate , recunoscând astfel sărăcia în duh, în faţa lui Dumnezeu.[13] Umblarea pe cale se face lăsând Duhul Sfânt să dăltuiască în noi Chipul lui Dumnezeu „ Iamgo Dey” folosind regula de aur din (Matei 7: 12).

Iubirea vrăşmaşilor.

 În primul rând Dumnezeu a fost acela care ne-a iubit conform cu Ioan 3:16  Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică. Isus Hristos având aceeaşi substanţă, esenţă ca şi Dumnezeu în conceptul Sfintei Treimi[14], El nea iubit la rândul Său cu o dragoste aşa de mare încât şi-a dat viaţa pentru noi ca Jertfă pentru păcat. (1 Ioan 2:2) sau 1 Ioan 4:10  Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.   Să nu uităm faptul că omul este într-o stare de răzvrătire faţă de Dumnezeu „ depravare totală” Romani 11:32  Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi. Isus Hristos abrogă Legea Talionului din Vechiul Testament : Exod :21:23  Dar dacă se întâmplă o nenorocire, vei da viaţă pentru viaţă, 24  ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior, 25  arsură pentru arsură, rană pentru rană, vânătaie pentru vânătaie, cu cea din Matei 5:43  Aţi auzit că s-a zis: „Să iubeşti pe aproapele tău, şi să urăşti pe vrăjmaşul tău.” 44  Dar Eu vă spun: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, şi doreşte ca să fim desăvârşiţi. (Mat 5: 48) Contradicţia dintre oamenii care îl urmează pe Isus şi lume este evidentă. Acesta este preşul preoţiei, [15] să iubeşti şi să fii urât. Pentru cei ce plâng, mângâierea lui Dumnezeu îi scoate din competiţia afirmării de sine, fiind tăiate rădăcinile fireşti[16]. Doar aşa poţi să iubeşti. Exemplul lui Hristos este o raţiune suficientă pentru al urma.

Problema fericirii. Mat.5:1-12 Fericit însemnă o stare binecuvântată, a fi credincios în ochii Domnului, a fi mulţumitor,   curat în inimă, sfânt în prezenţa Lui. Fericit mai înseamnă norocos, sau o stare de beatitudine Există trei paşi în opt părţi: binecuvântări, calităţi, rezultate. Cheia este oferită lui Dumnezeu. El ne binecuvântează înainte ca pe ucenici.

Binecuvântări                         calităţi                         rezultate

 

Ferice, ver 3                    cei săraci în duh                   este Împărăţia Cerurilor

Ferice. ver.4                   cei care plâng                       vor fi mângăiaţi

Ferice, ver 5                   cei blânzi                             vor moşteni pământul

Ferice, ver 6                   cei flămânzi şi însetaţi

                                        după neprihănire                   vor fi săturaţi

Ferice, ver 7                   cei milostivi                         vor avea parte de milă

Ferice, ver 8                    cei cu inimă curată               vor vedea pe Dumnezeu

Ferice, ver9                     cei împăciuitori          vor fi chemaţi fii lui                 Dumnezeu                                                                       Dumnezeu

Ferice, ver 10                  cei prigoniţi                           este Împărăţia Cerurilor

Ferice, ver 11-12 prigoană                                            vor primi răsplată

Domnul Isus prezintă fericirea din perspectiva eternităţii. Matei 5:8  Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu! Inima în uzajul Sfintei Scripturi, este centrul de comandă a fiinţei noastre. Rugăciunea şi postul din Matei cap 6. vorbeşte despre o inimă curată şi o inimă murdară. Blestemul unei inimi murdare este şi are o singură raţiune, care este profitul, şi risipeşte cele mai sfinte lucruri. O inimă curată, păzeşte inima, este izvorul vieţii, e eliberată de păcat. Ea recunoaşte păcatul, evită lucrurile care o pângăresc, şi veghează.   Fericirile ne prezintă portretul cetăţeanului Împărăţiei lui Dumnezeu în prezent şi viitor. Fericirile vizează relaţia noastră cu Dumnezeu, semenii, şi cu noi înşine. Matei 16:26  Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau, ce ar da un om în schimb pentru sufletul său? Fiecare fericire o verifică pe cea anterioară, prima şi ultima închide cercul. Predica de pe Munte este portretul cetăţeanului din Împărăţia lui Dumnezeu. Fericirile din Evanghelia după Matei capitolul 5 nu pot fi luate decât ca şi un întreg. Ele descriu cum trebuie să fim noi ca şi urmaşi a lui Hristos[17]. Fericirile definesc Imago Dey în om.[18] Acestea se regăsesc în Roda Duhului Sfânt din (Galateni 5: 22).

Atitudinea inimii.

Trăim într-o societate materialistă[19]. Cele două poluri dintre bogaţi şi săraci sunt o permanenţă în istorie, clasa de mijloc fiind ceva sporadic. Şi creştinii pot să cadă uşor în capcana luptei pentru îmbogăţire, dar nu le poţi împăca pe ambele. Luca 16:13  Nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt sau va ţine numai la unul şi va nesocoti pe celalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.” De asemenea nici îngrijorările nu sunt departe de viaţa noastră şi există o teamă tacită pentru viitor deşi Isus ne spune în Matei 6:34  Nu vă îngrijoraţi, deci, de ziua de mâine; căci ziua de mâine se va îngrijora de ea însăşi. Ajunge zilei necazul ei. Datorită efectelor rele pe care îngrijorările le au asupra noastră, Isus Hristos care cunoaşte inima omului promite faptul că Dumnezeu se îngrijeşte de nevoile noastre. Matei 6:26  Uitaţi-vă la păsările cerului: ele nici nu semenă, nici nu seceră, şi nici nu strâng nimic în grînare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu Sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele? Credincioşii care îngrijorează lasă ca planurile lor materialiste să interfereze relaţia lor cu Dumnezeu şi chiar să o deterioreze[20]. În mod categoric inima omului va fi împărţită. (Matei 6:24). Banul şi puterea corupe. Ocupându-ne mai mult de cât se cuvine de partea materială, relaţia noastră cu Dumnezeu va avea de suferit. Textul pare să fie şi o aplicaţie la fericirile a treia şi a patra legate de timpul viitor[21]. Matei 5:3  Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor! 4  Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângîiaţi! Va exista tot timpul în inima omului o tensiune şi o luptă între atracţia bogăţiilor materiale şi universul spiritual al lui Dumnezeu. Creştinul şi Biserica va fi supus mereu acestei presiuni. Hristos face o afirmaţie clară asupra faptului că pentru a rezista acestei tensiuni trebuie să privim mereu la Dumnezeu şi la promisiunile Sale. Matei 6:33  Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra.

Rugăciunea

 În vechime la popoarele păgâne rugăciunea era o modalitate de a îndupleca zeii. Felul rugăciuni, ritualurile, erau însoţite de tot felul de jertfe, ajungându-se până la sacrificiile umane. Evreii s-au contaminat de aceste influenţe   şi le practicau. Un alt element menţionat de Domnul Isus cu privire la rugăciune este cel legat de cuvintele folosite. Şi atunci şi acum, erau anumite religii care considerau că rugăciunea este un exerciţiu spiritual purtător de energii magice. Incantaţiile, rugăciunile cântate, cuvinte repetate la nesfârşit erau practici destul de obişnuite atunci. O învăţătură greşită va genera practici greşite. O inimă nepotrivită, plină de păcat   nu va fi primită. Dumnezeu le respinge pe ambele. Aşa se face că pe timpul Domnului Isus Hristos, cărturarii şi fariseii făceau rugăciuni lungi şi pompoase în sinagogi, la colţurile uliţelor pentru a fi văzuţi de oameni. Matei 6:5  Când vă rugaţi, să nu fiţi ca făţarnicii, cărora le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile uliţelor, ca să fie văzuţi de oameni. Adevărat vă spun, că şi-au luat răsplata. Isus Hristos vine şi corectează acest fel de a se ruga şi îi învaţă rugăciunea Tatăl Nostru, rearanjând priorităţile. ( Mat. 6: 9:15). Ucenicii lui Isus şi-a dat seama de faptul că nu ştiu să se roage şi au cerut acest lucru. În rugăciunea Tatăl Nostru avem două segmente principale, primul este de ordin spiritual legat de Dumnezeu şi Împărăţia Sa, al doilea se referă şi la aspectul material. În rugăciune nu se inversează priorităţile. De asemenea rugăciunea şi stăruinţa este încurajată în (Matei 7:7), în ideea unui Dumnezeu Bun care ascultă cererile oamenilor. Rugăciunea este o vorbire intimă cu Dumnezeu, şi nu se caută aprecierea oamenilor (în odăiţa ta : Mat. 6:6)[22]. Este necesară şi rugăciunea corporativă în biserică sau când doi sau trei se învoiesc să ceară un lucru de la Domnul. În rugăciune recunoaştem faptul că aparţinem lui Dumnezeu, depindem de El şi îi dăm socoteală[23]. Trebuie să ne ferim când ne rugăm de a manipula pe Dumnezeu, ducând totuşi cererile noastre înaintea Lui, într-o atitudine de smerenie[24]. Dumnezeu este Omniştient, dar aşteaptă rugăciunile noastre. Va predomina rugăciune de laudă şi mulţumire, apoi ne rugăm pentru cererile noastre, şi rugăciunea de mijlocire. Rugăciunea de mijlocire are un tipar în Vechiul Testament, când o dată pe an Marele Preot, intra în Sfânta Sfintelor, şi înainte de a se ruga şi a aduce jertfă pentru popor, le făcea prima dată pentru el însuşi. Tradiţia spune că era legat de picioare cu o funie, şi dacă jertfa şi rugăciunea pentru popor nu erau primite să poată să fie tras afară. A te ruga doar ca să te vadă alte persoane este o dovadă clară că de fapt nu te adresezi lui Dumnezeu. Rugăciunea poate fi adresată lui Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi lui Dumnezeu Duhul Sfânt. Ea trebuie să fie făcută în mod personal, pentru că ne adresăm unei Persoane. Rugăciunea trebuie să fie simplă, specifică şi la obiect. De asemenea trebuie făcută cu credinţă şi speranţă. Rugăciunea nu este condiţionată, noi ne rugăm, dar Dumnezeu decide, prin Da sau Nu. Roagă-te crezi şi aşteaptă. Biblia ne învaţă cum să ne rugăm sau cum să nu ne rugăm, (ex. Pilda vameşului şi a fariseului din Luca 18). Există o problemă şi o urgenţă a iertării. Rugăciunea nu trebuie să devină o „mantră creştină”, sau să ne rugăm lui Dumnezeu doar când suntem în necaz. Invocarea Numelui lui Dumnezeu înseamnă mai mult decât ne închipuim noi. Dumnezeu este Creatorul infinit, iar noi suntem fiinţe create cu nevoi materiale şi spirituale. Este nevoie de o părtăşie între divin şi uman, dar nu o intimitate greşită, sau prost înţeleasă, şi un Dumnezeu departe, inaccesibil. Este nevoie de o stare de echilibrul spiritual. Rugăciunea înseamnă comunicarea între om şi fiinţa divină:   Avem nevoie de o sursa care suntem noi, de o cale de comunicare şi un destinatar.   Dacă un element din cele trei este absent, comunicarea nu se produce. Termenii de comunicare sunt hotărâţi de Dumnezeu. Când omul schimbă termenii comunicarea se întrerupe. A   vorbi cu Dumnezeu în rugăciune este un mare privilegiu.

 Prorocii mincinoşi

Mai ales în perioada Vechiului Testament, prorocii mincinoşi erau o majoritate şi proroceau pe placul împăratului şi a poporului[25]. Prorocii Domnului erau puţini, spuneau adevărul şi erau persecutaţi. Avem cazul lui Ieremia care a rămas singurul proroc al Donului din perioada respectivă. Ieremia 5:13  Proroocii Sunt vânt, şi nu Dumnezeu vorbeşte în ei. Aşa să li se facă şi lor!” Se pare că totuşi şi prorocul Mica a fost contemporan cu Ieremia.   Atunci când poporul părăsea Legea dată de Moise, prorocul era ultimul avertisment dat de Dumnezeu înainte de pedeapsă Când omul a căzut în păcat relaţia omului cu Dumnezeu s-a rupt (Gen 3:17). El a devenit mort faţă de Dumnezeu dar nu şi-a putut nega statutul de fiinţă creată. Aşa se face că de-a lungul istoriei avem în permanenţă o închinare falsă, paralel cu o închinare adevărată. Închinarea falsă a însemnat închinare omului la zeităţi păgâne, idoli, puteri impersonale care însemna temple, altare, jertfe, preoţi, ceremonii religioase, sărbători. Închinarea adevărată presupune închinarea în faţa unui Dumnezeu adevărat. Poporul evreu aducea jertfa la Cort, sau la Templu în baza Legământului făcut cu Dumnezeu la muntele Sinai, unde se desfăşura o ceremonie religioasă în care preotul ca mediator între om şi Dumnezeu sacrifica animalul aducea jertfa şi se făcea transferul de păcate iar evreul era iertat. Isus Hristos în Matei (7:15-20), le spune ucenicilor că fenomenul va continua, fapt adeverit ulterior în creştinism şi le spune să se ferească de ei. Galateni 1:8  Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!   Falsul nu poate fi acoperit cu blană de oaie. Fapte 20:29  Ştiu bine că, după plecarea mea, se vor vârî între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; Isus Hristos spune faptul că după roadă îi veţi recunoaşte. Dacă cineva are un caracter necreştin, acesta se va dovedi în conduita sa.[26] Poţi să faci afirmaţia faptului că ai intrat pe poartă, dar faci dovada mergând pe cale.[27] Conduita creştinului se verifică în caracterul şi conduita creştină, adică prin roadele Duhului Sfânt.[28] Isus Hristos le arată cum trebuie să fie un caracter creştin, explicând că aceste învăţături trebuie aplicate în viaţă, împinse la nivelul motivaţiilor, în adâncul inimii.

 Rolul creştinului în lume

Lumea este într-o continuă degradare morală în întuneric. Lumina   spirituală alungă întunerecul, înlătură întunerecul   şi indică cum poţi să ieşi din întuneric[29] Lumina lumii este artificială izvorâtă din natura păcătoasă a omului, nu rezolvă problemele de ordin etic, dar mai ales nu rezolvă problema omului cu Dumnezeu.[30] (Matei 5:13-16).  Voi Sunteţi sarea pământului. …….14  Voi Sunteţi lumina lumii. …..16  Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri. Aceste două elemente conservă şi călăuzesc[31], ele fiind singura soluţie pentru degradarea aceste lumi. Creştinii trebuie să aibă efect în lumea în care trăiesc, lumina lui Hristos trebuie să strălucească în noi. Oprirea procesului de degradare morală şi prezentarea unei alternative, care este lumina lui Hristos, se realizează prin noi. Dacă sarea îşi pierde gustul va fi lepădată, dar dacă are gust, lumea se conservă prin ea, iar faptele noastre bune vor fi o pildă pentru ea şi sunt pentru Slava lui Dumnezeu. 1 Timotei 6:18  Îndeamnă-i să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, să fie darnici, gata să simtă împreună cu alţii. O izolare de lume este un nonsens. Noi urâm lumina prin natura noastră păcătoasă. Prin Isus suntem lumină şi avem cunoştinţa adevărului în noi. Caracterul credincioşilor influenţează conduita lor, care la rândul ei va influenţa lumea[32]. În   Isus spune : Mat. 6:8 Să nu vă asemănaţi cu ei; căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să-I cereţi voi. Isus pune acest termen în contrast cu neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor. Urmându-l pe El este necesară o neprihănire mai mare, altfel cu nici un chip nu vor intra în Împărăţia Cerurilor. Conduita fariseilor era de suprafaţă, posteau de două, trei ori pe săptămână, se rugau în public la colţurile uliţelor şi în pieţe pentru a fi văzuţi de oameni contorizau Legea. (248 de porunci şi 365 de interdicţii, total 630). Isus pune accent pe calitate. Neprihănirea fariseilor este contrafăcută. Ei se glorifică pe ei înşişi, dar neprihănirea dată de Isus este adevărată şi e de la Dumnezeu.   Ier 31:33 „Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu”. Versetul cheie, Mat. 6:8 Nu fiţi ca ei !

Problema suferinţei.

Isus Hristos a fost un om al suferinţei. El a suferit atât în lucrarea pasivă cât şi în lucrarea pasivă. În Isaia 53:10  Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească prin suferinţă… Dar, după ce Îşi va da viaţa ca jertfă pentru păcat, va vedea o sămânţă de urmaşi, va trăi multe zile, şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui. 11  Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va înviora. Prin cunoştinţa Lui, Robul Meu cel neprihănit va pune pe mulţi oameni într-o stare după voia lui Dumnezeu, şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor, este descris ca un Rob care suferă dar şi ca o Persoană care va vedea rodul muncii Lui, şi se va înviora. Acest portret al suferinţei descrisă de prorocul Isaia, îşi are corespondenţa şi împlinirea în episodul răstignirii Domnului Isus Hristos descrisă în (Matei 27:22-38). În afara suferinţei fizice era şi o suferinţă spirituală în care fiinţa creată îşi bătea joc de Creator, dar şi mai mult era imensitatea păcatelor puse efectiv pe Persoana Domnului Isus Hristos care era o Persoană sfântă. Un alt factor al suferinţei era despărţirea de Tatăl, şi este singurul moment cunoscut de noi în care Trinitatea a fost despărţită pentru momentul în care Mânia lui Dumnezeu s-a revărsat asupra păcatului. Matei 27:46  Şi pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli, Eli, Lama Sabactani?” adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”Există două culmi ale răului în lume. Unul este momentul Răstignirii când imensitatea păcatelor au fost puse pe Hristos, iar al doilea este Iadul în care una din suferinţe este despărţirea totală şi veşnică a omului de Dumnezeu. Isus Hristos îşi avertizează ucenicii asupra acestui aspect în /Matei 5:11 şi Matei 10: 16-39). Persecuţia este reacţia Împărăţiei întunerecului faţă de Împărăţia lui Dumnezeu.[33] De fapt locul creştinului nu este sus pe culme (succes) ci jos în vale.[34] Marea gloată îmbrăcaţi în haine albe (Apocalipsa 7:13-17) vin din necazul cel mare. După această suferinţă urmează o răsplată şi mai mare sus în cer. Matei 5:12  Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.

3).MESAJUL PENTRU CREDINCIOŞI

 În momentul când Isus Hristos a venit pe scena istoriei, în componenţa poporului evreu ca şi clase social – religioase, se aflau saducheii, fariseii, cărturarii, esenienii, zeloţii, preoţii, rabinii, şi poporul.[35] Auditoriul iniţial au fost ucenicii şi mulţimea. Când Matei şi-a redactat Evanghelia, ea a fost adresată bisericilor. Învăţătura din Predica de pe Munte, s-a regăsit mai târziu şi în scrierile apostolilor.

Prigoana : Fapte 7:15, 12:1-2, 21: 17-26, 1 Petru1:7

Iubirea vrăşmaşilor : Romani 13:3, 2 Tesaloniceni 2: 16, 1 Ioan 2:10.

Poarta cea strâmtă : Fapte 6:17, Evrei 20:10, 2 Petru 2:2.

Fericiri : Fapte 20:35, Romani 4:7, Iacov 1:12.

Lumina : Romani 9:1, Filipeni 3:15, Everi 10:23.

Sare : Coloseni 4:6.

Milostenie : Romani 9:18, Evrei 10: 34, Iacob 2: 13.

Rugăciune : Fapte 4: 31, Filipeni, 1:9, Iuda 20.

Comori : 2 Corinteni 4:7, Evrei 12:26.

Prorocii mincinoşi : 1 Ioan 4:1.

Casa zidită pe stâncă : 2 Corinteni5:1.

Judecata aproapelui : Romani 2:1, Iacob 4: 11-22.

Despre jurământ : Iacob 5: 12, Coloseni 4:6.

Despre post: 1Corinteni 7:5, 2 Corinteni 11: 27.

Despre despărţire : Romani 7: 3, 1 Corinteni capitolul 7.

Împlinirea Legii : Romani 3:3, Galateni 3:24, Iacob 2:10.

Predica de pe Munte se adresează şi bisericii contemporane, conform cu învăţăturile Domnului Isus şi a apostolilor, folosind expresia : învăţaţii tot ce v-am poruncit (Matei 28:20).

4). ÎMPĂRĂŢIA LUI DUMNEZEU

 Termenul de pocăinţă îl găsim şi în perioada Vechiului Testament. Avem cazul lui Iov care spune : Iov 42:6  De aceea mi-e scârbă de mine şi mă pocăiesc în ţărână şi cenuşă.” Isus Hristos face afirmaţia în Matei (4:17), faptul că dacă s-ar fi făcut în Tir şi Sidon minunile care s-au făcut în Betsaida şi Horazim, cetăţile acelea s-ar fi pocăit de mult. Noţiunea de pocăinţă nu era un lucru nou pentru poporul evreu totuşi cea mai utilizată expresie este : întoarceţi-vă la căile Domnului. Adam a fost desemnat să stăpânească peste pământ , dar prin neascultare a pierdut acest drept.[36] Prin chemarea lui Avram din Geneza 12 : 1-3, se reia relaţia cu Dumnezeu. Lui Avram i s-a făcut promisiunea faptul că din el va ieşii un popor numeros şi că toate seminţiile pământului vor fi binecuvântate în el. Lui David Dumnezeu îi promite faptul că îi va face o Casă. (2 Samuel 7:12-16). Astfel pe linia davidică împărătească, ca şi descendent din David, respectiv Avram, se naşte Mesia care îşi afirmă divinitatea( Matei 16:16) şi calitatea de Împărat al lui Israel. ( Matei 27: 11). În faţa lui Pilat Hristos face afirmaţia că Împărăţia Lui nu face parte din lumea acesta. (Ioan 18:36). În Predica de Munte Isus creionează trăsăturile de caracter a celor care fac parte din Împărăţia lui Dumnezeu. Intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu   se face intrând pe uşă şi mergând pe cale. Nimeni nu poate să sară această verigă, şi intrarea se face la nivel personal. Mesajul lui Hristos a avut puterea să elibereze oamenii din robia păcatului.[37] În Împărăţia Cerurilor nu se poate intra prin fraudă. Ca şi Cetăţeni ai Împărăţiei Cerurilor[38], există standarde care trebuie atinse de   credincios pentru a intra în Împărăţia lui Dumnezeu

Standardele Împărăţiei lui Dumnezeu le găsim în Matei capitolele 5-7. Ele vorbesc despre dreptatea mai înaltă a lui Hristos.   Găsim învăţături despre evitarea mâniei şi căutarea reconcilierii, evitarea desfrânării, practicarea corectitudinii în căsnicie, practicarea sincerităţii în vorbire, refuzul de a te răzbuna şi arătând dragoste pentru omenire. În practica creştină trebuie să se regăsească   dăruinţa creştină, rugăciunea creştină, şi siguranţa creştină. Există un model al valorilor al valorilor creştine ca   comoara din cer, ochiul luminii şi ochiul întunerecului, servirea lui Dumnezeu mai degrabă decât îmbogăţirea. De asemenea avem şi un standard în relaţii cu semenii care constă în a ajuta mai degrabă decât a judeca pe fraţi, a împărţii   decât a irosii Scriptura cu cei necredincioşi, de asemenea găsim ajutor la Tatăl Ceresc şi   trăind pentru Cristos în orice situaţii. De asemenea   avem şi o provocare de a merge pe calea creştină, o avertizare de a face progrese pe calea creştină şi o ilustrare a destinaţiei căii lui creştine. Noroadele erau uimite se învăţătura Lui

Am considerat necesar să aducem în discuţie termenii de pocăinţă, pentru că nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu prin alţi termeni sau metodă. Predica de pe Munte prezintă etica celor care fac şi vor face parte din Împărăţia lui Dumnezeu.

5). APLICAŢII

Am încercat să definim conceptul de Evanghelia lui Isus ca semantică şi conţinut. De asemenea am încercat să aflăm ce fel de relaţie există între el şi discursul lui Isus intitulat Predica de pe Munte. Găsim în discurs elemente care ţin în mod categoric de Evanghelia lui Isus. Iubirea vrăşmaşilor, suferinţa, sunt elemente pe care le găsim în Lucrarea de Mântuire pe care a realizat-o Hristos.

Aşa cum am amintit deja apar implicaţii pe verticală şi pe orizontală.   Acceptând prin credinţă faptul că Isus Hristos este singura modalitate de mântuire a omului, relaţia omului cu Dumnezeu se reface. Odată intrat pe „Poarta cea Strâmtă”, urmează umblarea pe cale. Predica de Munte reia Legea lui Israel şi o reinterpretează. Hristos o împinge dincolo de cuvinte goale şi fără conţinut, la nivelul motivaţiilor în adâncul inimi. El dă sens cuvintelor, le umple de substanţă, învăţăturile Sale sunt pline de putere. În mesajul lui Hristos adresa este atât în direcţia creştinilor cât şi a necreştinilor. El vizează formarea caracterului creştin, care va determina conduita acestuia în viaţă. Atitudinea inimii în relaţia cu Dumnezeu, felul în care gândim, cum vedem fericirea, rolul şi impactul pe care îl avem în lume, sunt mesaje pe care Domnul Isus le adresează celor care îi spun lui Dumnezeu TATĂ. Datorită spaţiului restrâns o parte din învăţăturile Domnului Isus nu au putut fi abordate. Întotdeauna va exista o tensiune între Evanghelie care pretinde un cod etic, şi o religie falsă în care normele şi standardele de viaţă sunt coborâte de oameni după placul lor.

Împărăţia lui Dumnezeu presupune un început care înseamnă pocăinţă, intrare pe uşă, o umblare pe cale dar şi ajungerea la destinaţie. Credinţa în Dumnezeu nu este legată de timpul istoric în care trăim, spaţiu geografi, sau haina culturală cu care suntem îmbrăcaţi şi în sensul acesta avem numeroase exemple în Biblie. Evrei 13:7  Aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire, şi urmaţi-le credinţa!

 6). BIBLIOGRAFIE :

Evanghelia după Isus de J. M. Arthur, jr

Prof. doctor Jimmy   Martin ( curs intern )

1 Cronici de Beniamin Fărăgău (caiet de studiu)

Studiul Noului Testament de M. C. Teney 1986

Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău Editura Logos 1989

Prof. doctor Jimmy Martin ( curs intern )

Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău

Dicţionar Biblic. Editura Cartea Creștină Oradea 1995

Prelegeri de Teologie Semantică de H. C. Thiessen

Scurtă introducere biblică de Ernest. Aebi editura Lumina Lumii.

Sait. Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Explicaţii ale Bibliei din Noul Testament. Sait. www.theophilos.3x.ro

 Ardelean Viorel

[1] Explicaţii ale Bibliei din Noul Testament. Sait www.theophilos.3x.ro

[2] Sait Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[3] Studiul Noului Testament de M. C. Teney pag 128

[4] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău pag 24

[5] Prof. doctor   Jimmy Martin ( curs intern )

[6] Studiul Noului Testament de M. C. Teney pag 127

[7] Ibd pag 128

[8] Ibd pag 131

[9] Dicţionar Biblic pag 420

[10] Ibd pag 420

[11] Scurtă introducere biblică de F. Aebi pag 131

[12] Predica de pe Munte de Iosiv Ţon, vol 1 pag 146

[13] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 250

[14] Prelegeri de Teologie Semantică de H. C. Thiessen pag 113

[15] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 230

[16] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 231

[17] Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău pag 18

[18] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău pag 136

[19] Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău pag 22

[20] Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău pag 23

[21] Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău pag 24

[22] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 324

[23] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 235

[24] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 235

[25] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău pag 239

[26] Biblia aplicată în viaţă pentru Studiu de Beniamin Fărăgău pag 25

[27] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 250

[28] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 201

[29] Prof. doctor Jimmy Martin ( curs intern)

[30] Predica de pe Munte de Iosiv Ţon, vol 1 pag 208

[31] Evanghelia după Matei de Beniamin Fărăgău, pag 200-202

[32] Prof. doctor Jimmy Martin ( curs intern )

[33] Predica de pe Munte de Iosiv Ţon, vol 1 pag 146

[34] Predica de pe Munte de Iosiv Ţon, vol 1 pag 148

[35] Studiul Noului Testament de M. C. Teney   pag 187

[36] 1 Cronici de Beniamin Fărăgău pag 46

[37] Evenghelia după Isus   de J. M. Arthur, jr, pag 27.

[38] Prof. doctor Jimmy Martin ( curs intern )

Care este adevărata credinţă? de Georg von Viebahn

download

Cuprins

Introducere

1. Omul spune: „Eu nu pot să cred!” Este sigură această afirmaţie?

2. Deosebirea dintre credinţa religioasă şi credinţa salvatoare a Bibliei

3. Mântuirea prin credinţă este adeverită prin schimbarea vieţii

4. Fiecare om în firea sa este un păcătos, un pierdut pe drumul pierzării, care trebuie salvat

5. Satan, marele duşman al lui Dumnezeu şi al oamenilor

6. Credinţa care mântuieşte se bazează pe ceea ce a făcut Isus pe cruce şi pe ceea ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său

7. Prin Cuvântul Lui Dumnezeu şi prin dragostea Sa salvatoare, păcătosul este condus să creadă şi să primească viaţa veşnică

8. Credinţa care mântuieşte nu se bazează pe simţiri curate, ci pe predarea voinţei faţă de Domnul Isus

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

 Introducere

Întrebarea de căpetenie pentru fiecare om este aceea a credinţei. Oamenii care gândesc superficial obişnuiesc să spună că nu este important ce fel de credinţă ai, ci lucrul principal este a crede în ceva. După această concepţie s-ar putea spune că nu este important cu ce tren călătoreşti, ci esenţialul este să te afli în el. Fiecare dintre noi trebuie să observăm absurditatea acestei interpretări. Nu orice credinţă mântuieşte, ci numai adevărata credinţă. Lumea este plină de credinţe rătăcite şi de aceea este necesar ca fiecare om în parte să cerceteze dacă credinţa sa este „adevărata credinţă”. Metoda de verificare în această direcţie este numai Sfânta Scriptură, şi ea este adeverită prin experienţa acelora care şi-au ancorat credinţa şi viaţa lor în Cuvântul lui Dumnezeu.

1. Omul spune: „Eu nu pot să cred!”

Este sigură această afirmaţie?

Mai întâi un cuvânt pentru cei care spun: „Eu nu pot să cred!”. Din viaţa practică rezultă tocmai contrariul. Toţi oamenii cred în ceva şi umblă conform acestui crez. Spunem acestea şi pentru cei care îşi scuză necredinţa prin textul biblic: „Şi să fim scăpaţi de oamenii vicleni şi răi; căci nu toţi au credinţa” (2 Tesaloniceni 3:2). Acest cuvânt este folosit de oamenii răi pentru a justifica necredinţa. Dar tocmai din cauză că nu cred sunt în această stare.

Dar şi oamenii răi, uşuratici şi despărţiţi de Dumnezeu trebuie să creadă lucruri pe care nici ei nu pot să le vadă, să le audă, să le simtă, să le miroase. Credinţa lor se bazează pe lucruri invizibile. Toată viaţa de pe pământ se bazează pe credinţă. Dacă oamenii în lucrurile zilnice, pământeşti nu ar crede, ar însemna că nu sunt convinşi de existenţa unor lucruri pe care nu le văd, ceea ce ar constitui o continuă nelinişte.

Dacă ne urcăm în tren nu vedem nimic din pregătirile de plecare, dar suntem convinşi că la ora anunţată trenul va pleca. Tot aşa toţi oamenii încredinţează poştei valori mari. Se trimit 100 sau 1.000 de mărci pentru domnul X din Stuttgart. Nu se vede şi nici nu se cunoaşte poştaşul din Stuttgart, dar nu există îndoiala că banii nu vor ajunge la destinaţie. Dăm o telegramă şi credem că va fi trimisă. Se crede în calendarul pentru anul viitor, fără a-l cerceta dacă este corect şi fiecare se îndrumează după el. Se crede că scările pe care urcă omul nu se vor rupe şi se crede că podul pe care trece nu se va dărâma. Se crede în căpitanul vasului căruia îţi încredinţezi viaţa cu trup şi suflet pentru călătoria peste ocean. Orice contract comercial există prin credinţa că hotărârile luate se vor realiza. Şi nu numai atât, dar şi tâlharul şi hoţul cred în comisar şi în procuror cu toate că nu i-au văzut vreodată şi se străduiesc cu toată priceperea lor să-i ocolească. Ţăranul se străduieşte mult cu lucrarea pământului şi crede că sămânţa va încolţi şi va aduce roade. Toate acestea ne dau o imagine vagă despre noţiunea credinţei.

„Ce este credinţa?” O singură mărturie (sursă) răspunde la această întrebare. O găsim în Biblie: „Şi credinţa este siguranţă cu privire la cele nădăjduite, convingere (sau demonstrare lăuntrică) cu privire la lucrurile care nu se văd” (Evrei 11:1). Acesta este răspunsul dumnezeiesc la întrebarea: „Ce este credinţa?” Nici un om cu înţelepciune, trecut prin şcoala vieţii, nu poate nega corectitudinea acestui verset şi aplicarea lui la lucrurile pământeşti.

Cele mai importante hotărâri din viaţă se lovesc de lucruri invizibile. Nu s-ar ajunge la logodnă şi căsătorie dacă nu ar fi încrederea celor doi unul în altul, dacă nu ar fi dragostea şi fidelitatea, cu toate că acestea sunt lucruri invizibile. Realitatea credinţei în lucrurile pământeşti poate fi ilustrată mai clar în legătura bolnavului cu medicul. Dacă bolnavul nu s-ar încrede în medic şi nu s-ar supune prescripţiilor sale, ce s-ar întâmpla? Să ne gândim la o operaţie – ce măsură mare de credinţă!

Ziarele scriau despre unul din cei mai renumiţi medici, de meritele şi însuşirile sale de omenie. Era lăudată bunătatea sa şi prietenia care făcea atâta bine bolnavilor. Prin caracterul său liniştit inspira încredere tuturor bolnavilor. Se spunea despre el că are un dar nespus de mare pentru a consola pe bolnavi în durerile lor. Bolnavii se încredeau în medic şi luau speranţa pe care el o răspândea ca drept remediu al însănătoşirii lor. Medicul însă ştia că această speranţă este înşelătoare. În urma unei operaţii de apendicită a fiicei sale, a trebuit să stea în faţa realităţii morţii. – În ultimele clipe, acele clipe zguduitoare, fiica strigă la medicul vestit: „Tată, ajută-mă! Tu ai ajutat pe atâţia. De ce nu mă ajuţi?” Tatăl, încercat atât de greu, a trebuit să-şi vadă propriul copil murind fără a putea să-i dea vreun ajutor. La această bolnavă, care îi era cea mai scumpă, darul de a consola pe bolnavi în suferinţele lor s-a dovedit fără putere.

Şi totuşi există un medic care în astfel de momente poate da liniştea şi consolarea deplină. El este Isus, prinţul vieţii care a nimicit moartea şi a adus viaţa la lumină prin Evanghelie.

Omul natural, care are încredere în serviciile poştei, ale medicului etc. refuză credinţa în Dumnezeu şi în Cuvântul Său. Cât de real se pune în faţa ochilor seriozitatea cuvintelor scrise despre Isus, Fiul lui Dumnezeu: „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine n-ascultă (nu crede) de Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el” (Ioan 3:36). Ce înseamnă aceasta? Cine refuză să se supună dragostei lui Dumnezeu, care a apărut pe pământ prin Fiul lui Dumnezeu, nu va vedea viaţa, nu va primi adevărata viaţă, pacea dumnezeiască, bucuria cerească şi nădejdea nepieritoare. Mânia Judecătorului sfânt rămâne peste un astfel de om care va merge în pierzarea veşnică.

Unii oameni, la seriozitatea acestei întrebări, spun râzând: „Ştim, dar ne lipseşte credinţa!”. Înainte de sfârşitul său, Goethe a strigat: „Dulce pace, vino, o, vino în inima mea!” şi plin de deznădejde a căzut în braţele reci ale morţii, spunând: „Mai multă lumină!” El nu ar fi trebuit să moară fără siguranţa mântuirii, căci a auzit Cuvântul Domnului Isus care spune: „Eu sunt Lumina lumii, cine Mă urmează nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”

2. Deosebirea dintre credinţa religioasă şi credinţa salvatoare a Bibliei

Confucius, Buda şi Mahomed au fost întemeietori ai unor mari religii ale căror scrieri şi învăţături stăpânesc încă şi astăzi viaţa la aproximativ jumătate din oameni. Dar cum ar putea aceşti oameni să arate adevărurile lui Dumnezeu şi drumul spre adevăr, când ei înşişi au fost păcătoşi neîmpăcaţi? Toţi aceştia au murit fără ca vreun confucianist, budist sau mahomedan să găsească pacea cu Dumnezeu şi viaţa veşnică în învăţătorii lor morţi.

Din natură (din naştere) toţi suntem păcătoşi, vinovaţi şi rătăciţi şi avem nevoie de salvare din această situaţie. La aceasta nu ne ajută religia, cucernicia, virtutea sau alte lucruri. Numai Isus ne poate da ce ne lipseşte şi după ce însetează sufletul nostru: lumina adevărului, pacea cu Dumnezeu şi viaţa veşnică. Isus a venit; El nu a fost un om născut în păcat, ci a fost Fiul lui Dumnezeu, Domnul slavei, Creatorul tuturor lucrurilor. Mulţi L-au considerat şi pe Isus întemeietor de religie. Dar Isus nu a adus oamenilor o religie nouă, ci el a adus viaţa veşnică. Isus Cristos a venit în lume ca „să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Luca 19:10). El a luat pedeapsa păcatului şi greutatea vinei asupra Sa. Isus a suferit pedeapsa noastră, Şi-a dat viaţa ca jertfă pentru păcat, ca oricine crede în El să găsească pacea cu Dumnezeu, siguranţa mântuirii şi viaţa veşnică. Isus Cristos nu a rămas în mormânt, ci a înviat! Noi mărturisim: Cristos trăieşte! El este un Salvator prezent pentru fiecare, un mare Mângâietor şi bun Prieten pentru orice om care cu credinţă cheamă Numele Său.

Câtă deosebire între un om care are o religie şi rămâne tot ceea ce a fost: un vinovat, păcătos pierdut şi un om care prin credinţă a fost salvat, are un Mântuitor viu şi care se poate numi copil al lui Dumnezeu!

Într-un ziar era o poză cu trei germani care au zidit la Lugano prima mânăstire budistă din Europa. Aceşti trei bărbaţi au avut fără îndoială o serioasă convingere, punându-şi toată viaţa lor în slujba acelei învăţături. Ei au căutat cea mai înaltă dezvoltare omenească prin abţinerea de la orice rău şi ca răsplată sperau să obţină Nirvana şi ştergerea personalităţii. Aceşti bărbaţi au avut o credinţă religioasă – dar nu o credinţă salvatoare. Ei nu au un Mântuitor care să le ridice povara, un refugiu la Dumnezeul Atotputernic care ascultă rugăciunile şi nu au nădejde în slava veşnică. Dimpotrivă, cu toată smerenia lor, ei sunt duşmani ai lui Isus şi ai Bibliei. Prin religia budistă stau de partea Anticristului.

Credinţa religioasă nu aduce omului pace, viaţă veşnică, pentru că Cristos şi lucrarea Sa de la cruce nu sunt cuprinsul acestei credinţe. Căci: „în nimeni altul nu este mântuire, căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4:12) – ca singur Numele lui Isus, numai El este Mântuitorul care aduce salvare. Nicodim şi Pavel, înainte de pocăinţă, au fost oameni foarte religioşi, dar cu toată evlavia lor se găseau într-o stare care îi făcea incapabili de a vedea şi a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. În vremea noastră este foarte important de a şti deosebirea dintre o religie şi credinţa mântuitoare, dintre evlavia omenească şi credinţa în Cristosul cel viu. Canaaniţii şi amoniţii nu aveau oare o credinţă religioasă când şi-au jertfit fiii lui Moloh? (vezi Leviticul 20:1-5).

Aşa ceva se întâmplă şi astăzi, în oraşe din India se pregătesc mari procesiuni la sărbătoarea zeilor. Sunt aduse pe străzi, sub conducerea preoţilor, care uriaşe dedicate idolilor. Aceste temple mergătoare cu roţile lor mari şi late duc tabloul idolului împodobit maiestuos. Un misionar, dr. Lüring (profesor teolog la biserica metodistă din Frankfurt pe Main), a fost cândva martor de faptul cum o femeie îşi ţinea copilul în braţe, aşteptând în marea mulţime apropierea carului cu idoli. Când carul a ajuns în dreptul ei, şi-a aruncat copilul sub roţi, unde a fost zdrobit. Şi când a fost trasă la răspundere, tânăra mamă a răspuns cu ochii în lacrimi că mai are doi copii, unul bolnav şi celălalt orb şi a aruncat pe acest copil ca jertfă pentru Dumnezeu, pentru a-L împăca. Nu a avut această păgână o religie care îi stăpânea viaţa? Nu avea această femeie o credinţă puternică într-un Dumnezeu necunoscut şi nu vedea ea nevoia împăcării faţă de starea ei de păcătoşenie? Cu adevărat, acesta mamă săracă a avut credinţă religioasă – dar ea nu a avut o credinţă care mântuieşte. Ce trist că pentru ea nu era un Dumnezeu descoperit prin Cristos, drept conţinut al credinţei ei, ci era un tablou al unui idol înşelător. Păgânătatea întunecoasă în care a crescut această mamă a orbit-o ca să nu vadă dragostea lui Dumnezeu. Un astfel de eveniment arată clar că o credinţă religioasă nu mântuieşte.

În urmă cu o sută de ani s-a ţinut o adunare de evanghelizare în Grenzach-Horn. După ce a început adunarea, a apărut o bătrânică, care îngenunchind, a început să se roage „Coroana de trandafiri” şi alte rugăciuni învăţate. După ce s-a terminat adunarea, o creştină a mers la ea şi i-a spus: „Păreţi foarte obosită; nu vreţi să veniţi la mine să vă odihniţi?” Luând-o de mână, a dus-o la ea acasă. „Sunt foarte obosită”, spuse bătrânica, „şi cu toate că am mers astăzi câteva ore, mai am de mers încă două ore până îmi îndeplinesc misiunea şi aceasta este cam mult la vârsta mea.” „Ce vârstă aveţi?” „Eu am 92 de ani”, spuse ea, „şi aceasta este a cincizecea oară de când fac acest drum spre Maria-Einsiedeln. Eu sunt o mare păcătoasă! Şi cu cât îmbătrânesc, văd la mine tot mai multe păcate. Dar am nădejde că voi primi iertare de la Dumnezeu, altfel sunt pierdută!” La aceste cuvinte, lacrimi fierbinţi au început să curgă pe obrazul plin de riduri.

Ajunsă acasă, femeia credincioasă oferi musafirei un loc în fotoliu. Apoi îi spuse: „Acum ştergeţi-vă lacrimile, mamă dragă. Eu am o veste bună pentru dumneavoastră. Ştiţi să citiţi?” „Da, ştiu.” „Atunci citiţi aceste cuvinte din cartea lui Dumnezeu.” Cu vocea tremurătoare, ea citi: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Credincioasa a început să-i explice că toată oboseala şi sforţarea omului de a scăpa singur de păcate sunt fără rost. Domnul Isus Şi-a dat viaţa pe cruce pentru cei vinovaţi şi pierduţi, făcând totul pentru ei. Dumnezeu însuşi L-a dat ca Salvator (Mântuitor) care a suferit pentru păcatele noastre, încât păcătosul care vine la Isus poate să primească iertarea. Bătrânică observă siguranţa mântuirii şi pacea care rezulta din vorbele credincioasei. Apoi bătrânică a fost îndrumată spre cuvintele Domnului Isus: „S-a sfârşit!” şi Domnul Isus a arătat că pentru un suflet serios şi doritor după mântuire nu mai este nimic de făcut, decât să creadă din toată inima în lucrarea săvârşită de El. „Toţi prorocii mărturisesc despre El că, oricine crede în El, primeşte, prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 10:43). „…şi sângele lui Isus Cristos, Fiul Său, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1:7).

Bătrânica a primit cu nesaţ fiecare cuvânt, ca un pământ uscat care se înviorează după o ploaie caldă. Privirea ei s-a luminat dintr-o dată şi ochii au început să-i strălucească. Deodată s-a sculat, a aruncat coroana de trandafiri pe care o ţinea în mână şi a spus: „La o parte cu tine, tu nu mi-ai dat nici o pace; Domnul Isus m-a salvat la cruce. S-a sfârşit! O, s-a săvârşit, păcatele mele sunt iertate! Acum voi pleca la drum, dar nu spre Maria-Einsiedeln, ci mă voi duce acasă şi voi spune la toţi că Isus singur prin sângele Său m-a mântuit şi pe mine, o păcătoasă!” A doua zi, bătrâna a plecat fericită spre patria ei. Ea a găsit pacea cu Dumnezeu prin lucrarea desăvârşită a Domnului Isus Cristos. Bătrânica a mers pe acelaşi drum ca şi vameşul (Luca 18:14).

Aceasta este credinţa mântuitoare despre care vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Credinţa înseamnă convingere din inimă: Isus, da, El însuşi m-a salvat prin sângele Său preţios!

Această bătrânică a crezut o viaţă întreagă în religia ei. Viaţa sa era dovada că a crezut în învăţăturile religioase, altfel nu ar fi mers de cincizeci de ori pe acel drum lung din Belgia la Maria-Einsiedeln.

Bătrânica a crezut în Dumnezeu şi era convinsă de vina păcatelor, dar ea nu a crezut în lucrarea de la Golgota, nici în dragostea mântuitoare a lui Dumnezeu şi nici în prezenţa Mântuitorului Isus cel înviat. Numai după ce a înţeles cu inima ce a făcut Isus pentru ea la cruce şi ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său, numai atunci a găsit pacea şi a fost mântuită. Ea a crezut amândouă mărturiile lui Dumnezeu: jertfa de la cruce şi Cuvântul Său. Şi atunci Duhul Sfânt i-a dat mărturie în inimă că este mântuită. Aşa a devenit ea o fiică fericită a lui Dumnezeu.

Dacă vrem să examinăm întrebarea: „Ce înseamnă credinţa?”, atunci este important să înţelegem următoarele:

1. În lucrurile pământeşti toţi oamenii sunt egali – fie ateişti, mormoni, budişti sau ce sunt;

2. Cu privire la lucrurile dumnezeieşti şi veşnice, mulţi oameni au o credinţă religioasă care se străduieşte să aducă jertfe mari, dar care nu le poate da nici pacea, nici nădejdea;

3. Numai credinţa, care îl primeşte pe Fiul lui Dumnezeu şi care îi predă Lui trecutul, prezentul şi viitorul întregii voinţe şi fiinţe, îi dă păcătosului ceea ce are nevoie: viaţa veşnică.

Numai atunci poate spune: „Deci, fiindcă am fost îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos, prin care avem şi intrarea, prin credinţă, în harul acesta în care suntem, şi ne lăudăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu” (Romani 5:1-2).

3. Mântuirea prin credinţă este adeverită prin schimbarea vieţii

Evanghelia harului aduce lumii păcătoase, neajutorate şi pierdute această veste: nici o vinovăţie nu este prea grea, nici o suferinţă prea adâncă, pentru ca Dumnezeu să nu poată da iertare, salvare, ajutor, mângâiere, cale de ieşire pentru toţi care cred şi caută adăpost în Isus, Fiul Său. Ca să fie înţeleasă această Veste mântuitoare de către toţi oamenii, ne este redat ca exemplu şi „temnicerul din Filipi”: „Pe la miezul nopţii, Pa-vel şi Sila se rugau şi lăudau pe Dumnezeu cu cântări, iar cei închişi îi ascultau. Şi deodată s-a făcut un mare cutremur de pământ, încât s-au clătinat temeliile temniţei, îndată s-au deschis toate uşile şi s-au dezlegat legăturile fiecăruia. Temnicerul s-a trezit din somn şi, când a văzut uşile temniţei deschise, a scos sabia şi era să se omoare, căci gândea că cei închişi au fugit. Dar Pavel a strigat cu glas tare, zicând: ‚Să nu-ţi faci nici un rău, căci toţi suntem aici!’ Atunci temnicerul a cerut lumină, s-a repezit înăuntru şi, tremurând de frică, s-a aruncat la picioarele lui Pavel şi ale lui Sila, i-a condus afară şi le-a zis: ‚Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?’ Şi ei i-au spus: ‚Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta!’” (Faptele Apostolilor 16:25-31).

Acel om se gândea că cei din temniţă ar fi fugit şi astfel postul şi onoarea sa ar fi fost ruinate. Foarte hotărât a vrut să urmeze lozinca Satanei: „Mai bine mort decât fără onoare!” Poarta iadului era deschisă ca să mai primească o pradă. Atunci Dumnezeu a tras pe acest păcătos vinovat de la prăpastia sinuciderii, prin strigătul apostolului. În acel ceas de groază, acel om şi-a plecat genunchii şi întrebarea despre viaţa veşnică a venit din străfundul inimii: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?” Ce dumnezeiesc, simplu şi clar a răsunat răspunsul: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit, tu şi casa ta!” Temnicerul a gândit la început că este un om condamnat, dar aceasta a fost numai înşelăciunea Satanei. Dumnezeu avea un ajutor complet pentru el şi pentru toată familia sa. Acest om şi ai săi în acea noapte au primit adeverirea bogatului har al Fiului lui Dumnezeu care a fost răstignit şi a înviat. Ei au chemat Numele Său cel mare şi toată greutatea vieţii şi-au încredinţat-o în mâinile Lui atotputernice. Harul lui Dumnezeu a răspuns în acea clipă, în noaptea aceea îngerii lui Dumnezeu s-au bucurat de păcătoşii iertaţi. Lumea trăia o schimbare a vieţii unei familii întregi. Orice copil poate înţelege de aici ce este credinţa salvatoare.

Numărul oamenilor zdrobiţi din poporul nostru este nespus de mare. Ce mulţi umblă fără nădejde pe marginea prăpastiei îndoielii. Unii, prin povara morală a conştiinţei, au ajuns la disperare, iar alţii sunt ruinaţi de boli şi de nervi. Apoi vine numărul mare al celor săraci cu sau fără datorii. Să mai adăugăm şi pe cei mulţi, care, prin decepţii şi fără nădejde, sunt lipsiţi de linişte. De „viaţa ruinată” nu aparţin numai cei din şcolile de corecţie sau din închisori, ci trebuie să ne gândim şi la sutele de mii de femei care au căzut în ruşine, la toţi oamenii care în necunoştinţă îşi mănâncă pâinea murdărită şi care îşi umplu buzunarele cu păcatele sacrificiilor lor.

Pe lângă toate acestea sunt mulţimi mari care îşi înăbuşă conştiinţa. Mulţi caută numai îmbrăcăminte, hrană, cultură, renume şi o bună creştere. Ei ştiu că sunt robiţi de multe păcate, dar nu cunosc o cale de scăpare. Să mai luăm în calcul şi milioanele acelora care au fost păziţi de Dumnezeu de adânci căderi morale, dar care totuşi nu au pace şi merg mai departe prin viaţă fără a găsi refugiul în harul şi în sângele lui Cristos. La întrebarea: „Ai tu o speranţă?” toţi dau din umeri. Puţini din toată omenirea, din nobili şi cei de jos, din bogaţi şi săraci, din învăţaţi şi neînvăţaţi ştiu că există o fericire adevărată, o deplină siguranţă a iertării de orice vină. Cei mai mulţi nici nu ştiu că se poate găsi o nădejde minunată şi o ţintă în viaţă pentru orice suflet în suferinţă. Şi totuşi Dumnezeu, în harul Său îi cheamă pe toţi! Cine vine cu greutatea vinei şi cu recunoaşterea stării de păcătos la Isus Mântuitorul, acela va găsi tot ce are nevoie inima sa: iertare, pace, viaţă veşnică şi grija Tatălui Atotputernic pentru toate neajunsurile şi nevoile vieţii de pe acest pământ. Ce simplă este calea: crede în Domnul Isus! Ce a făcut Domnul Isus în acea noapte cu temnicerul, mai poate face şi astăzi în harul Său dumnezeiesc cu toţi păcătoşii.

Despre cei din Corint, care trăiseră în tot felul de păcate, este scris următorul cuvânt: „Nu ştiţi că cei nedrepţi nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu? Nu vă înşelaţi; nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici cei adulteri, nici cei afemeiaţi cu ei înşişi, nici homosexualii, nici hoţii, nici cei lacomi de bani, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpăreţii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu. Şi aşa eraţi unii dintre voi. Dar aţi fost spălaţi, dar aţi fost sfinţiţi, dar aţi fost îndreptăţiţi în Numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Corinteni 6:9-11). Aceşti robi căzuţi în adâncimile plăcerii fireşti au trăit harul eliberării. Toţi oamenii, care vin astăzi cu greutatea conştiinţelor şi păcatelor la Isus şi se încred în El, trăiesc harul eliberării de sub puterea păcatului.

La o oră târzie, cu mulţi ani în urmă, în localitatea S., un bărbat tânăr, bogat şi foarte inteligent s-a întâlnit cu un credincios. Din discuţiile avute, acel tânăr a văzut că puterea păcatului, care îl ţinea legat, îl va distruge trupeşte şi sufleteşte, şi simţea clar distrugerea nervilor sub puterea duhului. Pe deasupra, în trecutul său erau momente întunecoase care dacă ar fi fost date la iveală, l-ar fi condus la judecătorie. El ştia că era nevoie numai de un anunţ şi atunci el, fiul unei familii atât de distinse, trebuia să ajungă în faţa instanţei. La ce i-ar fi folosit atunci înţelepciunea, cultura, bogăţia şi renumele? Tânărul s-a văzut pe marginea prăpastiei. Mai era vreun ajutor pentru el? Credinciosul a deschis Biblia şi a citit ce spune Dumnezeu păcătosului vinovat: „Dar cât despre fricoşi, necredincioşi, urâcioşi, ucigaşi, desfrânaţi, vrăjitori, închinători la idoli şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu pucioasă, adică moartea a doua” (Apocalipsa 21:8). „De aceea, Dumnezeu i-a lăsat pradă poftelor inimii lor, să-şi necinstească trupurile, ei între ei, căci au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi au cinstit şi au slujit creaturii în locul Creatorului, care este binecuvântat în veci” (vezi Romani 1:24-25). „Dar legea a intervenit ca să se înmulţească greşeala; iar unde s-a înmulţit păcatul, acolo harul s-a înmulţit şi mai mult, pentru ca, după cum păcatul a stăpânit prin moarte, tot aşa şi harul să stăpânească prin dreptate, dând viaţa veşnică prin Isus Cristos, Domnul nostru” (Romani 5.20-21). „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Cristos Isus, Domnul nostru” (vezi Romani 6:23). „Pentru că Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut” (Evanghelia după Luca 19:10).

Cuvântul lui Dumnezeu, sămânţa naşterii din nou, şi-a arătat puterea în acea seară. Acel tânăr şi-a recunoscut păcatele şi a primit harul lui Dumnezeu, încredinţându-şi viaţa în mâinile lui Isus. Ce moment sfânt! – Acel om, scufundat în vinovăţia păcatelor, a fost renăscut la o viaţă veşnică! S-a întâmplat însă ceva interesant. Acestui păcătos graţiat i-a venit în minte că mai demult în oraşul său natal a depus un jurământ fals pentru a scăpa de judecată. Au trecut de atunci şapte ani. Dar Duhul lui Dumnezeu, care este un Duh al adevărului, a îndemnat pe acest om să facă o scrisoare către judecătorie, în care şi-a recunoscut jurământul fals şi greşeala lui, mărturisind că prin harul lui Dumnezeu a devenit un copil al Său şi o mărturie pentru Isus, Mântuitorul lui. A fost chemat la judecătorie. Acolo a mărturisit şi ce a făcut Domnul Isus în viaţa sa. Acea mărturie simplă a fost o predică mare şi puternică despre puterea salvatoare şi despre dragostea Fiului lui Dumnezeu, despre minunea împăcării prin jertfa şi sângele de la Golgota. – Pedeapsa a urmat conform legilor.

Cât timp a fost închis, acest om a fost o mărturie despre pacea copiilor lui Dumnezeu. De la directorul închisorii şi până la portar, cât şi toţi oamenii de acolo au văzut la el o faţă plină de pace. Scrisorile lui de asemenea dădeau mărturie că Domnul Isus, zi şi noapte, stătea lângă el pentru a-l linişti. Toată vina, toate păcatele i-au fost şterse prin sângele lui Isus, iar în privinţa viitorului nu-şi făcea griji. El era un om pe deplin nou, o adeverire clară a Cuvântului: „Căci dacă este cineva în Cristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (citeşte în 2 Corinteni 5:17).

4. Fiecare om în firea sa este un păcătos, un pierdut pe drumul pierzării, care trebuie salvat

Exemplele enumerate mai înainte arată că harul este puternic pentru a răspunde credinţei omului ajuns în deznădejde. Trebuie înţeles că toţi oamenii, chiar şi cei cu o bună morală şi evlavioşi, în faţa lui Dumnezeu stau ca păcătoşi vinovaţi, în natura şi în fiinţa lor ei sunt pierduţi şi trebuie să fie salvaţi.

Omul se aseamănă cu deşeurile care sunt duse la fabrica de hârtie. Între ele sunt unele mai curate iar altele mai puţin curate, dar toate sunt în aceeaşi stare de neîntrebuinţare. Toate au nevoie de o curăţire, până sunt transformate în hârtie albă. Aceasta ia naştere prin folosirea clorului şi a altor substanţe atât pentru culori deschise, cât şi pentru cele închise.

Omul natural, care ţine la onoarea lui, nu vrea să fie socotit păcătos pierdut. Cei mai mulţi oameni gândesc că nu sunt aşa de răi. Ei văd pe alţii a căror viaţă este mai rea şi atunci se socotesc că sunt mai buni. Ei nu recunosc ce este omul natural (firesc) înaintea lui Dumnezeu – toate virtuţile şi dreptatea sa sunt ca o haină ruptă şi murdară. Mâna plină de har a lui Dumnezeu se întinde după cei care se lasă convinşi de starea lor de vinovăţie şi pierzare, în astfel de oameni, harul îşi sărbătoreşte triumful. Împăcarea este pentru vinovaţi, iar harul pentru pierduţi. Temnicerul din Filipi se vedea un vinovat pierdut şi harul l-a salvat. Cititorule, eşti şi tu un vinovat pierdut? Dacă da, atunci eşti un obiect potrivit pentru harul lui Dumnezeu. Acesta curăţeşte pe deplin, prin sângele lui Isus.

Încă din vechime, oamenii s-au duşmănit între ei, indiferent că inima lor era bună sau rea. Iată câteva mărturii ale înţelepţilor din Grecia şi din Roma:

Sofocles (a trăit în Atena din 496 – 406 înainte de Cristos) a spus: „Toţi oamenii obişnuiesc să păcătuiască.”

Aristotel (a trăit în Atena între 384 – 322 înainte de Cristos) a spus: „Ce este omul? O imagine a neputinţei, un leagăn al invidiei şi al sărăciei.”

Plutarh, care a trăit în Chärones (între 46 -125 după Cristos) a spus: „Suferinţele sunt înnăscute omului, nu aduse din afara lui.”

Krates (a trăit în Grecia în 328 înainte de Cristos) a spus: „Cum într-un măr este un sâmbure stricat, tot aşa în fiecare om există cel puţin o înclinaţie păcătoasă şi nici unul nu este fără păcat.”

Seneca (a trăit în Roma între 4 înainte de Cristos – 65 după Cristos) a spus: „Noi toţi suntem răi. Ceea ce criticăm unul la altul vom găsi în interiorul nostru.”

Aceşti bărbaţi, cu toate că au fost păgâni, în conştiinţa lor au avut o convingere adâncă despre păcatul care locuieşte în inima omului (citeşte Romani 2:14-15). Şi ce sentinţă a dat Dumnezeu asupra inimii omului? „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Imaginaţia gândurilor omului este îndreptată în fiecare zi spre rău (Geneza 6:5; 8:21). Cine a privit câtuşi de puţin la faptele lui şi ale altora din jurul său ştie cât de rea este inima omului. Nu trebuie să înveţi răul pe un copil; fără să fie învăţat, ştie să mintă, să fie neascultător, să batjocorească, să se supere pe altul, să se certe, să nu-şi îndeplinească datoria, să fure, să înşele. Este numai har, dacă omul este scăpat din adâncul ruinei păcatului.

Se spune despre un medic credincios, care a trăit în secolul al XVIII-lea în Olanda, pe nume Hermann Boerhaave, că a început să plângă amarnic când a văzut cum este dus un criminal la locul de judecată. Au încercat să-l liniştească, spunându-i că acel om merita pedeapsa cu moartea. „Eu nu-l plâng pe el”, zise medicul Boerhaave, „ci mă plâng pe mine, căci lucrările rele, care l-au dus pe acest om la nefericire, erau şi în inima mea. Iar faptul că nu am ajuns un criminal se datoreşte harului lui Dumnezeu, pe care nu l-am meritat.”

Este o greşeală fatală când se spune că omul în fond este bun şi că trebuie condus printr-o creştere înţeleaptă ca să se facă mai bun. Sigur că este nevoie de creşterea înţeleaptă dată de Dumnezeu pe calea binecuvântării. Ferice de poporul în care este creştere şi ordine în familii şi care închide căile răului cercetând voia lui Dumnezeu! Este foarte necesar să punem binele în faţa ochilor celor tineri şi să pedepsim răul. Dar nici o creştere nu poate elibera pe om de sub puterea păcatului; aceasta o face numai harul lui Dumnezeu prin credinţa în Isus Cristos.

Omul în starea sa este un păcătos, vinovat şi pierdut. Nu numai atât, dar el este născut sub influenţa puterii Satanei. Cei mai mulţi oameni nu sunt conştienţi de marele duşman al lui Dumnezeu, ci dimpotrivă se cred liberi, cu toate că voinţa lor este legată. Tuturor oamenilor li se spune să se pocăiască, „să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu, ca să primească iertare de păcate” (Faptele Apostolilor 26.18).

Orice om, care vrea să facă voia lui Dumnezeu în mod sincer, trebuie să recunoască faptul că în el există o putere care îl împiedică să facă binele şi că toţi oamenii din jurul său sunt forţaţi de stăpânitorul lumii să facă răul şi să se împotrivească lui Dumnezeu. Această realitate poate fi văzută la toţi oamenii, fie că sunt sau nu religioşi şi cuviincioşi. Este o realitate a Evangheliei că şi cei morali şi cu virtuţi au nevoie de mântuire. Chiar şi atunci când aparţii de cei curaţi moraliceşte, eşti vinovat. Nenumăratele indiferenţe faţă de Dumnezeu şi nemulţumirea ta faţă de iubirea căutării lui Isus te acuză!

Cum sună prima şi cea mai mare poruncă? „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu toată gândirea ta. Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă” (Matei 22:37-38). Am respectat eu această poruncă? Ştiu că nu. Dacă o viaţă întreagă am călcat cea mai mare poruncă, nu sunt oare cel mai mare păcătos? Da, cu adevărat eu sunt cel mai mare păcătos. Nemulţumirea mea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni ajunge până la cer! Nu este oare acest adevăr şi în viaţa ta? Totuşi harul lui Dumnezeu te-a condus până acum.

Sentinţa dumnezeiască asupra omenirii este: „Nu este nici un om drept, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere, nu este nici unul care să caute pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele (sau: să practice bunătatea), nici unul măcar” (Romani 3:10-12). Isus, Fiul lui Dumnezeu a luat vina noastră asupra Lui. El este chezaşul (mijlocitorul) tău, care a intrat pentru tine în judecata lui Dumnezeu şi a primit sentinţa cuvenită, a purtat toată pedeapsa pe care tu ai meritat-o. Priveşte-L prin credinţă cum a suferit pe cruce şi lasă ca raza dragostei lui Dumnezeu să-ţi atingă inima şi conştiinţa, lasă-te convins că nu-ţi rămâne altceva decât să cazi la picioarele lui Isus ca un vinovat care cere iertare. Aşa vom sta în faţa unor realităţi clare:

a) Omul nu este bun şi liber, ci inima lui este aplecată numai spre rău şi legată sub robia păcatului. Prin însăşi natura sa, omul este pierdut, pe calea ruinării veşnice şi are nevoie de mântuire. Despre omul natural (firesc), Scriptura spune: „Ştim, în adevăr, că legea este duhovnicească; dar eu sunt pământesc (de carne), vândut păcatului” (citeşte Romani 7.14).

b) Satan, marele duşman al lui Dumnezeu, domnitorul acestei lumi, ţine pe oameni legaţi cu mii de legături, îi orbeşte, îi minte ca nu cumva să vină la Mântuitorul cel veşnic. „Şi dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei care pier, căci dumnezeul veacului acestuia a orbit gândurile celor necredincioşi, ca lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este chipul lui Dumnezeu, să nu strălucească peste ei” (2 Corinteni 4:3-4).

c) Fiul lui Dumnezeu este aproape de toţi oamenii, un Mântuitor prezent, ca să scape pe oricine doreşte cu sinceritate să se elibereze de lanţurile păcatului, prin încredinţarea vieţii în mâinile Sale. „Căutaţi pe Domnul cât timp se poate găsi; chemaţi-L cât timp este aproape. Să se lase cel rău de calea lui şi omul nedrept de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând.” (vezi Isaia 55:6-7). „Fiindcă oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit’” (Romani 10:13).

5. Satan, marele duşman al lui Dumnezeu şi al oamenilor

Realităţile din trecut trebuie să fie recunoscute, deoarece ele formează baza pe care are loc lupta între lumină şi întuneric. Se pot scrie multe cărţi mişcătoare, pentru a descrie cum Satan, prin înşelăciunea plăcerii, duce atâtea vieţi omeneşti pierzare, ruşine, deznădejde, boli trupeşti nevindecabile, rătăcire şi moarte spontană. Dar acest mare duşman mai are multe alte mijloace pentru a înşela pe oameni. Una din cele mai răspândite înşelătorii este alcoolul, prin care pune pe oameni pe drumurile păcatului.

Un alt mijloc de amăgire al lui Satan sunt banii, pe care îi arată de departe şi prin care atenţionează pe oameni cu vorbe ca acestea: „Dacă tu vei avea bani, vei fi fericit.” Oamenii nu îşi dau seama cât de şiret este Satan, cu ce plăcere vrea să-i facă nefericiţi pe cei care îi slujesc de bunăvoie. Acest lucru se poate vedea la un zgârcit care vede idolul său în banii adunaţi, ca şi la un hoţ şi înşelător care este legat de plăcerea banilor şi îşi întinde mâna după avutul altuia.

Ţinta marelui meşter al înşelătoriei este aceeaşi: oamenii să fie înşelaţi până în ultimul moment al vieţii asupra adevărului veşniciei.

Şi tu, cititorule, eşti în pericol să fii înşelat de acest duşman. El îţi pune înainte cuvinte ca acestea: „Veşnicie? Fericire? Ce sunt acestea? Sunt escrocherii evlavioase. Păcat? Vină? Iertare? Pace? Acestea sunt visuri fără valoare. Cristos cel răstignit? Cum îţi poate ajuta El? Biblia, Cuvântul lui Dumnezeu? Nimic altceva decât lucruri învechite; cine se mai preocupă cu ele? Tu nu ai timp de aşa ceva. Lucrează şi trăieşte-ţi viaţa!” – Aşa sunt înşelaţi milioane de oameni.

Înainte cu câţiva ani s-a împuşcat un tânăr de douăzeci şi şase de ani, pentru că a ajuns la deznădejde. Ce s-a întâmplat? El a trăit cu o femeie, care s-a despărţit de soţul ei pentru acest tânăr. Femeia cerea tânărului să se căsătorească cu ea, dar el nu dorea acest lucru. Ce să facă? Femeia nu se lăsa. Atunci el a luat un revolver şi şi-a găsit refugiul în moarte.

Este important să privim un astfel de caz mai de-aproape pentru a cunoaşte viclenia Satanei. Mai întâi arată oamenilor plăcerea atrăgătoare a păcatului, pentru ca apoi după ce i-a înşelat, aceştia să păşească pe calea adulterului.

Un bărbat cinstit, care nu a gândit nimic rău despre soţia lui, este înşelat; copiii pierd dragostea şi credincioşia mamei; fericirea şi cinstea casei este ruinată. Ce greutate se strânge pe conştiinţa vinovaţilor! Promisiunile de dragoste sunt schimbate în plăcerea păcatului, apoi urmează divorţul.

Zadarnic cheamă bărbatul înşelat pe femeia necinstită înapoi pe calea binelui şi-i spune că vrea să ierte totul! Degeaba – divorţul continuă şi reuşeşte. Apoi infidela femeie aşteaptă credincioşie de la adulter. Ea speră că la el o să găsească o fericire mai mare. Iar tânărul bărbat recunoaşte că stă o viaţă întreagă în faţa reproşurilor pentru păcatele sale. El strigă: „Aşa nu mai pot!” „Dar tu ţi-ai dat cuvântul! Tu m-ai făcut nefericită, cu toate că am lăsat totul la o parte!” Conştiinţa începe să urle; privirea sa nu vede nici o scăpare. Satan îi şopteşte: „Sfârşeşte cu viaţa ta!” Nori negri se strâng asupra capului său; apoi ia arma morţii şi totul se sfârşeşte. Satan râde. Cu o lovitură de maestru, totul a reuşit la perfecţie. Lumea numeşte această întâmplare un joc al plăcerii care s-a terminat trist.

Nu este aceeaşi poveste a păcatului care s-a petrecut în Paradis? Acolo se spune despre Eva: „Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să facă pe cineva înţelept. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi soţului ei, care era lângă ea, şi a mâncat şi el” (Geneza 3:6). Ei au mâncat din acest fruct tentant şi a urmat moartea, suferinţa şi pierzarea; de aceea Domnul Isus spune despre Satan: „Hoţul nu vine decât să fure, să înjunghie şi să distrugă. Eu am venit ca oile să aibă viaţă şi s-o aibă din belşug” (Ioan 10:10).

Oamenii se duc mai departe pe calea cea largă care duce la pierzare. Cu viaţa omului se întâmplă ca şi cu mişcarea pământului şi a corpurilor cereşti. Se pare că totul este liniştit; nu se observă nimic din viteza cu care toate zboară prin Univers. Dar ele nu stau liniştite. Este ca şi când am zbura – dar unde? Spre veşnicie! Este vorba de ultima hotărâre pentru ceea ce o să fii veşnic şi unde vei fi în veşnicie. Nu te lăsa înşelat! Ceasul grăbeşte în direcţia sosirii în faţa lui Dumnezeu cu toată greutatea şi ruşinea păcatelor tale. Atunci, dincolo de acest timp al vieţii de pe pământ nu-ţi mai poate ajuta nimic. Astăzi, Isus, Fiul lui Dumnezeu bate la uşa inimii tale din dragoste pentru tine şi El singur te poate salva, încărcat cu vina şi blestemul păcatelor tale, Isus a fost răstignit pe cruce la Golgota. El este aproape de tine, deschide-ţi inima, primeşte-L şi nu vei fi înşelat niciodată!

6. Credinţa care mântuieşte se bazează pe ceea ce a făcut Isus pe cruce şi pe ceea ce a spus Dumnezeu în Cuvântul Său

Este foarte important să înţelegem că credinţa creştină este o putere de biruinţă care schimbă vieţi omeneşti, familii şi chiar case întregi. Atâta timp cât oamenii privesc credinţa în Cristos ca o învăţătură religioasă, pe care fiecare după înclinaţia lăuntrică o poate primi sau respinge, se găsesc nu numai într-o rătăcire spirituală, ci şi într-o rătăcire povestită de alţii.

Oamenii recunosc marile realizări ale semenilor, dar când este vorba de marile lucrări ale lui Dumnezeu se consideră îndreptăţiţi să le şteargă din istoria omenirii, introducându-le în teritoriul poveştilor, al fanteziei, cu toate că aceste lucrări au avut loc în faţa ochilor lor.

Nici un om cu judecată nu se îndoieşte de istoria lui Alexandru cel Mare, de biruinţele sale de la Granikus, de la Issos şi Gaugamela, de intrarea sa glorioasă în Babilon, de marele său imperiu, de expediţia sa în India, cu toate că de ele s-a ales praf şi cenuşă. Dar că Fiul lui Dumnezeu a venit pe acest pământ şi a luat asupra Sa păcatul întregii lumi, că a suferit judecata, că a deschis păcătoşilor uşa spre inima Tatălui, că a înviat glorios şi a dat viaţa veşnică tuturor care cred în El, faţă de aceste realităţi date de Dumnezeu oamenii îşi închid ochii. Credinţa creştină se bazează pe ceea ce a făcut Dumnezeu.

Prima lucrare a lui Dumnezeu: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. În aceasta este iubirea, nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca ispăşire pentru păcatele noastre… Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii” (1 Ioan 4:9, 10 şi 14).

Ce veste minunată că Domnul slavei, Creatorul tuturor lucrurilor a devenit om, ca să Se nască pe pământ, ca fiu al fecioarei Maria, iar ca prunc a fost aşezat în ieslea Betleemului! Să înţelegem această realitate: El, care este strălucirea slavei Tatălui şi reprezentarea exactă a Fiinţei Lui, şi care susţine toate lucrurile cu Cuvântul puterii Sale, a părăsit slava Tatălui şi a devenit asemenea nouă, ca un om. El a venit în viaţa noastră sărmană ca să ne mântuiască.

Ce eveniment! Fiul lui Dumnezeu a venit personal pe pământ pentru că nu mai putea accepta ca noi să fim pierduţi pe veci. El a venit din dragoste pentru noi, care eram duşmanii Săi. Ce faptă! Vino la realitatea adevărului: Isus te caută şi te iubeşte!

A doua lucrare a lui Dumnezeu: Isus, Domnul Slavei a murit la cruce sub judecata lui Dumnezeu, ca Mijlocitor pentru păcătoşi şi vinovaţi. „Pe Cel care n-a cunoscut păcat, El L-a făcut păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El” (2 Corinteni 5:21). Poţi să respecţi de cincizeci de ori „Vinerea mare” şi să mergi de o sută de ori la „împărtăşanie”, dar fără credinţa din inimă nu poţi înţelege realitatea acestei lucrări a lui Dumnezeu.

Du-te cu gândul sub crucea de pe Golgota. Omul cu cununa de spini, care atârnă între doi tâlhari ca un alungat, vinovat, blestemat pe cruce, este Unicul Fiu al lui Dumnezeu, Domnul vieţii, Creatorul tuturor lucrurilor. Pe capul Lui este aşezată toată povara care era în gândurile, cuvintele şi faptele tale. El a luat locul tău în faţa Judecătorului cel sfânt. Ca un chezaş (mijlocitor) a primit pedeapsa întreagă pe care tu ai meritat-o. În ceasurile de întuneric ale judecăţii dumnezeieşti, Domnul Isus a fost părăsit de Dumnezeu pentru păcatul tău care stătea între El şi Dumnezeu. După ce s-a dat sentinţa, a strigat: „S-a sfârşit!” -„El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui; şi noi am socotit că este pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit. Dar El era străpuns pentru nelegiuirile noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era peste El, şi prin rănile Lui suntem vindecaţi” (Isaia 53:4-5).

S-a petrecut cu adevărat aceasta şi cu tine? Recunoşti tu această lucrare a lui Dumnezeu? Te aşezi tu sub influenţa ei? Eşti convins că pe Isus Cristos, dragostea Sa faţă de tine L-a împins la cruce şi că Dumnezeu, pentru că te iubea, deşi erai un vinovat, a lăsat pe singurul Său Fiu să sufere şi să moară pe cruce pentru vina ta? A curs sângele nevinovat al Fiului lui Dumnezeu şi pentru tine?

Cine este convins de această realitate şi se smereşte, recunoscându-şi păcătoşenia şi starea sa pierdută înaintea lui Dumnezeu, prin jertfa de la cruce, dintr-un vinovat devine un om drept, dintr-un pierdut, un moştenitor al vieţii veşnice. „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (vezi în Evanghelia după Ioan 3:16).

Este clar că această realitate sigilată cu sângele Fiului lui Dumnezeu este pentru credincios cel mai mare eveniment pentru vecii vecilor, cu mult mai importantă şi mai sfântă decât orice lucrare din viaţa popoarelor, a familiilor sau chiar însăşi viaţa ta. Fiul lui Dumnezeu a venit din cer, a suferit pentru mine pe cruce, m-a mântuit şi pentru această lucrare El trebuie onorat de către mine mai mult decât orice. Toată inima şi viaţa mea trebuie să-I aparţină ca o jertfă de mulţumire şi ca o mărturie pentru ce a făcut Isus pentru mine. Într-adevăr, Fiul lui Dumnezeu a vrut să ne răscumpere prin sângele Său, aşa cum este scris: „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care a murit pentru ei şi a fost înviat.”

A treia lucrare a lui Dumnezeu: Dumnezeu a înviat pe preaiubitul Său Fiu din morţi. Isus nu a murit ca învins de moarte, ci El Şi-a dat viaţa Sa preţioasă pentru împăcarea celor vinovaţi, pe care harul lui Dumnezeu a vrut să-i mântuiască. De aceea moartea nu a putut să-L ţină în mormânt. Isus a biruit pe Satan, păcatul, moartea şi lumea şi a intrat în împărăţia morţii pentru a-i deschide porţile. Aceasta este descoperirea lui Dumnezeu înaintea lumii vizibile şi invizibile: învierea Aceluia care la crucea de pe Golgota prin jertfa Sa a slăvit pe Tatăl, împlinindu-I voia.

Îngerii lui Dumnezeu au mărturisit la mormântul gol al lui Isus: „El nu este aici, ci a înviat!” (Luca 24:6). Te rog, spune-mi sau spune-ţi ţie însuţi: eşti convins că Isus Cristos a înviat din morţi aşa cum spune Scriptura? Este pentru tine o realitate că Isus a petrecut timp de patruzeci de zile cu ucenicii Săi după înviere? Este scris: „După ce suferise, li S-a prezentat El Însuşi viu, prin multe dovezi de netăgăduit, fiind văzut de ei timp de patruzeci de zile şi vorbind despre lucrurile care privesc împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 1:3). Apoi S-a înălţat la cer: „După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, a fost înălţat la cer şi un nor L-a ascuns din ochii lor” (Faptele Apostolilor 1.9).

Eşti tu sigur că Cristos cel înviat este mereu cu tine ca o Persoană sfântă şi dumnezeiască, un Mântuitor care te aude şi te salvează, un Prieten viu căruia poţi să-I vorbeşti, care te ascultă şi te ajută?

Mulţimea oamenilor care se numesc „creştini” nu crede acest adevăr de bază al creştinismului, care este învierea Fiului lui Dumnezeu. Această realitate nu este numai adeverită (vezi 1 Corinteni 15:1-8), ci mulţi au pecetluit acest adevăr cu moartea lor. Mii, sute de mii de oameni sinceri cred şi primesc pe Mântuitorul Isus ca Salvatorul şi Prietenul adevărat. El ascultă într-un mod admirabil rugăciunile lor. Ei trăiesc credincioşia cuvintelor Sale. Mulţi şi-au dat viaţa pentru că nu-L puteau tăgădui pe Domnul lor iubit şi minunat. Au existat astfel de mărturii numai în vremurile trecute? Nu, şi astăzi în mijlocul poporului nostru trăiesc sute de mii de oameni care cunosc personal pe Cristos cel înviat ca Prietenul şi Salvatorul lor. Ei vorbesc zilnic cu El şi se comportă cu Isus ca şi cu cel mai bun prieten şi în toate problemele îl întreabă care este sfatul Său. Ei nu sunt nişte mistici, fanatici, ci sunt oameni realişti şi cumpătaţi. Nu este sângele martirilor o mărturie mult mai bună despre adevărurile biblice decât înţelepciunea unui profesor sau informaţiile ziarelor? Care este cea mai bună garanţie a adevărului: moartea triumfătoare şi plină de pace a celor care mărturisesc pe Cristos cel viu şi prezent, sau afirmaţiile goale ale celor care tăgăduiesc şi batjocoresc pe Dumnezeu?

Crede Cuvântul lui Dumnezeu (Biblia)! Cel care din dragoste a venit din cer la tine şi a murit pe cruce îţi este foarte aproape. Deschide-i inima, recunoaşte-ţi păcatele şi adu-ţi toate grijile în faţa Sa! Isus va vindeca orice vătămare a vieţii tale. Vei găsi şi tu ce a găsit mulţimea celor mântuiţi: iertare, pace, salvare de la judecata de apoi şi viaţa veşnică. Cheamă Numele lui Isus cu seriozitate! Dacă faci acest lucru cu respect şi credinţă, El îţi va răspunde. Tu vei primi o siguranţă de nezguduit despre învierea Domnului Isus.

Ţie nu-ţi poate ajuta un Cristos mort. Numai Isus Cristos cel viu, Mântuitorul înălţat te poate purta pe mâinile Sale atotputernice. Tu o să-L cunoşti! Atunci vei umbla aici pe pământ în harul lui Dumnezeu, într-o viaţă nouă de pace şi nădejde. Dar nu numai atât, tu însuţi vei primi la înviere un trup nou asemenea trupului Său sfânt. Tu vei trăi cu Isus în veci într-o lume acum invizibilă, în împărăţia luminii şi a păcii. Atunci, ceea ce este scris va fi şi pentru tine o realitate: „El va şterge orice lacrimă din ochii lor. Şi moartea nu va mai exista. Nu va mai fi nici plâns, nici ţipăt, nici durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21:4).

Acestea nu sunt visuri, nu sunt cuvinte frumoase, ci sunt realitate şi nădejde. Fiecare creştin adevărat ştie aceasta. Pentru el credinţa este o certitudine absolută, neclintită, primită din partea lui Dumnezeu. În Cuvântul Domnului înviat este scris: „Şi Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi cu puterea Sa” (1 Corinteni 6:14).

Apostolul s-a numit martor al învierii (vezi Faptele Apostolilor 1:22). Fiecare creştin adevărat este o mărturie despre înviere. În zilele noastre, când tăgăduirea marilor adevăruri biblice se extinde, această mărturie este de mare importanţă. Într-o scrisoare a studentului în teologie G. Z., se află următoarele rânduri:

„Într-o zi, profesorul nostru a vorbit despre tematica: ‚Există o înviere?’ Aceasta a fost pentru mine şi colegii mei o întrebare importantă. După ce a vorbit, profesorul K. a încheiat cu cuvintele: „Îmi pare rău, domnii mei, că astăzi v-am furat ultima scânteie a credinţei copilăreşti. A crede, ar însemna să ne întoarcem la misticismul întunecat al Evului Mediu, din epoca luminată cu teologia modernă şi cu ştiinţa zilelor noastre. Nu pot să spun că este o înviere din morţi. Consolaţi-vă că este o iluzie. Treziţi-vă şi fiţi bărbaţi integri; gândiţi-vă că a fost un vis frumos! Şi apoi rupeţi acest tablou visător care este o „fata morgana” înşelătoare, înşelătoare atâtea sute de ani. Deci, domnii mei, ştiinţa ne spune că nu există o înviere din morţi!’

Ajuns la locuinţa mea, cu frica în suflet, m-am aruncat în genunchi. M-am rugat lui Dumnezeu pentru lumină în inima mea zdruncinată, peste care începea să se aştearnă o întunecime groaznică.

În ziua următoare am mers la un consătean care studia medicina şi care era credincios. Mi-am deschis inima faţă de el şi i-am spus toată starea inimii mele. Deodată el m-a întrebat: ‚Ştii tu că soţia profesorului tău, în noaptea trecută, după o operaţie aparent reuşită, a murit? Aşteaptă puţin şi vei vedea cum va continua cursul său dogmatic!’

Cu patrusprezece zile mai târziu, după o mică întrerupere cauzată de moartea soţiei, profesorul K. a continuat cursul său de dogmatică pe vechea temă: ‚Există o înviere?’

O linişte mormântală s-a aşternut peste sală când profesorul K., foarte mişcat şi cu o voce apăsată, a început să vorbească: ‚Domnilor! încă o dată trebuie să discut despre această temă. În realitate există o înviere a morţilor! Dumnezeu Atotputernic care locuieşte în cer şi în cei cu inima zdrobită mi-a vorbit şi mie, un păcătos, acum două săptămâni, la patul de moarte al scumpei mele soţii, într-un mod zguduitor. Există nu numai un Dumnezeu veşnic, dar există şi o înviere. Vă rog să-mi promiteţi că mă veţi ierta aşa cum m-a iertat Dumnezeu. Unde să găsesc consolare, dacă nu există o înviere a celor dragi?’ Mai departe nu a putut vorbi. Cu toate că era un om plin de energie la cei patruzeci de ani ai săi, a căzut în faţa noastră lângă catedră. Studenţii din faţă au sărit repede şi l-au dus la locuinţa sa. Acolo nu mai era o soţie care să-i vină în ajutor. A fost pus în pat. Apoi, adânc mişcaţi, studenţii s-au retras în tăcere.

Cât o fi luptat acest om tare în ultimele săptămâni? Dar lupta lui nu a fost fără rost. Dumnezeu i-a dat biruinţa şi mulţi ascultători ai săi au găsit curând pacea cu Isus.”

 7. Prin Cuvântul Lui Dumnezeu şi prin dragostea Sa salvatoare, păcătosul este condus să creadă şi să primească viaţa veşnică

O dată ce un om primeşte Cuvântul lui Dumnezeu, el bea „apa vieţii veşnice”. Domnul Isus a spus despre Cuvântul Său: „Oricui bea din apa aceasta îi va fi iarăşi sete. Dar oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete; ci apa pe care i-o voi da Eu, se va face în el un izvor de apă, ţâşnind în viaţă veşnică” (vezi Ioan 4:13-14). Scriptura numeşte deseori Cuvântul lui Dumnezeu ca fiind „Apa” (citeşte Psalm 1:3; şi încă Isaia 55:1; Ieremia 17:8,13; Ioan 4:10; Efeseni 5:26; Apocalipsa 22:17). Această „apă” (Cuvântul lui Dumnezeu) şi sângele care a curs pe crucea Golgotei sunt cele două mari mărturii a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru a mântui pe păcătoşi, îndată ce păcătosul primeşte aceste mari mărturii dumnezeieşti şi se smereşte, primeşte în inima sa prin Duhul Sfânt mărturia adevărului mântuirii şi harul lui Dumnezeu. Aşa primeşte un astfel de om viaţa veşnică. „Căci trei sunt care dau mărturie: Duhul, apa şi sângele, şi aceşti trei sunt una în mărturia lor. Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare; şi aceasta este mărturia lui Dumnezeu, pe care El a făcut-o despre Fiul Său. Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în el însuşi; cine nu crede pe Dumnezeu, L-a făcut mincinos, fiindcă n-a crezut mărturia pe care Dumnezeu a făcut-o despre Fiul Său. Şi mărturia este aceasta: că Dumnezeu ne-a dat viaţa veşnică şi această viaţă este în Fiul Său. Cine are pe Fiul are viaţa; cine n-are pe Fiul lui Dumnezeu n-are viaţa. V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică” (citeşte 1 Ioan 5:7-13).

8. Credinţa care mântuieşte nu se bazează pe simţiri curate, ci pe predarea voinţei faţă de Domnul Isus

Simţirile curate sunt cu totul altceva decât credinţa salvatoare. Ce mulţi pot fi oamenii care impresionaţi de o cântare duioasă varsă lacrimi, dar viaţa lor rămâne neschimbată! Dumnezeu vrea să atingă conştiinţa şi inima (voinţa) omului. Realitatea că păcătosul pierdut este încărcat cu greutatea păcatelor sale şi că Fiul lui Dumnezeu a venit ca să-l salveze de la moarte trebuie înţeleasă ca cel mai mare adevăr. Aici ţinteşte Cuvântul lui Dumnezeu – pleacă-ţi inima înaintea Sa! Păcătosul poate fi ajutat numai prin întoarcerea sa la Dumnezeu.

Adevărul lui Dumnezeu nu are intrare pe poarta simţurilor, ci pe poarta conştiinţei. La o predică de evanghelizare este neesenţial dacă mulţi oameni sunt mişcaţi până la lacrimi, ci importanţa constă în faptul ca multe conştiinţe să fie mişcate pentru a-şi recunoaşte păcatele şi starea lor de pierzare. Şi atunci când conştiinţa păcătosului este mişcată şi omul începe să strige după ajutor, nu este bine să se bazeze pe simţiri. Nu aştepta un sentiment de graţiere, ci primeşte harul prin credinţă! Graţierea (harul) şi pacea inimii nu se arată în dependenţă de simţiri, ci de credinţă.

Un creştin a povestit următoarele: În vara anului 1870 încă nu-mi revenisem bine după o puternică răceală cu temperatură. Pe deasupra slăbiciunii mele trupeşti, s-a ivit în inima mea şi o nelinişte. Atunci m-am rugat mult lui Dumnezeu pentru iertare. Am citit într-o scriere că un predicator îi spuse unui om care căuta pacea: „Dumneavoastră vreţi să ajungeţi la siguranţa mântuirii nu prin credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu, ci aşteptaţi mai degrabă un înger, un vis sau o voce din cer. Vreţi să auziţi sau să vedeţi ceva. Dar o astfel de promisiune nu există. Cuvântul lui Dumnezeu spune despre Isus Cristos: ‚Oricine crede în El, nu va merge la pierzare, ci va avea viaţa veşnică.’ Deci, Dumnezeu cere ca fiecare păcătos să creadă în Fiul Său şi unui astfel de om îi dăruieşte viaţa veşnică.” Aceasta m-a îndemnat să citesc cu toată atenţia Cuvântul lui Dumnezeu. Deseori, în zorii dimineţii citeam în linişte câte un capitol din Noul Testament. Aşa am găsit într-o zi acel verset din Romani 8.16: ‚Însuşi Duhul mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem copii ai lui Dumnezeu’. Atunci mi-am dat seama că dacă Duhul lui Dumnezeu dă mărturie duhului omului despre înfierea sa, atunci sufletul trebuie să găsească siguranţă şi mântuire. Am căzut în genunchi în faţa lui Dumnezeu, cerând iertare, pace şi siguranţa mântuirii. Simţeam atunci că m-ar fi cuprins o disperare veşnică dacă nu veneam la această nădejde; atunci sau niciodată! Şi Dumnezeu, care este bogat în dragoste şi milă, care este gata să dăruiască mai mult decât cerem noi, mi-a îndreptat privirea spre jertfa de la cruce. Acolo am văzut prin credinţă pe Fiul lui Dumnezeu în moarte şi judecată pentru a purta pedeapsa păcatelor mele. Atunci a căzut greutatea din spatele meu şi am găsit pacea! Ce har al lui Dumnezeu şi ce fericire!

Toţi care au siguranţa mântuirii sunt asiguraţi că nădejdea lor se bazează pe Cuvântul lui Dumnezeu şi nu pe simţirile lor.

Un creştin adevărat, care a trăit mântuirea, cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Isus Cristos ca Domn şi Păstor al său personal. Viaţa nouă, dumnezeiască, este adânc ancorată în ascultare şi încredere.

Se poate răspunde la întrebarea: „Ce este credinţa?” astfel: Credinţa înseamnă încredere deplină şi ascultare de Dumnezeu. Credinţa este în afara teoriei cunoaşterii şi în afara teritoriului simţirilor şi presimţirilor. Credinţa este predarea voinţei credinciosului în mâinile Domnului Isus. Putem să înţelegem mai uşor acest adevăr din pilda unei logodne. Un băiat este cunoscut aşa de puţin de fata care urmează să-i fie soţie. El o întreabă dacă doreşte să meargă împreună pe drumul vieţii. Cuvântul ei îl leagă, iar el garantează că o va iubi şi se va îngriji de ea tot timpul. Aşa se întemeiază o minunată şi nedespărţită legătură a vieţii. Mireasa i-a dăruit mirelui inima şi viaţa ei. Şi tot aşa mirele.

Salvarea (mântuirea) din păcat conduce pe credincios în părtăşie (comuniune) cu Domnul Isus. Aceasta este o relaţie de viaţă aşa cum este într-o căsnicie adevărată; aceasta înseamnă deplină unitate între două persoane. Nici unul nu are secrete faţă de celălalt. Este o unitate în dragoste unul faţă de altul, de încredere şi slujire. Fiecare este pentru celălalt cea mai mare comoară. Această relaţie adâncă dintre Domnul Isus şi copiii lui Dumnezeu este din punctul de vedere al oamenilor foarte slabă, dar din partea Domnului ea este adeverită pe deplin. La El învăţăm ce este dragostea, credincioşia şi deplina predare. O astfel de relaţie între Mântuitor şi cel mântuit are ca punct de plecare al stării de har, de copilărie în credinţă: pocăinţa şi naşterea din nou.

Credinţa care mântuieşte, viaţa veşnică, înfierea făcută de Dumnezeu şi siguranţa harului – toate acestea sunt lucrarea lui Dumnezeu prin Cuvânt şi prin Duhul Sfânt.

Dumnezeu vrea să facă această lucrare de har în fiecare păcătos care se recunoaşte vinovat. El îi cheamă pe toţi la mântuire. Fiecare păcătos este răspunzător dacă deschide inima spre harul lui Dumnezeu sau o închide în faţa Lui. Despre toţi oamenii, Domnul Isus spune: „Cine este din adevăr, ascultă glasul meu” (Ioan 18:37). Eşti tu din adevăr? Aceasta înseamnă: „Eşti tu sincer în faţa lui Dumnezeu şi a conştiinţei tale, să vii cu neliniştea inimii, cu greutăţile trecutului tău la Mântuitorul care te iubeşte nespus de mult?”

Tu ştii acum calea, nu amâna pentru a merge pe ea!

Mai multe materiale pentru Theophilos găsiţi pe Internet la:

http://www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/care-este-adevarata-credinta/

Biserica „Betel”, Lumina, Constanța, România

Lumina a luat ființă în anul 1880 purtând numele de Cogealia, denumire ce vine de la șeful tribului tătar Cogea-Ali (Ali cel Mare), dar și datorită numărului mare de turci, tătari ce locuiau în localitate. Denumirea de Cogealia s-a păstrat până în anul 1929 când localitatea a primit numele de Valea Neagră. Abia în 1965 numele localității a fost schimbat în Lumina și, mai apoi, multe alte etnii au populat localitatea.

            La ora actuală, localitatea Lumina are aproximativ 12000 de locuitori.

            Lucrarea de evanghelizare din această localitate a început prin anul 1997, neexistând la acea dată niciun credincios. Totul a început prin evanghelizări în aer liber printr-o echipă de misionari veniți din America în colaborare cu  evanghelistul Nicu Marcu din Agigea. Acest om cu inima deschisă pentru Dumnezeu a continuat să vestească Evanghelia în Lumina în ciuda tuturor împotrivirilor din partea autorităților, cât și a preoților ortodocși din localitate. În urma multor rugăciuni, Dumnezeu a început să schimbe inimile oamenilor; astfel că din anul 1999-2000 un mic număr de oameni, devenind creștini, au început să se adune în spații închiriate unde Îl lăudau pe Dumnezeu.

            Prin anul 2001 frații reușesc să cumpere un teren de 300 mp pentru o clădire de biserică.  De atunci și până acum lucrarea a crescut și s-a dezvoltat din punct de vedere spiritual și numeric. Dumnezeu ridică astfel tineri care să se pregătească pentru lucrarea de slujire.

            Mai târziu, în anul 2004, fratele Nicu Marcu  s-a mutat într-o altă zonă de slujire, coordonarea lucrării de evanghelizare din Lumina fiind preluată de către Druga Ionel. De atunci, lucrarea de slujire din Lumina a continuat să se dezvolte prin lucrarea cu copiii, cu tinerii, grup de laudă și alte lucrări adiacente.

            Deși lucrarea a continuat să crească, noi ne-am adunat tot într-un spațiu închiriat, deoarece nu am avut posibilități financiare pentru ridicarea unei case de rugăciune pe terenul bisericii.

Conducător Ionel Drugă

Institutul Teologic Penticostal București

Proiecte / By 

Doresc să accentuez importanța strategică a învățământului teologic pentru împlinirea mandatului misionar în România. Pe lângă Cultul Creștin Penticostal din România funcționează peste 100 de unități de învățământ de toate nivelele: grădinițe, școli gimnaziale, licee teologice, colegii și seminarii biblice, institute de învățământ universitar. Fără a pierde din vedere importanța fiecărei școli, în calitate de Rector al Institutului Teologic Penticostal din București, doresc să subliniez importanța acestei școli pentru slujirea cauzei Împărăției lui Dumnezeu în România și în întreaga lume. Institutul Teologic Penticostal, însuflețit de mandatul și făgăduința Domnului Isus Hristos, urmărește ca, prin împuternicirea Duhului Sfânt, să formeze slujitori ai lui Dumnezeu înzestrați cu caracter hristic și pregătire teologică temeinică, în vederea zidirii Bisericii lui Hristos și a extinderii Împărăției lui Dumnezeu. În prezent la ITP avem peste 200 de studenți. Majoritatea dintre ei provin din familii cu greutăți financiare. Formarea lor ca slujitori necesită un efort sporit din partea noastră.

Clădirile în care funcționează acum institutul nu reușesc să satisfacă nevoile noastre, motiv pentru care am decis extinderea campusului. Vom construi o clădire nouă care să cuprindă 12 săli de curs, un amfiteatru, un laborator media, o capelă cu 350 de locuri, două săli de ședință, spații pentru socializare, bibliotecă şi birouri administrative. Noua clădire va avea 6000 mp construiți. Actualele clădiri vor fi modernizate prin: etajarea actualului Corp de Predare şi transformarea lui în spații de cazare pentru profesori şi studenți; extinderea Corpului Cantină prin suprapunerea cu trei etaje noi; supraetajarea Corpului de Cazare, pentru rezolvarea cazării surplusului de studenți și masteranzi. În final, campusul ITPB va avea o suprafață de 11500 mp construiți. Costurile totale ale acestui proiect se ridică la suma de trei milioane de dolari.

Investiția în formarea de lucrători creștini este una de mare impact peste generații, la toate nivelele. Nevoia mare și continuă de lucrători destoinici pentru Evanghelie poate fi mai bine servită prin dezvoltarea unor școli teologice, în care studiul și spiritualitatea să fie armonios împletite. ITP este o asemenea școală.

Cu ocazia scrierii acestui articol doresc să mulțumesc bisericilor penticostale din diaspora, în special celor din SUA și Canada, și tuturor prietenilor noștri care au sponsorizat nominal studenți ITP, pentru ajutorul acordat școlii noastre. ITP datorează mult Misiunii Genesis, care ani la rând a dovedit că este aproape de școala noastră.

Stimați frați, în numele fraților din România, apelez la sprijinul dvs. pentru înaintarea Evangheliei în mijlocul poporului nostru.

Dr. Ioan Brie 

https://www.misiuneagenesis.org/institutul-teologic-penticostal-bucuresti/

Centrul Creștin Betania, Republica Moldova

Proiecte / By 

Aceasta lucrarea a inceput in decembrie 1997 in forma unui program de hranire, alfabetizare si evanghelizare pentru copiii străzii, oferit intr-o sala in cladirea Bisericii Filadelfia. Acest inceput saracacios a dat nastere a Centrului Crestin Betania – orfelinat tip familial si a Liceului Teoretic Elimul Nou – singura scoala crestina din Republica Moldova.

Centrul Crestin Betania, incepand cu septembrie 1999, este organizat in 10 case (o fosta tabara de pioneri, renovata si adaptata), in care locuiesc 10 familii, formate din parinti voluntari (cupluri sot-sotie din Biserica Filadelfia) care si-au asumat responsabilitate de a creste (ingriji, educa, etc.) fosti copii ai străzii. Pe parcursul acestor ani, am avut privilegiul de a contribui la transformarea copiilor analfabeti care cerseau pe strazi in oameni care dau dovada de o buna marturie spirituala si profesionala. Spre exmplu: unul a devenit medic, o fata este profesoare, doua fete au devenit disigneri vestimentari deosebit de respectati, iar multi dintre ei sunt inca studenti la universitati.

La ora actuală, la 95 persoane slujesc/beneficiaza de serviciile oferite. Suntem recunoscatori lui Dumnezeu pentru dragostea si grija Sa si pretuim oamenii care investesc impreuna cu noi! Domnul sa va binecuvanteze in mod abundent!

“Ii multumim insa lui Dumnezeu, care ne conduce intotdeauna la biruinta, in Cristos, si raspandeste prin noi in orice loc mireasma cunoasterii Lui.” (2 Corinteni 2:14 NTR)

În serviciul Regelui Suprem,
DORU CÎRDEI, pastor coordonator

Zece semne ale unei biserici sănătoase

Clădirea unei biserici - foto de Margaret Weir - unsplash.com

În articolul anterior am discutat despre semnele sectelor creștine care au început să se infiltreze printre noi. Când vorbim despre ”infiltrare”, nu doresc să mă refer neapărat la faptul că între noi, în rândul bisericilor noastre, au apărut unii care propagă doctrine sau învățături false, eretice, ci există mișcări noi de oameni care au adoptat o serie de învățături și de perspective nebiblice – deși ei le scot din Biblie, dar numai spre a forma un pretext al lor, ignorând complet contextul pasajului – și care crează biserici sau mișcări noi, care nu fac altceva decât să denatureze adevărul și mântuirea care ne-a fost dată prin Isus Hristos.

În articolul de față vreau să prezint 10 semne ale unei biserici sănătoase, caracteristici care te vor ajuta să înțelegi nu doar biserica în care te afli, dar și catalizatorul prin care să descoperi dacă te afli sau nu în locul corect din punct de vedere spiritual, biblic, din punctul de vedere al scopului inițial al lui Dumnezeu desemnat pentru Biserica Sa.

Se știe foarte bine faptul că biserica primară era una singură la momentul când a fost scris Noul Testament. Un pasaj bine-cunoscut din Evrei 10:25, care spune ”Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alții și cu atât mai mult, cu cât vedeți că ziua se apropie”, deși se referă la a nu părăsi credința, unii îl consideră astăzi că face referire la a nu-ți părăsi biserica (actuală) din care faci parte. Am enunțat și în alte articole (aici și aici) despre semnele unor biserici bolnave, unde am subliniat câteva aspecte care te pot determina să pleci sau nu dintr-o biserică – dacă identifici acele semne. Unii sunt constrânși de circumstanțe să părăsească nu doar biserica, dar și credința lor. Nu vrem să ne referim la acest aspect aici și acum.

Fie că biserica ta folosește sau nu pasajul de mai sus drept pretext ca tu să stai (sau nu) în biserica în care te afli, nu contează așa de mult. Ei interpretează acțiunile tale cu consecințe ale gândirii lor strămoșești, tradiționale, îndoctrinări prin care încearcă să înrădăcineze pe oameni într-un anumit stil de biserică. Ideea este că oamenii care merg la o biserică trebuiesc să fie motivați să stea într-un anumit loc, dar nu prin intermediul amenințărilor, sau a compromisurilor. Nu. Oamenii trebuie să fie încurajați să fie credincioși unei familii sau case spirituale: biserica locală din care faci parte.

Ce este o biserică sănătoasă și una nesănătoasă? La această întrebare trebuie să răspundă următoarele puncte de mai jos, așa cum am menționat și la început, scopul acestui articol nu este acela de a te determina să părăsești biserica din care faci parte – la acest moment dat – și pasajul citat anterior nu l-am folosit ca pretext ca să îți determin viitoarele tale acțiuni legate de alegerea unei biserici.

În cadrul cărții Faptele Apostolilor, capitolul 2 cu versetul 47 ni se spune că cei care făceau parte din biserica primară ”lăudau pe Dumnezeu și erau plăcuți înaintea întregului norod. Și Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiți”. Aceasta trebuie să fie imaginea unei biserici, o biserică plăcută întregului popor, nu doar unui cult, unei organizații.

Oamenii din lume trebuie să vorbească cu plăcere despre acea biserică. Și faptul că Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor este de fapt modul prin care Dumnezeu lucra cu ei – și aici ne putem pune o serie de întrebări. Dacă Dumnezeu a lucrat atunci în acest fel cu ei, credeți că s-a schimbat ceva în mentalitatea Lui față de acum 2000 de ani? Dumnezeu gândește și dorește să lucreze în același mod cu biserica Sa.

S-a schimbat oare ceva la Dumnezeu? Nu. În Faptele Apostolilor 16:5 ni se spune că ”Bisericile se întăreau în credință și sporeau la număr din zi în zi”, adică Dumnezeu a continuat să lucreze în cadrul bisericii. Același lucru este relatat și în capitolul 9:31: ”Biserica se bucura de pace în toată Iudeea, Galileea și Samaria, se întărea sufletește și umbla în frica Domnului; și, cu ajutorul Duhului Sfânt, se înmulțea”.

Dacă dorința lui Dumnezeu era ca biserica să se înmulțească, să sporească din zi în zi, că biserica creștea cu ajutorul Duhului Sfânt și noi spunem azi că… trăim într-o altă eră, alt sezon, altă cultură, etc., automat aruncăm vina pe umerii lui Dumnezeu dacă biserica noastră nu crește. Da, e așa de simplu să dăm vina pe Dumnezeu atunci când vedem că o biserică nu mai are propășire și merge într-un regres din multe puncte de vedere.

Unii oameni consideră că numărul de oameni de la o biserică nu este important. Este important, pentru că este un rezultat al unui trup sănătos: este un indiciu că un trup este sănătos dacă crește, nu? Spre exemplu, de la un copil de 2 ani ai așteptările unui copil de 2 ani. Dacă el vorbește stâlcit este datorită vârstei lui. Dar la 24 de ani dacă tot la fel este… înseamnă că el este bolnav. E logic acest lucru.

Care sunt semnele unei biserici sănătoase și cum arată ea?
Un pasaj foarte cunoscut din care putem extrage următoarele puncte este din Faptele Apostolilor 2:42: ”Ei stăruiau în învățătura apostolilor, în legăturafrățească, în frângerea pâinii și în rugăciuni.” Acest pasaj se află înaintea pasajului menționat mai sus că Dumnezeu adăuga la numărul celor mântuiți și stă la baza următoarelor zece puncte de mai jos care descriu caracteristicile unei biserici sănătoase.

1. Este focalizată pe Cuvântul lui Dumnezeu Aceasta face referire la a predica din Cuvânt și a crede tot Cuvântul lui Dumnezeu, la a practica și umbla în ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu. E drept că multe biserici își doresc lucrul acesta și au în centrul lor Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta este de fapt și diferența dintre o biserică sănătoasă și o sectă: dacă se predică altceva și nu din Cuvântul lui Dumnezeu.

Oriunde se adaugă ceva la Cuvântul lui Dumnezeu vor exista probleme. Cuvântul lui Dumnezeu are menirea de a ne încuraja, a ne îmbărbăta, a ne corecta. Atunci când Cuvântul lui Dumnezeu predicat într-o biserică ți se adresează punctual, la nevoile sau problemele tale, acolo este Duhul Adevărului. Există o mare diferență între predicare (când duhul tău este hrănit și pleci acasă schimbat, transformat) și prelegere (când auzi un mesaj oratoric expus de cineva și rămâi doar cu informații la nivel mintal).

2. Are o viziune bine conturată O biserică trebuie să știe – oricând – la ceea ce este chemată ea, direcția în care se îndreaptă. Domnul Isus a lăsat ucenicilor Săi porunca de a merge până la marginile pământului, dar cred că o biserică trebuie să aibă mai mult decât atât. E nevoie de mai mult decât o privire generală, trebuie să existe o chemare concretă. Când Dumnezeu îl cheamă pe un om (și aici mă refer la un păstor, conducător de biserică), El îi dă o chemare concretă, o viziune concretă, bine conturată. Habacuc 2:2 este un pasaj care vorbește așa de direct despre acest aspect: ”Scrie viziunea, graveaz-o clar pe tăblițe pentru ca un herald să poată alerga cu ea” (versiunea NTR). Viziunea trebuie să fie în așa fel scrisă încât un purtător de vești să o poată citi/spune cu ușurință.

Firmele și marile corporații de astăzi știu să-și formeze și să utilizeze o viziune pe care să o urmeze în decursul activităților, a logisticii, a investițiilor lor. Ceva simplu, concret, ce poate fi citit în grabă și știi la ce brand se referă.

Există biserici care au viziuni așa de complexe încât ele nu pot fi cuprinse într-o pagină de hârtie. Dacă îi întrebi să îți reproducă acea pagină pe scurt… o să-ți spună că da, le e clară lor… dar nu o pot enunța în 2-3 cuvinte. Ce așteptare să ai de la ceilalți din biserică în acest caz? Osea 4:6 spune clar că ”poporul piere din lipsă de cunoștință” (în alte versiune apare termenul de ”viziune”).

O biserică trebuie să aibă o viziune. Atunci când ai o viziune, ai o misiune și atunci ai o cale prin care să împlinești acea viziune.

3. Este bine organizată Dacă ne uităm la biserica primară vedem că acei oameni au fost organizați. Imediat după momentul Cincizecimii, din cei 120 din camera de sus, 12 se ridică și 1 vorbește mulțimii. Nu a fost o ceartă, nu a fost un vot, ei știau cine este autoritatea și cine răspunde de cei 12 ucenici.

Priviți la modul cum este organizată o biserică. După modul lor îți vei da seama cât de sănătoasă este.

Apostolul Pavel menționa în 1 Corinteni 14:33 că ”Dumnezeu nu este un Dumnezeu al dezordinii, ci al păcii. La fel ca în toate bisericile sfinților”. Perspectiva lui Pavel era ca în toate bisericile să fie orânduialăorganizareordine. Dumnezeu nu este autorul dezordinii sau al confuziei. Atunci când vorbim de orânduială nu vorbim despre control, ci ilustrăm caracterul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este autorul dezordinii sau a confuziei. Oriunde a creat ceva Dumnezeu, El a pus un responsabil. Responsabilitatea unei biserici cade pe umerii păstorului ei. Felul cum continuă să meargă acea biserică arată dacă acea biserică este bine educată, instruită și direcția spre care merge ea.

4. Are o cultură bine definită Cultura este totalitatea activităților și a felului în care acționăm în anumite împrejurări și situații. Acțiunile noastre au la bază mai multe lucruri: valorileconduitaprincipiileobiceiurile și crezurile noastre. Fiecare biserică – indiferent cât de contemporană, tradițională sau istorică este ea – are valori, are o conduită, principii, obiceiuri, crezuri – fie că sunt exprimate sau nu. Ele sunt acolo și trebuiesc enunțate în cadrul bisericii către membrii ei. Cu cât sunt aceste lucruri mai ancorate în Scriptură și nu în frânturi sau pasaje ieșite din context, cu atât mai mult sănătatea acelei biserici crește.

Dacă dorim ca noi să creștem ca și biserică trebuie să stăruim în aceste lucruri. Ucenicii din cadrul bisericii primare aveau valori, conduită, obiceiuri, etc. Au existat și biserici care aveau crezuri proaste, Pavel a trebuit să intervină să corecteze din ele. Cultura unei biserici definește ceea ce este ea și de ce este ea în comunitatea în care există.

5. Relaționează ca o familie Biserica Domnului este familia Domnului. Dumnezeu ne-a dat dreptul să ne numim copii ai lui Dumnezeu (Ioan 1:12); ucenicii când au venit la Domnul Isus, ei au fost învățați să se roage lui Dumnezeu cu termenul de ”Tatăl nostru” (Matei 6:9). Creștinismul nu este un ”călăreț singuratic”, ci întărește conceptul de familie. Păstorii bisericii sunt numiți în biserică drept ”părinți spirituali”.

Indiferent care este numărul membrilor unei bisericii, fie că vorbim de 5, 10, 50, 500, 1000 de oameni, atmosfera trebuie să fie una de familie. Ideea este că o familie se sprijină, o familie își poartă de grijă unul la altul, se iubesc. E important dacă într-o anumită biserică există relații: după aceasta vei vedea starea sănătății ei. Într-o familie/biserică sănătoasă se confruntă problemele și se rezolvă ca într-o familie.

6. Se roagă bazat pe Scriptură Nu e suficient doar să te rogi, să ai o lucrare sau un grup de rugăciune la biserică, ci este important să cunoști promisiunile și perspectiva lui Dumnezeu asupra bisericii și asupra vieții, și pe baza acestor promisiuni să vii înaintea lui Dumnezeu și atunci rugăciunile vor fi da și amin.

O biserică sănătoasă urmează principiile lui Dumnezeu și acestea produc creștere. Noi nu trebuie să punem întrebarea dacă vom crește, ci când și cum. Felul nostru de rugăciune trebuie să reflecte dacă suntem bazați pe Cuvântul lui Dumnezeu și ceea ce ne cere El să facem.

7. Are impact în locul în care se află Întotdeauna o biserică sănătoasă nu s-a rezumat doar la pereții ei. Priviți la ce impact au în cartierul lor, în societate, bisericile care se bat cu pumnul în piept că ele ar fi ”adevăratele biserici”. Atunci când o biserică este sănătoasă ea influențează în jur; când biserica are un lider bun, oamenii îl urmează. Proiectele sociale ale unei biserici arată modul cum are ea impact în jur. Sau proiectele sale media pot influența societatea din jur. Nivelul de implicare în societate al bisericii, sfera sa de influență arată impactul pe care biserica îl are în jur, prin valorile și principiile sale.

8. Are o închinare autentică Închinarea nu este legată de stil. Bisericile contemporane acuză închinarea din bisericile tradiționale. Doar că nu stilul dictează corectitudinea închinării, ci modul cum se face și pe cine îl are în centru. Închinarea trebuie să-l aibă în centrul ei pe Hristos. Nu contează dacă cântăm imnuri, fanfară, tobe, etc., ci contează ca în centrul nostru ca biserică să fie Isus Hristos și ceea ce cântăm să fie Cuvântul lui Dumnezeu. Închinarea nu este nimic altceva decât Scriptură cântată.

Uitați-vă la cântecele care se cântă în anumite biserici. Îl cântă ele pe om, pe noi, necazul, veșnicia, sau pe Hristos, biruitor, Regele Regilor, Cel care ne-a răscumpărat prin sângele Său prețios?

9. Experimentează puterea lui Dumnezeu O biserică unde se găsesc primele opt semne enunțate anterior este o biserică care se dezvoltă. Sunt biserici tradiționale care cresc și care sunt sănătoase. Dar ca noi să atingem chemarea pe care o are Dumnezeu pentru noi ca biserică – mă refer la biserica universală – nu poți oricum. Este nevoie și de puterea lui Dumnezeu. Oamenii nu au nevoie doar de filozofie, de dogmă, ei trebuie să vadă un Dumnezeu viu.

Noi nu am primit un duh de frică, ci unul de putere. De aceea bisericile sănătoase care doresc să-și atingă scopul lor au nevoie de puterea lui Dumnezeu în mijlocul lor. Împărăția lui Dumnezeu nu stă în mâncare și băutură, ci în manifestarea puterii lui Dumnezeu. Este unul din lucrurile pe care o biserică sănătoasă trebuie să-l ceară, să-l dorească și să-l experimenteze dacă dorește să fie o biserică de impact. Aceasta e ceea ce aduce viață în cadrul unei biserici. Degeaba este ea bine organizată dacă nu are putere în sine. Avem nevoie de manifestarea Duhului Sfânt în biserică, avem nevoie de intervenția Lui, ca viețile oamenilor să fie schimbate, și aceasta se realizează doar prin puterea lui Dumnezeu.

10. Are viață și dinamism Viața și dinamismul vin doar prin puterea lui Dumnezeu. Cuvântul viu și puterea manifestată a lui Dumnezeu într-o biserică sunt indiciile prezenței și lucrării active a persoanei Duhului Sfânt și a favorului lui Isus Hristos exprimat față de respectiva biserică.

Dacă sunt într-un oraș cu multe biserici și nu știu ce să aleg acolo, iată două criterii ajutătoare: caută să vezi dacă acolo este Cuvântul viu, dacă puterea lui Dumnezeu este manifestată acolo. Nu mă refer aici la anumite ”show-uri”, sau spectacole, ci la puterea manifestată a lui Dumnezeu, care este plăcută, este ceva vizibil.

Toate aceste zece semne enumerate mai sus sunt un fel de termometru prin care măsurăm sănătatea bisericii noastre. Este balanța cu care măsurăm înaintarea noastră. Nu vorbim aici că am fi mai buni decât alții, ci aceste lucruri ne arată unde regresăm și unde progresăm.

NotăMaterialul de mai sus este o adaptare personală după un mesaj video prezentat de Pastorul Fănel Șerban în cadrul Bisericii Punctul Zero din Brașov. Pentru mai multe resurse vă rog să accesați site-ul bisericii: www.punctulzero.com sau pagina sa de Facebook. Dacă folosiți acest material în altă parte, rog să păstrați toate link-urile din el și să oferiți sursa citării lui, adică acest blog. Mulțumesc.

https://crestinismtrait.blogspot.com/2018/11/zece-semne-ale-unei-biserici-sanatoase.html

 

Este mai ferice sa dai, decat sa primesti…

Publicat pe 26 dec. 2018

„Un antropolog a propus un joc unor copii dintr-un trib african. A pus un coş plin cu fructe langă un copac şi le-a spus că cel care va ajunge primul va câştiga toate fructele. Când a dat startul pentru alergare, toți copiii s-au luat de mână şi au alergat împreună, apoi s-au aşezat să se bucure de premiu. Când i-a întrebat de ce au alergat aşa, din moment ce unul singur ar fi putut câştiga toate fructele, i-au răspuns: „Cum ar fi putut fi unul dintre noi fericit, dacă toți ceilalți ar fi fost trişti?!” Asadar, eu sunt ceea ce sunt datorită a ceea ce suntem noi toți…”

Din cartea „Putine cuvinte, multa iubire.”

O zi frumoasa tuturor!

Onita Halunga

https://dininimapentrutine.com/2018/12/18/este-mai-ferice-sa-dai-decat-sa-primesti/

Este mai ferice sa dai, decat sa primesti…

Deschide ochii: 11 adevăruri crunte, care deși n-o să-ți placă, ar fi mai bine să le știi

1. Cu toții avem aceleași probleme – S-ar putea să crezi că viața ta este de rahat, dar să nu crezi că ești unicul. Divorț, deces al unei persoane dragi, refuz sau concediere – cu aceste probleme se confruntă multă lume. Încetează să te mai jelești. Problemele tale sunt doar un proces prin care trebuie să treci.

2. Nu ai nevoie de experiență – niciodată – Multă lume renunță la jobul visurilor pentru că în anunț scrie „Experiența în domeniu de cel puțin 5 ani este obligatorie”. Această frază face parte din șablonul unui anunț de angajare și contribuie la eliminarea candidaților, care nu sunt capabili să treacă de bariere.

Ține minte: uneori cea mai bună experiență este lipsa de experiență și o gândire strălucită.

3. Cu toții o să ne confruntăm cu pierderea persoanelor dragi – fii gata pentru asta – Acest final este inevitabil, de aceea încearcă să petreci cât mai mult timp cu cei apropiați.

4. Plângerile sunt o pierdere de timp – Plângerile sunt o boală contagioasă, care îi determină pe cei din jur să stea la distanță. Ele te fac să stagnezi, în loc să mergi spre scopurile tale.

5. Părerea celorlați nu contează – În majoritatea cazurilor, cei care te vorbesc de rău sunt niște ratați, care își proiectează pe tine propriile dorințe, necesități și eșecuri. Ei aleg să trăiască viața în locul tău, pentru că propria lor viață este de plans.

6. Nu ai nevoie de studii sau permisiune – ele sunt opționale – Pentru a obține ceea ce vrei nu ai nevoie neapărat de studii și nici de aprobarea cuiva. Există multe metode de autodezvoltare, care nu costă niciun ban.

7. Nimănui nu-i plac regretele – Studiile au arătat că ultimele gânduri înainte de moarte se referă la regretele a ceea ce nu s-a făcut. Începe o viață fără regrete, fă ceea ce-ți place.

8. Viața este plină de suferințe, pe care trebuie să le accepți – Într-o oarecare măsură, viața este o tortură. Dar nu uita că suferințele sunt o parte din lupta, ce ne ajută să realizăm lucruri uimitoare.

9. Încetează să-ți mai irosești timpul – Timpul pe care îl irosești pe acțiuni inutile, ai putea să-l folosești, realizând lucruri frumoase. Nu mai spune că nu-ți ajunge timp să faci sport, să scrii articole sau să compui muzică. Tu ai la fel de mult timp ca și mine.

10. Recunoștința este o superputere! – După ce am început să țin un jurnal al recunoștinței, eu am învățat să văd mai mult bine în lume. Recunoștința este capacitatea de a menține în cap echilibrul dintre negativ și pozitiv.

11. Noi cu toții vom muri. Finalul este că unii vor pleca spre Răsplata Vesnică altii către Ocara Vesnică.

Timpul trece. Citește acest articol și începe să faci ceva cu adevărat important. Inspiră-i pe cei din jur, ai grijă de familie și împacă-te cu gândul că într-o zi va trebui să-ți ei rămas bun de la această lume.

http://sclipiri.ro/deschide-ochii-11-adevaruri-crunte-care-desi-n-o-sa-ti-placa-ar-fi-mai-bine-sa-le-stii/

PUNEREA MÂINILOR

download

PUNEREA MÂINILOR. Acţiunile efectuate cu mâinile erau o parte importantă a ritualurilor religioase din antichitate, de ex. în rugăciune (1 Împăraţi 8:54; 1 Timotei 2:8) şi invocarea binecuvântării divine (Levitic 9:22; Eclesiasticul 50:20; Luca 24:50). Iacov i-a binecuvântat pe fiii lui Iosif prin punerea (sit) mâinilor sale pe capetele lor (Geneza 48:8-20), şi Isus i-a binecuvântat pe copiii care au fost aduşi la El în acelaşi fel (Marcu 10:16; Matei 19:13:15; cf. SB, 1, p. 807 ş.urm.). Isus a atins de asemenea (de ex., Marcu 1:41; 7:33), sau şi-a pus mâinile pe bolnavi (Marcu 5:23; 6:5; 7:32; 8:23, 25; Matei 9:18; Luca 4:40; 5:13; 13:13), aşa cum au făcut şi apostolii (Faptele Apostolilor 9:12, 7; 28:8; Marcu 16:18; cf. 1 Qap Geneza 20:21,28 ş.urm. Acţiunea a simbolizat scurgerea (transmiterea, n.tr.) binecuvântării de la o persoană la alta (cf. Marcu 5:30).

  1. În Vechiul Testament

În Ziua Ispăşirii, Aaron şi-a pus (samak) mâinile pe capul ţapului care trebuia trimis în pustie şi a mărturisit păcatele poporului, transmiţându-le astfel ţapului (Levitic 16:21). Un ritual similar a însoţit arderile de tot, jertfele de ispăşire, cele pentru ispăşirea păcatului şi cele legate de ordinare (de ex. Levitic 1:4; 3:2; 4:4; Numeri 8:12), care indicau „indentificarea” poporului cu jertfele lor. (În Levitic 24:14 (cf. Svzana 34) cei care-şi puneau mâinele asupra unui hulitor aruncau probabil vinovăţia acestuia asupra lui.)

Leviţii, care ca şi preoţi au reprezentat poporul înaintea lui Dumnezeu, au fost ordinaţi de către popor prin punerea mâinilor (Numeri 8:10). Moise l-a ordinat pe succesorul lui, Iosua, prin punerea mâinilor sale peste el, investindu-l astfel cu o parte din autoritatea lui (Numeri 27:18-23). Acest pasaj îl descrie pe Iosua ca un „bărbat în care este Duhul”, înainte de ordinarea lui, dar Deuteronom 34:9 afirmă că el a fost plin de duhul înţelepciunii, datorită faptului că Moise şi-a pus mâinile peste el. Implicaţia pare să fie că o persoană valoroasă, posedată de Duhul lui Dumnezeu, a primit daruri spirituale suplimentare atunci când a fost pusă în lucrare prin acest rit. În acelaşi timp, ritul a indicat un tranfer de autoritate.

  1. În Noul Testament

În NT, botezul şi primirea Duhului Sfânt au fost uneori însoţite de punerea mâinilor. În Faptele Apostolilor 8:14-19, darul Duhului a fost primit numai după ce apostolii şi-au pus mâinile peste cei ce l-au primit. După toate probabilităţile, nu trebuie să interpretăm punerea mâinilor de către Anania în Faptele Apostolilor 9:12, 17 (unde precede botezul) în mod similar. Faptele Apostolilor 19:6 face legătură între punerea mâinilor, botez şi darul Duhului exprimat prin limbi şi prorocie, iar Evrei 6:2 se referă la învăţătura despre botez şi despre punerea mâinilor, probabil ca parte a educaţiei religioase care se făcea noilor convertiţi. În celelalte locuri, însă, darul Duhului a fost dat fără a fi menţionată punerea mâinilor, odată având loc chiar înainte de botez (Faptele Apostolilor 10:44-48), şi este puţin probabil ca în perioada NT botezul să fi fost întotdeauna însoţit de punerea mâinilor.

Urmărind analogiile din VT şi ceea ce putea fi practica rabinică contemporană, punerea mâinilor a fost de asemenea un rit de ordinare în serviciul creştin. După ce biserica a ales pe cele şapte ajutoare, ei (posibil apostolii) s-au rugat şi au pus mâinile peste ei (Faptele Apostolilor 6:5 ş.urm.; cf. SB, 2, p. 647-661); în mod similar, şi în biserica din Antiohia ei s-au rugat şi au pus mâinile peste Barnaba şi Saul pentru trimiterea lor în lucrarea misionară (Faptele Apostolilor 13:3). În 1 Timotei 5:22, Timotei este îndemnat să nu se grăbească să pună mâinile peste cineva; aceasta se poate referi la ordinarea prezbiterilor sau la repunerea în drepturi a celor care au alunecat de la credinţă şi s-au întors, printr-un act de binecuvântare. 2 Timotei 1:6 se referă la darul pe care l-a primit Timotei însuşi de la Dumnezeu pentru lucrarea de slujire, prin punerea mâinilor lui Pavel. Cf. 1 Timotei 4:14, unde, spre deosebire de cazul precedent, „ceata prezbiterilor” este cea care pune mâinile peste el. Cea mai simplă şi mai bună soluţie este să înţelegem că Pavel şi prezbiterii locali s-au asociat în acest act, dar D. Daube crede că expresia în discuţie înseamnă „ordinare ca prezbiter”. O astfel de ordinare, făcută în urma călăuzirii divine (Faptele Apostolilor 13:3; cf. 1 Timotei 1:18), a fost un semn exterior că Dumnezeu i-a dat persoanei respective darurile Lui pentru o anumită lucrare de slujire, şi prin acest semn biserica recunoştea împuternicirea şi înzestrarea divină şi l-a asociat cu Duhul care trimite şi dă autoritate slujitorului pentru a-şi duce la îndeplinire slujba.

BIBLIOGRAFIE

G.W.H. Lampe, The Seal of the Spirit, 1951, cap. 5; E. Lohse, Die Ordination im Spätjudentum und im Neuen Testament, 1951; D. Daube, The New Testament and Rabbinic Judaism, 1956, p. 224 ş.urm.; J. Newman, Semikhan, 1950; N. Adler, Taufe und Handauflegung, 1951; E. Ferguson, HTR 56, 1963, p. 12-19; JTS n.s. 26, 1975, p. 1-12; C. Maurer, TDNT 8, p. 159-161; E. Lohse, TDNT 9, p. 424-434; H.G. Schütz, NIDNTT 2, p. 148-153. I.H.M.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/punerea-mainilor.html

ALERTA. Atac terorist în clădirea Ministerului Afacerilor Externe din Tripoli

Autor: Emil Simionescu | marţi, 25 decembrie 2018

Marţi dimineaţă, în clădirea Ministerului Afacerilor Externe din Tripoli, capitala libiană, s-au auzit mai multe rafale de gloanțe și explozii, potrivit unor martori şi mass-media, printre care postul de televiziune oficial al Guvernului de Uniune (GNA), potrivit Agerpres.

Potrivit postului TV menționat, care citează surse de informaţie anonime din cadrul ministerelor de Externe şi de Interne libiene, atacul a fost întreprins de mai mulţi „atacatori terorişti”. Teroriştii kamikaze au deschis focul în clădirea Ministerului de Externe din Tripoli, înainte de a se arunca în aer în interiorul clădirii, relatează Reuters.

Coloane de fum sunt vizibile deasupra clădirii Ministerului de Externe, potrivit martorilor.

https://evz.ro/alerta-atac-terrorist-in-cladirea-ministerului-afacerilor-extern.html

PĂCAT, HAR ŞI JERTFĂ ÎN VECHIUL TESTAMENT ŞI ÎN NOUL TESTAMENT de Ardelean Viorel

download

CUPRINS :

1). INTRODUCERE

2). PĂCATUL

TERMENI PENTRU PĂCAT

 NATURA PĂCATULUI

 CONSECINŢELE PĂCATULUI

 3). HARUL

4). SEMNIFICAŢIA CUVÂNTULUI JERTFĂ ŞI DEFINIREA LUI

  1. TERMINOLOGIE.
  2. PERIOADE, ORDINE CRONOLOGICĂ, SCOPUL JERTFELOR.

5). JERTFA ÎN NOUL TESTAMENT

6). CONCLUZIE    

 1).INTRODUCERE

 În momentul în care omul a căzut în păcat, Dumnezeu deşi pune omul sub blestem, ( Gen. cap 3) îi face o promisiune în Geneza 3:15, care implică cel puţin două aspecte. Pe de o partea i se promite omului izbăvirea, iar pe de altă parte dacă se adâncesc aspectele, dea lungul istoriei tot timpul va exista o închinare falsă în paralel cu una adevărată. De aici se desprinde şi ideea de Jertfă care străbate ca un fir roşu atât Vechiul Testament cât şi Noul Testament. De fapt acest lucru se reflectă şi în istoria omenirii, pentru că şi la popoarele păgâne găsim aceleaşi aspecte : temple, sărbători şi jertfe. Această împlinire a Jertfei Supreme, la ”împlinirea vremii”, se realizează în persoana lui Isus Hristos care este Mesia cel promis. Dumnezeu a decretat că *Plata păcatului este moartea „(Romani 6:23 b), şi El nu se contrazice. În Vechiul Testament toate jertfele de animale aduse de poporul evreu pentru a primii iertare, erau de fapt făcute în contul jertfei lui Hristos care pentru ei urma să vină cândva în viitor. Un aspect negativ al jertfelor aduse de poporul evreu este faptul că tiparele şi ceremoniile religioase, de aducere a jertfelor au fost aşa de mult deformate, încât s-a ajuns chiar la sacrificii umane lucru care era o urâciune înaintea lui Dumnezeu (Ezekil 23: 37-39), şi nu-şi mai îndeplineau funcţia. Poporul evreu trebuia să fie o lumină între popoarele păgâne, aşa cum ar trebuii să fie creştinismul. Din păcate realitatea se prezintă altfel. Dar chiar şi atunci când jertfele erau aduse după voia lui Dumnezeu, exista o rezolvare a păcatului, doar la nivel terestru. În sfera cerească această rezolvare a păcatului, avea să fie realizată în Persoana Domnului Isus Hristos (Matei 27:1-50) cu implicaţiile de rigoare care privesc, Naşterea Sa, viaţa, învăţăturile Sale, Moartea pe Cruce, Învierea, Înălţarea la Cer, şi poziţia pe care o ocupă acum la dreapta Tatălui de autoritate şi putere. Ioan în viziunea escatologică îl vede pe Isus Hristosul, pe Mesia, ca Miel Junghiat, şi care este totuşi viu, vrednic să ia Cartea şi să rupă peceţile, pentru că a răscumpărat cu Sângele lui pe toţi oamenii. (Apocalipsa 5: 6-9). De asemenea trebuie definită noţiunea de păcat şi de jertfă pentru o mai bună înţelegere a lor. şi conceptul de Har îşi are locul în mod special în planul de salvare a omului de către Dumnezeu. Prin înţelegerea acestor termeni din Vechiul şi Noul Testament, se trece la o aplicaţie a lor în ziua de astăzi în viaţa credinciosului şi a bisericii.

2) PĂCATUL

Originea păcatului s-a manifestat în univers înaintea de căderea lui Adam şi a vei în lumea îngerilor antrenând căderea lui Satan şi a demonilor care s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu.[1] În acest sens sunt sugestive textele cu referinţă indirectă din Isaia 14 şi Ezekil 28. De asemenea şi Isus face afirmaţia din Luca 10:18  Isus le-a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.” De asemenea păcatul a lovit în standardele morale ale lui Dumnezeu care a spus ce este drept [2], dar şi omul a îndrăznit să facă acest lucru din propria perspectivă şi în mod categoric a greşit, cu consecinţele de rigoare adică blestemul. Un alt aspect important este faptul că se referă la identitatea lui Adam, adică cine este de fapt el, uitând statul de fiinţă creată în raport cu Dumnezeu, care este Creatorul. De fapt a pornit pe acelaşi drum ca şi Lucifer, fiind înşelat de el.

Păcatul este denumit prin diferiţi termeni în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament. O sumă a termenilor pentru păcat, ca şi definiţie ar însemna şi s-ar putea definii cu a călca poruncile şi legile morale ale lui Dumnezeu cu consecinţele de rigoare. Legea lui Dumnezeu izvorăşte din natura Sa, nu este arbitrară, ea nu este numai negativă ci şi pozitivă şi are un caracter permanent.[3] Legea a fost dată pentru recunoaşterea păcatului vizavi de sfinţenia lui Dumnezeu. Deci păcatul este o calcare a Legii lui Dumnezeu. Păcatul este pângărire şi vinovăţie, iar în esenţa sa este egoism[4]. Alte surse apreciază faptul că păcatul este în primul rând idolatrie care înseamnă o întoarcere a omului de la Dumnezeu, înspre sine, el fiind centrul închinării sale, urmat de mândrie şi alte păcate car decurg din această stare.   În scrisoarea sa către Romani, apostolul Pavel[5] spune că toţi oamenii evrei sau neamuri, religioşi sau păgâni   ”au păcătuit şi sânt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Şi Vechiul Testament şi Noul Testament vorbesc pe larg despre păcat folosind o gamă întreagă de termeni care arată cât de particularitate este această situaţie pentru condiţia de actualmente a umanităţii Există o serie de termeni care definesc păcatul şi vom încerca să enumerăm câteva cuvinte pentru a ne da seama de gravitatea lui.

a. TERMENI PENTRU PĂCAT

A greşi ţinta[6] ”Hamartia” cuvântul cel mai întrebuinţat în Noul Testament Am putea interpreta textul din Romani 3:23 astfel: „Căci toţi şi-au greşit ţinta şi au ajuns lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Hamartia prezintă starea generală de păcătoşenie. Nedreptate[7], necinste ”Adikia” Unul dintre cele mai cunoscute pasaje în care găsi acesta vorbire greacă este pasajul din 1 Ioan 1:9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nelegiuire”. Greşeală ”Paraptoma” Termenul este găsit în Noul Testament şi este ştiut din rugăciunea „Tatăl nostru” în care găsim: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre”. Cuvântul este un derivat de la verbul „pipto” (a cădea) şi denumeşte o absenţă de rezistenţă în faţa răului şi alunecarea de la calea credinţei. Apostolul Iacov ne scrie: „Mărturisiţi-vă unii altora păcatele (căderile), şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi” (Iacov 5:16). Fărădelegea (Anomia) Acest cuvânt există în Biblie şi înseamnă „călcare de lege” (noma este egal cu lege). 1 Ioan 3:4 ne dă o definiţie a acestui element: „Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege”. Călcarea poruncii ”Parabasis” Termenul figurează în Biblie şi defineşte încălcarea unei legi specifice. A „încălca” înseamnă a păşi dincolo de limitele stabilite de Dumnezeu, a nesocoti cu bună ştiinţă o anumită hotărâre. Această aspect de păcat este mai vinovat decât „hamartia”. Parabasis este un culpabilitate săvârşită cu bunăştiinţă. „Femeia, fiind înşelată, s-a făcut vinovată de călcarea poruncii” (1 Tim. 2:15; Rom. 2:23). Lipsa de evlavie, Nelegiuire ”Asebia” „Sebia” înseamnă evlavie. „A-sebia” este lipsa de atitudine corectă faţă de Dumnezeu şi faţă de problemele vieţii. Iacov, citind un paragraf dintr-o străveche profeţie a lui Enoh, foloseşte acest cuvânt pentru a reliefa grozăvia păcatului şi pedeapsa categorică pe care o atrage: „Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinţi ai Săi, ca să facă o judecată împotriva tuturor, şi ca să încredinţeze pe toţi cei nelegiuiţi, de toate faptele nelegiuite, pe care le-au făcut în chip nelegiuit, şi de toate cuvintele de ocară, pe care le-au rostit împotriva Lui aceşti păcătoşi nelegiuiţi” (Iacov 14-15).

Faptele cărnii din Galateni 5:19-22 sunt şi ele sugestive prin termenii folosiţi[8]. (nu le enumerăm pe toate). Porneia denotă faptele sexuale imorale şi nelegiuite. Akatharsia înseamnă murdărie fizică şi spirituală, iar în Vechiul testament se referă sub aceleaşi aspecte la ceremonii şi ritualuri.   Aselegia[9] înseamnă chefuri, beţii, depravare şi desfrânare, certuri şi invidie (Rom.13:13). Eidololatria înseamnă închinarea le idoli şi persoane la lucruri create care iau locul lui Dumnezeu. De acest lucru se face vinovat şi umanismul modern care pune în centru atenţiei persoana umană adică fiinţa creată în locul Creatorului. Eris denotă o stare de duşmănie, ceartă sfadă, a aprinde un foc, şi grabnică vărsare de sânge. Thumos arată un caracter nelimitat spre bine şi spre rău al omului şi contează contextul în care este folosit. Hairesis se referă la un scop, sau plan nelegiuit, iar în Noul Testament la certurile de partide, sau un grup de creştini închis. (care de fapt nu mai sunt biserică).

Se poate observa multitudinea de cuvinte folosite pentru a defini conceptul de păcat dar întrebarea care se pune este faptul că suma lor este suficientă pentru a înţelege gravitate lui, pentru că pentru curăţirea de păcat a murit Hristos.

NATURA PĂCATULUI[10] În acest caz se poate vorbi de păcat în esenţa lui. În Biblie păcatul este caracterizat ca necredinţă, răzvrătire, perversitate, ratarea ţintei. Totuşi cum am reuşit să spunem ce este de fapt păcatul. În Vechiul Testament el ţine şi este perceput în legăturile şi faptele exterioare din viaţa omului, dar în Noul Testament se merge la motivaţie, la gândurile omului în intimitatea sa. Isus Hristos pune un semn de egalitate între crimă şi adulter cu mânia şi pofta. (Mat cap 5). De asemenea se pune egalitate între motivaţii şi acţiuni propriuzise pentru că toate atentează la sfinţenia lui Dumnezeu. Noi nu suntem păcătoşi pentru că facem păcat ci facem păcat pentru avem o natură păcătoasă. ”Păcatul ca definiţie este o lipsă de conformitate activă sau pasivă raportată la Legea Morală a lui Dumnezeu.” Ele este incapacitatea omului de a trăi conform aşteptărilor pe care Dumnezeu le are de la om.

Una[11] dintre sugestii pentru natura păcatului este Senzualitatea în care intră şi faptele cărni din Galateni 5:19-21. Un alt păcat poate fi Mândria. Natura păcătoasă a omului reprimată într-un anumit domeniu, se poate manifesta în alte domenii. O altă alegere ar fi Egoismul, care indică ” alegerea sinelui ca obiectiv suprem în locul dragostei faţă de Dumnezeu”. El determină şi alte păcate ca rezultant al lui, şi este suficient să ne uităm în viaţa noastră sau în cotidian. Se pare că totuşi ce mai importantă sugestie pentru păcat este Înlocuirea lui Dumnezeu. Omul în mintea lui refuză să îl lase pe Dumnezeu să fie Dumnezeu. Alegerea altei persoane sau lucru în locul lui Dumnezeu este în mod categoric păcat. Ele contrazic cele 10 porunci ale Vechiului Testament ( Exod 20) şi cele 2 porunci din Noul Testament (Marcu 12:30). Esenţa păcatului este idolatria de orice fel, urmată de păcatele care decurg din această stare, ca Mândria, Egoismul etc.

CONSECINŢELE   PĂCATULUI [12]. În primul rând păcatul are efecte globale asupra umanităţii. Păcatul lui Adam s-a resfrânt asupra rasei umane. Geneza 5:3  La vârsta de o sută treizeci de ani, Adam a născut un fiu după chipul şi asemănarea lui şi i-a pus numele Set. Observaţi vă rog diferenţa faţă de Geneza 1:26. Impactul păcatului s-a manifest în relaţia omului cu Dumnezeu, cu semenii şi cu sine însuşi

Enumerăm câteva consecinţe în care păcatul afectează relaţia omului cu Dumnezeu. Una este Dizgraţia divină, şi în care omul de la momentul căderii în păcat este Blestemat de Dumnezeu, şi alungat din Grădina Eden. Deşi se poate vorbi de Mânia lui Dumnezeu în acelaşi timp el face şi o promisiune în Geneza 3:15, şi faptul că iubeşte oameni o dovedeşte Ioan 3:16. Un alt aspect este Vina, deşi la unele persoane se manifestă în mod subiectiv sau deloc ea este reală. Dar noi trebuie să o înţelegem ca o situaţie obiectivă care merită pedeapsă. În calitate de Domn şi stăpân Dumnezeu ne-a cerut în schimb închinare şi ascultare.   O altă consecinţă a păcatului este Pedeapsa, cu care mulţi oameni nu sunt de acord. Dar ea este un rezultat al păcatului. Mulţi nu acceptă faptul că păcatul a fost deja pedepsit în Persoana lui Hristos la Cruce. Pedeapsa poate fi realizată în mod fizic pe acest pământ (David şi Bat – Şeba), dar mul mai cruntă va fi pedeapsa vecinică ( Mat 25:41). Moartea fizică este un alt aspect al existenţei omului. El nu a fost creat pentru ca să moară. De aceea moartea este ceva străin omului şi tuturor ne este frică de ea. Dar Biblia este fără echivoc. Evrei 9:27  Şi, după cum oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata,. Posibilitatea morţii se afla în creaţie dar şi posibilitatea vieţi eterne se afla tot acolo. Moartea Spirituală este şi mai cumplită şi înseamnă despărţirea omului de Dumnezeu mai bine spus ruperea relaţiei cu El. pentru cei care nu se împacă cu Dumnezeu pe acest pământ despărţirea va fi veşnică. Moartea Eternă este cea mai cumplită consecinţă a păcatului şi însemnă pedeapsă şi focul etern, denumită şi ”moartea a doua”. Ea este un rezultat al morţii fizice şi spirituale. Aceasta este varianta pe care oamenii păcătoşi au ales-o în timpul vieţii, şi nu mai există cale de întoarcere.

Efectele păcatului asupra omului sunt multiple şi enumerăm câteva dintre ele. Unul dintre ele este Înrobirea şi deşi mulţi oameni se declară liberi de fapt ei sunt robi ai păcatului care generează alte păcate şi aşa mai departe, până când se transformă în vicii. Avem numeroase exemple în Vechiul Testament Avraam, David, în care un păcat a generat alt păcat. Pavel spune că suntem robi ai păcatului Romani (6:17), dar acest aspect se rezolvă prin Lucrarea lui Hristos. Fuga de realitate este un alt aspect. Lumea de astăzi deşi este conştientă de moartea inevitabilă a omului evită acest cuvânt şi îl înlocuieşte cu : ”pleacă, parcuri memoriale”, iar cei care se apropie de moarte sunt denumiţi : ”cetăţean senior, vârstă de aur”. Se pare că Romani 6:23 este versetul care ne face să nu ne gândim la ea. Insensibilitatea este o caracteristică a păcătosului, aşa a fost în timpul lui Isus când Fariseii şi Saduchei, dar nu numai ei făceau păcate grosolane fără mustrări de conştiinţă. La fel se întâmplă şi astăzi când omul se opune la cercetarea Duhului Sfânt. Tot aşa este şi cu Egocentrismul care ia amploare în viaţa păcătosului. Se caută favoruri speciale, o bucăţică mai mare, puţin mai mult, în timp ce ignorăm nevoile şi dorinţele altor persoane. De asemenea Neastâmpărul se manifestă din plin. Păcatul produs îşi pierde capacitatea de a satisface şi se caută senzaţii noi. Sunt pline reclamele de aşa ceva. Păcatul devine ca un drog de care nu mai poţi să scapi. Nimic nu te mai satisface şi omul este ca o mare agitată fără odihnă.

Păcatul[13] are efecte şi în relaţiile cu alţii oameni cu care intrăm în relaţie. Astfel între oameni apare Competiţia care îmbracă diferite forme. Persoana care are succes se teme întotdeauna pentru poziţia pe care o are şi luptă pentru a o menţine. Versiunea extremă este războiul cu distrugere în masă a proprietăţilor şi vieţilor omeneşti. Iacob 4:1-2, este semnificativ în acest exemplu. Toate vin din inima noastră. De asemenea se manifestă şi în Incapacitatea de a simţi unii cu alţii, şi nu mai există puterea de a vedea nevoile sau durerea altor persoane. Pavel atrage atenţia asupra acestui aspect în Filipeni 2:3-5. Din păcate competiţia se manifestă şi în Biserică. Un alt aspect este Respingerea autorităţii, iar dacă suntem proprietari a ceva, sau peste cineva orice fel de autoritate ni se pare periculoasă. Sau o ignorăm sau luptăm împotriva ei. Să nu uităm faptul că autoritatea omului este una delegată şi nu trebuie să facă abuz de ea. Incapacitatea de a iubi este poate cea mai catastrofală consecinţă a păcatului. În primul rând se calcă porunca lui Isus din Matei 22:37-38. Nu iubeşti pe Dumnezeu, nu iubeşti pe semenii tăi, dar te iubeşti pe tine şi devii automat idolatru. Acest lucru se vede în rata mare a divorţurilor chiar şi în rândul creştinilor şi a copiilor debusolați care au nevoie de ambii părinţi.

Observăm în mod clar cu păcatul afectează crunt relaţia omului cu Dumnezeu, cu el însuşi şi cu semeni lui. Această stare nu o poate rezolva decât o singură Persoană care este Isus Hristos.

3). HARUL

În mod inevitabil pentru rezolvarea păcatului era necesar Harul lui Dumnezeu. Harul.[14] în religia creştinã, înseamnă dar, ajutor spiritual, graţie divinã acordatã omului, într-un cuvânt milă nemeritată. Cele două cuvine sunt strâns legate între ele.

Se pune întrebarea logică dacă conceptul de har se aplică şi Vechiului Testament, iar dacă încercăm să gândim în temenii lui Dumnezeu darea Legii pe Muntele Sinai poporului evreu prin Moise, nu a fost altceva decât Har. Dar el este folosit sub alte cuvinte. Harul[15] ca şi denumire nu a fost cu totul inexistent în Vechiul Testament. Cuvântul ebraic care-l defineşte este „heşed” şi se află în Estera 2:9, 17 („…a căpătat trecere şi iubire înaintea lui”) şi în 2 Sam. 2:5 („…aţi arătat astfel bunăvoinţă faţă de Saul”). Cel mai convingător exemplu de har, „heşed” din Vechiul Testament se află însă în 2 Sam. 9:1, 3. După moartea lui Saul şi a lui Ionatan, David se interesează: „A mai rămas cineva din casa lui Saul, ca să-i fac bine din pricina lui Ionatan?” şi iarăşi: „Nu mai este nimeni din casa lui Saul, ca să mă port cu el cu o bunătate ca bunătatea lui Dumnezeu?”.

 În mod inevitabil se pune în contrast Legea şi Harul[16] în Ioan 1:17  căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Dar acest lucru nu înseamnă faptul că Harul nu era prezent şi în Vechiul testament. Acest lucru se vede în Galateni 3:16-22 şi în Cartea Evrei. Acest lucru arată că Harul precede Legea care a fost un îndrumător şi o descoperire a ceea ce înseamnă păcat dar cu împlinire în Hristos.   Alegerea unui om pe nume Avram şi a unui popor prin care este adus pe scena istoriei Mesia nu poate fi numit altfel decât Har.

„Heşed” este termenul pentru manifestarea bunătăţii şi a iubirii. Sub ameninţarea cruntă a Legii şi în deselor lui alunecări de la sfinţenia cerută de Dumnezeu, Israelul n-ar fi supravieţuit peste veacuri fără o doză nemăsurată de har. Psalmistul David rezumă această stare, scriind: „Adu-ţi aminte, Doamne, de („heşed”) îndurarea şi bunătatea Ta, căci sînt veşnice. Nu-ţi aduce aminte de greşelile din tinereţea mea, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta („heşed”), Doamne!” (Psalm 25:6-7).

În lucrarea salvatoare a lui Dumnezeu, mila („eleos”) este strâns înrudită cu harul. Mila este un simţământ, o deplasare de simpatie a inimii faţă de ceva sau cineva care se află în deficienţă şi suferinţă. Osea ne deschide o fereastră înspre inima lui Dumnezeu când scrie: „Cum să te dau Efraime?… Mi se zbate inima în Mine, şi tot lăuntrul Mi se mişca de milă” (Osea 11:8-9). Iona cunoştea şi el caracterul lui Dumnezeu: „Căci ştiam că eşti un Dumnezeu milos şi plin de îndurare, îndelung răbdător, şi bogat în bunătate, şi că Te căieşti de rău!” (Iona 4:2). În timpul misiunii Sale, Domnul Isus, „când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite, ca nişte oi care n-au păstor” (Mat. 9:36). În pilda fiului risipitor: „Cînd era încă departe, tatăl l-a zărit şi i s-a făcut milă de el” (Luca 15:20).

Mila este izvorul harului, iar harul este suma tuturor acţiunilor săvârşite de Dumnezeu, „care vrea să ne facă bine”. În Noul Testament[17] spre deosebire de Vechiul Testament, este o carte a „harului” şi a „milei”. „La plinirea vremii”, Dumnezeu a păşit peste asprimea Legii, a coborât între noi prin Fiul Său, Isus Cristos, a ispăşit păcatul la Cruce, a înviat, s-a înălţat în slavă şi a desăvârşit mântuirea noastră de sub ameninţarea pedepsei veşnice (Ioan 3:16).

Har („Charis” în limba greacă), este unul din acele cuvinte care au fost preluate de creştinism din vocabularul laic al unei limbi înnobilate.   În limba greacă, „Charis” este un derivat de la verbul „Chairo”, a te înveseli. Apostolul Luca face o vădită interpretare de cuvinte, când indica în Fapte 11:23: „Cînd a ajuns el, şi a văzut harul (charis) lui Dumnezeu, s-a bucurat (echare)…” Limba greacă modernă a păstrat acest raţiune laică al cuvântului cu înţeles de frumuseţe abundentă sau exuberanţă armonioasă. La români, echivalentele acestor expresii au venit prin traducerea latină a lui „charis”, – „gratia”.

Hen[18] nu este un cuvânt folosit pentru Har ci arată acţiunea unui superior şi înseamnă o favoare acordată omului. El nu apare în Noul Testament şi este înlocuit prin cuvântul îndurare. Cuvântul Har apare mult în Epistolele pauline la început iar la final sub formă de benedicţie.

HARUL[19] Poate fi definit cel puţin sub două aspecte :

Harul comun oferă oamenilor viaţă, dar nu şi mântuire. Îl găsim în domeniul fizic, intelectual, moral, social, în creaţie, etc. Dumnezeu îl acordă tuturor oamenilor. Dar   Harul ieftin, ni-l acordăm şi noi înşine, şi poate fi un sistem religios. Justificăm păcatul dar nu identificăm pe păcătos, se primeşte iertare dar fără pocăinţă, nu ne eliberează de iertarea păcatelor, mai înseamnă botez, membru în Biserică, dar fără sfinţenie şi disciplinare, se ia Cina, dar fără o mărturisire a păcatelor, ne credem absolviţi de păcat, ne socotim iertaţi de păcat, dar fără pocăinţă, şi lista poate continua.

Harul special, mântuitor, scump, oferă oamenilor viaţă veşnică prin Sângele lui Hristos. Este Sângele lui Hristos, este o Persoană, este adevărata viaţă şi primeşti iertarea păcatelor şi vindecare. Tit 2:11  Căci harul lui Dumnezeu, care aduce mântuire pentru toţi oamenii, a fost arătat, 12  şi ne învaţă s-o rupem cu păgînătatea şi cu poftele lumeşti, şi să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie, 14  El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.

Despre Har. [20]

Dacă privim împreuna la cuvântul lui Dumnezeu pe care îl găsim în 1 Timotei 1:12-17, observăm Harul care mântui. “ un cuvânt adevarat si cu totul vrednic de primit”….. “ O adevarat si cu totul vrednic de primit este cuvantul care zice: Hristos Iisus a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi dintre care cel dintai sunt eu.”

Ucenicii fac acelaşi gen de observaţie. Matei 1:21 …Ii vei pune numele Iisus, pentru ca El va mantui pe poporul Lui de pacatele sale. Luca 19:10 …Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut. A mântui înseamnă a scăpa de moarte de întuneric, de păcat, de iad şi de judecata.

Harul ca definiţie : „Harul lui Dumnezeu este iertarea Lui plina de iubire, absolvirea de judecata si implicit pedeapsa, si promisiunea binecuvântărilor atât temporale cat si eterne, dăruite toate in mod gratuit, unor păcătoşi vinovaţi si condamnaţi”. Nimic din toate astea nu se bazează pe vreo vrednicie al cuiva sau pe lipsa lui. Nimic din ce-am realizat sau din ce nu am înfăptuit nu poate influenta rezultatul acestei ecuaţii.

Sursa Harului ( versetul 12)  Pavel mulţumeşte lui Hristos Iisus. Pentru ca pricepe că doar Dumnezeu este sursa Harului. 1:17  căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Versetul 12 dezvăluie 4 ipostaze inedite ale harului: 1. Harul cauzează alegerea. (Faptele Apostolilor 9:15; 26:16 ). 2. Harul ne întăreşte.[21], Nu suntem doar aleşi prin har, dar si întăriţi prin el. 2 Tim 4:17 “…Domnul a stat lângă mine si m-a întărit…” Fil 4:13 “ Pot totul in Hristos care mă întăreşte3. Harul ne face vrednici de încredere (1 Cor 4:1-2 ). 4. Harul ne pune in slujba (Col 1:23-25) 5. Nevoia de har[22] (V 13) Fapte 8:3; 9:1; 6 .Puterea harului este exprimată in mijlocul nevoii. Pavel era probă vie, cum de fapt concluzionează la finalul versetului 13 :” 7. Măsura harului (V 14) Romani 5:20 “ 8. Scopul harului (V 16 )

Se poate trage concluzia (ca şi Moffatt) că religia Bibliei este o religie a Harului, sau dacă nu, ea nu este nimic: nici Har nici Evangheliei. [23]

 4). SEMNIFICAŢIA CUVÂNTULUI JERTFĂ ŞI DEFINIREA LUI

Jertfa este ceva care se aduce ca un dar divinităţii, pentru a primi iertare sau pentru a îmbuna şi mulţumii zeii. Unele popoare ajungeau să aducă chiar şi sacrificii umane[24]. La poporul evreu în cadrul Legământului se aduceau pentru iertarea păcatelor jertfe de animale curate şi fără cusur, sau daruri de mâncare în cadrul unui ritual religios, acestea fiind reglementate prin Legea dată de Moise, mai precis legi ritualice, ceremoniale igienă, sociale, care reglementau relaţiile în societate. (Levetic cap 9-6). Se pot enumera câteva tipuri d jertfă : Arderea de tot, Jertfa de ispăşire, Jertfa pentru păcat, Jertfa pentru vină, Jertfa de pace [25]. Aceste jertfe se aduceau în cadrul unor sărbători, dar şi în mod ocazional. Semnificaţia acestor jertfe era de a plăti un preţ pentru păcatul comis şi de a se face ispăşirea, în vederea refacerii relaţiei cu Dumnezeu. Cel care a făcut păcatul punea mâna pe fruntea animalului, în mod simbolic se făcea transferul de păcat şi preotul sacrifica animalul. De asemenea la sărbători poporul nu avea voie să vină cu mâna goală înaintea Domnului. (Exod 23:15). Obligaţia de a aduce jertfă era comună atât evreului de rând preotului cât şi împăratului.[26] Popoarele păgâne au deformat şi de mult tiparele de închinare idolatră încât au ajuns să se închine dracilor care se mascau în spatele diferitelor zeităţi ( Exod 7: 8-13,1Corinteni 10:20). Un cuvânt foarte apropiat sinonim cu acela de ispăşire este „ιταρος” care în greacă însemnă a suferii din cauza unei greşeli şi a răscumpăra o suferinţă.[27]

TERMINOLOGIE.

În Vechiul Testament nu avem un cuvânt general pentru jertfă cu excepţia cuvântului „qrb, qorbăn” limitat la scrierile levitice, redat ca şi „ corban” în Noul Testament. Scrierile se refereau la modul în care s aducea jertfa „zebah” sau la ce anume este înjunghiat „ zabah”.[28] În perioada tribală primele jertfe care au fost menţionate au fost daruri de mâncare şi se numeau „ mihnă”, aduse de Cain şi Abel. Jertfa adusă de Noe cu prima referire la altar a fost arderea de tot, tradusă şi prin „olă”, sau ceva care se ridica în sus.[29] Alte cuvinte sunt „ asam”, care însemnă jertfă pentru vină, sau „ hata’t” ce însemnă jertfă pentru păcat, în ambele cazuri fiind vizat scopul lor. După modul în care erau consumate ele puteau fi „ olă” ce însemna arsă de tot, „ zebah” în care carnea era consumată numai de preoţi şi închinători şi „hatta’t, asam”, care era consumată numai de preoţi. Termenul de „corban” includea de asemenea toate tipurile de jertfă ce nu aveau sânge, în care se includeau darurile de mâncare, sau primele roade, sub denumirea de „sitbikkărâm”.[30]

În Noul Testament cuvintele sunt folosite în limba greacă : thysia, doron, prosphore, şi alte cuvinte înrudite cu ele. „Thisia” era cuvântul folosit pentru darul de mâncare, „ ”holokautoma, folosit pentru arderea de tot, şi „thyminas” care înseamnă tămâie. Avem şi cuvântul „ spendo” ce înseamnă a fi turnat ca jertfă de băutură.[31] Aceste cuvinte au fost adoptate de LXX împreună cu alţi termeni. Epistola către Evrei conţine cea mai completă tratare a jertfelor din Vechiul Testament.[32] Jertfele din 1 Petru sunt înlocuitorul rânduielilor trupeşti şi apar frecvent în Romani, Filipeni, Evrei şi Apocalipsa.[33] Există o serie de termeni pentru păcat care însoţeau ritualul de jertfă pentru a arăta gradul lor, arătate anterior. În Noul Testament Isus Hristos este prezentat ca şi Miel de Jertfă. (Evrei 9: 11-15).

PERIOADE, ORDINE CRONOLOGICĂ, SCOPUL JERTFELOR.

În perioada patriarhală prima jertfă este menţionată în Geneza 4: 3-4 adusă de Cain şi Abel şi ne comunică ascultarea se care a dat dovadă Abel, aducând o jertfă de sânge înaintea Domnului, cu o inimă curată. Îl găsim în Evrei 11: 4, în postura de erou al credinţei. Noe aduce o jertfă Domnului (Geneza 8:20) cu referinţă la altar şi Legământ. Nu avem referinţă la mese de părtăşie.[34]   În Geneza 22: 9-13 Avram este pus la încercare, i se cere să-şi aducă fiul, pe Isac ca jertfă, zideşte un altar Domnului, şi este gata să o facă, dar este oprit de îngerul Domnului şi aduce ca jertfă un berbec. Isac este prototipul Jertfei Lui Hristos care urma să vină şi arată modul în care Dumnezeu avea să rezolve păcatele omenirii prin jertfirea Fiului Său. şi Iov aflat în perioada patriarhală aduce arderi de tot pentru fii lui, după fiecare ospăţ şi ne comunică teama şi respectul pe care Iov îl avea faţă de Dumnezeu ( Iov 1:5).

În perioada Exodului când încă poporul Israel nu era naţiune, Dumnezeu comunică felul în care trebuiau să fie aduse jertfele (Cartea Levetic). Moise şi Aron aduc jertfe şi arderi de tot (Levetic 9:22-24). Focul din cer care mistuie arderile de tot ne comunică acordul lui Dumnezeu i faptul că jertfele erau primite.

O altă perioadă neagră din istoria poporului evreu în Judecători, iar cele mai importante jertfe erau acelea de paşte şi de aducere aminte a Legământului. Se mai aduceau jertfe în perioada de în care se produceau dezastre naturale sau în vreme de război (Judecători 20:26, 1Samuel7:9), care reflectau pocăinţa poporului. De asemenea momentele de sfinţire sau inaugurare erau marcate de aducerea de jertfe Domnului. (1 Samuel 11:15).[35]

O altă perioadă importantă este perioada monarhiei. Dar şi aducerea de jertfă în mod necospunzător nu este primită de Domnul. Saul aduce jertfe de mulţumire şi arderile de tot în locul   prorocului Samuel (1 Samuel 13:9-13). A fost o jertfă d neascultare care l-a costat împărăţia. David est mai lucid când aduce jertfă pentru păcatului lui (1 Conici 21: 24-26). După numărătoarea poporului şi urgiile abătute asupra poporului David cumpără aria lui Ornan. El înţelege faptul că jertfa lui trebuie să îl coste. El a adus arderi de tot şi jertfă de mulţumire. Prin focul din cer pogorât asupra altarului David a înţeles că Dumnezeu l-a iertat. În timpul lui Solomon (1 Împăraţi 8:22-26), cu ocazia inaugurării Templului se aduc ca jertfă un mare număr de animale. Mulţimea jertfelor aduse ( 22000 de boi, 12000 de oi, ) este un număr semnificativ prin care poporul aduce mulţumiri Domnului care făcuse mult bine. Altfel stau lucrurile după ruperea Împărăţiei   (931 B.C.), păşind prin istorie când Ilie se confruntă cu împăratul Ahab, după o foamete de trei ani. Proroci lui Bal se confruntă cu Ilie şi cu Dumnezeu (1 Regi 18: 25-40). Prin focul din cer Dumnezeu se descopere ca viu şi puternic. Istoria curge mai departe şi Dumnezeu prin prorocul Isaia, comunică poporului faptul că nu doreşte jertfe şi sărbători ci pocăinţă (Isaia 1:11). De asemenea tot în Isaia 53, prorocul îl vede pe Romul Domnului care suferă de fapt pe Isus Hristos, într-o viziune mult mai clară a episodului Crucii din Istoria Răscumpărării. Cele două Împărăţii cad   în robie (Regatul de Nord în 722 B.C., şi Regatul de Sud în 587), iar o parte din poporul care era în Babilon se repatriază în 3 valuri după 70 de ani.

În perioada post exilică referiri la altar jertfă şi arderea de tot le găsim în Ezra 3:3 şi erau jertfe de pocăinţă. La sfinţirea celui de al doilea Templu poporul aduce jertfe de ispăşire pentru tot Israelul. (Ezra 6:17).

Conceptul de Jertfă apare şi în cărţile poetice şi de înţelepciune ( Psalmul 40:6), dar dincolo de jertfă este evidenţiată ideea de ascultare.   Psalmul 50:14, ne învaţă loialitatea lui Dumnezeu prin jertfă. Prin Psalmul 106: 35-39, Dumnezeu ne spune că sacrificiile umane sunt o urâciune înaintea Lui şi evreii spurcă ţara promisă prin închinarea la idoli străini.   Ideea se continuă în Proverbe 15:8, în care jertfa celor răi este o scârbă înaintea Domnului. În Osea 6:6, un alt proroc al Domnului ni se spune faptul că bunătatea şi cunoştinţa de Dumnezeu sunt mai de dorit decât jertfele şi arderile de tot.

5). JERTFA ÎN NOUL TESTAMENT

 Jertfele[36] au continuat să fie aduse şi în perioada Noului Testament[37]. Însuşi Domnul Isus Hristos a adus jertfă de Paşte (Marcu 14:12), şi probabil şi alte jertfe. Pavel merge la Ierusalim (Fapte 21) şi cu ocazia aceasta a adus jertfe. Tot în cartea Faptele Apostolilor cap 3 Petru şi Ioan s-au urcat la templu să se închine. Totuşi în principiu aceste jertfe nu mai erau necesare. Ele erau vechi şi aproape de pieire. Vechiul Legământ era pe sfârşit şi urma să apară Noul Legământ, în care Persoana Domnului Isus[38] urma să fie adusă ca şi jertfă pentru păcatele omenirii întregi, ea având un caracter universal.

În evanghelii apar referiri la jertfele din Vechiul testament. Isus îi îndeamnă pe evrei să facă deosebire între actul de ceremonie a jertfelor şi starea interioară a celui care o practică, în cazul de faţă este mila. (Matei 9:13). La fel şi în Marcu 9: 49, se face trimitere la Vechiul Testament în care jertfa trebuie să fie sărată cu sare în ideea unui gust cu aspect spiritual.

Jertfa trebuie adusă înainte lui Dumnezeu şi apostolii au înţeles corect acest lucru. În Fapte 14: 13-18, Pavel şi Barnaba, aflaţi în Listra după episodul vindecării ologului, preotul lui Jupiter (o zeitate păgână) este gata să le aducă jertfă crezându-i zei. Apostolii se opun în mod categoric.

În epistole jertfele apar legate în special de învăţături. În Romani 12:1 Pavel îi îndeamnă pe credincioşi la sfinţire. De asemenea în 1Corinteni 5:7, credincioşii sunt îndemnaţi „să înlăture aluatul cel vechi, pentru o plămădeală nouă, pentru că Hristos, Paştele nostru a fost Jertfit”. În 1 Corinteni 10:18, se avansează ideea unui singur Trup. De asemenea se face deosebire între   diferite feluri de închinare. În 1 Corinteni 10:20, se face deosebire clară a faptului că nu poţi face parte din Trupul lui Cristos şi în acelaşi timp să bei din paharul dracilor. În Efeseni 5:2 se scoate în evidenţă dragostea care trebuie să fie ca un liant între credincios şi Isus dar şi între credincioşi, fiindcă El ne-a iubit şi a fost o jertfă de un bun miros, folosind termenii Vechiului Testament. Aşa se întâmplă şi cu darurile noastre (Filipeni 4:18), care pot fi considerate şi ele ca jertfe care au un plăcut miros înaintea Domnului. Petru ne defineşte ca un popor sfânt, pietre vii, zidite într-o casă duhovnicească care aduce jertfe spirituale bune în faţa lui Dumnezeu (1 Petru 2:5). De asemenea în 1Ioan 4:10, Cuvântul ne învaţă faptul că Dumnezeu este acela care ne-a iubit prima dată, prin faptul că a trimis pe Fiul Lui să moară pentru noi. Dar toate aceste jertfe duhovniceşti aduse de credincioşi nu sunt jertfe de ispăşire.

Jertfele aduse de poporul evreu în perioada Vechiului Testament erau aduse în contul unei jertfe viitoare care se împlinea în Persoana şi Lucrarea de Ispăşire realizate de Isus Hristos. Acest lucru este cel mai bine evidenţiată în Cartea Evrei, privind preoţia lui Hristos.[39] Se face comparaţie între preoţii din Vechiul Testament şi Preoţia lui Hristos.

Evrei 5:1 face referire la Vechiul Testament[40] şi la faptul că Preotul face parte dintre oameni şi era ales de Dumnezeu. Dar din pricina condiţiei umane şi a slăbiciunilor el trebuia să aducă jertfă prima dată pentru el şi abia apoi pentru popor. Jertfa trebuia să fie adusă o dată pe an. (Evrei 5:3). Dar în contrast Isus Hristos a adus ca jertfă o singură dată, pentru totdeauna. El este Preot în veac după rânduiala lui Mehisedec ( Evrei 7:17) şi preoţia nu mai poate să treacă de la o Persoană la altă persoană. Tot în Cartea Evrei, capitolul 7, autorul ne descrie un Mare Preot, sfânt, nevinovat, fără pată, ispitit ca şi noi (Evrei 4:15) despărţit de păcătoşi, înălţat mai presus de ceruri. Sângele lui Hristos ne curăţeşte pentru a primi iertare şi a avea posibilitatea de al sluji pe Dumnezeu. La fel în Evrei 9, ni se pune faptul că ” chipurile lucrurilor de sus” au trebuit să fie curăţite cu jertfe mai bune decât cele pământeşti. În Romani 3:25 Pavel ne spune faptul că Isus Hristos, Jertfa de Ispăşire a fost rânduită mai dinainte de către Dumnezeu.   Pentru a înţelege mai bine aceste lucruri trebuie să privim la cine este de fapt Isus Hristos.

Hristos din Nazaret[41] este a doua persoana din Trinitate (Ioan1:1). El este din eternitate egal cu Dumnezeu Tatăl si Duhul Sfânt în esenţa Lor (Mat.28:19). El prin naşterea din fecioara s-a Întrupat în lume (Mat. 1:18-25; Luca 1:26-38). De asemenea El este deplin Dumnezeu şi desăvârşit om, o fiinţă cu doua naturi distincte (Coloseni2:9; 1Tim 2:5). Ca Dumnezeu şi Om, aceste două naturi sunt  unite, fără a fi confundate intr-o singur persoana (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8).

Prin întruparea Sa, El si-a păstrat natura divina, dar de bună învoire a renunţat la folosirea independentă a atributelor Sale divine (Fil. 2:6-8), si a devenit ascultător voinţei Tatălui (Ioan 10:18) şi in unele cazuri Duhului Sfânt (Mat.4:1). Acesta „dezbrăcare de Sine” a  fost voluntară si a durat până la înălţarea la cer când Dumnezeu L-a ridicat nespus de mult (Fil. 2:9-10).

Întruparea a fost necesară. Ca Dumnezeu nu putea sa moara şi a trebuit sa devină om pentru ca să poată muri. Dar nu a renunţat la natura divina deoarece moartea unui simplu om nu avea preţ. Ambele naturi au fost absolut esenţiale in personalitatea  Domnului Isus, şi esenţiale pentru Jertfa de pe Calvar.   Ca Om a putut muri, iar ca Dumnezeu moartea Lui are o valoare infinită şi universală.

Isus a murit ca jertfa de ispăşire pentru păcatul omului (1 Ioan 1:2).  Moartea Lui a fost reală si a completat lucrarea de ispăşire a Vechiului Testament. (Ioan 19:30).
(1 Ioan 2:2). De asemenea moartea Lui este răscumpărătoare (Matei 20:28), este  ispăşitoare (1 Ioan 2:22), este de împăcare (2 Cor. 5:18)  şi înlocuitoare (Is. 53:6).

Răscumpărarea este universală în valoarea şi suficienţa ei (1Ioan 2:2; Evrei 2:9), adică moartea Domnului Isus a produs o aşa de mare mântuire încât acesta acoperă întregul univers. Nu doar pământul, ci chiar daca ar fi fost mii de lumi păcătoase, Jertfa unui Dumnezeu etern ar fi fost suficienta.  Omul[42] nu mai poate face nimic în vederea mântuirii, fiindcă Isus Hristos a făcut totul. Rămâne doar o problemă de credinţă şi acceptare.

6). CONCLUZIE

Creştinii au ca fundament credinţa în Isus Hristos, în Dumnezeu care este un Spirit Infinit şi Perfect, un Dumnezeu Transcendent şi Imanent în acelaşi timp şi în Duhul Sfânt care este activ în lume, în viaţa credinciosului şi a Bisericii. În altă ordine de idei Dumnezeu creează, alege şi cheamă, Fiul răscumpără şi Duhul Sfânt sfinţeşte. De fapt avem patru adevăruri fundamentale care stau la baza creştinismului. Dumnezeu este, El a creat, Dumnezeu iubeşte, dar şi judecă.   Noi afirmăm faptul că ”la început Dumnezeu este”. El a dorit să creeze şi a realizat acest lucru deşi Dumnezeu este ” A Se” . El a creat fiinţe libere cu posibilitatea autodeterminării , şi în Suveranitatea Sa şi-a permis acest lucru şi nu a creat roboţi. Omul ca şi fiinţă are valoare pentru că respectiv cu Geneza 1:26, a fost creat după Chipul Său (Imago Dey). Dar a urmat evenimentul catastrofal al căderii omului în neascultare şi păcat şi a despărţirii omului de Dumnezeu mai ales în plan spiritual. Adam a prăbuşit toată rasa umană în păcat şi în blestem, situaţie care trebuia rezolvată. Acest lucru era peste puterile omului. Dacă refacem o împărţire a Bibliei, 2 capitole din Geneza sunt destinate Creaţiei, 1 capitol   căderii respectiv blestemul şi despărţiri omului de Dumnezeu, urmează câteva capitole iar din Geneza 12 începe Istoria Răscumpărări cu împlinire în Persoana şi Lucrarea lui Isus Hristos. Dar încă în Geneza 3:15 Dumnezeu face o promisiune omului. Refacerea relaţiei omului cu Dumnezeu era necesară dar şi dreptatea şi sfinţenia lui Dumnezeu trebuiau satisfăcute. Am observat din Biblie că păcatul este ancestral, s-a produs încă înainte de apariţia omului prin Satan şi îngerii răzvrătiţi, dar şi omul fiind ispitit şi înşelat de Şarpe a făcut aceeaşi   greşeală şi a vrut să fie ca şi Dumnezeu, Fiinţa care l-a creat, un lucru imposibil. Omul s-a întors spre sine ca obiect al venerări, a devenit idolatru şi s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Consecinţele au fost cumplite. Am enumerat o serie de termeni care definesc păcatul din Vechiul Testament pentru a arătat gravitatea lui. De asemenea există termeni pentru păcat şi în Noul Tetament ”faptele cărnii”, din Galateni 5:19 dar cu o conotaţie spirituală. La fel am încercat să definim şi Natura păcatului în esenţa lui care este idolatrie, mândrie, egoism senzualitate dar mai ales Înlocuirea lui Dumnezeu cu orice altceva sau cineva. Consecinţele păcatului au fost numeroase şi am amintit dizgraţia divină, vina pedeapsa, moartea fizică şi spirituală, dar cel mai cumplit lucru este moartea eternă. Efectele păcatului au fost enumerate şi afectează omul în relaţii. Înrobirea, fuga de realitate, insensibilitatea, egocentrismul, neastâmpărul competiţia, dezinteresul faţă de semeni noştri, incapacitatea de a iubi, respingerea autorităţii, toate şi multe altele se regăsec în fiinţa umană căzută în păcat. Păcatul afectează relaţia noastră cu Dumnezeu dar şi cu semenii. Pentru o rezolvare a păcatului este necesar aşa cum ne arată Scriptura să introducem termenul de Har. Am înţeles că Harul este milă nemeritată din partea lui Dumnezeu, se regăseşte în Istoria Răscumpărării din Vechiul şi din Noul Testament, dar prin termeni diferiţi. Harul presupune cel puţin două aspecte. Harul comun destinat tuturor oamenilor şi Harul Special care conduce pe om la mântuire. Sursa Harului este Dumnezeu iar noi suntem dependenţi de El. Chiar şi mântuiţi el este   necesar în viaţa credinciosului. Dar datoria trebuia plătită şi pentru acest era nevoie de jertfă pentru păcat. Am remarcat că în toate perioadele până la Hristos, oamenii credincioşi au adus jertfe pentru păcatele lor, au construit, altare, cort şi temple iar în cadrul unor ceremonii religioase se aduceau jertfe. Există puţine cuvinte pentru a defini jertfele. Dar toate jertfele erau o substituţie, şi erau aduse în contul Jertfei lui Hristos. În perioada de tranziţie jertfele aduse de creştini aveau un caracter duhovnicesc. Hristos este acela în care s-au împlinit profeţiile mesianice şi a cărui Jertfă a rezolvat păcatele omenirii. Ca Fiul lui Dumnezeu, este şi era divin, nu avea cum să moară. Pentru acest era necesară Întrupare ” Naşterea din Fecioară” dar acest lucru nu era suficient. El trebuia să fie om ca şi noi iar Biblia descrie în nenumărate cazuri umanitatea lui Hristos. S-a născut, a crescut, a avut nevoi fizice, biologice şi spirituale, emoţii, şi a murit pe Cruce. Dar a trebuit să fie şi Divin pentru ca moartea lui Răscumpărătoare să fie universală. În multe cazuri El se identifică cu Dumnezeu şi face afirmaţia a faptului că Dumnezeu îi este Tată. De asemenea iese biruitor prin Cruce : Coloseni 2:15  A desbrăcat domniile şi stăpânirile, şi le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieşit biruitor asupra lor prin cruce. Dumnezeu l-a înviat din morţi, El s-a arătat multora după înviere, s-a Înălţat la cer şi acum stă la dreapta Tatălui în poziţie de Autoritate şi Putere. Deci problema păcatului s-a rezolvat prin Har, jerte şi Jertfa lui Hristos. Pentru om nu rămâne decât o problemă de accepatare activă a cestor lucruri. În Împărăţia lui Dumnezeu se intră prin pocăinţă şi Naşterea din Nou, care înseamnă a intra pe uşă şi a umbla pe cale din sfinţire în sfinţire. Matei 5:48  Voi fiţi, deci, desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit. Amin

 7). BIBLIOGRAFIE :

TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem Editura Făclia Oradea 2004

Henry, Thiessen Clarence Prelegeri de Teologie Sistematică,   Revised edition copyright 1979 by   Wm B Eerdmans Publishing Company

Sait Barzilaen Dan   http://cristianet.fr/index.php?option=com

ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de   WILLIAM BARKLAI Societatea Misionară Română Wheaton Illinoi U.S.A. 1992

Tenney,   C.   Merrlill   STUDIU AL   NOULUI TESTAMENT ,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 Editura Cartea Creştină Oradea 1998

DICŢIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE,   Editura Academiei Republicii Socialiste România. 1975

Sait Barzilaen Dan,   saitul ROBOAM http://www.roboam.com/

Dicţionar Biblic Editura Cartea Creştină Oradea 1995

Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz   1980

O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

 Ardelean Viorel

[1] TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem pag 520

[2] TEOLOGIE SISTEMATICĂ de Wayne Grudem pag 521

[3] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen pag 194

[4] PRELEGERI DE TEOLOGIE SISTEMATICĂ de H. C. Thiesen pag 200

[5] Sait Barzilaen Dan   http://cristianet.fr/index.php?option=com

[6] Sait Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com

[7] Sait Barzilaen Dan http://cristianet.fr/index.php?option=com

[8] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI pag 27- 67

[9] ANALIZĂ SEMANTICĂ A UNOR TERMENI DIN NOUL TESTAMENT de WILLIAM BARKLAI pag 27- 67

[10] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 138 – 141

[11] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 138 – 141

[12] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 165-186

[13] Teologie Creştină de Millard J. Erikson vol 2 pag 165-186

[14] Dicţionarul Explicativ al limbii Române 1957

[15] Sait Barzilaen Dan ( saitul Roboam ) http://cristianet.fr/index.php?option=com

[16] Dicţionar Biblic pag 519

[17] Sait Barzilaen Dan ( saitul Roboam ) http://cristianet.fr/index.php?option=com

[18] Dicţionar Biblic pag 518

[19] Ardelean Viorel

[20] Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

[21] Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

[22] Cristi Raţiu http://www.resursecrestine.ro/predici/41064/despre-har

[23] Dicţionar Biblic pag 200

[24] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române pag 479

[25] Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz pag 89-92

[26] Călătorie prin Vechiul Testament de S. H Schultz pag 193

[27] Dicţionarul Explicativ al Limbii Române pag 443

[28] Dicţionar Biblic pag 708

[29] Dicţionar Biblic pag 708

[30] Dicţionar Biblic pag 708

[31] Dicţionar Biblic pag 708

[32] Dicţionar Biblic pag 716

[33] Dicţionar Biblic pag 716

[34] Dicţionar Biblic pag 708

[35] Dicţionar Biblic pag 708

[36] Ardelean Viorel

[37] Dicţionar Biblic   pag 717

[38] Dicţionar Biblic   pag 716

[39] Studiul Noului Testament de M .C. Tenney pag 331

[40] Ardelean Viorel

[41]  O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[42] Ardelean Viorel

CABALA

download

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Fotothek df tg 0006103 Theosophie ^ Alchemie ^ Judentum ^ Kabbala.jpg

Kabbalistic Tree of Life (Sephiroth).svg

Cabala este o tradiţie veche, ce s-a născut acum 5770 de ani. Termenul „Cabala” derivă de la cuvântul ebraic kabbalah, care înseamnă primire, receptare. De fapt, limba ebraică, considerată una din limbile sacre, a fost dezvoltată în mod special de către şi pentru cabalişti, pentru a-i ajuta să comunice despre chestiuni spirituale. Accesul larg la esoterismul Cabalei este realizat de abia la sfârşitul secolului XII, prin Cartea lui Zohar. În viziunea cabalistului Baal HaSulam, însemnătatea vieţii este „revelarea Dumnezeirii Sale către creaturile sale în această lume”. Deci, mai mult decăt în orice tradiţie, în Cabala, care este mult mai abstractă şi mai cifrată, revelarea Sinelui este o chestiune de dăruire din partea Divinităţii către om, atunci când acesta s-a corectat, iar omul e cel care primeşte, datorită trezirii fiinţei prin studierea înţelepciunii Cabala.

Sinele în Cabala este chiar Dumnezeu manifestat în om, şi are un corespondent în inima spirituală. Trezirea punctului din inimă şi apoi împlinirea completă a acestui punct până la desăvârşire, este scopul pe calea spirituală a Cabalei.

Ceea ce trebuie să facă aspirantul la revelarea Sinelui pe această cale este să merite revelarea. Pentru aceasta, el trebuie să studieze texte autentice cabalistice (un bărbat trebuie să studieze cel puţin trei ore pe zi obligatoriu, dar femeia nu neapărat, pentru că se presupune că natura feminină este înclinată spre evoluţie spirituală) şi să muncească mult în interiorul său, prin conştientizare şi iubire. Acestea, studiul şi munca, vor conduce pe aspirant la corectare, ceea ce înseamnă refacerea drumului înapoi prin cele cinci lumi subtile ,superioare acestei lumi, către Creator şi Lumina acestuia Veşnică. Munca interioară trebuie să vină cu împrejurări potrivite: profesori, cărţi (şi Biblia este considerată carte cabalistică) şi grupul spiritual. Se caută astfel unirea cu Creatorul, care în ebraică se numeşte Boreh şi care provine de la alţi doi termeni ebraici: bo care înseamnă „vino” şi re’reh care înseamnă „vazi”. Deci, cuvântul Creator este o invitaţie personală de a experimenta lumea spirituală. Creatorul în această tradiţie este una cu Natura, cu legea dragostei. Cărţile de Cabala autentice, fără explicaţii, sunt la fel de cifrate ca şi textele alchimice. Un neiniţiat nu ar înţelege nimic, decât ar citi o poveste frumoasă, însemnătatea spirituală rămânându-i ocultată. De exemplu, în ştiinţa Cabala, Egipt înseamnă ego, Israel vine de la cuvintele ebraice Ishhar-lael, care înseamnă direct către Dumnezeu, cel care are dorinţă să ajungă la Boreh, muntele Sinai este egoismul nostru pe care trebuie să îl surmontăm etc. De menţionat faptul că această tradiţie este una religioasă, cum si Yoga este, si nu este o ştiinţă ci o metodă care ne ajută să ne schimbăm natura de a dori şi de a primi în natura de a dărui.

Etape pe calea revelării Sinelui în tradiţia Cabala

Prima etapă pe calea spirituală cabalistică este conştientizarea punctului din inimă (se referă la dorinta unica spirituală). De aici începe căutarea şi găsirea tradiţiei potrivite fiinţei respective, care să îi reveleze Adevărul. Noi suntem consideraţi dorinţe de a primi pentru a primi. Prin evoluţie, se ajunge să se depăşească egoismul şi să se transforme dorinţa din inimă de a primi pentru a primii în dorinţă de a dărui necondiţionat si in cele din urma a a junge in starea finala numita Ahava(„dragoste”) a primii pentru A dărui (a dărui Creatorului) stare numită si Gmar haTikun –Corectarea Finală.

Există o altă etapă pe calea aceasta: conştientizarea deplină a egoismului din noi. Nu se neagă şi nu se luptă împotriva tendinţelor aşa-zise inferioare ca în alte tradiţii, ci se urmăreşte conştientizarea deplină a tuturor tendinţelor egoiste, până când, în punctul culminant, apare dorinţa de a fi ajutaţi de Creator pentru a depăşi egoismul.

Sinele este calitatea pe care ar trebui să o capete creatura, de a fi asemenea naturii, altruist. Punctul în inimă este caracteristic fiecărei fiinţe umane şi reprezintă însăşi dorinţa de spiritualitate. Trebuie ca fiinţa umană să-şi dezvolte acel punct în inimă către o dorinţă reală de a primi pentru a dărui. Dar nu orice punct din inimă e trezit dintr-odată din cauza dorinţelor de mâncare, sex, bani sau cunoaştere. Etapa următoare este aşadar dezvoltarea punctului din inimă, iar atunci când în inimă nu mai există decât dorinţa spirituală, atunci adeptul este deplin înclinat corectării egoismului, ceea ce corespunde revelării Sinelui.

Dar, se spune că în timpurile noastre nu se poate ajunge la desăvârşire decât prin comuniune cu ceilalţi, prin coştientizarea deplinei interconectări între toţi şi a sufletului comun. Există patru etape de la trezirea punctului în inimă până la deplina lui dezvoltare:

  1. Dubla ascundere;
  2. Ascunderea;
  3. Revelaţia;
  4. Dubla revelaţie.

După ascundere urmează încă 125 de trepte până la revelare şi dubla revelare.

Viziunea asupra realitaţii prin prisma Sinelui revelat

În primul rând, dispare iluzia, manifestare a conştiinţei caracteristică tuturor tradiţiilor spirituale comentate în această lucrare. Şi se percepe interconectarea şi faptul că tot ceea ce există în viaţa exterioară oglindeşte de fapt interiorul. Înţelepciunea Cabala nu este interesată într-atât de aspectele percepţiilor paranormale, ci de trăirea iubirii universale şi a fraternităţii încă din etapele anterioare revelarii Sinelui

Etape ulterioare revelării Sinelui

Se presupune că Sinele individual nu se poate revela decât prin lucru în grup şi în mod deplin atunci când toţi oamenii vor atinge acest nivel spiritual. Există profesori de Cabala eliberaţi de egoism, se spune, însă în 230 de ani se spune că întreaga umanitate va trăi şi în lumea aceasta şi în cea spirituală, va trece MACHSOM-ul, adică va depăşi bariera, ecranul care se interpune între lumea noastră şi cea spirituală.

Trebuie însă parcursă scara spirituală, adică prin libera alegere să ne întorcem către Lumina Supremă a Creatorului, la stadiul în care am fost creaţi dintru început şi să lucrăm la trezirea conştiinţei celorlalţi, pentru că planul Creaţiei nu poate fi terminat decât atunci cand fiecare persoana de pe acest Pământ va atinge cel mai înalt nivel spiritual şi astfel toată umanitatea să se unească într-un singur suflet corectat idependent, care este numit în cărţile sacre ale Cabalei Adam ha Rishon.

Bibliografie

  • Bodoff, Lippman; Jewish Mysticism: Medieval Roots, Contemporary Dangers and Prospective Challenges; Jurnalul Edah 2003 3.1 [1]
  • Dan, JosephThe Early Jewish Mysticism, Tel Aviv: MOD Books, 1993.
  • Dan, Joseph; The Heart and the Fountain: An Anthology of Jewish Mystical Experiences, New York: Presa de la Oxford University, 2002.
  • Dan, Joseph; Samael, Lilith, and the Concept of Evil in Early Kabbalah, AJS Review, vol. 5, 1980.
  • Dan, Joseph; The ‘Unique Cherub’ Circle, Tübingen: J.C.B. Mohr, 1999.
  • Dan, J. and Kiener, R.; The Early Kabbalah, Mahwah, N.J.: Paulist Press, 1986.
  • Dennis, G.; The Encyclopedia of Jewish Myth, Magic, and Mysticism, St. Paul: Llewellyn Wordwide, 2007.
  • Fine, Lawrence, ed. Essential Papers in Kabbalah, New York: Presa NYU, 1995.
  • Fine, Lawrence; Physician of the Soul, Healer of the Cosmos: Isaac Luria and his Kabbalistic Fellowship, Stanford: Presa Stanford University, 2003.
  • Fine, Lawrence; Safed Spirituality, Mahwah, N.J.: Presa Paulist, 1989.
  • Fine, Lawrence, ed., Judaism in Practice, Princeton N.J.: Princeton University Presa, 2001.
  • Green, Arthur; EHYEH: A Kabbalah for Tomorrow. Woodstock: Publicaţia Jewish Lights, 2003.
  • Hecker, Joel; Mystical Bodies, Mystical Meals: Eating and Embodiment in Medieval Kabbalah. Detroit: Presa Wayne State University, 2005.
  • Idel, Moshe; Kabbalah: New Perspectives. New Haven and London: Presa de la Yale University, 1988.
  • Idel, Moshe; The Golem: Jewish Magical and Mystical Traditions on the Artificial Anthropoid, New York: Presa SUNY, 1990.
  • Idel, Moshe; Hasidism: Between Ecstasy and Magic, New York: Presa SUNY, 1995.
  • Idel, Moshe; Kabbalistic Prayer and Color, Approaches to Judaism in Medieval Times, D. Blumenthal, ed., Chicago: Presa Şcolarului, 1985.
  • Idel, Moshe; The Mystica Experience in Abraham Abulafia, New York, Presa SUNY, 1988.
  • Idel, Moshe; Kabbalah: New Perspectives, New Haven, Presa Yale, 1988.
  • Idel, Moshe; Magic and Kabbalah in the ‘Book of the Responding Entity’; Lecturile VI ale lui Solomon Goldman, Chicago: Presa Spertus College of Judaica, 1993.
  • Idel, Moshe; The Story of Rabbi Joseph della Reina; Behayahu, Studii şi texte despre istoria Comunităţii iudaice din Safed.
  • Aryeh Kaplan|Kaplan, Aryeh; Inner Space: Introduction to Kabbalah, Meditation and Prophecy. Moznaim Publishing Corp 1990.
  • John W. McGinley; ‘The Written’ as the Vocation of Conceiving JewishlyISBN 0-595-40488-X
  • Petrisor, Raul; Kabbala – Teorie si practica, Bucuresti: Editura Coresi, 2010; ISBN 978-973-137-071-2
  • Scholem, Gershom; Kabbalah, Jewish Publication Society.
  • Scholem, Gershom; Major Trends in Jewish Mysticism, 1941.
  • Wineberg, Yosef; Lessons in Tanya: The Tanya of R. Shneur Zalman of Liadi (5 volume). Merkos L’Inyonei Chinuch, 1998. ISBN 0-8266-0546-X
  • Wolfson, Elliot; Through a Speculum That Shines: Vision and Imagination in Medieval Jewish Mysticism, Princeton: Presa Princeton University, 1994.
  • Wolfson, Elliot; Language, Eros Being: Kabbalistic Hermeneutics and Poetic Imagination, New York: Presa Fordham University, 2005.
  • Wolfson, Elliot; Venturing Beyond: Law and Morality in Kabbalistic Mysticism, Oxford: Oxford * Presa University, 2006.
  • Wolfson, Elliot; Alef, Mem, Tau: Kabbalistic Musings on Time, Truth, and Death, Berkeley: Presa University of California, 2006.
  • Wolfson, Elliot; Luminal Darkness: Imaginal Gleanings From Zoharic Literature, London: Publicaţii Onworld, 2007.
  • The Wisdom of The Zohar: An Anthology of Texts, 3 volume, Ed. Isaiah Tishby, traduse din ebraică de David Goldstein, The Littman Library.
  • Zimler, Richard; Ultimul cabalist din Lisabona, Bucuresti: Humanitas, 2007

Petrisor, Raul; Kabbala – Teorie si practica, Bucuresti: Editura Coresi, 201

Commons
Wikimedia Commons conţine materiale multimedia legate deCabala

Reportaje

Demonstrarea biblică a dumnezeirii Domnului nostru Isus Hristos

Duminică, 8 februarie 1998

download

A ne spori cunoştinţele despre Domnul Isus Hristos, nu doar că este un ţel nobil pentru orice creştin, dar conform lui Pavel, ar trebui să fie ţelul lui suprem, în această viaţă.

Filip.3:7-10 „Dar lucrurile, cari pentru mine erau câştiguri, le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi, ca să câştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu având o neprihănire a mea, pe care mi-o dă Legea, ci aceea care se capătă prin credinţa în Hristos, neprihănirea, pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă. Şi să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui şi părtăşia suferinţelor Lui, şi să mă fac asemenea cu moartea Lui…”

Care este, „preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu …”?

De aceea, să socotim o pierdere orice cunoştinţă deşartă şi orice imaginaţie a minţii care nu ne duce la cunoaşterea Lui. Noi avem nevoie de „cunoaşterea lui Hristos Isus”, o cunoaştere personală, care să ducă la mântuire, şi nu una mintală care să ducă la îngâmfare!

Atunci când VT a fost tradus în greceşte, în sec.II şi III înainte de Hristos (Septuaginta), numele sacru al lui Dumnezeu, YHWH, de obicei pronunţat „Iehova” sau „Yahweh”, a fost tradus prin cuvântul grecesc „Kyrios”, care înseamnă „Domnul”. Apariţia lui în NT se însumează la aprox.7000 de exemple.

Acest titlu sacru i-a fost, în mod direct, atribuit lui Isus:

Rom.10:9 „Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn, şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit”.

1 Cor.12:3 „De aceea vă spun că nimeni, dacă vorbeşte prin Duhul lui Dumnezeu, nu zice: ,,Isus să fie anatema!” Şi nimeni nu poate zice: ,,Isus este Domnul„, decât prin Duhul Sfânt”.

Filip.2:11 „şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul”. etc.

Sau, folosindu-l, Isus a fost numit „Domnul Domnilor”:

1Tim.6:13-15 „Te îndemn, înaintea lui Dumnezeu, care dă viaţă tuturor lucrurilor, şi înaintea lui Hristos Isus, care a făcut acea frumoasă mărturisire înaintea lui Pilat din Pont, să păzeşti porunca, fără prihană şi fără vină până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos, care va fi făcută la vremea ei de fericitul şi singurul Stăpânitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor…”

Apoc.17:14; 19:16 „Ei se vor război cu Mielul; dar Mielul îi va birui, pentru că El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi, aleşi şi credincioşi, cari sunt cu El, de asemenea îi vor birui…Pe haină şi pe coapsă avea scris numele acesta: ,,Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor

CE POT ÎNSEMNA ACESTE CORESPONDENŢE DINTRE PASAJE ALE VECHIULUI TESTAMENT ŞI PASAJE DIN NOUL TESTAMENT, APLICATE LUI ISUS HRISTOS?

Referinţe paralele din VT ale expresiei „Domnul Domnilor”:

Deut.10:17 „Căci Domnul, Dumnezeul vostru, este Dumnezeul dumnezeilor, Domnul domnilor, Dumnezeul cel mare, puternic şi înfricoşat, care nu caută la faţa oamenilor şi nu primeşte daruri”

Ps.136:3 „Lăudaţi pe Domnul domnilor, căci în veac ţine îndurarea Lui!”

Câţi „Domn al Domnilor” există? Dacă, Isus este Dumnezeu, răspunsul este, UNUL!!

CINE ESTE DOMNUL?

Mărturisirea „Isus este Domnul” este recunoscută ca fiind una dintre cele mai timpurii mărturisiri de credinţă ale Bisericii Creştine:

Rom.10:9

1Cor.12:3

2Cor.4:5 „Căci noi nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Domnul Hristos Isus. Noi suntem robii voştri, pentru Isus”.

În mai multe ocazii, au aplicat pasaje care se referă la Iehova Dumnezeu – YAHWEH – direct lui Isus :

DOMNIA ŞI STĂPÂNIREA, A CUI ESTE?

Fapte 2:34 „Căci David nu s-a suit în ceruri, ci el singur zice: ,,Domnul a zis Domnului meu: ,Şezi la dreapta Mea, pânăce voi pune pe vrăjmaşii Tăi supt picioarele Tale”. Să ştie bine dar, toată casa lui Israel, că Dumnezeu a făcut Domn şi Hristos pe acest Isus, pe care L-aţi răstignit voi”

Rom.8:34 …

1Cor.15:24-25 „În urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii supt picioarele Sale”

Evrei 10:12-13 „El, dimpotrivă, după ce a adus o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu, şi aşteaptă de acum ca vrăjmaşii Lui să-I fie făcuţi aşternut al picioarelor Lui”

1Petru 3:22 („…care stă la dreapta lui Dumnezeu, după ce s-a înălţat la cer, şi Şi-a supus îngerii, stăpânirile şi puterile”),

se aplică la,

Psalmul 110:1 „(Un psalm al lui David.) Domnul a zis Domnului meu: ,,Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi supt picioarele Tale”. Domnul va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Tale, zicând: ,,Stăpâneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi!”

CINE ESTE CEL CE-ŞI ARATĂ ORICUI ÎNDURAREA?

Rom.10:12 „În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaş Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamă”, se aplică lui Ioel 2:32 „Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Căci mântuirea va fi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, cum a făgăduit Domnul, şi între cei rămaşi, pe cari-i va chema Domnul”.

CINE ESTE CEL MĂRTURISIT DE ORICE OM, DE ORICE LIMBĂ?

Filipeni 2:9-11 se aplică lui Isaia 45:23

Filip.2:9-11 „De aceea şi Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult, şi I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume; pentru ca, în Numele lui Isus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de supt pământ, şi orice limbă să mărturisească, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domnul”.

ISAIA 45:23 „Pe Mine Însumi Mă jur, adevărul iese din gura Mea şi cuvântul Meu nu va fi luat înapoi: orice genunchi se va pleca înaintea Mea, şi orice limbă va jura pe Mine”.

A CUI SLAVĂ A VĂZUT-O ISAIA ŞI DESPRE A CUI SLAVĂ A VORBIT EL?

Ioan 12:37-41 („Măcar că făcuse atâtea semne înaintea lor, tot nu credeau în El, ca să se împlinească vorba, pe care o spusese proorocul Isaia: ,,Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre? Şi cui a fost descoperită puterea braţului Domnului?” De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis: ,,Le-a orbit ochii, şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.” Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui, şi a vorbit despre El”)

se aplică lui Isaia 6:1-10 (în care el a avut o viziune înspăimântătoare a sfinţeniei Domnului Dumnezeu).

CINE A LUAT „ROBIA ROABĂ”?

Efes.4:8 se aplică Psalmului 68:18

Aceste PASAJE CORESPONDENTE (din VT şi NT) îl identifică clar pe Isus cu Iehova Dumnezeu.

Pasaje corespondente ale…

CREATORULUI – cine este Creatorul?

(VT)

Iov 33:4 Duhul lui Dumnezeu m-a făcut, şi suflarea Celui Atotputernic îmi dă viaţă.

Isaia 40:28 Nu ştii? N-ai auzit? Dumnezeul cel veşnic, Domnul a făcut marginile pământului.

Geneza 1:1 La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.

(NT)

Ioan 1:3 Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El.

Col.1:16-17 Pentru că prin El au fost făcute toate lucrurile cari sunt în ceruri şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute: fie scaune de domnii, fie dregătorii, fie domnii, fie stăpâniri. Toate au fost făcute prin El şi pentru El. El este mai înainte de toate lucrurile, şi toate se ţin prin El.

Evrei 1:10-12 „Şi iarăşi: ,,La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul; şi cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o manta, şi vor fi schimbate; dar Tu eşti acelaşi; şi anii Tăi nu se vor sfârşi”.

MÂNTUITORULUI – cine este Mântuitorul?

(VT)

Isa.43:11 Eu, Eu sunt Domnul, şi afară de Mine nu este nici un Mântuitor!

Isa.45:21 Spuneţi-le, şi aduceţi-i încoace, ca să se sfătuiască unii cu alţii! Cine a proorocit aceste lucruri de la început, şi le-a vestit de mult? Oare nu Eu, Domnul? Nu este alt Dumnezeu decât Mine, Eu sunt singurul Dumnezeu drept şi mântuitor, alt Dumnezeu afară de Mine nu este.

Osea 13:4 Dar Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, din ţara Egiptului încoace. Tu cunoşti că nu este alt Dumnezeu afară de Mine, şi nu este alt Mântuitor afară de Mine.

(NT)

Ioan 4:42 Şi ziceau femeii: ,,Acum nu mai credem din pricina spuselor tale, ci din pricină că L-am auzit noi înşine, şi ştim că acesta este în adevăr Hristosul, Mântuitorul lumii.

1Ioan 4:14 Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimes pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii.

Fapte 4:12 În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este supt cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.

ÎMPĂRATULUI – cine este Împăratul?

(VT)

Ps 10:16 Domnul este Împărat în veci de veci; neamurile sunt nimicite din ţara Lui.

Ps 24:8 „Cine este acest Împărat al slavei?” -Domnul cel tare şi puternic, Domnul cel viteaz în lupte.

Ps 24:10 „Cine este acest Împărat al slavei?” -Domnul oştirilor: El este Împăratul slavei!

Ps 47:2 Căci Domnul, Cel Prea Înalt, este înfricoşat: El este Împărat mare peste tot pământul.

Ps 47:7 Căci Dumnezeu este împărat peste tot pământul: cântaţi o cântare înţeleaptă!

Ps 95:3 Căci Domnul este un Dumnezeu mare, este un Împărat mare mai presus de toţi dumnezeii.

(NT)

Matei 2:1-6 După ce S-a născut Isus în Betleemul din Iudea, în zilele împăratului Irod, iată că au venit nişte magi din Răsărit la Ierusalim, şi au întrebat: ,,Unde este Împăratul de curând născut al Iudeilor? Fiindcă I-am văzut steaua în Răsărit, şi am venit să ne închinăm Lui.” Când a auzit împăratul Irod acest lucru, s-a turburat mult; şi tot Ierusalimul s-a turburat împreună cu el. A adunat pe toţi preoţii cei mai de seamă şi pe cărturarii norodului, şi a căutat să afle de la ei unde trebuia să Se nască Hristosul. ,,În Betleemul din Iudea”, i-au răspuns ei, ,,căci iată ce a fost scris prin proorocul: ,Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nici de cum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda; căci din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului Meu Israel.”

Luca 23:3 Pilat L-a întrebat: ,,Eşti Tu Împăratul Iudeilor?” ,,Da”, i-a răspuns Isus, ,,sunt.”

Ioan 19:21-22 Preoţii cei mai de seamă ai Iudeilor au zis lui Pilat: ,,Nu scrie: ,Împăratul Iudeilor’. Ci scrie că El a zis: ,Eu sunt Împăratul Iudeilor.” ,,Ce am scris, am scris”, a răspuns Pilat.

JUDECĂTORULUI – cine este Judecătorul?

(VT)

Ioel 3:12 Să se scoale neamurile, şi să se suie în valea lui Iosafat! Căci acolo voi şedea să judec toate neamurile de primprejur.

Ps 7:11 Dumnezeu este un judecător drept, un Dumnezeu care Se mânie în orice vreme.

Ieremia 11:20 „O, Doamne, Dumnezeul oştirilor, Tu, care eşti un judecător drept, care cercetezi rărunchii şi inimile: fă-mă să văd răzbunarea Ta împotriva lor, căci Ţie îţi încredinţez pricina mea!

Evrei 12:23

(NT)

2Tim.4:1 Te rog fierbinte, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care are să judece viii şi morţii, şi pentru arătarea şi Împărăţia Sa:

2Cor.5:10 Căci toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.

Rom.14:10 Dar pentru ce judeci tu pe fratele tău? Sau pentru ce dispreţuieşti tu pe fratele tău? Căci toţi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.

Ioan 5:22, 27 22 Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului,..Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al omului.

STÂNCA – cine este Stânca?

(VT)

Isaia 17:10 Căci ai uitat pe Dumnezeul mântuirii tale, şi nu ţi-ai adus aminte de Stânca scăpării tale.

2Samuel 22:32 Căci cine este Dumnezeu, afară de Domnul? Şi cine este o stâncă, afară de Dumnezeul nostru?

Deut.32:3-4 Căci voi vesti Numele Domnului. Daţi slavă Dumnezeului nostru! El este Stânca; lucrările Lui sunt desăvârşite, Căci toate căile Lui sunt drepte; El este un Dumnezeu credincios şi fără nedreptate, El este drept şi curat.

Numeri 20:10-11 …

(NT)

1Cor.10:4 şi toţi au băut aceeaşi băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; şi stânca era Hristos.

1Petru 2:6-8 Căci este scris în Scriptură: ,,Iată că pun în Sion o piatră din capul unghiului, aleasă, scumpă; şi cine se încrede în El, nu va fi dat de ruşine.” Cinstea aceasta este dar pentru voi cari aţi crezut! Dar pentru cei necredincioşi, ,,piatra, pe care au lepădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului”; şi ,,o piatră de poticnire, şi o stâncă de cădere”. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi.

PĂSTORULUI – cine este Păstorul?

(VT)

Isaia 40:11 El Îşi va paşte turma ca un Păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui, şi va călăuzi blând oile cari alăptează.

Ps.100:3 Să ştiţi că Domnul este Dumnezeu! El ne-a făcut, ai Lui suntem: noi suntem poporul Lui şi turma păşunei Lui.

Ps.23:1… Domnul este Păstorul meu: nu voi duce lipsă de nimic.

(NT)

Ioan 10:11 Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi.

Evrei 13:20 Dumnezeul păcii, care, prin sângele legământului celui veşnic, a sculat din morţi pe Domnul nostru Isus, marele Păstor al oilor,

1Petru 5:4 Şi când Se va arăta Păstorul cel mare, veţi căpăta cununa, care nu se poate vesteji, a slavei.

LUMINA – cine este Lumina?

(VT)

Isaia 60:20 Soarele tău nu va mai asfinţi, şi luna ta nu se va mai întuneca; căci Domnul va fi Lumina ta pe vecie, şi zilele suferinţei tale se vor sfârşi.

Ps.27:1 Domnul este lumina şi mântuirea mea: de cine să mă tem? Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să-mi fie frică?

(NT)

Ioan 8:12 Isus le-a vorbit din nou, şi a zis: ,,Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine, nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.’

Ioan 1:9 A venit un om trimes de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci el a venit ca să mărturisească despre Lumină. Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.

ÎNCEPUTUL ŞI SFÂRŞITUL – ALFA ŞI OMEGA – cine este „Începutul şi Sfârşitul”?

(VT)

Isaia 48:12 ,,Ascultă-Mă, Iacove! Şi tu, Israele, pe care te-am chemat! Eu, Eu sunt Cel dintâi, şi tot Eu sunt şi Cel din urmă.

Isaia 44:6 ,,Aşa vorbeşte Domnul, Împăratul lui Israel şi Răscumpărătorul lui, Domnul oştirilor: ,Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu.

Isaia 41:4 Cine a făcut şi a împlinit aceste lucruri? Acela care a chemat neamurile de la început, Eu, Domnul, cel dintâi şi Acelaşi până în cele din urmă veacuri.

(NT)

Apoc.1:17 Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine, şi a zis: ,,Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă,

Apoc.2:8 Îngerului Bisericii din Smirna scrie-i: ,,Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel ce a murit şi a înviat:

Apoc.22:13 Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Începutul şi Sfârşitul. Isus este cel ce vorbeşte aici!

„EU SUNT” – cine este „Eu Sunt”?

(VT)

Exodul 3:14

Isaia 43:10

Deut.32:39

GLORIA LUI DUMNEZEU ÎI ESTE DATĂ LUI ISUS

Slava lui Dumnezeu care este arătarea/manifestarea vizibilă a măreţiei Sale, şi care în Iudaism a slujit de substitut al numelui sacru, şi de care omul nu se poate apropia (este incomunicabilă), NT o atribuie lui Isus (Ioan 12:41), sau îl numeşte pe Isus, arătarea slavei lui Dumnezeu:

1Cor.2:8 Noi propovăduim înţelepciunea lui Dumnezeu, cea tainică şi ţinută ascunsă, pe care o rânduise Dumnezeu, spre slava noastră, mai înainte de veci, şi pe care n-a cunoscut-o nici unul din fruntaşii veacului acestuia; căci, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul slavei.

Iacov 2:1 Fraţii mei, să nu ţineţi credinţa Domnului nostru Isus Hristos, Domnul slavei, căutând la faţa omului.

2Cor.4:4 „…Evanghelia slavei lui Hristos”

Evrei 1:3 „oglindirea slavei Lui, …întipărirea Fiinţei Lui”

Ioan 17:5 Şi acum, Tată, proslăveşte-Mă la Tine însuţi cu slava, pe care o aveam la Tine, înainte de a fi lumea.

ÎNCHINAREA DATORATĂ LUI DUMNEZEU, ÎI ESTE DATĂ LUI ISUS

Pentru Iudeu, a se închina unui alt Dumnezeu, în afară de Dumnezeul Israelului, era cea mai mare urâciune. Totuşi începând cu primii ucenicii, Iudei, i-au adus închinare acestui om, care era Isus. Acest fapt face ca toate atribuirile din NT de dumnezeire Domnului Isus, să fie atât de impresionante.

Doxologiile îi sunt adresate lui Isus: Rom.9:5; 2Tim.4:18; 2Petru 3:18; Apoc.1:5f – unele adresate atât Tatălui cât şi Fiului: Apoc.5:13; 7:10

Rugăciuni, îi sunt adresate lui Hristos: Fapte 7:59f; 9:13f; 1Cor.16:22; Apoc.22:20, etc.

La învierea lui Isus, reacţia ucenicilor este tipică – I s-au închinat – Mat.28:17; Luca 24:52 – închinare care-şi găseşte ecoul în închinarea îngerilor din Apocalipsa 5:12; „Vrednic este Mielul, care a fost jungheat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!”

CONCLUZIE

Mărturia Scripturii cu privire la Dumnezeirea Domnului Isus Hristos, este pur şi simplu copleşitoare! Acest om, care s-a născut ca şi om, a trăit ca şi om, nu a fost doar un om!! Dând la o parte cortina trupului Său de carne, descoperim că El a fost Dumnezeu, ce a ales să se învăluie în trup, pentru mântuirea şi aducerea noastră înapoi la El.

Aceste argumente indiscutabile, demonstrează că Dumnezeirea lui Isus Hristos este principala bază a finalităţii revelaţiei lui Dumnezeu, făcută acestei lumi, şi a validării mântuirii creştine. Dacă Isus nu este însuşi Dumnezeul ce a venit la noi, atunci revelaţia pe care El a adus-o, nu este aceea a adevăratei Dumnezeirii. Nu este descoperirea finală a lui Dumnezeu, şi ca prin urmare, poate fi depăşită/întrecută de o alta! Ba chiar, o alta ar fi necesară, pentru că prin El noi nu am ajuns încă la cunoaşterea lui Dumnezeu. Negarea Dumnezeirii lui Isus Hristos, demolează dintr-o lovitură toate speranţele Evangheliei şi ne aduce înapoi, acolo unde am fost înainte ca El să fi venit! Bâjbâind în întunericul minţilor noastre rătăcite şi pierduţi în lumea pretenţiilor ilegitime şi confuze la Dumnezeire.

Dacă Isus nu este Dumnezeu, din fire, atunci mântuirea pe care El a adus-o, este zadarnică – incapabilă să mântuiască şi să ducă la desăvârşire. Iertarea nu s-a procurat pentru noi, pentru că dacă împotriva lui Dumnezeu am păcătuit, doar El poate să ierte.

Dacă Isus nu este Dumnezeu, atunci, pur şi simplu, El este un intrus în relaţia noastră cu Dumnezeu, iar moartea Lui pe cruce şi ispăşirea Sa este irelevantă pentru statutul nostru moral înaintea lui Dumnezeu. Sentimentele noastre de pace şi de încredere în El nu sunt justificate, iar noi suntem din nou puşi în situaţia imposibilă de a încerca să ne îndreptăţim singuri înaintea lui Dumnezeu. Amăgirea noastră este în culmea ei!

Din fericire, suntem cruţaţi de acest coşmar pentru că realitatea persoanei Sale ne dictează finalitatea adevărului revelat în El şi autenticitatea răscumpărării realizate de El.

ACEASTA ESTE CEA MAI BUNĂ RECOMANDARE A RELIGIEI CREŞTINE: Şi anume că este întemeiată de Cel ce l-a cunoscut pe Dumnezeu cel mai bine, care este egalul Lui, are aceeaşi natură cu a Lui, şi i-a fost cel mai apropiat!

A CUNOAŞTE CINE ESTE ISUS REPREZINTĂ ELEMENTUL DE BAZĂ ÎN CREDINŢA CREŞTINĂ: „Căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, si care este Isus Hristos” (1 Cor.3:11).

DEDUCŢII PRACTICE ALE D-ZEIRII LUI ISUS

O completă şi desăvârşită cunoaştere a lui Dumnezeu poate fi obţinută doar prin Fiul. De aceea, cei ce vor să-l cunoască pe Dumnezeu, la El trebuie să vină!

După cât de bine îl cunoşti pe Isus poţi să-ţi dai seama cât de bine îl cunoşti pe Tatăl :

Ioan 1:18 „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”

Dacă îl ai pe Fiul îl ai şi pe Tatăl :

1 Ioan 2:22-24

„Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Isus este Hristosul? Acela este Anticristul, care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul. Oricine tăgăduieşte pe Fiul, n-are pe Tatăl. Oricine mărturiseşte pe Fiul, are şi pe Tatăl. Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, şi voi veţi rămânea în Fiul şi în Tatăl.”

Dacă îl cinsteşti pe Fiul îl cinsteşti pe Tatăl :

Ioan 5:23

„Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimes.”

Martin Luther once said, „Anything that one imagines of God apart from Christ is only useless thinking and vain idolatry.”

Fiindcă Isus este Dumnezeu, pocăinţa noastră faţă de Dumnezeu este primită, credinţa eficientă, înnoirea noastră posibilă, înfierea şi îndreptăţirea realizată, iar sfinţirea asigurată. Aceasta este religia creştină!

Câte motive să ne închinăm lui aşa cum îngerii din ceruri au făcut-o!

Walter Martin:

„În virtutea divinităţii Sale adevărate şi umanităţii Lui perfecte, Isus transcende toate personalităţile umane ce au existat în această lume. Mahomed, se pretinde că a fost un profet; Buddha, un învăţător; Confucius, un politician moral; Zoroastru, un înţelept; Ghandi, un mistic hindus şi un reformator social. Deşi învăţăturile acestor oameni morţi (ce au dispărut), au continuat să existe, oasele lor putrezesc în mormintele lumii acesteia. Dar, Hristosul Scripturilor, nu doar că trăieşte, prin învăţăturile Sale şi în inimile urmaşilor Săi, ci şi trăieşte „aşezat la dreapta Tatălui”, mijlocind pentru ai Săi! (Evrei 7:25)

De aceea, Creştinismul nu se fundamentează doar pe principiile şi învăţăturile lui Isus, ci pe faptul Întrupării Sale, al Învierii şi al Dumnezeirii Sale…Nu putem să credem mai puţin de atât, fiindcă Scriptura nu ne permite!”

Doctrine

https://www.rcrwebsite.com/deityofc.htm

Clarificări esențiale de Crăciun

  23-12-2018 17:17:59

Am ajuns încă odată, prin mila lui Dumnezeu, în prag de sărbătoare. Știu că au fost multe lucruri care au anticipat sărbătoarea din plin și în acest an (concerte, colinde, decoruri speciale, agitație și multă aglomerație), dar acum chiar că am ajuns în pragul Crăciunului. Mâine este Ajunul și poimâine – Crăciunul. Este un moment potrivit să ne mai potolim agitația și alergarea frenetică dintr-un loc într-altul, dintr-un magazin în altul și să medităm, să cugetăm la ce s-a întâmplat de fapt, cu adevărat, la primul Crăciun. O vom face, oare?

Există riscul, dacă nu suntem atenți să ne lăsăm atrași în chestiuni secundare, absolut paralele cu ce înseamnă esența sărbătorii și semnificatia ei profundă. Trăim o vreme de „fake news”, manipulări grosolane, intoxicări mediatice, de adevăruri spuse doar pe jumătate sau răstălmacite, o vreme de minciuni frumos ambalate care se vând bine… Într-o asemenea vreme, să ne asigurăm că sursa noastră principală de informare rămâne Cuvântul lui Dumnezeu care își face lucrarea sa tainică într-o inimă iluminată de Duhul lui Dumnezeu.

Însă nu pericolul seducerii cu idei false sau noțiuni greșite venite din exterior, este ceea ce mă interesează aici. Un pericol poate veni chiar din inima noastră, dintr-o teologie greșită, dintr-o falsă înțelegere a mesajului biblic. Un asemenea pericol poate fi ideea că noi, ființele umane păcătoase am fi meritat cumva să avem parte de Întruparea Fiului lui Dumnezeu. Că noi, am fi avut o asemenea valoare încât Dumnezeu nu a mai putut suporta singurătea cosmică în care Se afla, și a pus în acțiune un plan de salvare a noastră, pentru a-i ține companie o veșnicie întreagă. (Desigur, nu veți auzi această expresie verbatim, dar ideea este acolo…).

Realitatea pe care Scriptura o prezintă este cu totul alta: Dumnezeul Triunic în care credem noi creștinii presupune o relație perfectă a trei persoane aflate într-o comuniune plină de iubire, din eternitate. Această comuniune nu înseamnă altceva decât plenitudine perfectă. Nu exista nicio deficiență, niciun minus, nicio lipsă la Dumnezeul nostru. Motivul pentru care El a decis să creeze mai întâi umanitatea și apoi să o răscumpere, trimițându-L pe unicul Său Fiu este altul decât alungarea unei singuratăți existențiale în care S-ar fi aflat. Mai degrabă, din plinătatea dragostei Sale, a împlinirii Sale totale, Dumnezeu vrea să facă parte unor oameni creati după chipul Său, dar căzuți în păcat, șansa de a gusta din tot ce este și are Dumnezeu.

Revelația ioanină este clară: „Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.“ (1 Ioan 4:10). Nu noi –  nimic de la noi, ci totul de la El: inițiativa Lui, lucrarea Lui, salvarea Lui și în final – gloria Lui. Totul e har! „Din El, prin El și pentru El sunt toate lucrurile. A Lui să fie slava în veci! Amin.” (Rom.11:36). Este clar pentru tine? Dacă da, rămâi uimit la gândul că deși tu și eu nu aveam nimic vrednic de recomandare, am devenit obiectul dragostei Lui!

Adu-i închinarea ta, slujirea ta, credincioșia ta și lasă-L să îți schimbe viața în chipul Său frumos și blând. Atunci și alții vor putea înțelege clar rostul pentru care Dumnezeu S-a făcut om. Un Crăciun fericit tuturor celor care au înțeles că totul este prin har!

Marius Birgean,

Pastor al bisericii baptiste Emanuel Timișoara

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/23/clarificari-esentiale-de-craciun/?

Studenții la medicină au colindat pacienții în patru spitale din București

   24-12-2018 17:36:56

Peste 60 de studenți la medicină și teologie s-au echipat cu bucurie, dragoste, compasiune, melodii cu vestea bună și instrumente și au pornit la colindat. Nu colindatul ăla obișnuit la care primesc bomboane sau bani de buzunar. În pragul Nașterii Domnului, viitorii doctori pentru trup şi suflet au vizitat patru spitale din București. Pe lista instituțiilor medicale, de bucuria transmisă prin colinzi, s-au bucurat pacienții de la Spitalul Clinic de Urgență Bagdasar Arseni, Institutul de Recuperare Filantropia, Spitalul de Urgență pentru copii Grigore Alexăndrescu și Institutul Oncologic București.

Cum îi marchează această experiență? De ce în toiul examenelor își dedică timp pentru acest turneu inedit și cum trăiesc aceste momente printre bolnavi în prag de Crăciun? Ne spun în câteva impresii culese de la cei implicați activ în eveniment.

„Holuri de spital pustii. Liniște. Nimeni nu se așteaptă la ce o să urmeze. Noi intrăm și ne aliniem pe marginile culoarului. Unii dintre noi merg din salon în salon să anunțe pacienții că am venit să le aducem vești bune… prin cântec! Cei care se pot deplasa ies din saloane și ne privesc curioși. Începem să cântăm. Tot mai mulți ies. Mulți ne filmează, cu ochii plini de lacrimi, cu sufletul inundat de bucurie. Poate ne filmează ca cei care nu s-au putut deplasa să ne vadă și ei, măcar astfel. După fiecare colind, aplauze, felicitări pentru ceea ce facem! Vor să ne onoreze în mod tradițional, posibilități. Bineînțeles nu primim nici un ban. Doar câteva fructe, la insistențele vehemente ale câtorva paciente. Astfel de mulțumiri sincere, rar îți e dat să primești. Expresia fețelor lor, bucuria care apare pe fețele transfigurate de boală, e ceva ce nu vom uita, nu putem uita! Tocmai oamenii aceștia, care au gustat din plin suferința, ne vorbesc despre micile bucurii, ei știu că acestea sunt de fapt cele mai importante. Și ce preț greu au avut de plătit pentru a ajunge la înțelepciunea aceasta! Am mers acolo cu gândul să dăruim din ce avem, timp, energie, bucurie, inimi înălțate în cântec. Am plecat de acolo cu timpul investit, cu energie sporită, cu inimi pline de bucurie. Am vrut să dăruim dar am primit înmiit. Am plecat mai bogați! A meritat investiția! Slavă Domnului pentru astfel de ocazii! Am văzut oameni în scaune cu rotile, oameni care se ajutau de bastoane pentru a se deplasa, oameni cu sufletele îngenunchiate de boală care zâmbeau printre lacrimile calde care li se prelingeau pe obraji. Astfel de mulțumiri, astfel de binecuvântări, astfel de urări ca cele primite de la acei oameni, cărora le-am cântat pentru câteva minute, dar în care sperăm că au simțit un strop de veșnicie, astfel de cuvinte ca ale acelor oameni, care au gustat din plin ce înseamnă suferința, nu vom mai auzi în altă parte. Ei trăiesc greutăți de neimaginat, ei gustă o porție prea mare din ce înseamnă suferința, însă tocmai ei sunt cei mai capabili să ne îndemne pe noi toți să prețuim micile bucurii. Am fost acolo să dăruim bucurie, dar noi suntem cei care am plecat mai bogați, mai încurajați!”, ne-a împărtășit cu emoții Estera Pârvu, studentă în anul patru la medicină generală.

„Cu prilejul nașterii Mântuitorului, am avut deosebita plăcere și harul ca împreună cu alți tineri să colindăm spitalele zonale și din împrejurimi. Am profitat și de această oportunitate pentru a împrăștia suferinzilor mireasma Evangheliei prin distribuirea de Noi Testamente și calendare „Sămânță Bună”. Oamenii au fost copleșiți și marcați de Vestea Bună a Evangheliei. De asemenea, ne-am exercitat credința și crezul, rugându-ne pentru unii dintre suferinzi și aceștia au fost încurajați și mângâiați. Alături de rugăciune, le-am împărtășit cuvinte izvorâte din Cuvânt cu scopul de a-i încuraja să persevereze și să mențină o atitudine reverențioasă în încercare”, Ioan, student în anul trei la Institutul Teologic Penticostal.

„Știți ce mi-a spus o bătrânică deaproape 90 ani? Că era foarte sigură de venirea noastră… și ne aștepta nerăbdătoare… e al treilea an în care ne ascultă”, ne-a mărturisit Damaris Jinga.

Tinerii implicați în această slujire sunt membri ai Asociației medicilor Creștini din România. Studenți la medicină generală, medicină dentară și farmacie au făcut din acest eveniment o tradiție care scrie o istorie de peste 7 ani. De anul trecut, alături de studenții mediciniști fac parte din acțiune și studenții la teologie al Institutului Teologic Penticostal din București. Odată cu Vestea Bună transmisă prin cânt, tinerii au distribuit și peste 650 de Noi Testamente și calendare creștine, pentru ca cei ce au auzit, să guste în profunzime din bunătatea Cuvântului lui Dumnezeu.

Binecuvântații în rugăciune pentru inițiativa lor și urmați-le exemplul, mai sunt multe spitale şi mulţi bolnavi în România. Rugați-vă și pentru cei care vor petrece aceste sărbători pe un pat de spital. Rugați-vă pentru bolnavii care au nevoiede vindecare trupească, sufletească și duhovnicească.

Mulțumiți la aceste sărbători pentru harul și bunătatea Domnului și binecuvântați prin rugăciune pe cei aflați îndurere.

Sărbători Diferite cu gândul la iesle!

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/24/studentii-la-medicina-au-colindat-pacientii-in-patru-spitale-din-bucuresti

Paul Negruț „Crăciunul văzut prin ochii Mariei”

 

Biserica penticostală „Flacăra speranței”

Proiecte / By 

Proiectul Bisericii „Flacăra Speranței” a luat naștere în Biserica Betel Constanța, din dorința de a împărtăși Vestea Bună într-un mod cât mai eficient pentru orașul Constanța. Am înțeles în cadrul echipei de coordonare că una dintre modalitățile pe care Dumnezeu le folosește este și înființarea – cu ajutor din partea bisericii mamă – de noi puncte de lucru, care să devină în timp comunități creștine de sine stătătoare. Ca țintă, am discutat despre o zonă opusă geografic celei în care se află clădirea Bisericii Betel, pentru a încuraja implicarea oamenilor din acea zonă în activitățile bisericii, venind noi mai aproape de ei. De asemenea, un câștig însemnat este procesul de multiplicare a liderilor, prin încurajarea spre slujire făcută oamenilor a căror singură implicare în Biserică era participarea la slujbe.

Viziunea a început să se dezvolte atunci când Gabriel Șmalberger a făcut primii pași adunând în jurul lui un grup nucleu, care avea să reprezinte punctul de pornire al noii lucrări. La slujba de Paști din anul 2013, Biserica Betel s-a rugat pentru grupul nucleu, declarând astfel oficial susținerea pentru dezvoltarea grupului în direcția înființăriireaunei noi biserici creștin-penticostale în cartierul Tomis Nord din Constanța.

În prezent Biserica Flacăra Speranței își desfășoară activitatea ca biserică de sine stătătoare, fiind înființată oficial în luna septembrie 2017, și coordonată de pastorul Gabriel Șmalberger, având ca scop principal dezvoltarea lucrării de evanghelizare în partea de nord a orașului Constanța.

Declarație de Viziune:

  • Biserica Flacăra Speranței există pentru:
  • Evanghelizarea zonei de Nord a orașului Constanța;
  • Abordarea studenților din Campusul universitar;
  • Ucenicizarea celor convertiți și echiparea lor – o biserică centru de instruire;  Manifestarea într-un mod natural a bucuriei și a darurilor Duhului Sfânt atât în închinare, cât și în slujire;
  • Lucrare și misiune în grupurile etnice din orașul Constanța și până la marginile Pământului.

Misiunea Bisericii Flacăra Speranței:

  • Închinare
  • Evanghelizare
  • Ucenicizare
  • Multiplicare

Pastor GABRIEL ȘMALBERGER

Spitalul de leproși din Tichilești

Proiecte / By 

Oferirea de ajutor pentru spitalul de leproși din România a fost o parte din lucrarea „Bread of Life” de peste zece ani. Oferim periodic pachete care constă în alimente, obiecte de igienă, îmbrăcăminte, lenjerie de pat, pături și alte obiecte pentru persoanele care suferă de această boală teribilă. Salutăm frații și surorile în Hristos să ni se alăture și să le arătăm că nu sunt uitați de Dumnezeu, care îi iubește foarte mult.

RELIGIILE LUMII dr Stephen Etches BUDISMUL 2

download

RELIGIILE LUMII dr Stephen Etches

Traducere: Cristina Ghioancă

fragment

În timpul secolului VI î.Hr., a existat un val de revoltă împotriva religiei preoțești și a speculației intelectuale în întreaga lume antică. Zoroaster (628-551 î.Hr.), Buddha (563-483 î.Hr.), Mahavira (599-527 î.Hr.), întemeietorul jainismului și Confucius (551-497 î.Hr.) au fost marii profeți ai acelei perioade. Reacția lor a fost de natură etică, bazată pe o preocupare pentru moralitate, lepădare de sine, fapte bune și respect pentru tot ce avea viață. În India această perioadă a fost marcată de apariția budismului și a jainismului. Acestea au apărut ca secte reformatoare, care păstrau ideile etice ale brahmanismului, însă respingeau autoritatea Vedelor, precum și religia preoțească și jertfele.

Budismul este astfel un vlăstar al hinduismului; altfel spus este un hinduism golit de trăsăturile sale naționale și transformat într-o tehnică de atingere a unui nivel înalt de conștiință (nirvana). În timp ce islamul a apărut după aproximativ 600 de ani după Hristos, budismul a luat ființă cu aproape 600 de ani înainte de Hristos. În timp, budismul s-a extins și a ajuns în multe alte țări, ajungând să fie religia majoritară a Orientului Îndepărtat. Astăzi, budismul acoperă un spectru foarte larg de credințe și practici.

Învățătura practică a lui Buddha din Cele patru adevăruri nobile și Cărarea cu opt brațe evită orice discuție despre chestiunile metafizice. Budismul și-a dezvoltat devreme propriile doctrine despre suflet, lume și nirvana, starea de perfecțiune în care flacăra dorinței este stinsă. Accentul budist pe viața monastică și pe religia fără închinare a separat budismul de hinduismul ortodox.

Diferențe între budism și hinduism:

1) Doctrina budistă a reincarnării este ușor diferită de cea hindusă: ceea ce supraviețuiește și se reincarnează nu este personalitatea, ci karma (sume de fapte bune și rele). Astfel, budismul nu recunoaște conceptul hindus de atman (sine).

2) Dharma înseamnă în hinduism „datorie, sarcină” corespunzătoare fiecărei caste, pe când în budism, care nu recunoaște sistemul castelor, termenul înseamnă „învățătură” sau „legea care guvernează nașterea și re-nașterea” sau ceea ce hindușii numesc samsara.

3) Nirvana este, esențialmente, o stare de conștiință modificată (lumea eternă), la care se poate ajunge în această lume prin meditație, iar în lumea viitoare prin eliberarea de reincarnare. În budismul Mahayana nirvana reprezintă „paradisul”. Ideea centrală nu este absorbirea în divinitate (Brahman), ci eliberarea de suferință, aceasta fiind o idee de natură subiectivă.

4) Scripturile hinduse (Vedele) și sistemul castelor nu sunt recunoscute în budism.

5) Budismul, chiar și în forma sa liberală (budismul sudic sau cel Mahayana) nu pretinde jertfe, ci doar ofrande onorifice aduse înaintea statuii lui Buddha.

6) Buddha este considerat a fi mai degrabă un erou decât un zeu.

7) În budism nu există preoți, ci numai călugări.

8.) Ideea de bodhisattvas este specifică budismului (însă este întâlnită numai în budismul liberal Mahayana). Conform acesteia, oamenii sfinți care au obținut salvarea amână intrarea în această stare pentru a-i ajuta și pe alții să ajungă acolo.

Această doctrină a permis budismului să preia și panteonul Chinei și al Japoniei și să-i transforme pe membrii acestora în sfinți budiști respectabili.

Budismul a respins sistemul castelor din India, însă, într-un sens, a produs un nou sistem de caste. Atât budismul, cât și jainismul au încercat să discrediteze viața agricultorilor, deoarece această ocupație implica distrugerea vieții organice într-o măsură considerabilă. Astfel, agricultura a coborât pe scara socială, ceea ce a dus la sărăcie.

Buddha a respins extremismul, găsind o „cale de mijloc”, al cărei scop nu este scăparea de răul moral, ci de durerea trupească.

Budismul cuprinde astăzi o mare varietate de credințe și practici, însă există două tipuri principale de budism:

Budismul Theravada (învățătura propriu-zisă a bătrânilor) este forma cea mai timpurie a budismului. Învățăturile sale provin dintr-o serie de doctrine aprobate la o conferință importantă care a avut loc la scurt timp după moartea fondatorului acestei religii. Această variantă a budismului este caracterizată de o învățătură conservatoare, legalistă, care implică o cale îngustă și austeră înspre iluminarea spirituală. Cartea sa sacră este Tripitaka (Coșul întreit sau Cele trei coșuri). Această formă  de budism se regăsește astăzi în special în Sri Lanka, Birmania (actualmente Myanmar), Thailanda, Cambodgia și Laos și se numește budismul sudic. Această ramură nu reprezintă însă majoritatea budiștilor, majoritatea aparținând Școlii Mahayana. Acest tip de budism se găsește în China, Japonia, Tibet, Mongolia, Coreea, Vietnam și Nepal și este cunoscut sub denumirea de budismul nordic.

Budismul Mahayana (calea largă). În cursul dezvoltării sale, budismul a fost foarte deschis față de asimilarea ideilor preluate din alte filosofii și superstiții populare. Mahayana ilustrează acest lucru, fiind compusă dintr-un amestec de budism și alte idei străine, care au produs ceva foarte diferit de idealul întemeietorului acestei religii. Multe din aceste practici provin din China, de unde au fost exportate în Japonia. Pe lângă faptul că au propriile lor scripturi, ei au introdus și anumite inovații, care aduc acest tip de budism mai aproape de hinduismul clasic:

a) Ideea unei realități absolute sau supreme.

b) Concepție panteistă despre lume și viață.

c) Recunoașterea unui suflet individual, care supraviețuiește morții și poate trece prin diferite stări în calea către fericirea supremă.

Salvarea este pentru toți oamenii și nu depinde de un efort individual, ci poate fi o binefacere nemeritată, primită sau obținută pe neașteptate, chiar și în timpul existenței lumești. Încrederea în puterea Altcuiva duce adesea la rugăciuni adresate Celui Divin.

Unii îl venerează pe Buddha, considerându-l o zeitate, existând chiar și temple sau altare de familie în care acesta este venerat.

Concluzii: Budismul clasic inițial nu a fost, de fapt, o religie, ci o tehnică de a scăpa de această viață, o filozofie morală. Este o disciplină non-teistă, etică, un sistem de autoinstruire, antropocentric, punând accentul pe etică și cultura minții și excluzând teologia. Budismul, așa cum a fost propovăduit de întemeietorul său, nu este sub nicio formă un sistem de credință și închinare. Buddha nu a oferit nici răscumpărare, nici iertare și nici cer. El nu a făcut avertizări cu privire la o judecată finală sau la iad. În ceea ce privește teologia, Buddha a rămas agnostic.

Ritualuri religioase: Hinduismul ca sistem funcțional

Există două variante diferite de hinduism, cel spiritual și cel popular, iar ele se află la mare distanță una de cealaltă. Indienii evidențiază însă trei tipuri de hinduism: : jnana yoga, bhakti yoga și karma yoga. Deși un anumit procent dintre hinduși sunt monoteiști sau chiar filosofi care practică o venerare interioară a impersonalului, un mare procent dintre aceștia cred încă într-o multitudine de zei și domni. Brahma este echivalentul lui Zeus, Krishna al lui Apollo, Kmadeva al lui Eros, acestea fiind diferite avataruri ale lui Vishnu (altele decât Krishna). Apoi mai există tot felul de zeități secundare, legate de corpurile cerești sau de obiecte locale importante, cum ar fi copacii, pietrele, eroii zeificați, anumite râuri sacre și cinci lacuri sfinte.

Dharma are un rol important în hinduism și reprezintă îndeplinirea îndatoririlor specifice propriei caste, care pot fi ceremoniale mai degrabă decât morale și pot consta în respectarea unor tabuuri, cum ar fi să nu mănânci, să nu bei sau să fumezi împreună cu persoane din alte caste, să nu mănânci mâncare interzisă și să nu ai o ocupație interzisă castei din care faci parte.

Vedele prevăd patru scopuri principale în viață:

a) respectarea dharmei;

b) câștigarea existenței;

c) gustarea plăcerilor vieții care sunt permise;

d) reabsorbirea vieții individuale în cea a Marelui Sine.

În hinduism nu există închinare congregațională, excepție făcând întâlnirile credincioșilor bhakti pentru kirtan sau bhajan(cântarea imnurilor). Închinarea hindusă este de două feluri: a) domestică și b) la templu. Închinarea domestică înseamnă închinare în particular, iar închinarea la templu este realizată de preoți, oamenii de rând doar asistând ca niște spectatori, sau de către persoane care trec printr-un act particular de puja sau devoțiune

TEOLOGIA BIBLICĂ A EVAGHELIEI DUPĂ IOAN Ardelean Viorel

download

1.INTRODUCERE

 2.EVENHELIA CA REVELAȚIE, PROLOGUL

 3 . MĂRTURIA LUI IOAN BOTEZĂTORUL, LEGĂTURA FIULUI CU TATĂL

 4.PUTEREA ȘI ATRIBUTELE DIVINE ALE LUI ISUS

 5.LUCRAREA FIULUI

 ALEGEREA DE UCENICI

 VINDECĂRI

 MINUNI

 ÎNVĂȚĂTURI

 6.CRUCEA

 7.ÎNVIEREA

 8 . ESCATOLOGIE

 9 . CONCLUZII

 1.INTRODUCERE

 Spre[1] deosebire de celelalte trei evanghelii   sinoptice, ea este mai spirituală. Clement din Alexandria o numește cartea adevărată, Origen o așează la începutul Canonului, iar Luther spune că este o Evanghelie fină și superioară. Autorul este Ioan, și face o referință exactă la el, numai la sfârșitul Evangheliei. El este ucenicul preaiubit. Ioan scrie Evanghelia după Ioan, 1,2,3, Ioan și Apocalipsa. S-a născut în Betsaida. Se pare că erau înstăriți și aveau zilieri (Marcu 1:19-20), și avea acces   și relații cu familia Marelui Preot. În anul 44 Iacov fratele lui este decapitat la Ierusalim. Datorită prigoanei Ioan se duce la Efes. Este apreciat de bisericile din Asia Mică , fapt dedus din cele trei epistole și din scrisorile pe care le trimite celor șapte biserici din Apocalipsa. Din mărturiile celor din antichitate se pare că a atins o vârstă înaintată și după ce se reîntoarce din insula Patmos unde a fost exilat, moare în Domnul la Efes. Este de notat faptul că părinţi ai Bisericii primare atribuie cea de-a patra Evanghelie apostolului Ioan: Iganație a fost episcop al Antiohiei, 98-117 și Ireneu cam prin190 d.H., discipol al lui Polycarp, care a fost discipol al lui Ioan și Clement din Alexandria în anul 200 d.H, de asemenea fragmentul muratorian afirmă că autorul este Ioan. Data[2] scrierii este între anii 90-100, și se presupune că au fost scrise în ultimii 10 ani din viața apostolului. Titlul [3] În originalul grec, cartea poartă titlul: „Kata Ioannen” adică Evanghelia „după Ioan„. Destinatarul nu este o persoană ci bisericile din Asia Mică pe care le cunoștea Ioan. Evanghelia este scrisă de o persoană care trăia Evanghelia Lui Hristos. Ca și Structură[4] este necesar a aminti câteva trăsături. Primele trei evanghelii se numesc sinoptice pentru că au aceași perspectivă cu privire la viaţa, învăţăturile şi Persoana lui Isus Hristos. Matei și Marcu pun accentul învățătura și minunile lui Isus. Luca dă atenție mai mare pildelor lui Isus. Ioan se ocupă mai mult de umanitatea împletită cu Divinitatea lui Isus dar și de Isus ca apa vie, pâinea vieții și alte elemente de acest gen. Ioan folosește mult şi metaforele. De asemenea există și o simplitate a limbajului, și o succesiune cronologică și logică a evenimentelor, dar el este și profund în același timp : Voi sunteţi în Mine şi Eu sunt în voi” (Ioan14:20). Numele lui Isus   este folosit predominant, superior, iar Numele lui Hristos este mult mai puțin folosit. Scopul Evangheliei este oferit de Ioan, (20:30-31), de asemenea corectează concepția greșită cu privire la Ioan Botezătorul, și combate erorile lui Cerintius. Ca și Aprecieri, a avut un impact deosebit. Origen a spus că ea este o desăvârșire a evangheliilor, Jerome o percepe ca pe ceva care aprofundează tainele divine, Culross, afirmă că a stors multe lacrimi sufletelor noastre, iar A.T. Pierson, spune că ea ne duce dincolo de perdea în Sfânta Sfintelor. D. A. Hayes, vede imaginea cea mai adecvată și glorioasă a lui Hristos între oameni, iar John Wesley a spus: “Dumnezeu care este veşnic – S-a limitat pe Sine la un răstimp determinat.” Tema ne arată scopul suprem al lui Isus, care arată caracterul mesianic în Ioan 20:31  Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui. Conținutul [5]cărții, ne arată că Ioan a pornit de la alte premize. Ea este gândită ca o completare a celor trei evanghelii. Ioan ajunge într-o perioadă a vieții sale în care divinitatea lui Isus este contestată, și încearcă să-și convingă cititorii că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu, singurul care poate aduce mântuire. Ioan 20:31  ”Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.”. Evangheliile sinoptice se concentrează asupra faptelor lui Isus, pe când Ioan lămurește doctrinele. Ca și Cuvinte cheie și Teme caracteristice avem planul mântuirii într-o secvență de miracole realizate de Domnul Isus Hristos. Autorul a ales anumite întâmplări care ne ajută în a crede să credem că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu. Ioan ne prezintă schimbarea apei în vin (Ioan 2),   efectul primirii Cuvântului într-o inimă de piatră (Ioan 25), Vindecarea fiului unui slujbaş (Ioan 4), acceptarea prin credinţă (Ioan 4:50), Vindecarea ologului (Ioan 5), un răspuns pozitiv la porunca divină, (Ioan 5:8)   înmulţirea plinilor (Ioan 6), săvârşirea mântuirii (Ioan 6:32-33), umblarea pe mare (Ioan 6), un ajutor dincolo de puterile umane (Ioan 6:21), vindecarea unui orb din naştere (Ioan 9), vedere nouă într-o lume nouă, (Ioan 9:3), învierea lui Lazăr (Ioan 11), nemuritor prin Isus Cristos (Ioan11:25). Persoanele care cunosc limba greacă au fost încurcați de cuvântul locuit, pentru faptul că o traducere exactă ”a cortuluii”, cuvânt care la noi nu există. (Ioan 1:14)   Ioan atrage atenția asupra dezlegării misterelor ascunse în tiparul Cortului Întâlnirii săvârșite de preot aici pe pământ. Domnul Isus se identifică cu Iehova. Ca Dumnezeu întrupat se prezintă pe Sine prin expresii tipice ca Eu sînt pîinea vieţii (Ioan 6:35, 48), Eu sînt lumina lumii (Ioan 8:12; 9:5), Eu sînt uşa (Ioan 10:7, 9), Eu sînt păstorul cel bun (Ioan 10:11, 14), Eu sînt învierea şi viaţa (Ioan 11:25), Eu sînt calea, adevărul şi viaţa (Ioan 14:6), Eu sînt adevărata viţă (Ioan 15:1-5). O împărțire a Evangheliei ar putea fi și aceasta Ioan 1-12 LUMINA, Ioan 13-1 DRAGOSTEA, Ioan 18-21            VIAŢA. Aplicația practică[6] a Evangheliei este folositoare pentru că ea conține multă informație pentru evanghelizare. Din întâlnirea lui Isus cu femeia samariteancă se poate învăța modelul de evanghelizare de la om la om. De asemenea sunt multe cuvinte de mângâiere care sunt folositoare în momentul în care pierdem pe cineva drag. (Ioan 14:1-6) învățăturile sunt folositoare pentru combaterea unuor învățături false în ceea ce privește divinitatea lui Isus Hristos ( Ioan 1:1-3 și 14)

2.EVENHELIA CA REVELAȚIE PROLOGUL

Ioan pune un accent[7] deosebit pe Cuvântul Întrupat, pe dumnezeirea lui Isus. Evanghelia debutează cu acest aspect chiar din versetul 1.Ioan 1:1  La început era Cuvântul, şi Cuvântul era cu Dumnezeu, şi Cuvântul era Dumnezeu. Departe de a fi un joc de cuvinte, Ioan accentuează legătura strânsă pe care Isus o are cu Dumnezeu. Ioan pune accent pe gloria lui Isus care o are și Dumnezeu. El a fost la început cu Dumnezeu, a participat la facerea universului. Ioan 1:2  El era la început cu Dumnezeu. 3  Toate lucrurile au fost făcute prin El; şi nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. De asemenea Isus era viața, toate lucrurile au fost făcute prin El, este o lumină și întunerecul nu a biruit-o. (Ioan : 3-5) Așa că noi privind la Isus am văzut Slava lui Dumnezeu. (Ioan 1:14)  Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl. Cuvântul Întrupat este Fiul lui Dumnezeu, Fiul Omului. Acest lucru Îl face să aibă un statut aparte. El este divin fiindcă era Dumnezeu și om pentru că s-a Întrupat. El este în primul rând Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (Ioan 1:29). Învierea lui Isus ( cap 20-21) a fost posibilă datorită acestui fapt. Moartea nu l-a putut ține datorită faptului că era divin și că nu a avut păcat. Astfel prin Isus Hristos a venit Harul lui Dumnezeu și Cuvântul a rămas veșnic viu. De asemenea Ioan ne aruncă în atemporalitate (Ioan1.1). Avem[8] Cuvântul care este o identificare cu trei afirmații ( Ioan1:1), Cuvântul ( Ioan 1:14) și explicare, iarăși trei afirmații și Cuvântul (Ioan 1:18) care este o declarare și trei afirmații. Cuvântul s-a făcut Trup, a devenit Trup, a coborât în spațiu, la Betleem, într-un punct geografic. A ridicat Cortul între noi. Omul l-a putut cunoaște pe Dumnezeu pentru că Isus Hristos a devenit materie (om).   De asemenea avem trei timpuri : trecut ”la început era Cuvântul”, prezentul ” Cuvântul s-a făcut Trup” și viitorul   ”nimeni nu a văzut vreodată pe Dumnezeu, singurul lui Fiu….l-a făcut cunoscut” De asemenea avem și aspecte ale dimensiunii ca lungimea lățimea și înălțimea. Alte trei aspecte ale materiei sunt energia mișcare și fenomenele. Energia în sensul că Dumnezeu a vorbit, mișcarea care ne arată că El a venit din Slava cerească pe pământ, iar fenomenul înseamnă minunea Întrupării, față de care alte minuni din Biblie pălesc, El fiind cel mai important , proces, manifestare, minune care s-a întâmplat în care Dumnezeu a devenit Om. De asemenea avem și liantul care leagă lucrurile între ele care este Duhul Sfânt. El este instrumentul creației, nimic nu a luat ființă fără El. De asemenea viața și lumina cu care suntem așa de obișnuiți, sunt foarte importante, dar mai puțin înțelese, dar dacă trecem în plan spiritual ele devin și mai complicate iar El ”era viața și lumina”. De fapt este vorba despre un întuneric spiritual permanent, care nu a reușit să biruiască Lumina care este Hristos. Această lumină a lui Hristos înseamnă viață veșnică. Dar lumea nu l-a recunoscut, ai săi nu l-au primit, „dar celor care l-au primit le-a dat dreptul să se numească copiii lui Dumnezeu”. (Ioan 1:12)

3 . MĂRTURIA LUI IOAN BOTEZĂTORUL LEGĂTURA FIULUI CU TATĂL

 Un aspect important[9] al teologiei lui Ioan este mărturia pe care o are el cu privire la persoana lui Isus. Ioan Botezătorul își cunoaște micimea prin faptul că nu el este Cristosul, nici Mesia, și nu se consideră nici măcar proroc. El s-a identificat cu glasul celui care strigă în pustie ”neteziți calea Domnului” cum a spus și prorocul Isaia cu 700 de ani în urmă. Ioan botezătorul s-a identificat cu acel glas. (Isaia 40:3)  „Un glas strigă: Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! În Ioan 1: 29 Prorocul se întâlnește cu Isus și depune mărturie despre El. Ioan 1:29  A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el şi a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii! Semnul identificării lui Isus ca Mesia, legătura cu Tatăl, a fost Duhul sfânt care s-a pogorât peste El. Ioan a văzut și a mărturisit prin Duhul. Ioan[10] a fost un om, care a venit, a fost trimis de Dumnezeu și mărturisește despre lumină. Hristos era din veșnicii, este Cuvântul, El este Însuși Dumnezeu, El este Lumină. Contrastul dintre cele două persoane este foarte mare. Ioan recunoaște faptul că ” Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez.” Liderii religioși din vremea aceea sugerau că el este Hristosul pentru că exista speranța mesianică în timpul acela. Dar dacă nu este Hristosul atunci cine este el ? Gândul ia dus la Ilie, care a fost ridicat la cer. (2 Împăraţi 2:11). Dar Ioan le răspunde în mod categoric că Nu este Ilie. Ei insistă cu întrebările dar Ioan rămâne ferm pe poziție. De remarcat că trimișii erau din partea fariseilor și umblau cu vicleșug. ”de ce botezi ?” Ioan duce răspunsul mai departe ” eu botez cu apă, dar eu nu sunt vrednic să-I desleg cureaua încălţămintelor Lui.„(ver 27), dar în altă parte El spune Matei 3:11….. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc, iar focul înseamnă judecată. Ioan identifică și locul, în Betabara sau Betania. Astfel Cuvântul s-a legat de un loc geografic și la calendarul pământesc. ” a doua zi” . Accentul cade pe Mielul lui Dumnezeu care este și Mântuitorul lumii.   Gândul ne duce la Cain și Abel care au adus jertfe. Cain a greșit dar Abel a adus jertfă un miel și toți meii jertfiți pe altare îl prefigurau pe Hristos. De asemenea și ” jertfirea lui Isac” prefigurează un Tată care își jertfește Fiul. (Geneza 22:2).

 4.PUTEREA ȘI ATRIBUTELE DIVINE ALE LUI ISUS

Isus[11] prin faptul că s-a Întrupat ca om și era și divin în același timp, a oferit lumii mântuirea, relevanța puterii și atributelor Sale. El era o lumină în întunerecul moral în care s-a pogorât. Prin această acțiune El dă sens existenței umane. Isus este ”hrana credinciosului”, El este pâinea și apa vieți, iar aceluia care bea din El nu-i va mai fi sete niciodată. De asemenea Hristos se prezintă ca și un bun Păstor. Isus vede poporul Israel ca și o turmă risipită, dar Păstorul își cunoaște oile și ele cunosc glasul lui și îl urmează. Legătura este și mai puternică, El este Vița și din El vor ieși mlădițele, iar fără El credincioșii nu vor putea să facă nimic. Tatăl lor este vierul (Ioan 15). Condiția mântuirii este categorică. Isus este ușa și numai prin El oamenii vor primi mântuirea. Un alt aspect esențial este Nașterea din Nou, (Ioan 3) în care este prezentată discuția dintre Isus și Nicodim. (Ioan 3:5)  „Isus i-a răspuns: Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Nicodim nu înțelege deși era fruntaș al iudeilor, iar Isus face comparație cu vântul. Isus[12] nu S-a referit la un al doilea început, cum a interpretat Nicodim spusele Lui, ci la un început cu totul diferit – să fii născut din nou (2 Cor.5:17). Nașterea din Nou este un fenomen spiritual pe care îl face Duhul Sfânt în inima credinciosului în momentul convertirii. Este o lucrare a lui Dumnezeu nu a omului. Este necesar să amintim aici atributele lui Isus Hristos. El[13] este o ”Persoană din Trinitate (Ioan1:1) și este din veșnicie egal cu Dumnezeu Tatăl și Duhul Sfânt în esența lor (Mat. 28:19; Fil. 2:6). El este pe deplin Dumnezeu și pe deplin Om (Mat. 28:19; Fil. 2:6), cu două naturi distincte (Coloseni 2:9; 1 Tim 2:5). Aceste două naturi nu pot fi desfăcute, dar fără a fi confundate într-o singură persoană (Rom. 1:3-4; Fil. 2:6-8). În mod real a fost ispitit de Satana dar nu a păcătuit. (Evrei 4:15; Iacov 1:13). Prin întrupare El și-a păstrat personalitatea și natura divină, dar a renunțat la folosirea atributelor divine, (Fil. 2:6-8), a devenit supus voii Tatălui (Ioan 10:18) și în unele cazuri Duhului Sfânt (Mat.4:1). Această dezbrăcare de sine a fost voluntară (Fil. 2:9-10). Întruparea a fost necesară pentru că fiind divin nu putea să moară, iar prin Întrupare a devenit Om. Ambele naturi au fost necesare pentru că în postura de om a putut să moară iar moartea lui a avut un caracter universal și infinit pentru că era divin. Numai așa se putea realiza mântuirea oamenilor. Isus Hristos a murit ca Jertfă de Ispășire pentru păcatele oamenilor (1 Ioan 1:2). De asemenea moartea lui Hristos a fost în planul veșnic al lui Dumnezeu (Fapte 2:23). Moartea lui este răscumpărătoare (Matei 20:28), ispăşitoare (1 Ioan 2:22), de împăcare (2 Cor. 5:18) si înlocuitoare (Is. 53:6)”. Isus Hristos a înviat a treia din morți (Luca 24:39. Astfel El a validat sacrificiul pentru păcat. Învierea este un act al Trinității. (Fapte 2:24; Ioan 2:19). De asemenea ea reprezintă cele dintâi roade ale învierii credincioșilor (1 Cor.15:23) și dă valoare predicării Evangheliei, credinței și a mântuirii. (1Cor.15:14-17). Cruce[14] și Învierea sunt stâlpi de bază a creștinismului. Isus Hristos[15] s-a înălțat la cer (Fapte 1:9-11), și stă la dreapta Tatălui într-o poziție de autoritate și putere în calitate de Mare Preot (Evrei 4:14-16),   de avocat (1 Ioan 2:2), și Mijlocitor Evrei 7:25; 4:15). Ce urmează în Escaton este să revină pentru a-și lua Biserica (1 Tes. 4:16) și a stabili Împărăția Sa (Apoc. 19:11).

5 . LUCRAREA FIULUI

În mod categoric punctul culminant al lucrări lui Isus Hristos[16] a fost Crucea. Din momentul când Isus își începe lucrarea cam pe la 30 de ani, el are o perioadă de succes în care și-a revelat autoritatea și puterea divină prin vindecări și minuni. De asemenea a învățat oamenii și ia chemat la o închinare adevărată după voia lui Dumnezeu. Apoi popularitatea lui este în declin,   momentul   cel mai important este Crucea. Capitolul 19 ne vorbește despre acest lucru. Isus[17] a fost judecat de tribunalul evreilor și a ajuns înaintea lui Pilat, unde s-a cerut pedeapsa cu moartea. Evreii sub ocupație romană nu aveau acest drept de a condamna un om la moarte. Pedeapsa cu bătaia a fot o eroare judiciară, o încercare de împăcare sau un abuz. (ver. 4-5), dar s-a împlinit profeția Isaia 52:14  După cum pentru mulţi a fost o pricină de groază-atât de schimonosită Îi era faţa, şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor. El moare pe cruce ca și un tâlhar, dar rămâne speranța omenirii. Limba ebraică era limba religiei, greaca era o limbă a culturii și filozofiei și învățăturii, iar latina era limba legii și a puterii. Inscripția a fost scrisă în trei limbi care cuprind un spectru larg al secțiunilor umanității (v.20). Nici unul dintre cei patru evengheliști nu dă detalii despre răstignire și cele trei ore de întuneric. Dumnezeu a lăsat un văl întunecat în privința relației Tată – Fiu în acele momente. Se împlinesc și alte profeții cu privire la momentul răstignirii, ca tragerea le sorț (Ps. 22:18). Iudeii împlinesc profeția încercând să sărbătorească paștele (ieșirea din Egipt), care vorbește despre Isus Hristos. (Zah. 12:10 şi Apoc. 1:7). Mai există și alte versete iar în ziua în care a fost răstignit Isus Hristos s-au împlinit 28 de profeții.

ALEGEREA DE UCENICI.[18] Unul dintre primele lucruri pe care le face Isus este acela de a alege ucenici. El cheamă pe Andrei, pe Filip.   Isus îi cheamă din segmente diferite ale societății. Petru era pescar, Matei era vameș etc. Dintr-un grup eterogen Isus face în final o grupare omogenă. Ucenicii cheamă la rândul lor alți ucenici. Filip a găsit pe Natanael,   Andrei pe Simon Petru, În fața lor Isus face minuni, vindecări, le vorbește în pilde și le dă învățături, pentru ca ei să creadă în El și să poată duce Vestea Bună mai departe. Puterea și atributele lui Isus s-au manifestat pe tot parcursul lucrării și vieții Sale. Natanael[19] se credea autoștiutor dar Filip a spus doar atât : ”vino și vezi” care este cel mai important lucru pe care îl poate face un credincios. Dintre cei aleși, doi ucenici s-au îndoit, la început a fost Natanel și la sfârșit îl găsim pe Toma. Unul era sceptic iar altul necredincios. Dar amândoi ajung să mărturisească că Isus este fiul lui Dumnezeu, Împăratul lui Israel.

VINDECĂRI[20]. Puterea și atributele divine al lui Isus s-au manifestat și în procesul de vindecare a oamenilor, în diferite boli ale trupului dar a rămas prioritară vindecarea sufletului persoanei respective. Vindecarea orbului din naștere (Ioan 9) ia întărâtat pe fruntașii sinagogii, pe farisei. Isus îl vindecă pe slăbănogul de 38 de ani, care practic nu mai avea nici-o speranță. Vindecarea fiului unui slujbaș a fost o vindecare de la distanță. (Ioan 4) Un impact deosebit l-a avut învierea lui Lazăr, prin care mulți au crezut în El, dar alții au mers și au spus iudeilor ce a făcut Isus. Sindreul hotărește să îl omoare. (Ioan 11) Ura din partea lumii se conturează și mai mult. Reluăm[21] puțin ideea privind cele trei vindecări. Un slujbaș împărătesc avea un fiu care era bolnav. El și-a pus credința pentru vindecarea fiului său. Se pare că dorea să vadă și o minune dar Isus face un lucru neașteptat ” Du-te, i-a zis Isus, ,,fiul tău trăieşte.„ Şi omul acela a crezut cuvintele pe cari i le spusese Isus, şi a pornit la drum” el primește confirmarea spuselor lui Isus și ”a crezut el și toată casa lui” Ioan folosește cuvântul semn. După vindecarea orbului din naștere Isus face afirmația “Eu sunt Lumina lumii” (8:12) și astăzi ca și atunci se crede că o boală sau un defect este un rezultat direct al păcatului, ( în gândirea din Vechiul Testament) în parte este adevărat, dar Isus spune că nu este așa ci ” ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu” (Ioan 9:3). Isus mai face un lucru în sensul că se atinge de ochii lui, iar orbul trebuia să asculte de Hristos pentru vindecare lucru pe care îl și face. Pe de altă parte iudeii aveau nevoie de o mărturie. Accentul cade pe Persoana lui Isus. Cum era de așteptat reacția oamenilor era diferită. Ziua de Sabat în care s-a făcut vindecarea a fost o pricină de poticnire pentru farisei. Pornind de la un postulat greșit și concluzia este greșită (Isus nu este de la Dumnezeu). Iudeii insistă și fac presiuni asupra familiei orbului fără rezultat, dar orbul spune un lucru esențial ”eu una ştiu: că eram orb, şi acum văd.” (Ioan 9:25). Mergem la al treilea caz, învierea lui Lazăr. El era frate bun cu Maria și Marta. Ele știau că Isus îl iubește pe Lazăr și doreau ca să facă ceva să-l vindece. Dar Isus întârzie două zile în locul care se afla pentru că avea un motiv întemeiat. “Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu.” Când Isus ajunge în Betania Lazăr era în mormânt de patru zile. Moartea este o realitate a trupului. și este un lucru străin de natura omului. Cuvântul grecesc pentru înviere este “anastasis”, care înseamnă “ridicare în picioare”. Când vorbim despre suflet acesta trece dintr-o stare în alta. Din discuția dintre Marta și Isus ea recunoaște că el este Hristosul Fiul lui Dumnezeu. v.26 ”Şi oricine trăieşte, şi crede în Mine, nu va muri niciodată. …..” Aici iese în evidență divinitatea dar și umanitatea lui Isus : v.35 ”Isus plîngea”. Dar El a plâns pentru Lazăr dar și pentru aceea care erau vii. Și apoi a făcut minunea v.43…..”Lazăre, vino afară! ” și Lazăr a ieșit afară (44). Învierea lui Lazăr nu putea fi contestată. Dacă extindem puțin lucrurile Moartea și Învierea lui Isus Hristos sunt stâlpi de bază ai creștinismului. (1 Cor.15:1-4). Soborul, saducheii iau atitudine la învierea lui Lazăr, pentru că ei nu credeau în înviere, dar erau numai justificări fără o bază în Scriptură. (v.53) ”Din ziua aceea, au hotărît să-L omoare”. Era începutul sfârșitului, dar și un nou început.

MINUNI. [22] Isus   face o serie de minuni și începe cu Nunta din Cana Galilei unde preface apa în vin. (Ioan 2) El înmulțește pâinile și satură o mulțime de 5000 de oameni. ( Ioan 6). În urma întâlnirii cu femeia samariteană la fântână se face o trezire religioasă în Samaria. (Ioan 4) Isus face vindecarea slăbănogului slăbănogului la scăldătoarea Betezda (Ioan 5). Prima înmulțire a pâinilor o găsim în (Ioan 6: 5:15). Ioan îl prezintă pe Isus mergând pe mare (Ioan 6). Isus participase la creație, aceasta îl recunoaște pe Isus ca și Creator și i se supune. În capitolul 8 Isus face afirmația că este înainte de Avram. El își proclamă atemporalitatea. În capitolul 9 Isus vindecă printr-o minune un orb din naștere. În Ioan 11 avem învierea lui Lazăr, iar în Ioan 21, ni se prezintă a doua pescuire minunată. Deși Isus a făcut vindecări și minuni într-un mod evident, evanghelistul Ioan ne spune că nu toți au crezut în El, nici măcar frații Lui. Totuși Isus a avut oameni care l-au iubit cum au fost ucenicii, Mari și Marta, Lazăr și alți la care Isus a vindecat trupul și sufletul. Dacă reluăm[23] puțin firul evenimentelor la nunta din Cana Isus își arată Slava Sa. Matematica lui Dumnezeu diferă de matematica oamenilor. Au fost 5 pâini și 2 pești, care au săturat 5 000 de oameni prin binecuvântarea lui Isus. Dar El face și afirmația că este ” pâinea vie” (Ioan 6:51). Întâmplarea le-a amintit evreilor de mana pe care au mâncat-o părinții lor în pustie, care le-a dat doar viață fizică dar erau morți spirituali. Atunci când Isus se întâlnește cu femeia samariteană la fântână, El Fiu de Dumnezeu, ea o femeie de moravuri ușoare, observăm că Isus nu ține cont de poziția ei decăzută și stă de vorbă cu ea. Isus apelează la sentimente și la curiozitatea ei. Samaritenii erau așa de disprețuiți de evrei încât ei nici măcar nu treceau prin ținutul lor și îl ocoleau. Samaritenii [24] au rezultat din amestecarea iudeilor rămași cu popoarele deportate de asirireni, care cuceriseră Regatul de Nord, (722 B.C.) și care au amestecat credința iudeilor cu zeitățile lor, aveau o credință falsă generată de învățătură greșită dar așteptau și ei pe Mesia ca eliberator. Închinarea falsă a fost inițiată de împăratul Ieroboam când s-a rupt împărăția lui Solomon în 951 B.C. Ea recunoaște în Isus pe Mesia, și în urma celor spuse de ea în cetate se produce o trezire spirituală. Este o minune care nu izbește privirile. Isus face afirmația că El este apa vie ( Ioan 4:14) Tot[25] în acest capitol la minunea vindecării fiului unui slujbaș împărătesc este scoasă în evidență credința tatălui și puterea lui Isus. La minunea vindecării ologului de 38 de ani, după ani de așteptare și dezamăgiri, el se întâlnește cu Isus. Era o zi de sabat. Isus spune “Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă!”. Ruptura cu conducători religioși ajunge la final. Ei au înțeles că Isus se face egal cu Dumnezeu și au decis să îl omoare. Isus mai spune un lucru important celui vindecat. ”să nu mai păcătuiești” (Ioan 5:14). În Ioan 6 se prezintă prima înmulțire a pâinilor, o matematică complet diferită de a noastră. Isus binecuvântează și înmulțește. Aici se poate face o observație în sensul că   lucrarea lui Dumnezeu (v. 29) nu constă numai în ceea ce a poruncit Dumnezeu, ci și în ceea ce a lucrat El. Mulțimea recunoaște în Isus prorocul mult așteptat. Isus face afirmația că ”El este pâinea vieții” (Ioan 6:35). Tot în Ioan 6 Isus umblă pe mare și trece peste orice lege naturală pentru că la Creație El era acolo. Episodul cu femeia prinsă în preacurvie, (Ioan 8), demonstrează de fapt că iudeii nu voiau neapărat să arunce cu pietre în femeie ci în Isus. Interesant este și faptul că bărbatul în cauză lipsea. (Lev. 20:10)? Cerința care trebuia îndeplinită pentru a judeca pe altul este lipsa celor care judecă de a nu avea păcat. Dar Isus nu a venit să judece ci să mântuiască (Ioan 3:17). Atitudinea lui Isus arată scopul mântuitor al Lucrării Sale, pentru că și ea are posibilitatea de a primi iertarea. Isus de fapt pune Crucea lui între femeie și păcatul ei. Întrebarea care o pune Isus este profundă : ”cine nu are păcat…..”. La minunea vindecări orbului din naștere (Ioan 9) apar diferite probleme datorită convingerilor curente la acea dată evreilor din învățătura Vechiului Testament, cu privire la reâncarnare, ereditate, (Exod 20:5), la păcatul lui Adam, un copil putea să păcătuiască înainte de naștere (vezi Iacov şi Esau). O problemă este faptul că Isus nu ține Sabatul, care este mai important în postura de ritual religios ca și omul. Starea orbului se aseamănă cu starea oamenilor de astăzi pentru că sunt în afara Templului (nu în prezența lui Dumnezeu), orbi și incapabil să vadă mântuirea prin Hristos, născuți în păcat, în imposibilitatea de a fi ajutați de alți oameni, și în postura de cerșetori pentru că mântuirea este un dar. Orbul [26] știa că este orb, a crezut și a primit mântuirea, dar fariseii nu admit acest lucru, dar lumina a scos în evidență orbirea lor. De asemenea fariseii trag concluzia falsă că Isus nu este de la Dumnezeu. Isus face o afirmație importantă. (Ioan 9:5) ” ……. Sunt Lumina lumii.” Dacă mergem mai departe la Învierea lui Lazăr (Ioan 11), primim răspunsul la o întrebare importantă pe care iudeii au pus-o lui Isus : ”Cine ești Tu ? ” Răspunsul este ”Isus i-a zis: „Eu Sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi”. (Ioan11:25)  Știința nu poate face nimic în fața morții. Singura soluție pentru vrășmașii lui Isus rămâne crima (v. 53). Minunea învierii lui Lazăr a fost un semn care a arătat spre Isus a faptului că El este învierea și viața (pârga celor adormiți (1Corinteni 15:20).  Ultima minune relatată de Ioan este pescuirea minunată la marea Tiberiadei (Ioan 21) și era după momentul Învierii lui Isus Hristos. Ucenicii îl recunosc pe Domnul doar după ce prind pește. După cină ucenicii stau împreună cu Domnul iar convorbirea cu Petru este edificatoare. Petru recunoaște eșecul lui, baza dragostei lui a fost așa de slabă că el se rușinează de ea iar Isus îi dă o sarcină grea : “Paşte oile Mele!”.

ÎNVĂȚĂTURI[27]. Isus dă o serie de învățături ucenicilor și mulțimilor care îl înconjurau. El face afirmații despre el însuși, care au stârnit reacții negative și violente în rândul cărturarilor și a fariseilor. Printre alte lucruri Isus învață și despre închinare. Ea nu se face nici la Ierusalim, nici sus pe munte (Dan și Betel), ci în   duh și adevăr. (Ioan 4:24)  Isus nu se adresează numai ucenicilor, ci și iudeilor și neamurilor care îl ascultau. Isus avertizează ucenicii asupra faptului că reacția lumii față de El și față de aceea care îl vor urma va fi una de ură și violență. (Ioan 15:20) Ei vor fi prigoniți, dar li se va trimite un Mângăietor, pe Duhul Adevărului, care îi va ajuta și îi va călăuzi. (Ioan 16:13) Păzirea poruncilor este strâns legată de sentimentul de dragoste pe care îl are cineva față de Isus. Porunca include dragostea frățească și Isus îi numește pe ucenici prietenii lui. Isus mustră pe aceea care îi aduc pe femeia prinsă în preacurvie (Ioan 8). El vorbește despre adevărata slobozenie, care se găsește în Dumnezeu. Acei oameni care au ca Tată pe Dumnezeu, sunt liberi și nu mai sunt robi ai păcatului. Isus a fost puternic în fapte și cuvinte prin exemplu personal. Ioan îl prezintă pe Isus ca o pildă de smerenie prin faptul că s-a încins cu un ștergar și spală picioarele ucenicilor. În contrast să ne aducem aminte că El era Fiul lui Dumnezeu care s-a întrupat. Dacă [28] reluăm puțin firul ideilor, Isus devine un personaj controversat, și aversiunea față de El se răspândește tot mai mult. De fapt a început perioada de declin în Lucrarea și viața Sa. La sărbătoarea corturilor evreii trăiau o săptămână în corturi, care era un simbol și o aducere aminte a faptului că au rătăcit în pustie pe vremea lui Moise. Apa din templu reamintea faptul că Dumnezeu le-a dat apă în pustie din stâncă (Exod 17).   Isus folosește aceste simboluri, prin care arată că a bea și a crede este același lucru (Ioan7:38). În discuția pe care Isus o poartă cu Nicodim, un fruntaș al iudeilor, el nu înțelege aspectul spiritual al Nașterii din Nou (sau de sus), iar acest lucru este o necesitate. Dar înainte Hristos trebuia să fie înalțat pe Cruce, iar lucrurile pot fi împinse mai departe pentru a înțelege   aspectul omului nou : 2 Corinteni 5:17  Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură (Sau: zidire.) nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi. În episodul din Ioan 13, în care Isus spală picioarele ucenicilor dincolo de pilda de smerenie, se găsește o semnificație mai adâncă. Înțelesul spiritual este acela că Isus curăță păcatele omenirii întregi pentru a se putea realiza părtășia cu El. fără această spălare de păcate nimeni nu poarte să aparțină lui Isus Hristos. Acest episod s-a petrecut în ultima noapte petrecută cu ucenicii înainte de Cruce. Dorința de a fi mai mare îi chinuia pe ucenici, aspect relatat în celelalte evanghelii. Acum este necesară o privire la vindecări, minuni și învățături în sensul că ele se împletesc și se suprapun în mod armonios în Lucrarea lui Isus Hristos.

6. CRUCEA

Așa[29] cum s-a amintit mai dinainte lucrarea de căpetenie a lui Isus a fost Crucea. În Ioan 3: 14-15 Isus face referire la Moise și șarpele de aramă care a fost înălțat în pustie, ”tot așa și, trebuie să fie înălţat şi Fiul omului, 15  pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. Această lucrare pornește din inima lui Dumnezeu, care atât de mult a iubit lumea că și-a dat Fiul ca să moară pentru ea (Ioan 3:16). Vine un moment în viața ucenicilor când aceștia îl recunosc în persoana lui Isus pe Mesia. (Ioan 6). Datorită faptului că Isus era urât de iudei, farisei, cărturari, El a călătorit în Galileia, Pereia și în final la Ierusalim. Lucrarea lui Isus a cunoscut un grad de popularitate, apoi intră în declin, datorită conducătorilor religioși ai vremii, și culminează cu Moartea pe Cruce.   Au fost mai multe încercări de prindere a lui Isus dar nereușite pentru că nu-i sosise încă ceasul. Dar vremea se scurta, iar Isus începe să vorbească tot mai mult despre Moartea și Învierea Sa. În timpul evenimentelor ce vor urma grupul ucenicilor se va risipi, iar Petru se va lepăda de El. Un moment important din viața lui Isus pe care evanghelistul Ioan îl sesiziază este atunci când cere Tatălui să fie proslăvit și se roagă pentru ucenici să nu fie luați din lume ci păziți de Cel Rău, prin puterea Cuvântului lui Dumnezeu. (Ioan 17:15) Dacă[30] ne uităm în Ioan capitolul 19 vedem cum s-au desfășurat evenimentele. Isus își duce Crucea la locul zis ”al căpățânii”, chemat în limba ebraică Golgota și este răstignit între doi tâlhari. Astfel se împlinește prorocia din Psalmul 94:20-21. Ioan ne dă doar câteva detalii despre răstignire, dar a menționat locul. Prin specificarea locului în care a fost răstignit, Ioan ne indică o profeție din Vechiul Testament ”afară din tabără” (Evrei 13:12). Inscripția pe care o face pilat este de mare importanță ” Isus din Nazaret, Împăratul Iudeilor„ (INRI). Inscripția a fost scrisă în trei limbi, evreiește, în latină și în greacă. Ebraica era limba poporului evreu, iar latina și greaca erau limbi de circulație universală și în modul acesta lumea a aflat Vestea ce Bună. Iudeii au cârtit cu privire la inscripție, dar Pilat nu o schimbă. Prin faptul că soldații au tras la sorți pentru cămașa lui Hristos, în mod neintenționat au împlinit o profeție din Psalmul 22:18. Nu știm ce s-a întâmplat în acele ore de întuneric, dar acceptăm prin credință faptul că avem iertare prin Moartea lui Isus pe Cruce. Isus Hristos încredințează pe mama lui ucenicului preaiubit. El se adresează folosind cuvântul [31] ”femeie”, ca și la Nunta din Cana Galileii, fapt care indică o schimbare în relația dintre Fiu și mamă. Pe Maria o regăsim în Fapte 1:14, unde se roagă alături de ceilalți ucenici. Vasul cu oțet și expresia ”s-a isprăvit” indică faptul că Scriptura a fost îndeplinită. Există în Vechiul Testament capitole care se referă în mod special la răstignire. (Psalmul 22, Geneza 22, Isaia 53, Levitic 16) Răscumpărarea fusese încheiată (Ioan17:4). Moartea lui Isus a fost dovedită prin faptul că la străpungerea coastei cu o suliță a ieșit sânge și apă (v.34 ). În Psalmul 34 :20, se face referire la faptul cu nici un os nu va fi sfărâmat. Profeția lui Zaharia 12:10, nu s-a împlinit încă. Moartea[32] lui Isus este importantă pentru că a fost reală si a completat lucrarea de ispășire (Ioan 19:30), de asemenea este de o valoare inestimabilă (1 Ioan 2:2). ea a fost ispășitoare (1 Ioan 2:22). Răscumpărarea este universală in valoarea si suficiența ei (1 Ioan 2:2; adică moartea Domnului Isus a produs o aşa de mare mântuire încât acesta acoperă întregul univers. Nu există păcat pe care aceasta Jertfa sa nu-l poată acoperi. Nu doar pământul, ci chiar daca ar fi fost mii de lumi păcătoase, Jertfa Unui Dumnezeu etern ar fi fost suficientă. Deșii ieșim puțin din Evanghelia lui Ioan, Pavel sumarizează și dă o definiție Evangheliei. “V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Hristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (1Cor.15:3-4). Acestea sunt datele centrale ale Evangheliei lui Isus Hristos. La aproape 2 000 de ani de atunci aceasta continuă să fie singura nădejde a omenirii.

7.ÎNVIEREA

Gloria lui Isus[33] ne este arătată prin faptul că a înviat din morți. Învierea a fost o surpriză chiar și pentru ucenici, care teoretic știau acest lucru. Petru și Ioan au văzut mormântul gol și au crezut. (Iaon 20:8) Isus se arată Mariei, ucenicilor și lui Toma. Evanghelistul Ioan ne relatează arătarea la marea Tiberiadei, la Cuvântul Lui ucenicii aruncă mreaja în partea dreaptă și prind o mulțime de pești. (Ioan 21:6) Isus îi numește pe ucenici copii. Maria[34] când vede mormântul gol se gândește la furt, dar și coducătorii religioși se gândesc la același lucru și chiar plătesc pe soldații romani pentru a susține această variantă. Petru și Ioan fug la mormânt, dar nu se așteptau să găsească pe cineva în viață, ei voiau să caute trupul Domnului Isus Hristos. Ei au văzut mormântul gol (doar fâșiile de pânză, ”ele erau ca o carcasă”), și au crezut. Aceasta este învierea! Mai erau detalii importante ca ștergarul, care a fost făcut sul. Verbul [35] folosit în limba greacă pentru a vedea, însemnă a percepe, a înțelege. Sensul este că au văzut și au cunoscut faptul că Isus Hristos a înviat dar în mod paradoxal ” tot nu pricepeau”. Maria experimentează o complexitate de stări sufletești. Ea iubește pe Domnul Isus, îl caută, dar dragostea trebuie să fie dublată de credință, și ea nu credea că Isus a înviat. Ea vorbește cu Isus dar nu îl recunoaște. Maria era concentrată asupra suferinței ei. Nici întâlnirea cu îngerii nu au ajutat-o în necredința ei. Doar când Isus o strigă pe nume ea îl recunoaște. El spune Mariei să nu îl țină în greacă ”haptomai -“, nu te agăţa, nu te ţine de mine”.  El o trimite să spună ucenicilor că se suie la Tatăl și ea a făcut așa. În versetul 19 Isus se arată ucenicilor, încuiați și ascunși de frica iudeilor și folosește expresia ”Pace vouă.” Isus a apărut în Trupul Glorificat, care nu se supune legilor fizici și ei l-au cunoscut pe Domnul. El le-a arătat mâinile și coasta Sa. Isus folosește expresia Cum M’a trimes pe Mine Tatăl, aşa vă trimet şi Eu pe voi.” Apoi le Duhul Sfânt, și au fost înzestrați cu putere de sus. În versetul 23 care este greșit interpretat, (succesiunea apostolică), El nu le încredințează ceva care stă nu numai în puterea lor, pentru că Lui ia fost încredințată iertarea păcatelor, ci mai degrabă le încredințeză vestirea Evangheliei și a iertării păcatelor în Numele Lui. Dacă ne uităm în Noul Testament nu întâlnim nici un moment în care ucenicii sau Pavel iartă păcatele. Toma nu Era cu ei. După opt zile se reîntâlnesc iarăși, și din nou Isus se arată ucenicilor. Isus îl îndeamnă să vadă rănile Sale, și ”nu fi necredincios, ci credincios”, iar Toma face o mărturisire de credință : ,,Domnul meu şi Dumnezeul meu!„. Problema în esența ei este inima omului. Dumnezeu va ilumina întotdeauna inima unui om sincer. Isus Hrisos face o completare ”Ferice de ceice n’au văzut, şi au crezut.”. Versetul 31 este Cheia evangheliei. ”Dar lucrurile acestea au fost scrise, pentruca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi crezând, să aveţi viaţa în Numele Lui.” Acesta este scopul pentru care Ioan scrie Evanghelia. Cap 21 din Evanghelie este ca și un epilog. Isus Hristos se arată la marea Tiberiadei. Ucenicii erau un grup eterogen, în care fiecare ne găsim corespondență. Petru împreună cu o parte din ucenici se duc la pescuit, dar toată noaptea nu prind nimic. La țărm îl văd pe Isus dar nu l-au recunoscut. Isus li se adresează cu apelativul ” ,,Copii….. aveţi ceva de mîncare?„ De asemenea îi îndeamnă să arunce mreaja în partea dreaptă. Ei ascultă și prind o mulțime de pești și abia în momentul acela îl recunoc pe Isus Hristos. Petru s-a încins cu haina și s-a aruncat în mare dar ceilalți ucenici așteaptă să ajungă la țărm. Acolo găsesc totul pregătit pentru a mânca. Acesta este ultima minune relatată a lui Isus după Înviere. O observație interesantă este faptul că Isus folosește același material cu care operează oamenii pentru a face minuni ca, cănile goale, pâinea, peștii. Chiar și în eșecuri credicioșii sunt ținuți de puterea lui Dumnezeu. Urmează dialogul dintre Petru și Isus Hristos. Întrebarea cheie pusă lui Petru care se lepădase este ”mă iubești?”, care se repetă de trei ori iar în urma răspunsului dat de Petru îl însărcinează în mod gradat cu ceva. Aici dragostea este cuvântul suprem. După aceste cuvinte îi arată lui Petru ce fel e moarte îl așteaptă ” Adevărat, adevărat îţi spun că, atunci când erai tânăr,…..”. Isus Hristos trebuie să fie Domnul minții noastre, a inimii și a voinței. Ioan nu exagerează când vorbește despre Lucrarea lui Isus în lume în versetul 25, fiindcă este o lucrare măreață care înseamnă Crucea și Învierea din morți, și este Mântuitorul întregii lumi. Această ultima parte înseamnă Glorificarea lui Isus.

8 . ESCATOLOGIE

După căderea[36] în păcat omului i s-au întâmplat trei lucruri: Omul a murit față de Dumnezeu, Nu a mai avut părtășie cu Dumnezeu, Nu l-a mai cunoscut pe Dumnezeu. Isus Cristos reface aceste trei lucruri prin reconciliere, iluminare și regenerare. Acesta este adevărul unei noi epoci. Duhul Sfânt în Vechiul Testament a fost cu unii oameni în mod sporadic, dar astăzi El este în cei care sunt credincioși. În Evanghelia după Ioan[37] prezentul este împletit cu viitorul. Dacă citim Ioan 1:1-3, evanghelistul ne aruncă în atemporalitate. Isus Hristos revine iarăși prin prezența Duhului Sfânt. Pe de altă parte cine este în prezența Fiului este părtaș la viață veșnică. Evanghelia lui Ioan vorbește despre venirea viitoare a Fiului ( 14:3 și 21:23), cât și despre judecata viitoare a omenirii. (Ioan 5: 25-29) În   aspectul escatologic Isus privește la Biserică după glorificarea Sa. El promite ca va venii la Biserică în Persoana Duhului Sfânt. El vine[38] la indivizi ( Ioan 7: 37-39 ), și la Biserică ( Ioan 15:26…..16: 7-11), iar funcția Sa este să ia locul Domnului Isus Hristos” alt mângâietor” Sfătuitor”. și să Îl glorifice. De asemenea Evanghelia lui Ioan proclamă și Parousia cât și Judecata din Escaton, care vine asupra tuturor oamenilor (Ioan 5). Isus Hristos[39] face afirmația faptului că judecata va fi dată Fiului. Isus Hristos a venit prima oară ca și Mântuitor, și va reveni a doua oară ca și Judecător. În ambele ipostaze El se identifică cu Tatăl ” Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte pe Tatăl, care L-a trimes.” De asemenea El face afirmația a faptului că cei care sunt credincioși ” au viaţa vecinică, şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă”, și folosește timpul prezent. De fapt El a făcut trei afirmații cu privire la El : Isus este Dumnezeu (v. 19); El învie morţii (v. 21); El va judeca toţi oamenii (v. 22). În versetele următoare El va ruga pe Tatăl să trimită un Mângăietor ” paraclet”,care să rămână cu ei în veac. El se numește și Duhul Adevărului, pe care lumea îl respinge, dar credincioșii îl cunosc, rămâne cu ei dar și mai mult locuiește în credincioși. Este folosit cuvântul ”allos”, care înseamnă de același fel, adică ca și Domnul Isus, de aceași natură cu El. Duhul Sfânt poate fi perceput doar cu ochii spirituali. El învață pe credincioși adevărurile din Biblie, El a fost în lume, dar Isus spune că acum ” El este în voi”. O afirmație profundă este și “Voi în Mine şi Eu în voi”, care înseamnă mântuire și sfințire în viața creștină aici pe pământ. Dumnezeu îi vede pe oameni în două feluri : în Hristos sau în afara Lui. Pavel spune “Am fost răstignit împreună cu Hristos şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine” (Gal. 2:20).

9. CONCLUZII

Pentru că am intrat la început în suficiente detalii cu privire la Evanghelia lui Ioan ne rezumăm a spune că din cele patru evanghelii, în Evanghelia lui Ioan se simte cel mai bine aspectul dragostei şi a iubirii lai Dumnezeu faţă de oameni dar şi al lui Ioan faţă de semeni, credincioşii şi bisericile cărora li se adresează. Ea a fost şi este apreciată de numeroşi comentatori sau cititori ai Bibliei. Ca şi aplicaţie practică, Evanghelia lui Ioan conţine numeroase învăţături cu privire la   Evanghelizare de la om la om,   atitudinea pe care trebuie să o avem când pierdem pe cineva din familie, dar şi aspecte de doctrină, care ne ajută să combatem învăţăturile false care atacă divinitatea lui Hristos. Evanghelia este o Revelaţie şi încă de la primele versete Ioan ne aruncă în atemporalitate. Astfel Isus este prezentat în ipostaze, care se adună şi se resping în acelaşi timp şi se formează o imagine complexă despre Isus Hristos, care era de la Început, iar Cuvântul era cu Dumnezeu, dar şi mai mult Cuvântul era Dumnezeu. Aspectul unirii lui Isus cu Tatăl, nu poate fi neglijat. De fapt problema se clarifică problema în (Ioan 1:14)  „Şi Cuvântul S-a făcut trup, şi a locuit printre noi, plin de har, şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl”. Cuvântul care s-a făcut Trup este Isus Fiul lui Dumnezeu, Mielul care ridică păcatul lumii, care a îmbrăcat formă umană ca să poată muri, dar a rămas divin pentru ca moartea lui să fie universală. Învierea lui Isus a fost posibilă prin faptul că a fost Om şi Divin în acelaşi timp şi nu a avut păcat. În mod paradoxal El care a fost La creaţie, „infinitul care s-a îngrădit la un timp determinat”, a coborât printre noi, o omenire căzută în păcat, iar omul păcătos, creaţia Sa, l-a Răstignit ca să moară, pentru ca tot noi oamenii să avem în El iertarea păcatelor şi viaţă veşnică. Isus a fost o lumină şi viaţa în întunericul acestei lumi şi aşa trebuie să fie şi credincioşii. Noi ştim faptul că Ioan Botezătorul şi Isus Hristos au predicat acelaşi mesaj al pocăinţei. Ioan s-a identificat în mod corect şi şi-a văzut micimia faţă de Isus iar contrastul dintre cele două persoane este nespus de mare. Liderii religioşi din timpul acela vor să-l identifice pe Ioan cu Ilie, conform tradiţiei şi învăţăturilor rabinice, dar Ioan îi contrazice. Exista o speranţă mesianică în timpul acela dar deformată de tradiţie despre venirea lui Mesia, care era perceput ca şi un eliberator terestru de majoritatea evreilor. Ioan aduce în discuţie şi botezul cu foc care însemnă judecata lui Dumnezeu El recunoaşte în Persoana lui Isus „ Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii”. Ioan a predicat prima dată, Mesajul Evangheliei şi deşi a avut dovezi clare că sus este Fiul lui Dumnezeu, a avut momente de îndoială şi incertitudine că sus este Mesia iar Isus îi răspunde cu Scriptura şi confirmă acest lucru, de asemenea îi întăreşte credinţa în timp ce Ioan era în temniţă, ca mai târziu să fie executat. Ioan în Evanghelia Sa ne prezintă aspecte importante ale divinităţii lui sus ca apa vieţii, pâinea, calitate de păstor, uşa, lumina, învierea şi viaţa, adevărata viţă. De asemenea se aduce în discuţie un element esenţial din viaţa omului care este Naştere din Nou (sau de sus), fără de care omul nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu. La fel s-a amintit cele două naturi a lui Hristos,   Om şi Dumnezeu în acelaşi timp care au fost necesare pentru ca mântuirea să fie realizată. Elementul principal este Crucea şi Învierea, care l-a validat a fi fără păcat şi care sunt stâlpii de bază ai creştinismului. De asemenea din postura de Miel, după Înviere Hristos este Mare Preot, şi mijlocitor, care stă la dreapta Tatălui. El va revenii în Escaton în postura de Leu ca Judecător. Atunci când ne referim la lucrarea Fiului, punctul culminant a fost Crucea. Hristos a început lucrarea la 30 de ani, în care a dat învăţături, a făcut semne şi minuni şi a demonstrat că este Fiul lui Dumnezeu. Liderii evreilor din timpul acela s-au opus lui Isus Hristos, până la extremă în care au cerut pedeapsa cu moartea. Fiind sub ocupaţie romană, nu aveau dreptul de condamnare la moarte şi cazul a ajuns înaintea lui Pilat. El încearcă să scape de răspundere, dar nu poate şi în mod paradoxal mulţimea este acea care dă verdictul, dar în acelaşi timp nu Isus este judecat ci poporul evreu şi Pilat. De fapt evreii au împlinit profeţiile din Vechiul Testament cu privire   la Isus Hristos, Mesia. Când Isus începe lucrarea îşi alege ucenici ca discipoli care să ducă învăţătura mai departe, lucru pe care şi îl fac. Tradiţia spune că doar doi sau trei ucenici mor de moarte bună, iar ceilalţi sunt martirizaţi. Dintr-un grup eterogen al ucenicilor în final rezultă o unitate a cestora, care recunosc în Isus pe Hristosul, Mesia. Dar mai face un lucru extrem de important amintit de apostolul Pavel Galateni 3:28  Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi Sunteţi una în Hristos Isus. Astfel toate barierele cad ca și creștin, având pe Isus Mântuitor și Domn. Isus face de-a lungul lucrării Sale o serie de vindecări din compasiune faţă de oameni şi pentru a demonstra că este Fiul lui Dumnezeu. Dar în afara trupului omenesc Isus vindecă cei mai important, sufletul omului. După vindecare, Isus leagă acest proces de calităţile Sale divine, iar după vindecarea orbului face afirmaţia că „Isus lumina lumii”, sau la învierea lui Lazăr, El spune că este „calea, adevărul şi viaţa”. La fel Isus face minuni cu acelaşi scop ca şi vindecări. Procedează la fel şi în cazul minunilor, şi leagă puterea semnele şi minunile de calitatea divină de Fiu de Dumnezeu. După întâlnirea cu femeia din Samaria, acolo se face o trezire religioasă, iar după îmulţirea pâinilor Isus spune că „El este pâinea vieţii”. Umblarea pe mare contrazice toate legile naturii, pentru că la Creaţie Isus a fost acolo. O problemă ridicată în mod artificial de farisei este femeia prinsă în curvie, care trebuia să fie omorâtă cu pietre dar bărbatul lipsea, iar Isus îşi prezintă calitatea de a ierta şi de a mântuii. De asemenea în faţa morţii noi nu putem face nimic, dar Isus îl învie pe Lazăr. Acesta este şi un semn pentru că Isus a murit şi a fost înviat şi este „pârga celor adormiţi, şi vom învia şi noi. Problema în care în mod voit se împiedecau liderii din timpul acela este faptul că Isus făcea semne şi minuni în ziua de sabat. Ultima minune relatată de Ioan este pescuirea minunată în care ucenicii îl recunosc pe Domnul, abia după ce prind peşte. Isus dă ucenicilor o serie de învăţături pe care ucenicii şi mai târziu creştinii să le pună în practică. Afirmaţiile pe care Isus le face la Persoana Sa produc reacţii negative în rândul mai marilor religioşi. Reacţia lumii se va răsfrânge şi asupra creştinilor. El vorbeşte despre adevărata închinare care se face „în duh şi adevăr”. Isus vorbeşte despre dragoste şi iubire, smerenie şi trimiterea unui Mângâietor. Se atinge aspectul apei, care simbolizează Cuvântul lui Dumnezeu, şi apa primită de poporul Israel în pustie, botezul în care sunt prezente toate cele trei Persoane din Trinitate. Se aduce în discuție aspectul Naşterii din Nou, condiţia omului de a intra în Împărăţia lui Dumnezeu. Crucea va fi apogeul lucrării lui Isus Hristos. Elementul Crucii ca mijloc de salvare a omenirii a pornit din inima lui Dumnezeu, cu acceptarea Fiului, şi ajutorul Duhului Sfânt. Ioan face a paralelă dintre Şarpele ridicat în pustie şi Răstignirea lui Hristos. El se roagă Tatălui ca ucenicii să fie păziţi de Satana. Răstignirea   este apogeul lucrării lui Hristos, şi urmează a fi glorificat prin Înviere şi Înălţare la cer. În momentul Răstignirii, grupul de ucenici se risipeşte, cu excepţia lui Ioan şi a lui Peru care se leapădă de El. Este menţionat locul răstignirii „ în afara taberei” şi inscripţia de pe Cruce scrisă în trei limbi. Moartea lui Isus Hristos a fost dovedită în momentul când a fost străpuns de suliţa romană. Moarea lui a fost ispăşitoare pentru întreaga omenire. Învierea lui Isus a fost o surpriză şi uimire pentru ucenici deşi li s-a spus anterior acest lucru, dar mai ales pentru Satana care nu credea că va fi învins în felul acesta. Maria, ucenici se gândesc la furtul trupului lui Isus şi nu la învierea. În mod paradoxal mai marii norodului adoptă aceeaşi poziţie care se menţine şi ulterior. Isus se arată ucenicilor şi îi înzestrează cu Duh Sfânt dar îi trimite aşa cum El a fost trimis de Dumnezeu. Isus se arată şi lui Toma care face o mărturisire de credinţă. În momentele de îndoială şi incertitudine, după învierea ui Isus, din viaţa ucenicilor ne regăsim fiecare dintre noi, dar aceste obstacole trebuie să fie trecute. Ultima arătare a lui Isus descrisă de Ioan este episodul de la marea Tiberiadei şi chiar şi atunci, ucenicilor le trebuie o anumită perioadă de timp pentru a-l recunoaşte pe Domnul. Petru primeşte o lecţie de smerenie. Evanghelia lui Ioan are şi un aspect escatologic. Încă de la început Ioan îl prezintă pe Isus ca şi atemporal, o persoană în care este inclus trecutul prezentul şi viitorul. Isus promite un Mângăietor, dar şi faptul că va judeca lumea. La fel în mod paradoxal ”El este în noi şi noi în El” De asemenea este atins aspectul Trintăţi în momentul botezului lui Isus, când se aude vocea Tatălui din cer, Duhul Sfânt în chip de porumbel și Isus în apa botezului, moment care iarăşi îl plasează pe Isus în afara timpului. Puterea de a învia morţii îl face egal cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.   Dacă este să recunoaştem cu sinceritate Crucea şi Învierea sunt stâlpii de bază ai creştinismului care înseamnă viaţă veşnică Amin.

10. Bibliografie :

 SCURTĂ INTRODUCERE BBLICĂ de ERNEST AEBI, Editura Lumina Lumii

Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

Sait http://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Noului-Testament.html

 O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

 Dicționar Biblic, Editura ” Cartea Creștină” Oradea 1995

Ardelean Viorel

[1] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ de ERNEST AEBI pag 148-153

[2] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[3] Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

[4] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[5] Saitul  http://www.theophilos.3x.ro

[6] Sait http://www.gotquestions.org/Romana/ansamblu-asupra-Noului-Testament.html

[7] Ardelean Viorel

[8] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[9] Ardelean Viorel

[10] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[11] Ardelean Viorel

[12] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[13] O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[14] Ardelean Viorel

[15] O scurta marturisire de credinta scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[16] Ardelean Viorel

[17] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[18] Ardelean Viorel

[19] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[20] Ardelean Viorel

[21] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[22] Ardelean Viorel

[23] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[24] Ardelean Viorel

[25] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[26] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[27] Ardelean Viorel

[28] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[29] Ardelean Viorel

[30] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[31] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[32] O scurta mărturisire de credinţa scrisa de Beniamin Cocar – doctor in teologie, Detroit

[33] Ardelean Viorel

[34] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[35] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[36] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

[37] Ardelean Viorel

[38] Dicționar Biblic   pag 587

[39] Saitul Itinerar Biblic http://www.twrro.ro/attb/

Raport din partea fraților bulgari: Amendamentele privind legea denominațiilor religioase au fost aprobate în Parlamentul bulgar. Dispozițiile împotriva cărora am protestat au fost abandonate…

23 DECEMBER 2018   ADMIN

Iubiți credincioși, vă mulțumim că ați fost alături de frații noștri din Bulgaria. Ca rezultat al mijlocirii noastre, putem vedea că au fost reduse la minim pagubele produse de legea care a fost adoptată vineri, 21 decembrie. Slavă lui Isus, că El Și-a protejat Biserica! În continuare puteți citi un raport din partea fraților bulgari:

„Amendamentele privind legea denominațiilor religioase au fost aprobate în Parlamentul bulgar. Toate deliberările s-au încheiat. Dispozițiile împotriva cărora am protestat au fost abandonate. Singurul element de dezacord în acest moment între noi și parlamentari este că statul va plăti salariile preoților ortodocși și ale imamilor musulmani. Acest lucru pune cele două religii principale într-o poziție de dependență politică.

Însă elementele îngrijorătoare au fost eliminate. Astfel:

Nu există o cerință minimă în ceea ce privește numărul de membri, pentru înscrierea unui grup religios.

Nu există o interdicție pentru școlile religioase ale religiilor minoritare.

Certificatele teologice internaționale vor fi recunoscute.

Nu există un filtru pentru donațiile internaționale.

Clădirile destinate scopurilor religioase pot fi înregistrate într-un registru național. Acest lucru nu este obligatoriu. Dacă sunt înregistrate, sunt eligibile pentru deduceri fiscale.

Serviciile de închinare sunt permise în afara clădirilor desemnate. Există unele limitări în ceea ce privește difuzoarele.

Limba bulgară nu este obligatorie pentru un serviciu de închinare dacă adunarea este formată din străini.

Amendamentele nu mai interzic sponsorizarea străină a bisericilor, nici misionarii străini care lucrează singuri.

Se pare că toată presiunea internațională a dat rezultate, iar legiuitorii noștri au învățat o lecție importantă. Ei au realizat că marea familie creștină din întreaga lume este capabilă să fie puternică și unită.

Există și alte concesii. Marea idee a parlamentarilor a fost aceea de a oferi o subvenție de la bugetul de stat pentru Biserica Ortodoxă Răsăriteană și pentru religia principală musulmană. Acest lucru a fost acceptat și este foarte rău! În baza noii legi, ambele grupuri religioase majore sunt susținute de stat și vor beneficia de o scutire de impozit de 100%, vor oferi salarii mari, vor deschide școli, vor construi și își vor renova clădirile cu bani de la stat, colectați din taxele plătite de noi. Aceasta înseamnă că toți locuitorii vor plăti ca ortodocșii și musulmanii să-și dezvolte credința și poziția în societate.”

Andrey Avramov

http://www.baptist-tm.ro/raport-din-partea-fratilor-bulgari-amendamentele-privind-legea-denominatiilor-religioase-au-fost-aprobate-in-parlamentul bulgar

Prevăzând posibilitatea unui arest, pastorul Wang Yi a scris o scrisoare intitulată „Declarație de nesupunere din cauza credinței mele”, rugând ca cei din biserica lui să o publice, în cazul în care va fi reținut mai mult de 48 de ore

23 DECEMBER 2018   ADMIN

Pe 9 decembrie, autoritățile chineze l-au arestat pe pastorul Wang Yi împreună cu peste 100 de alți membri ai Bisericii Early Rain Covenant din Chengdu.

Conform CBN News, poliția a percheziționat casa pastorului Wang. Raidul ar fi fost declanșat de un manifest lung de 7.300 de cuvinte, intitulat „Meditații asupra războiului religios”, postat de pastorul Wang pe rețelele de socializare.

În acest manifest, pastorul condamnă Partidul Comunist din China și îi îndeamnă pe creștini la acte de neascultare civilă. Pastorul Yi a criticat guvernul pentru că forțează cetățeni să „se închine lui Cezar” prin faptul că trebuie să îl trateze pe președintele Xi Jinping ca pe un zeu.

El a scris că această ideologie „este incompatibilă din punct devedere moral cu credința creștină și cu toți cei care susțin libertatea de gândire și de conștiință”.

Zhang Guoqing a declarat pentru South China Morning Post: „Poliția a spus că biserica noastră este o organizație ilegală și că nu mai putem să participăm la alte întâlniri de acum înainte.”

Nu există încă nici o veste de la pastor sau de la ceilalți membri de când au fost arestați.

Prevăzând posibilitatea unui arest, pastorul Yi a scris o scrisoare intitulată „Declarație de nesupunere din cauza credinței mele” în septembrie, rugând ca cei din biserica lui să o publice, în cazul în care va fi reținut mai mult de 48 de ore.

Declarație de nesupunere din cauza credinței mele – pastor Wang Yi

Pe baza învățăturilor din Biblie și a misiunii Evangheliei, eu respect autoritățile pe care Dumnezeu le-a stabilit în China. Căci Dumnezeu îi pune pe împărați și îi ridică pe regi. De aceea mă supun aranjamentelor istorice și instituționale ale lui Dumnezeu în China.

În calitate de pastor al unei biserici creștine, am propria mea înțelegere și propriile opinii despre ceea ce înseamnă ordinea dreaptă și buna guvernare, opinii care se bazează pe Biblie. În același timp, sunt plin de furie și dezgust față de persecuția bisericii de către acest regim comunist, de răutatea de care dau dovadă, privând oamenii de libertatea religioasă și de conștiință. Dar schimbarea instituțiilor sociale și politice nu este misiunea la care am fost chemat și nu este nici scopul pentru care a dat Dumnezeu oamenilor Săi Evanghelia.

Toate aceste realități hidoase, politica nedreaptă și legile abuzive demonstrează că crucea lui Isus Hristos este singurul mijloc prin care fiecare om, fiecare chinez trebuie să fie mântuit. Acestea dovedesc, de asemenea, faptul că o adevărată speranță și o societate perfectă nu pot fi găsite niciodată prin transformarea instituților și culturilor de pe pământ, ci numai prin iertarea păcatelor noastre de Hristos prin har și în speranța vieții veșnice.

Ca pastor, cred ferm în Evanghelie, dau învățături și mustru orice lucru rău, din cauza poruncilor lui Hristos și din cauza dragostei inepuizabile a Regelui glorios. Viața fiecărui om este extrem de scurtă și Dumnezeu poruncește vehement bisericii să îndrepte și să cheme la pocăință pe oricine este dispus. Hristos este dornic și dispus să îi ierte pe toți cei care se întorc de la păcatele lor. Acesta este și scopul tuturor bisericilor din China – vrem să spunem lumii despre acest Hristos al nostru, vrem să depunem mărturie în acest imperiu despre Împărăția Cerurilor, și să mărturisim celor care trăiesc pe acest pământ trecător despre viața cerească, eternă. Aceasta este și chemarea pe care am primit-o ca și păstor.

Accept și respect faptul că Dumnezeu a îngăduit ca acest regim comunist să domnească temporar. După cum a spus și John Calvin, conducătorii răi sunt judecata lui Dumnezeu asupra unui popor rău, cu scopul de a-i îndemna pe cei care sunt ai lui Dumnezeu să se pocăiască și să se întoarcă din nou spre El. Din acest motiv, sunt și dispus să mă supun cu bucurie felului în care se aplică legile, ca și cum m-aș supune disciplinei și instruirii Domnului.

În același timp, cred că această persecuție a regimului comunist împotriva bisericii este o acțiune ilegală și foarte rea. În calitate de pastor al unei biserici creștine, trebuie să denunț această ticăloșie în mod deschis și sever. Chemarea pe care am primit-o îmi cere să folosesc metode non-violente prin care să nu respect aceste legi umane, care nu se supun Bibliei și lui Dumnezeu. Hristos, mântuitorul meu, îmi cere, de asemenea, să suport cu bucurie toate costurile pentru faptul că nu mă conformez legilor rele.

Dar aceasta nu înseamnă că neascultarea mea personală și neascultarea bisericii sunt, în vreun fel, o „luptă pentru drepturi” sau un activism politic sub formă de neascultare civilă, pentru că nu am intenția de a schimba nici o instituție sau lege din China. În calitate de pastor, singurul lucru de care sunt interesat este distrugerea naturii păcătoase a omului prin această „neascultare credincioasă” și prin mărturia pe care o poartă acțiunile noastre pentru crucea lui Hristos.

Neascultarea mea față de lume face parte din mandatul Evangheliei. Mandatul acesta mare la care ne cheamă Hristos cere de la noi o mare neascultare. Scopul nesupunerii noastre nu este acela de aschimba lumea, ci de a depune mărturie despre o altă lume.

Pentru că misiunea bisericii este doar aceea de a fi biserica, și nu trebuie să devină o parte a vreunei intituții seculare. Într-un fel, biserica trebuie să se separe de lume și să nu se instituționalizeze. În același timp, toate actele bisericii sunt încercări de a dovedi lumii existența reală a unei alte lumi. Biblia ne învață că, în toate chestiunile legate de Evanghelie și de conștiința umană, trebuie să ascultăm de Dumnezeu și nu de oameni. Din acest motiv, neascultarea de autorități din cauza credinței și suferința trupească la care suntem supuși sunt ambele moduri în care mărturisim o altă lume eternă și un alt rege, un Rege glorios.

De aceea, nu mă interesează să schimb vreo instituție politică sau juridică din China. Nu mă interesează nici măcar când se vor schimba politicile regimului comunist care persecută biserica. Indiferent de regimul în care trăiesc acum sau în viitor, atât timp cât guvernul secular continuă să persecute biserica, încălcând conștiința umană care aparține numai lui Dumnezeu, voi continua în neascultarea mea din cauza credinței mele. Întregul mandat pe care mi l-a dat Dumnezeu, este să arăt prin acțiunile mele câtor mai mulți chinezi, că speranța omenirii și a societății este doar în răscumpărarea lui Hristos, în suveranitatea supranaturală și plină de har a lui Dumnezeu.

Dacă Dumnezeu decide să folosească persecuția acestui regim comunist împotriva bisericii pentru a ajuta cât mai mulți chinezi disperați cu gândul la viitorul lor, dacă Dumnezeu vrea să-i conducă printr-o sălbăticie a deziluziei spirituale și prin aceasta să-i facă să-L cunoască pe Isus, dacă prin această persecuție, El continuă să disciplneze și crescă Biserica Lui, atunci sunt dispus cu bucurie să mă supun planurilor lui Dumnezeu, pentru că planurile Lui sunt întotdeauna binevoitoare și bune.

Tocmai pentru că nici unul dintre cuvintele și acțiunile mele nu este inenționat pentru transformarea socială și politică, nu mă tem de nicio putere socială sau politică. Pentru că Biblia ne învață că Dumnezeu stabilește autorități guvernamentale pentru a pedepsi răufăcătorii, nu pentru a-i teroriza pe cei care fac binele. Atât timp cât credincioșii nu fac niciun rău, nici nu trebuie să se teamă de puterile întunecate. Chiar dacă sunt deseori slab, cred cu tărie că aceasta este promisiunea Evangheliei. Acestui lucru mi-am dedicat toată energia mea. Aceasta este vestea bună pe care doresc să o răspândesc în întreaga societate chineză.

De asemenea, înțeleg că exact acest lucru este motivul pentru care regimul comunist se teme – se teme de o biserică, căreia nu îi mai este frică de acest regim.

Indiferent dacă sunt întemnițat pentru o perioadă lungă sau scurtă de timp, dacă pot ajuta în vreun fel la reducerea fricii autorităților față de credința mea și de Mântuitorul meu, sunt foarte bucuros să o fac. Dar știu că numai denunțând răutatea acestei persecuții împotriva bisericii și folosind mijloace pașnice pentru a nu mă supune celor care fac acest rău, pot cu adevărat să ajut sufletele autorităților și sufletele organelor de drept. Sper ca Dumnezeu să mă folosească, prin pierderea libertății personale, pentru a le arăta celor care m-au privat de această libertate, că există o autoritate mai mare decât autoritatea lor și că există o libertate pe care ei nu o pot împiedica, o libertate care umple întreaga biserica lui Isus Hristos cel răstignit și înviat.

Indiferent de ce fel de delict sunt acuzat de către guvern, indiferent ce murdării născocesc la adresa mea, atât timp cât această acuzație este legată de credința mea, descrierile, comentariile și învățăturile mele, toate sunt doar o minciună și o ispită a demonilor. Categoric neg aceste acuzații. Îmi voi sluji pedeapsa, dar nu voi sluji legea. Voi fi executat, dar tot nu voi pleda vinovat.

În plus, trebuie să subliniez că persecuția împotriva bisericii Domnului și împotriva tuturor chinezilor care cred în Isus Hristos, este cea mai groaznică ticăloșie din societatea chineză. Nu este vorba numai de un păcat împotriva creștinilor, ci și de un păcat împotriva tuturor necreștinilor. Guvernul le stă în cale brutal și nemilos, împiedicându-i să vina la Isus. Nu există un rău mai mare în lumea aceasta.

Dacă Dumnezeu va răsturna acest regim într-o zi, aceasta nu va fi pentru niciun alt motiv, decât acela că Dumnezeu pedepsește și răzbună acest rău. Deoarece, pe pământ nu există decât biserici, care să fie mai vechi de o mie de ani. Nu a existat niciodată o guvernare de o mie de ani. Există numai o credință veșnică. Nu există vreo putere veșnică a vreunui om pe pământ.

Cei care mă închid vor fi închiși într-o bună zi de îngeri. Cei care mă interoghează vor fi chemați într-un final și judecați de Hristos. Când mă gândesc la aceste lucruri, Domnul mă umple cu compasiune și cu o durere naturală față de cei care mă întemnițează. Rugați-vă ca Domnul să mă folosească, să îmi dea răbdare și înțelepciune ca să le pot împărtăși Evanghelia.

Separați-mă de soția și de copiii mei, ruinați-mi reputația, distrugeți-mi viața și familia – autoritățile sunt capabile să îmi facă toate aceste lucruri. Și totuși, nimeni din această lume nu mă poate forța să renunț la credința mea; nimeni nu mă poate obliga să îmi schimb viața; și nimeni din lumea aceasta nu mă poate ridica din morți.

Așa că, ofițeri respectabili, opriți-vă din a face rău. Opriți-vă, nu pentru binele meu, ci mai degrabă pentru beneficiul dumneavoastră și al copiilor dumneavoastră. Vă rog solemn acest lucru; de ce vreți să fiți dispuși să plătiți prețul veșniciei în iad de dragul unui păcătos ca mine?

Isus este Hristosul, fiul Dumnezeului care este veșnic și viu. El a murit pentru păcătoși și a înviat pentru noi. El este regele meu și regele întregului pământ ieri, astăzi și pentru totdeauna. Eu sunt servitorul lui și sunt închis din această cauză. Voi rezista cu blândețe înaintea celor care se împotrivesc lui Dumnezeu și voi încălca cu bucurie toate legile care încalcă legile lui Dumnezeu.

Robul Domnului,

Wang Yi

Yi este un pastor evanghelic renumit în China. Se află pe lista celor 50 cei mai influenți intelectuali din China. În anul 2006 s-a întâlnit cu președintele George W. Bush la Casa Albă pentru a discuta despre libertatea religioasă din China.

Conform Wikipedia, în 2008, Yi s-a întors la Washington pentru a participa la Conferința Globală a Creștinilor, unde a fost premiat cu „Premiul pentru Contribuția în Promovarea Libertății Religioase”.

Sursă: CBN  Sursa în limba română: www.alfaomega.tv

http://www.baptist-tm.ro/prevazand-posibilitatea-unui-arest-pastorul-wang-yi-a-scris-o-scrisoare-intitulata-declaratie-de-nesupunere-din-cauza-credintei-

Ce (mai) înseamnă Crăciunul?

23 DECEMBER 2018   ADMIN

Venirea lui Dumnezeu în lume, ne spune Evanghelistul Luca în capitolul 2, s-a petrecut într-un anonimat aproape deplin. Nu întâmplător, Cel care se naște în Betleem nu are un nume, o identitate, în această Evanghelie: „Şi [Maria] a născut pe Fiul ei cel întâi născut, L-a înfășat în scutece şi L-a culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei” (Luca 2:7). Căci pentru cei mai mulți din vremea lui, Pruncul Isus a rămas un anonim, un nimeni.
Motivele pentru lăsarea în anonimat a Pruncului ceresc ne sunt subtil sugerate de același autor: „În vremea aceea a ieșit o poruncă de la Cezar August să se înscrie toată lumea… Toţi se duceau să se înscrie, fiecare în cetatea lui” (Luca 2:1-3). Prin decretul său, Octavian Augustus produce forfotă și aglomerație în întregul Imperiu. Iar scopul acestui decret ținea de mărirea taxelor datorate Romei; or, aceasta a readus subiectul banilor (a îmbogățirii sau a sărăcirii) pe buzele tuturor, ne spune istoricul evreu Iosif Flavius. Așadar, Isus Hristos vine în lumea noastră ca anonim, căci vine într-o lume prea aglomerată, care gravitează în jurul banilor.
Analiștii biblici sunt de părere că, atunci când Evanghelistul Luca consemnează tristul adevăr al unui Isus „culcat într-o iesle, pentru că în casa de poposire nu era loc pentru ei” (Luca 2:7), autorul face o trimitere la cartea profetului Ieremia (14:8): „Tu, care ești Nădejdea lui Israel, Mântuitorul lui la vreme de nevoie: pentru ce să fii ca un străin în țară, ca un călător care intră să petreacă noaptea în casa de poposire?” Ieremia deplânge vremurile când Dumnezeu va colinda ca un străin ulițele Israelului, căutând un loc de găzduire. Dar nu va găsi nicio casă dispusă să-L primească; așa că va trebui să se mulțumească cu adăpostul „casei de poposire”. Dar vremurile pe care le plângea Ieremia s-au stricat chiar mai mult de atât. Și Cel care a venit în lumea noastră la primul Crăciun, Dumnezeul adevărat din Dumnezeu adevărat, Speranța și Mântuitorul omenirii, a fost tratat ca un străin, ca un anonim, ca un călător pribeag pentru care nu s-a mai găsit loc nici măcar „în casa de poposire”.
Mă întreb câte s-au schimbat de la primul Crăciun? Oare câți dintre noi ne vom opri măcar acum din agitația și aglomeraţia acestor zile? Oare câți ne vom opri măcar acum să mai gravităm nebunește în jurul banilor? Oare câți dintre noi vom sărbători venirea în lume a Dumnezeului și a Mântuitorului nostru? Sau tumultul din afară și din noi, foamea nesăturată de bani, Îl va alunga și anul acesta în anonimat, lăsându-L să colinde ulițele înnoptate ale lumii, în căutarea unui loc de poposire?
Închei scurta mea meditație citând una dintre cele mai triste colinde compuse în ultimii ani:
Lumini strălucind, ecou de Colind, este iar sărbătoare!
Baloane și flori în zeci de culori, clopoței argintii,
Cadoul expus, vitrine de lux, mii de lămpi sclipitoare,
Oferte-n pachet, refren desuet, globuri și jucării.
Stele de-argint, oraș poleit, mii de pași prin zăpadă
Beteală și brazi, lumini în obraji, dar în inimi noroi
Altarul e gol, sunt reduceri la mall, Moș Crăciun e pe stradă
În suflet mi-e frig și-mi vine să strig: „Ce se întâmplă cu noi?”
Și mă întreb: „În toate astea, care-i locul Tău, Isus?”
Mi-e tot mai greu să Te aflu, Unde oare te-am dus?
De-ar fi să vii de Crăciun, în lume înc-o dată
Cum oare te-am primi: te-am trimite într-o iesle sau pe tron în palat?
Câți oameni se vor opri din goana lor ciudată
Să-ți spună „Bine-ai venit” și să-Ți dea închinare, Copil Împărat?
Mihai Bojin

Competiție de Taekwon-Do în premieră la Sîngerei

Moldova Creștină TV

Moldova Creștină TV

La Sîngerei s-a desfășurat în premieră o competiție de Taekwon-Do, ce a întrunit în jur de 180 de sportivi din 7 raioane ale Moldovei. Autoritățile locale au salutat debutul unui nou tip de sport pentru raion.

Conduce antrenamentele în Sîngerei, Vasile Panainte, antrenor în cadrul celui mai mare club de Taekwon-Do din țară, Stolas Leukas. Tot mai mulți dintre sportivii pe care-i antrenează devin campioni la competițiile naționale.

Competiția a fost organizată de clubul de Taekwon-Do ”Stolas Leukas” cu suportul Consiliului Raional Sîngerei, al companiei Gelibert, al Bisericii Evanghelice Baptiste EMANUEL din Sîngerei și a fost găzduită de Liceul OLIMP din Sîngerei. Stolas Leukas este cel mai mare club de Taekwon-Do din țară, președintele căruia este Vasile Filat.

https://moldovacrestina.md/competitie-de-taekwon-do-in-premiera-la-singerei-stiri/

Sunt îngăduite căsătoriile între minori la creștini? ? | Adevărul despre Adevăr

Moldova Creștină TV

Moldova Creștină TV

Întrebare: „La noi în sat două familii de romi, pocăiți, au căsătorit pe copiii lor care, încă, sunt minori. Nici la oficiul stării civile nu și-au inregistrat căsătoria lor și nici la biserică, dar nunta s-a făcut și deja ei trăiesc împreună. Cum să privim o astfel de situație din perspectiva Bibliei?”

Toate emisiunile Adevărul despre Adevăr le găsești aici: https://www.youtube.com/playlist?list…

Abonează-te!
Youtube: https://www.youtube.com/user/MoldovaC…
Facebook https://www.facebook.com/moldovacrest…

Vizitează-ne pe pagina noastră de Web: https://moldovacrestina.md/

Vrei să devii ucenicul lui Isus Hristos? Dă click aici https://moldovacrestina.md/raspunsuri…

Ai întrebări din Biblie? Apasă aici https://moldovacrestina.md/ask-the-pa…

PENTRU MANUALE DE STUDIU BIBLIC CONTACTAȚI LA
+(373)69966779 SAU info@precept.md

https://moldovacrestina.md/sunt-ingaduite-casatoriile-intre-minori-la-crestini-adevarul-despre-adevar/

Când soțul te compară cu fosta lui iubită | Pastor Vasile Filat

Vasile Filat

Vasile Filat

BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU
Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova
Servicii Divine:
Duminică, 14:00 – 16:00
Joi, 18:30 – 19:30 – ceasul de rugăciune
tel. +373 (68) 060601
https://www.facebook.com/bunavestire.chisinau/

PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA:
info@precept.md
+373(69)966779

https://moldovacrestina.md/cand-sotul-te-compara-cu-fosta-lui-iubita-pastor-vasile-filat

Disprețuită de soț și victimă a depresiei | Pastor Vasile Filat

Vasile Filat

Vasile Filat

 

BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU
Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova
Servicii Divine:
Duminică, 14:00 – 16:00
Joi, 18:30 – 19:30 – ceasul de rugăciune
tel. +373 (68) 060601
https://www.facebook.com/bunavestire.chisinau/

PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA:
info@precept.md
+373(69)966779

https://moldovacrestina.md/dispretuita-de-sot-si-victima-a-depresiei-pastor-vasile-filat

 

Mărturia lui Oleg Țurcan | EXOD

Moldova Creștină TV

Moldova Creștină TV

„M-am născut într-o familie cu 4 copii. Mama a decedat când aveam vârsta de 7 ani. Întrucât tatăl consuma alcool și nu era în stare să ne întrețină financiar, a decis să ne ducă la orfelinat, la o distanță de 200 de km de casă. Ne-a promis că va veni să ne viziteze în fiecare an, dar timp de 9 ani ne-a vizitat o dată sau de două ori. Îmi era foarte greu fără părinți, plângeam în fiecare seară..”. Aflați povestea de viață al lui Oleg Țurcan, campion național și internațional de Taekwon-Do ITF.

https://moldovacrestina.md/marturia-lui-oleg-turcan-exod/

Ce semnificație are numărul 666? Pastor Vasile Filat

Vasile Filat

Vasile Filat

ÎNTREBARE: Pace, frate Vasile, ați putea vă rog să explicați întelesul versetelor din Apocalipsa 13: 17-18. Anume despre numele fiarei și numărul acesteia. Ce inseamă acest număr și cum se descifrează? Mulțumesc mult, Domnul sa va binecuvânteze!

BISERICA BUNAVESTIREA DIN CHIȘINĂU
Str. Ciocârliei 2/8, Chișinău, Rep.Moldova
Servicii Divine:
Duminică, 14:00 – 16:00
Joi, 18:30 – 19:30 – ceasul de rugăciune
tel. +373 (68) 060601
https://www.facebook.com/bunavestire.chisinau/

PENTRU MANUALE ȘI ÎNSCRIERE LA GRUPELE DE STUDIU BIBLIC ONLINE CONTACTAȚI LA:
info@precept.md
+373(69)966779

https://moldovacrestina.md/ce-semnificatie-are-numarul-666-pastor-vasile-filat

Peste 222 au murit loviți de un val tsunami după erupția unui vulcan în Indonezia

  23-12-2018 16:04:43

Un val tsunami a ucis 222 persoane şi a rănit câteva alte sute pe insulele indoneziene Java şi Sumatra; valul s-a format în urma alunecării unor plăci tectonice care se crede că a fost cauzată de erupţia vulcanului Anak Krakatau, au declarat surse oficiale.

Tsunami-ul a lovit ţărmul sâmbătă seara, 22 decembrie, fără nici o avertizare, iar  sute de case şi clădiri au fost distruse de-a lungul strâmtorii Sunda. Mii de locuitori au fost evacuaţi în zone mai înalte.

Regiunea este una activă seismic, situată pe așa numitul Cerc de Foc al Pacificului. Mai multe cutremure succesive au avut loc în lunile iulie şi august în acest an, cauzând aplatizări ale reliefului în insula Lombok, iar un alt utremur urmat de un val tsunami a ucis 2000 de persoane pe insula Sulawesi în septembrie.

Eforturile de salvare au continuat pe tot parcursul nopţii de sâmbătă spre duminică, însă intervenţiile autorităţilor au fost îngreunate de molozul şi dărâmăturile de la clădirile afecate, de maşinile şi copacii răsturnaţi.

Locuitorii din zonele de coastă au spus că nu a fost nici un semn de avertizare, care precedă de obicei un astfel de fenomen, cum ar fi de exemplu apele care se retrag înainte ca valurile de 2-3 metri să ajungă la ţărm.

Producerea acestui tsunami, în apropierea sărbătorilor de Crăciun, a adus în memorie o tragedie similară, atunci când un alt val tsunami format în urma unui cutremur în 26 decembrie 2014, a ucis 226.000 de persoane în 14 ţări, inclusiv 120.000 de persoane în Indonezia.

AVERTIZĂRI DE EVACUARE

Autorităţile au avertizat rezidenţii şi turiştii din zonele de coastă din jurul strâmtorii Sunda să stea cât mai departe de plaje, iar o atenționare de valuri periculoase  este în efect până pe 25 decembrie, timp în care autorităţile vor face eforturi pentru a determina cauzele dezastrului.

Preşedintele Indoneziei, Joko Widodo, a scris pe Twitter că „a dat dispoziţii la toate agenţiile guvernamentale să declanşeze procedurile de urgenţă, să identifice victimile şi să îi transporte pe răniţi la spitale.”

Filială locală a organizaţiei Crucea Rosie a trimis deja echipamente şi ajutoare inclusiv apă, corturi, lopeţi şi topoare şi kituri de igienă personală.

Câteva imagini video au fost surprinse cu momentul în care valul tsunami a lovit o scenă amenajată pe plajă, unde avea loc un concert pentru angajaţii unei companii de electricitate, la care cânta o formaţie rock, numită Seventeen. Patru dintre membrii formaţiei şi 29 de spectatori au fost ucişi.

Anak Krakatau, un vulcan activ situat la jumătatea distanţei dintre insulele Java şi Sumatra, a erupt lavă şi cenuşă de luni de zile. A erupt din nou la ora 21, sâmbătă seara, iar la 21:30 a lovit valul tsunami.

Vulcanul este localizat pe locul unde a fost celebrul vulcan Krakatoa, care în 1883 a avut o erupție masivă, iar 36.000 de persoane au murit atunci în urma unor tsunami-uri succesive.

Anak Krakatau, care înseamnă „copilul lui Krakatoa”, este o insulă care s-a format după erupţia lui Krakatoa. Ea a apărut în anul 1927 şi a crescut încontinuu de atunci.

Sursa: Reuters

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/23/peste-222-au-murit-loviti-de-un-val-tsunami-dupa-eruptia-unui-vulcan-in-indonezia

EVANGHELIZAREA PRINTRE ROMI de Ardelean Viorel

download

Matei 28:19  Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

CUPRINS

 1). INTRODUCERE            

 2). PRINCIPII DE EVANGHELIZARE

 3). MESAJUL DE EVANGHELIZARE

 4). CALITĂŢILE NECESARE UNUI UCENIC

 5). PREŢUL UCENICIEI

 6). BISERICA PRIMARĂ A PLĂTIT UN PREŢ

 7). ŞI AZI BISERICA PLĂTEŞTE UN PREŢ

 8). ORIGINEA ȘI RĂSPÂNDIREA BISERICII BAPTISTE

 9). CREDINȚA BAPTISTĂ PE MELEAGURILE ARĂDENE

 10). EVANGHELIZARE PRINTRE ROMI

 11). CONCLUZII

 12). BIBLIOGRAFIE

1). INTRODUCERE

 Biserica[1] are de luptat cel puţin pe două fronturi spirituale, unul exterior, împotriva influenţelor lumii acesteia, iar altul din interior, privind păstrarea curată a învăţăturilor din Scriptură. Dar mai există o dimensiune a luptei de pionierat având ca baza Marea Trimitere din Matei 28: 18-20. de asemenea şi în Fapte 1: 8, se spune că vom fi martori în Ierusalim, Ludea, Samaria, până la marginile pământului. Trebuie să înţelegem că înainte de a merge la „ marginile pământului”, misiunea de evanghelizare trebuie să înceapă din „Ierusalim” adică de aici de la noi, din locul unde suntem, din satul, comuna, oraşul în care se află biserica noastră. Pentru acest lucru este neapărat necesară o bună mărturie a credincioşilor şi a bisericii, care poate să fie făcută doar prin puterea Duhului Sfânt. Noi trebuie să aprindem oraşul în care trăim. În afara învăţăturilor şi practicilor greşite din Biserica Ortodoxă, unde predomină „sfânta tradiţie”, dar şi a altor culte, sau secte, sunt mulţi oameni care nu îl cunosc pe Dumnezeu (poate doar la nivel teoretic), fapt care constituie o suficientă motivaţie pentru misiune. Evanghelizarea fiind o poruncă, noi trebuie să o ducem la îndeplinire, fără discriminare privind păturile sociale. Romii sunt cea mai defavorizată clasă socială, dar şi cea mai neglijată din punct de vedere spiritual. Ei au o altă cultură, limbă diferită, alte mentalităţi şi obiceiuri, iar misionarul care este trimis să vorbească despre Isus Hristos, trebuie să cunoască aceste lucruri, pentru ca să poată comunica suficient de bine. Pe de altă parte Mandatul Spiritual, se supune în orice condiţii mandatului cultural.

Romii din România[2], cunoscuţi şi sub denumirea de ţigani, sunt unul dintre grupurile cele mai mari din România. Conform recensământului din 2011 ei   numărau peste 600 de mii de persoane înregistrate. Ei sunt concentraţi cu precădere în Transilvania, Crişana, Muntenia, şi Oltenia. În celelalte zone concentraţia romilor este mai scăzută. După ce romii au ajuns în România, ei au devenit sclavii boierilor. Condiţiile de sclavie erau neînduplecate. Pedeapsa cu moartea era des aplicată. Un sclav care viola o femeie, era ars de viu. În Transilvania, pe atunci parte a imperiului Austro – Ungar, dacă un rom vorbea limba ţigănească, primea 25 de lovituri cu biciul. De   asemenea erau interzise şi hainele tradiţionale. Ei erau meşteşugari de lemn, vânzători de cai, lăutari, tinichigii, meserii pe care le practică şi astăzi. Tradiţiile sunt o parte importantă în viaţa socială a romilor. Cel mai important eveniment este „nunta ţigănească” foarte decorată şi strălucitoare. O parte din tradiţia lor este şi „nunta minoră” practicată la o vârstă fragedă, care intră în conflict cu instituţiile de protecţie a copilului şi Uniunea Europeană. Romii respectă mai mult tradiţia lor decât legile ţărilor în care trăiesc. În materie de religie pe lângă practici păgâne majoritatea romilor sunt creştini ortodocşi. Unii dintre ei s-au convertit şi la cultele neoprotestante. În unele localităţi cu populaţie predominant maghiară, romii sunt romano – catolici sau reformaţi. Există şi romi luterani, sau musulmani.

2). PRINCIPII DE EVANGHELIZARE

Primul principiu de evanghelizare al biserici, şi cel mai important, este fenomenul „Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară”[3], valabil şi pentru fiecare credincios în parte.   Mesajul trebuie să fie clar, adaptat şi fără compromisuri. Pavel când ajunge în Atena face exact acest lucru. Găseşte o punte „ un dumnezeu necunoscut”, prin care prezintă atenienilor Dumnezeul cel Adevărat, care a trimis pe Fiul Său să moară pentru păcatele omenirii. Fapte 17:23  Căci, pe când străbăteam cetatea voastră şi mă uitam de aproape la lucrurile la care vă închinaţi voi, am descoperit chiar şi un altar pe care este scris: „Unui Dumnezeu necunoscut!” Ei bine, ceea ce voi cinstiţi, fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu.   Mesajul trebuie bazat pe învăţăturile din Scriptură, Hristos care s-a Întrupat, învăţăturile Sale, Moartea, Învierea, şi Înălţarea la cer. Evanghelia a fost prima dată predicată iudeilor, dovedind că Isus Hristos este Mesia, dar când s-a predicat neamurilor mesajul a rămas acelaşi în esenţă, dar ca formă şi adaptare a fost diferit. În bisericile înfiinţate Pavel în cele trei călătorii misionare a rânduit slujitori ca bătrâni şi diaconi,[4] iar dacă apar probleme, le trimite scrisori de mustrarea, sau încurajare şi le vizitează din nou. Evanghelizarea se face în echipă, aşa îi găsim pe Saul şi Barnaba, Petru şi Ioan, Pavel şi Sila. Evanghelizarea se face personală (de la om la om), sau Evanghelizarea în masă când se vesteşte Evanghelia în faţa unei mulţimi. Avem cazul lui Filip şi Famenul etiopian Fapte 8:27  Filip s-a sculat şi a plecat. Şi iată că un Etiopian, un famen cu mare putere la împărăteasa Candace a Etiopienilor, şi îngrijitorul tuturor vistieriilor ei, venit la Ierusalim ca să se închine, 28  se întorcea de acolo, şi şedea în carul lui, şi citea pe proorocul Isaia. Petru şi Corneliu ( Fapte 10 ), sau Petru în ziua cincizecimii, Fapte 2:14  Atunci Petru s-a sculat în picioare cu cei unsprezece, a ridicat glasul, şi le-a zis: „Bărbaţi Iudei şi voi toţi cei care locuiţi în Ierusalim, să ştiţi lucrul acesta, şi ascultaţi cuvintele mele!, în care s-au pocăit aproape 3000 de suflete ( Fapte 2: 41).

a). Principii [5]. Gândirea celui care evanghelizează trebuie să aibă ca și suport Biblia. În ziua cincizecimii, la Rusalii, în momentul pogorârii Duhului Sfânt, Petru s-a ridicat în picioare, a vorbit mulțimii, l-a predicat pe Hristos care a Murit și a Înviat. El face legătura cu ce a spus David în psalmi (Psalmi 16:8-10) și îl prezintă pe Hristos Mesia care a biruit moartea, a Înviat și acum stă la dreapta Tatălui într-o poziție de autoritate și putere[6] Fapte 7:56  ”şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” Mesajul trebuie adaptat fără a face compromisuri așa cum a făcut apostolul Pavel în Atena, când a văzut mulțimea zeităților păgâne, s-a tulburat în sufletul lui (Fapte 17:16). Ei în zelul lor religios se închină și în fața unui zeu necunoscut (Fapte 17: 23). Pavel prezintă atenienilor în locul unui dumnezeu necunoscut, un Dumnezeu real și viu, un Dumnezeu al dragostei, care l-a dat pe Fiul Său, Isus Hristos ca să moară pentru păcatele omenirii (Ioan 3:16). Deși în majoritatea lor atenieni au respins mesajul, totuși au fost câteva persoane care au crezut ( Fapte 17:34). Mesajul Evangheliei trebuie să fie simplu și clar bazat pe învățăturile din Sfânta Scriptură ca Moartea pe Cruce care înseamnă Jertfa lui Isus Hristos pentru păcatele omenirii, și Învierea din morți care înseamnă biruință. În predicile lor ucenici, apostolii și Pavel când stau de vorbă cu iudeii, aduc argumente din Scriptură că Isus Hristos este Mesia cel promis, dar când au vestit Evanghelia romanilor, grecilor sau popoarelor păgâne, modul de abordare a fost diferit

b). Metode. Apostolul Pavel a început să predice Evanghelia prima dată la iudei, iar când a văzut că nu este ascultat s-a întors și a predicat neamurilor. El face trei călătorii misionare și a înfiinţat biserici în marile centre urbane, fiind convins că mai târziu aceste centre urbane vor răspândi Evanghelia în jurul lor, fapt care s-a și întâmplat. El reia de trei ori traseul unde a plantat biserici, pentru a rezolva diferite probleme, dar era necesară și o clarificare a învățăturilor în ceea ce primește Evanghelia lui Hristos. Pavel rămâne un timp în aceste centre urbane pentru a învăța și consolida învățătura creștină.   El ajunge în Perga, Antiohia Pisidiei, Listra, Iconia, Derbe, Corint, Neapolis, Tesalonic, Bereea, Atena, Efes, și alte localități, apoi trece în Macedonia, după aceea la Milet, Tir, și în fine după ce este arestat la Ierusalim, ajunge la Roma ca și prinzioner pentru a se înfățișa în fața Cezarului. În bisericile formate au fost aleși slujitori ca ”bătrâni și diaconi” (Faptele Apostolilor 14:23), după care s-au rugat, au postit și ia încredințat în mâna Domnului. Antiohia devine un centru a misiuni creștine și atunci când bătrânii și diaconii, au probleme trimit reprezentanți acolo pentru a clarifica și rezolva problemele din biserică. De asemenea scrisorile lui Pavel pe care le trimite unei biserici, primesc un aspect circular și sunt citite și în celelalte biserici pe care noi astăzi le avem sub formă de epistole. Bisericile respective au legătură una cu alta, ele erau unite de aceeaşi credință și învățături, se fac schimb de vizite reciproce, sau ajutoare în caz de nevoie. Este necesar a specifica faptul că răspândirea Evangheliei, conține și o componentă socială atunci când este cazul Romani 15:25  ”Acum mă duc la Ierusalim să duc nişte ajutoare sfinţilor” (1Corinteni 16:1). Evanghelizarea se face în echipe, și avem ca exemple pe Petru și Ioan, Saul și Barnaba, Pavel și Sila. De asemenea Pavel are colaboratori dintre care se poate aminti Tit și Timotei.

 c). Principii nou – testamentale de Evanghelizare. Nimic nu ne face să credem faptul că principiile de Evanghelizare[7] valabile în Biserica Primară, nu sunt valabile și astăzi, fiindcă Biserica a fost motivată spre misiune de către învățăturile și poruncile Bibliei. Atunci ca și astăzi, indiferent de condiții poruncă și motivația rămân valabile. Avem câteva principii cheie care rezultă din acțiunile și funcțiile Evangheliei descrise în Faptele Apostolilor. Este necesară crearea unei baze de Evanghelizare, formată din orice grup de credincioși, care pot comunica verbal, au o bună mărturie, și puterea de al prezenta pe Isus Hristos. Acest principiu reiese din Noul Testament din scopul, orientarea, atitudinea și conduita pe care au avut-o ucenicii și apostolii cu privire la lucrarea de misiune. Ei au pornit din Ierusalim în localitățile învecinate în Samaria și mai departe. Modelul a fost urmat de ceilalți credincioși. Este o greșeală să mergi departe în misiune și să neglijezi localitățile apropiate. Lumea începe de la ușa bisericii în acolo și mai departe. Apostolii au avut o viziune corectă despre cum se face Evanghelizarea, începând de la Ierusalim, până la ”marginile pământului” (Fapte 1:8). Atunci când Isus Hristos a fost pe pământ oamenii l-au văzut pe El, puterea și minunile Sale, dar după înălțarea la cer Biserica a fost mijlocul vizibil prin care oamenii aveau posibilitatea să-l vadă pe Hristos, iar oamenii pot să prețuiască și să estimeze mesajul lui Isus Hristos (Ioan 13:13-35, 17:19-22). Una alt aspect este faptul că Evanghelizarea colectivă, este importantă și fundamentală pentru Evanghelizarea personală. În Noul Testament Trupul viu a lui Hristos este Biserica care a pregătit cadrul pentru Evanghelizarea personală, de aceea dragostea dintre credincioși este indispensabilă. Poruncă ”să vă iubiți unii pe alții” răsună de nenumărata ori în Noul Testament (Ioan13:34-35, 1Petru 2:12). Evanghelizarea personală are efect, atunci când sunt implicați creștini maturi și integri în lucrarea de misiune (1 Tes. 4:12), să fie altruiști (Romani 13:6), să se poarte corect ( 1 Cor. 6:1), să fie umili (1 Petru 2:18) și să aibă o mărturie directă despre Persoana lui Isus Hristos. Doar o biserică unită are puterea de a avea impact în lumea păgână sau atee în care se găsește. Evanghelizarea se face în dragoste, iar Biblia nu spune că necredincioșii să fie scoși afară de la întrunirile bisericii ci din contră ei trebuie să vadă unitatea și dragostea Trupului. Biserica din Corint este un exemplu negativ în acest sens, care era dezbinată prin, partide, lideri ambițioși și se trăia în păcat (1Cor 14: 23-25). Doar atunci când biserica funcționează în mod unitar, poate să fie folosită de Duhul Sfânt. Părinții credincioși sunt model pentru copiii lor, iar familia are un impact deosebit în creșterea spirituală a bisericii. Bisericile care au familii credincioase au potențial pentru Evanghelizare și misiune. Se evanghelizează părinții, nu copii, foarte rar inversarea rolurilor duce la succes. Influenţa părinților este mai mare decât a copiilor, iar faptul că tineri și copii vin la biserică, ne arată eșecul nostru în Evanghelizarea adulților. De asemenea nu este obligatoriu dacă un părinte se convertește, soția să îi urmeze exemplu, sau copiii, mai ales dacă sunt mai mari. Dar pe de altă parte nu este exclus să se întâmple acest lucru. Oamenii a liber arbitru să aleagă a crede sau nu în Isus Hristos, cu consecințele de rigoare. În cultura apuseană se pune accentul pe decizii individuale și nu colective. Pe de altă parte modelul biblic este normativ și trece dincolo de barierele culturale. Așa a fost în Biserica Primară, și tot așa trebuie să fie și acum, dacă vrem să respectăm standardele din Biblie. Din alt punct de vedere Biserica este aceea care trebuie să identifice misionarii și nu invers. Dacă se aplică modelul din Biserica Primară, observăm că mulți credincioși au vestit Mesajul lui Isus Hristos, dar în special apostolii au avut o chemare specială în cadrul de Evanghelizare, predicare și învățare. Petru și Pavel sunt cele mai bune exemple din Scriptură. Biserica are și responsabilitatea de a cere binecuvântarea peste persoanele puse în lucrare, iar în acest sens este bun exemplu bisericii din Antiohia, care l-a pus deoparte pe Barnaba și pe Saul și ia însărcinat cu lucrarea de Evanghelizare (Fapte13:1-8). De asemenea nu trebuie neglijat aspectul material se susținere a persoanelor implicate în misiune. Acela principiu trebuie aplicat și astăzi, în stabilirea identității unor persoane care sunt chemate de Duhul Sfânt în misiune, punerea lor de o parte și sprijinirea lor prin rugăciune și aspecte materiale. Un alt aspect important[8] este integrarea celor convertiți în viața bisericii. Ei la început sunt copii în credință și nu ajung la maturitate peste noapte. Acest lucru se poate face foarte puțin la organizațiile extra –   bisericeşti, fiindcă locul cel mai potrivit este în biserică unde credincioșii pot să fie hărăniți și edificați pentru a ajunge la maturitate creștină. De asemenea folosind principiile Noului Testament, biserica are datoria pe baza lor să dezvolte metode noi contemporane, dar fără a afecta mesajul Evangheliei. Ceea ce contează este felul și modul în care se aplică principiile de Evanghelizare, care diferă de la o situație la alta, ele rămân absoluturi, dar felul și modul în care este prezentat mesajul pot să aibă o notă de relativism. Repetăm exemplul lui Pavel din Atena, care fără a schimba esența Evangheliei, a schimbat modul și felul de abordare. O problemă spinoasă a bisericilor secolului XXI, este faptul că a permis ca metodele să fie normative. De asemenea în loc că se privească la toate metodele din Biserica Apostolică, multe biserici se uită doar la un mod, sau o singură metodă și se rămâne plafonat în felul respectiv. Biserica nu trebuie să se plafoneze în forme și metode din primul veac, sau al – XXI – lea, care sunt doar mijloace și nu scopuri biblice. Sub călăuzirea Duhului Sfânt ea trebuie să dezvolte metode și strategii de Evanghelizare bazate pe principii și linii directoare din Noul Testament. Implicarea bisericii locale este esenţială pentru susţinerea misionarilor, din punct de vedere financiar dar mai ales spiritual prin post şi rugăciune.[9] Avem exemple în Scriptură când Petru era în temniţă şi biserica se ruga pentru el şi este eliberat în mod miraculos. Fapte 12:5  Deci Petru era păzit în temniţă, şi Biserica nu înceta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu pentru el. Biserica trimite misionari şi Antiohia devine un centru de misiune. În timpul unui serviciu de închinare Duhul Sfânt le spune ucenicilor să pună deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru o lucrare specială ( Fapte 13). Biserica nu trebuie să-şi piardă mărturia şi să lumineze asemenea unui sfeşnic, iar cei care răspândesc lumină nu trebuie să fie doar evangheliştii, păstorii sau diaconii, ci întreaga biserică

3). MESAJUL DE EVANGHELIZARE

Întreaga biserică trebuie centrată pe misiune şi fiecare credincios din poporul lui Dumnezeu este slujitorul Domnului.[10] 1Petru2:9 Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată. Pentru a avea autoritate este necesară a bază a acesteia care se află în Scriptură, singura Carte care arată calea spre răscumpărare. Cristos trebuie să fie centru predicări, pentru că dacă omul nu este confruntat cu păcatul, nici convertirea nu va fi una reală şi adevărată. 1 Petru 1:18  căci ştiţi că nu cu lucruri peritoare, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din felul deşert de vieţuire, pe care-l moşteniserăţi de la părinţii voştri, 19  ci cu sângele scump al lui Hristos, Mielul fără cusur şi fără prihană. Există o ordine care nu se poate inversa. Dumnezeu trimite pe Fiul, El trimite Duhul Sfânt, care ne trimite pe noi. A rata într-o măsură, realizarea de tipul evanghelizare – misiune, înseamnă a vedea creştinismul transformându-se într-o reminiscenţă a trecutului,[11] având numeroase exemple din urmă. ( Evul mediu întunecat). Cine nu cunoaşte istoria riscă să repete greşelile trecutului. Toate persoanele Trinităţii au contribuit şi şi-au adus aportul în lucrarea de evanghelizare, inclusiv misionarii.[12] Ioan 16:7  Totuş, vă spun adevărul: Vă este de folos să Mă duc; căci, dacă nu Mă duc Eu, mângâietorul nu va veni la voi; dar dacă Mă duc, vi-L voi trimite. Există cuvinte cheie în evanghelizare („kerigma” – proclamarea mesajului), care cuprinde conţinutul mesajului declarat, dar şi metode de proclamare eficientă. Adevărata predicare este aceea în care informaţia comunica sensul acţiunii vii şi mântuitoare şi eliberatoare a lui Dumnezeu în Isus Hristos.[13] Romani 6:6  Ştim bine că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, pentru ca trupul păcatului să fie dezbrăcat de puterea lui, în aşa fel ca să nu mai fim robi ai păcatului. Cei care îl acceptă pe Hristos ascută la un nivel dublu : se cuvine să-l asculte pe Dumnezeu şi   în mod similar trebuie să-i audieze şi pe oameni.[14] Martorii buni îl cunosc din experienţă pe Hristos şi ei vorbesc cu relevanţă unor oameni reali.[15] Galateni 2:20  Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. Scopul Harului lui Dumnezeu este „soteria”, mântuirea oamenilor, din faţa mâniei lui Dumnezeu. Fapte 4:12  În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” Biserica trebuie să se concentreze pe oamenii din afară, pentru că acolo se află fiinţe în nevoie, care trebuie să audă despre Mântuirea prin Isus Hristos. Lumea poate fi câştigată pentru Hristos prin mesajul şi lucrarea bisericii, în Legământ cu un Dumnezeu viu.[16] Evrei 9:15  Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită. Dacă biserica nu reuşeşte acest lucru înseamnă că nu este matură şi nu a îndeplinit statul cu privire la preoţia tuturor credincioşilor. Cunoaşterea precede credinţa. Ioan 17:6  Am făcut cunoscut Numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume. Ai Tăi erau, şi Tu Mi i-ai dat; şi ei au păzit Cuvântul Tău. A exprima că numai aceea este credinţă care îl admite pe Dumnezeu pe temeiul cunoaşterii este credinţa reală înseamnă a face o expunere care va genera o adevărată frământare în universul secolului XXI[17]. Adevărul este foarte important, dar de la un concept se ajunge la o Persoană. Ioan 14:6  Isus i-a zis: „Eu Sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Adevărul vine în înaintea convertirii şi este însoţit de spiritualitate. În spatele adevărului este o Persoană, numită Dumnezeu[18]. El este de aşa natură că poate fi iubit, şi eu la rândul meu pot fi iubit şi între Creator şi om poate exista o relaţie de dragoste. 1 Ioan 4:8  Cine nu iubeşte, n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste. Acesta este   doar unul din punctele mesajului proclamat. Prea frecvent singura antiteză pe care am prezentat-o lumii a fost să spunem despre sfinţenie, sau să rostim despre dragoste, în loc să le îndeplinim împreună în adevăr.[19]

4). CALITĂŢILE NECESARE UNUI UCENIC

 În primul rând[20] dacă ne reamintim Isus Hristos a ales oameni pe care ia făcut ucenicii Lui. Acest lucru a însemnat un proces de învățare pe o perioadă de aproximativ 3 sau 3,5 ani, timp în care Isus ia învățat, a făcut minuni și a demonstrat că este Fiul lui Dumnezeu, iar după ce Isus Hristos a fost Jertfit pe Calvar, a murit și a Înviat, apoi s-a Înălțat la cer, Jertfa lui pentru păcatele omenirii nu a vizat doar o categorie de oameni ci a avut un caracter universal și infinit în care erau cuprinși și triburile din junglă dar și romii. Și atunci ca și acum nu te naști ucenic și ai nevoie de un părinte spiritual care să te facă ucenic, sau Biblia, alegerea prin Duhul Sfânt și literatură ajutătoare. Ucenic înseamnă[21] discipol (din latină discipolus – elev, învățăcel), iar în greacă termenul înseamnă ( mathetes – a învăța). Cuvântul este folosit și în ebraică ”limmud” cuvânt care apare rar în Vechiul Testament (Isaia 8:16….Ieremia 13:23),   dar el apare și înscrierile rabinice talmud. (2 Cronici 25:8). În lumea filozofică a grecilor, maeștri erau înconjurați de elevi, iar termenul în sine a fost adoptat și în domeniul religios, iar acest lucru se vede și în Noul Testament unde fariseii aveau ucenici, iar evreii se considerau ucenici lui Moise. Cei care l-au însoțit pe Ioan Botezătorul au denumiți ucenici (Ioan1:35), care se rugau și posteau așa cum ia învățat Ioan Botezătorul și după moartea lui l-au înmormântat (Matei 11:2-7). Lui Isus i s-a recunoscut rolul de învățător sau rabin, chiar dacă nu în mod oficial (Ioan 3:2), iar cei care l-au urmat au purtat numele de ucenici. Termenul de ucenic a desemnat în primul rând pe cei 12, pe cei care acceptă Mesajul lui Hristos (Matei 5:1, Luca 19:7). Cuvântul ucenic mai presupunea fi fidel și loial față de învățător dar la modul exclusiv ( Marcu 8:43-38, Luca 14: 26-33). Acest lucru presupunea și părăsirea familiei, afacerilor și a posesiunilor ( Marcu 10: 21-28), indiferent de prețul plătit. În aceste condiții semantica cuvântului ucenic se schimbă și primește o nouă dimensiune, care implica și determină soarta oamenilor la judecată ( Luca 12: 8 și mai departe). Ucenici lui Isus Hristos au fost numiți și desemnați pentru a exercita această funcție în principal celor 12, dar acest lucru s-a extins și la alți credincioși (Marcu 5:19…Luca 10:1-16). În Faptele Apostolilor cei care erau membri în biserică purtau numele de ucenici (Fapte 6:1..și mai departe). Acest lucru ne arată cu claritate faptul că ucenici lui Isus Hristos au fost elementul esențial care a format Biserica, iar ca și model de viață era Isus Hristos. La adresa credincioșilor se foloseau și alți termeni (credincioși, sfinți , frați), dar care exprimau același lucru. În Marea Trimitere[22] este vizată o lume întreagă Matei 28:18  ”Isus S-a apropiat de ei, a vorbit cu ei, şi le-a zis: „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. 19  Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 20  Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit. Şi iată că Eu Sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin”. Porunca a fost valabilă pentru Biserica Primară dar rămâne valabilă și astăzi pentru credincioși și pentru Biserică. Isus Hristos[23] a dat această poruncă înainte de a se Înălța la cer și este motivul principal a ceea ce aștepta Hristos de la apostoli și de la creștinii care   vor urma să existe în viitor. Acest lucru presupune o chemare specială dar este valabilă și în dreptul fiecărui credincios. Acest lucru înseamnă și faptul că se poate face acest lucru în viața de zi cu zi, la locul de muncă, la școală, în concedii sau stațiuni, etc iar un adevărat credincios nu va rata ocazia de a vorbi și altora despre Isus Hristos, iar acest lucru înseamnă și a îndeplini porunca de a ”face ucenici”. De asemenea și în Faptele Apostolilor 1:8  Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorâ Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului,” mulți credincioși percep acest verset ca făcând parte din Marea Trimitere. Acest lucru se face în mod concentric, începând de la familia noastră, biserica din care facem parte, orașul respectiv, satele sau comunele din jur, și tot mai departe la ”marginile pământului”. Acest lucru nu se poate realiza decât prin puterea Duhului Sfânt. Este interesant și adevărat versetul care ne face să apreciem când va veni Domnul Isus a doua oară ”Parousia” Matei 24:14  ”Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor neamurilor. Atunci va veni sfârşitul”. Dacă ne uităm în secolul XXI, este un bun punct de reper pentru credincioși. Omul[24] de care se folosește Dumnezeu în lucrare trebuie să aibă anumite calităţi iar Domnul, îi găseşte dar sunt rari. Isus Hristos confirmă acest lucru Matei 9:37  Atunci a zis ucenicilor Săi: „Mare este secerişul, dar puţini Sunt lucrătorii! Enumerăm câteva din calităţile pe care trebuie să le aibă credinciosul care face ucenici.

a). Misionarul a adoptat pentru viaţa lui acelaşi obiectiv pe care Dumnezeu îl prezintă în scriptură. În mod categoric modelul este Isus Hristos care afirmă : Matei 6:33 „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”. Aici se observă două aspecte majore de căutare a creştinului care sunt Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Sa, care sunt lucruri prioritate în viaţa creştinului iar Isus îşi asumă obligaţia şi sarcina de a se ocupa de celelalte lucruri pământeşti. În cazul acesta cariera, vocaţia sau alte lucruri se subordonează motivului principal. Întotdeauna mandatul cultural trebuie supus mandatului spiritual, cu atât mai mult cel material.

b). El este dispus să plătească orice preţ pentru ca să îndeplinească voia lui Dumnezeu în viaţa lui. Pavel este un bun exemplu în acest sens şi dă ca şi exemplu 2 Timotei 2:3  „Sufere împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos. 4  Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a scris la oaste”. Este un exemplu luat din viaţa şi timpul său pentru ca să fie înţeles de toţi oamenii. Acest lucru în termenii secolului XXI însemnă dedicare în lucrarea Domnului. Nu trebuie să fii duşman declarat a lui Dumnezeu, dar atunci când te înconjuri de lucruri materiale ca şi creştin eşti catalogat „vrăjmaş al Crucii” (Filipeni 3:18–19). Adevărul este faptul cu nu ai posibilitatea să plăteşti un preţ pentru credinţa ta în Cristos şi în acelaşi timp să alergi după lucruri materiale, şi este o problemă de alegere. Dacă se merge pe firul acestei idei preţul plătit poate să însemne şi viaţa iar astăzi în Orient şi alte părţi mulţi misionari creştini sunt martirizaţi. Este un risc asumat

c). Misionarul iubeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Este o calitatea absolut necesară pentru un lucrător, iar ca exemplu poate fi luat Ieremia 15:16  „Când am primit cuvintele Tale, le-am înghiţit; cuvintele Tale au fost bucuria şi veselia inimii mele, căci după Numele Tău Sunt numit, Doamne, Dumnezeul oştirilor”! Noi ca şi ucenici a lui Hristos trebuie să cunoaştem şi să stăpânim bine o carete care este Biblia

d). El are o inimă gata să slujească. În comparaţie cu necredincioşii care doreau să fie slujiţi din vremea lui Isus, El le spune să facă contrariul Matei 20:27  „şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi, să vă fie rob. 28  Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi.” Isus încearcă să comunice ucenicilor smerenia prin actul spălări picioarelor (Ioan 13).

e). Misionarul nu se încrede în firea pământească. Acesta este un principiu pe care trebuie să îl aplice fiecare credincios. Apostolul Pavel spune să avem încredere în Dumnezeu ( 2 Cor. 1:9), şi recunoaşte firea pământească din el Romani 7:18  „Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac”. Creştinii lumeşti şi firea pământească sunt două lucruri strâns legate între ele, care nu se fac după voia Lui Dumnezeu. O bună busolă pentru verificare este să îţi aduci aminte dintr-o conversaţie de câte ori ai făcut referire la persoana ta şi realizările tale.

f). El nu are un spirit independent[25].Lumea în care trăim este o lume independentă şi totalitaristă ca şi atitudine generală. Tocmai de aceea lucrarea de misiune este un efort colectiv în care trebuie implicate mai multe persoane. Hristos face afirmaţia că fără El nu putem face nimic Ioan 15:5  „Eu Sunt Viţa, voi Sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine, şi în cine rămân Eu, aduce multă roadă; căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic”.

 g) Misionarul iubeşte oamenii. Dragostea adevărată vine din Dumnezeu, iar credinciosul este o extensie a ei 1 Ioan 4:10  „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre”. Evlavia adevărată înseamnă să iubeşti cum Dumnezeu a iubit pe oameni, înseamnă să fii ca şi Dumnezeu în dragoste. Găsim în Biblie exemple de oameni evlavioşi Luca 23:50  „Era un sfetnic al Soborului, numit Iosif, om bun şi evlavios”. Acest gen de iubire înseamnă implicarea credinciosului în viaţa oamenilor.

h). El nu se lasă cuprins de resentimente. Evrei 12:15  „Luaţi seama bine ca nimeni să nu se abată de la harul lui Dumnezeu, pentru ca nu cumva să dea lăstari vreo rădăcină de amărăciune, să vă aducă tulburare, şi mulţi să fie întinaţi de ea”. Acest verset este scris în contextul mustrării şi este o frână în calea răspândirii Evangheliei. „Resentimentul este rezultatul unui tratament real, sau presupus greşit, nu contează care din ele”, iar dacă nu eşti atent poţi să devii răzbunător şi duşmănos aspecte negative pentru cineva care vrea să facă misiune. Competivitatea din biserică în relaţiile cu alţi creştini deşi nu ar trebuie să existe lasă „ lăstari de amărăciune”.

i). Misionarul a învăţat să-şi disciplineze viaţa. Pavel dă un exemplu în acest context în care vede viaţa de creştin ca şi o luptă, alergare şi disciplinarea trupului său (1: Cor. 9:24-27). Un creştin de duminică nu are cum să facă aşa ceva. O viaţă de disciplină fizică şi spirituală nu este uşoară. Furca edenică este prezentă în viaţa noastră şi eşti pus să alegi între o relaxare sau orice fel şi munca pentru Domnul. De asemenea compromisul nu este acceptat. „ Semeni un gând culegi o faptă. Semeni o faptă culegi un obicei. Semeni un obicei şi culegi o veşnicie” Ucenicul sau discipolul este un om disciplinat, iar termenul[26]vine din latină discipolus- care înseamnă elev sau învăţăcel. Rabinii aveau discipoli, filozofi din vremea aceea, dar avea și şi Isus Hristos

h) Dragostea[27] este elementul esenţial în lucrarea de misiune fiindcă doar prin ea se câştiga suflete la Hristos. Dragostea este o armă eficace atunci când este folosită cu înţelepciune. O privire caldă, o lacrimă pe care trimiţi altei persoane, care încălzesc viaţa, face cât o mie de cuvinte. Se poate vorbi despre lupta spirituală, sau alte metafore din viaţa de credinţă dar dragostea este cea mai apropiată de realitate şi ea este adevărata cale de a câştiga suflete pentru Histos. Isus a arătat compasiune faţă de suferinţele oamenilor, s-a rugat pentru ei şi le-a salvat trupurile de boală dar mai ales sufletul cerând Tatălui să nu rămână nemântuiţi. Un predicator de piatră, chiar dacă va vorbii ca şi un înger, o oratorie excelentă nu va mântui pe nimeni. Câştigarea de suflete pentru Hristos înseamnă o inimă predată care sufere pentru cei ne mântuiţi, o inimă binecuvântată de Dumnezeu.

 5). PREŢUL UCENICIEI

Este greu de crezut[28] că cineva se angajează în misiunea de evanghelizare fără a fi pregătit să plătească un preţ. În mod paradoxal beneficiile câştigate de un creştin, depăşeşte costul uceniciei care poate să însemne şi pierderea vieţii fizice de către creştin. Conceptul de misiune şi evanghelizare a fost poruncit şi plănuit de Dumnezeu, în favoare creştinilor, care pot să aibă o viaţă dinamică, misionară şi să-l cunoască mai bine pe Dumnezeu. Pentru a ilustra acest lucru ne folosim de un pasaj din Luca 14 când Isus intră în casa unui fruntaş al fariseilor ca să mănânce. Isus Hristos a fost invitat ca şi oaspete. Un fapt de remarcat este că fariseii „ îl pândeau de aproape” şi aveau motivele lor pentru că Isus a afirmat faptul că Ioan 10:10”… Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug”, iar mulţimea şi fariseii doreau să vadă dacă spune adevărul. Isus Hristos a trăit conform principiilor şi nu împrejurărilor. Multe din semne şi minuni Isus le-a făcut în ziua de sabat de aceea vom amintii ce însemna sabatul pentru evrei. Sabatul[29] este ziua a şaptea din săptămână, o zi de odină şi închinare. Sabatul Biblic este apogeul creaţiei lumii (Geneza 2:3). Deşi nu este o poruncă explicită dată altor popoare, atunci când poporul evreu intră în Legământul Mozaic cu Dumnezeu porunceşte şi ţinerea sabatului (Exod 20:10), care înseamnă o zi de odihnă pentru toată casa, care cuprinde şi animalele, servitorii şi străinii care trăiesc acolo (Ex. 20: 10, Deut. 5 :14). Sabatul era şi o mărturie a Legământului dintre Dumnezeu şi popor, şi o manifestare şi redare a sfinţirii poporului. Dumnezeu îi îndeamnă să ţină sabatul care este asociat şi cu eliberarea din robia egipteană. Sabatul este singura zi sfântă menţionată în Decalog. Cu privire la Sabat există trei elemente fundamentale în iudaism, care sunt Creaţia, Revelaţia şi Izbăvirea. Existau forte multe lucrări interzise în ziua de sabat în lista categoriilor de bază, ca aprinderea focului, a ara, a secera, a tunde oile, a vâna, cam 40 de interdicţii. Învăţaţii Talmudului au extins aceste porunci la lucruri derivate din acestea înmulţindu-le nespus de mult. Existau şi excepţii la interdicţiile din ziua sabatului, de exemplu lupta în legitimă apărare, naşterea, uciderea unor animale periculoase şi altele. În esenţa ei ziua de sabat era o zi de bucurie în care lucrurile materiale erau lăsate de o parte şi poporul se axa pe dimensiunea spirituală a sărbătorii. Faptul că Isus a făcut minuni în ziua de sabat îl plasează mai sus de această zi (Matei 12:8)  „Căci Fiul omului este Domn şi al Sabatului.” De aici se desprinde primul adevăr, conform cu ce a făcut Isus.

a). Ucenicul[30] este creştinul care hotărăşte după Biblie şi trăieşte în conformitate cu acesta. Cuvântul spune că acolo era un „om bolnav de dropică”. Era o zi de sabat şi Isus pune o întrebare crucială, dacă este voie să vindece în ziua de sabat. El a luat de mână pe cel bolnav şi l-a vindecat, iar seria întrebărilor continuă. Cine în ziua se sabat nu acţionează pentru a salva copilul, sau vită care a căzut în fântână ? , iar la ceste întrebări ei tăceau.

b.) Ucenicul este mereu în contact cu cel care este în nevoie, aşa ca şi Isus Hristos creştinul trebuie să fie gata să răspundă celor în necaz. Isus Hristos a fost un exemplu : Tit 2:14  „El S-a dat pe Sine însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege, şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune”. În al doilea rând trebuie să fii un exemplu personal : Tit 2:7  „şi dă-te pe tine însuţi pildă de fapte bune, în toate privinţele. Iar în învăţătură, dă dovadă de curăţie, de vrednicie”, iar în al treilea rând este o invitaţie pentru toţi creştinii Evrei 10:24  „Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune”. De remarcat că vestirea Evangheliei conţine şi o componenţă socială

d). Ucenicul trebuie să fie modest. Isus fiind invitat la cină observă cum toţi se înghesuie la locurile din faţă, şi le expune o lecţie de modestie. Există o răsplată a smereniei, iar în versetul 11 Isus dă un verdict „Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi cine se smereşte, va fi înălţat.” Dacă modestia ar caracteriza viaţa creştinului multe din conflicte ar fi rezolvate. O lecţie importantă care se desprinde din versetele anterioare este faptul că „Poruncile date de Dumnezeu nu sunt niciodată produsul unui capriciu sau arbitrare ci sunt date pentru binele nostru suprem”. Nu se poate merge pe scurtături.

 e). Cu nici un chip nu poate cineva primi fără dă dea şi nu poate trăii cu adevărat fără să moară. Dărnicia trebuie[31] să fie o calitate a creştinului. Să nu uităm că Dumnezeu prin Harul Lui a întins prima dată mâna spre om, iar creştinul nu poate să facă contrariul Luca 6:38  „Daţi, ……. Căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceea vi se va măsura.”. Pavel dă un îndemn în această direcţie Evrei 10:35  „Să nu vă părăsiţi, deci, încrederea voastră pe care o aşteaptă o mare răsplătire”!

f). Ucenicul este în armonie cu vocea lui Dumnezeu. Ea este o împlinire grabnică a datoriei de creştin. Isus merge mai departe cu exemplul celor invitaţi la cină. Acest lucru nu se face în vederea unui câştig imediat, ci răsplata va fi după înviere. Isus dă exemplu celui care face o cină mare și invită prietenii şi cunoscuţii. Dar aceştia din diferite motive neîntemeiate refuză. Ogorul, boii, însurătoarea erau mai importante, dar mai grav erau pretexte şi scuze pentru a păcătuii. La auzul acestor refuzuri stăpânul s-a mâniat şi a dat ordin să cheme din pieţele şi străzile cetăţii pe „pe cei sãraci, ciungi, orbi şi şchiopi,” cu menţiunea că din cei chemaţi nimeni nu va gusta din cina Lui. Isus făcea de fapt referire la Nunta Mielului. Luca 12:37  „Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun, că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă, şi se va apropia să le slujească”. Un alt exemplu este din pilda Fiului Risipitor Luca 15:23  „Aduceţi viţelul cel îngrăşat, şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne veselim”. De asemenea oamenii refuză pentru că nu ştiu cu adevărat cine face chemarea la Nuntă, ei sunt indiferenţi faţă de mântuire şi preocupaţi de propriile bogăţii.

g). O cerinţă pentru a fi misionar   este ca el să ardă pentru Hristos. Acest lucru presupune un aspect al priorităţilor. Prima dată este împăcarea oamenilor cu Dumnezeu şi abia apoi urmează familia care înseamnă să rămâi alături de ea sau din contră să aplici versetul 26. Preţul uceniciei este să renunţi la orice pentru Hristos. În Numeri 14, poporul era gata să intre în ţara promisă, dar acolo se aflau popoare puternice printre care fiii lui Anac, iar poporul evreu, cuprins de îndoială şi grija familiilor au hotărât să se întoarcă în Egipt. Dumnezeu nu le-a promis că nu vor avea greutăţi dar le-a poruncit să asculte de poruncile Sale.

h). Ucenicul[32] trebuie să fie un om cumpătat şi calculat. Isus dă în acest sens exemplu cu cineva care zideşte un turn, sau porneşte la război. Isus afirmă faptul că Matei 16:18  „Şi Eu îţi spun: tu eşti Petru (Greceşte: Petros.), şi pe această piatră (Greceşte: petra.) voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui”. Porţile sunt pentru apărare nu pentru atac, dar creştinul nu trebuie să aibă a stare pasivă ci una activă de atac la luptă împotriva forţelor întunericului, având în spate promisiunea pe care a făcut-o Isus Hristos. Aici nu este loc de compromis sau mediere fiindcă Satana este tatăl minciuni şi cu siguranţă un compromis va duce la falimentul lucrării de misiune, de aceea trebuie să fii gata să plăteşti un preţ. Acest preţ este foarte mare. Luca 14: 33 „Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu”. Aici este necesară lepădare de sine, să laşi totul pentru Hristos

i). Pentru a plăti preţul este necesar să tai toate punţile de retragere. Acesta nu este un lucru uşor şi Isus dă exemplu ca sarea care îşi pierde gustul. Mulţi creştini merg regulat la biserică, au diferite activităţi în biserică, dar lipseşte ceva, și anume dorinţa de a aduce alte persoane la Hristos, ceea ce îi face fără gust şi rămân cu eticheta de creştini. Avertizarea făcută de Isus este drastică „ este aruncată afară”, pentru că într-un fel sau altul toţi creştinii trebuie să fie misionari.

6). BISERICA PRIMARĂ A PLĂTIT UN PREŢ

 Cel mai potrivit lucru este să dăm ca exemplu primii ucenici care au plătit preţul[33] pentru că au vestit Mesajul Evangheliei, chiar dacă Biblia nu este explicită în ceea ce priveşte sfârşitul majorităţii apostolilor, tradiţia orală consemnează felul cum au murit. În locul lui Iuda, care l-a trădat pe Isus Hristos, este ales Matia, şi după Pogorârea Duhului Sfânt şi începutul prigoanei, ucenicii denumiţi şi apostoli se împrăştie şi încep să vestească Evanghelia în diferite ţinuturi. În Fapte ne este relatată moartea lui Ştefan şi a lui Iacov.

a). Martirul Ştefan. El[34] a fost primul martir creştin, diacon, iar istoria sa ne este relatată în Fapte 6-7. Diaconii au fost aleşi să slujească la mese pentru că nu era potrivit ca ucenici să facă acest lucru şi să nu vestească Cuvântul Donului şi existau nemulţumiri în ceea ce priveşte împărţirea de ajutoare. Astfel au fost aleşi cei şapte diaconi printre care şi Ştefan, dar care se ocupau şi cu predicarea Cuvântului lui Dumnezeu. Cuvântul ne spune că Ştefan era plin de Duhul Sfânt şi prin el se făceau semne şi minuni. Astfel el devine ţinta atacurilor din partea evreilor, dar nici învăţaţii din Alexandria nu au putut să-l contrazică. În acest caz conform caracterului lor au plătit pentru mărturii false, l-au adus la judecata Soborului şi l-au condamnat la moarte. Înfuriaţi de apărarea sa impecabilă, l-au omorât cu pietre. Ştefan înaintea morţi vede şi spune memorabila frază Fapte 7:56  şi a zis: „Iată, văd cerurile deschise, şi pe Fiul omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.” De asemenea întocmai ca şi Isus Hristos, cere iertare pentru ei. După ce Ştefan a fost martirizat a început o persecuţie în Ierusalim iar ucenicii s-au împrăştiat în Iudeia şi Samaria. Se pare că în timpul persecuţiei au murit cam două mii de creştini printre care şi Nicanor, încă unul din cei şapte diaconi.

b). Iacov a fost fiul lui Zebedei, pescar în Galieea, şi fratele apostolului Ioan. Moartea lui s-a datorat lui Irod, guvernator al Iudeii prin anul 44 d.C, care a pornit o persecuţie împotriva creştinilor şi Iacov a fost ales ca obiect al unei răzbunări personale. El a fost decapitat, iar tradiţia afirmă faptul că în aceeaşi perioadă Timon şi Parmena, alţi doi din cei şapte diaconi au suferit martirajul. Se observă tiparul eklesial al persecuţiilor.

c). Filip din Betsaida, din Galilea a fost trimis ca misionar în ţările păgâne din Asia. Apoi a ajuns în Frigia la Hierapolis, unde locuitorii erau idolatri şi se închinau unui şarpe mare. El a convertit cu ajutorul Duhului Sfânt pe mulţi la creştinism, şi şarpele a fost omorât. Lucru acesta cum era de aşteptat a înfuriat pe preoţii din acel loc, pentru că ei câştigau bani din   superstiţiile poporului, iar Flip a fost aruncat în închisoare. După ce a fost bătut a fost răstignit, iar Bartolomeu care l-a îngropat era să gata să aibă acelaşi destin. Filip a fost martirizat cam prin anul 52 d.Cr. Alte surse[35] menţionează faptul că s-a făcut o confuzie între Filip apostolul şi Filip evanghelistul, dar se pare că într-adevăr Filip apostolul a fost cel care martirizat.

d). Matei aşa cum ştim   s-a născut în Nazaret şi a trăit în Capernaum, unde era vameş, adunând birul pentru poporul roman. La chemarea lui Isus a lăsat totul şi a mers după El. După ce a predicat în Iudeea a plecat să predice la neamuri. Matei a plecat în Etiopia, a predicat, a înfiinţat biserici, a rânduit prezbiteri şi a suferit moarte de martir fiind ucis cu sabia. Tradiţia[36] afirmă că a predicat 15 ani în Palestina, apoi face lucrarea de evanghelist între păgâni şi şi moare de moarte bună în Etiopia sau Macedonia. Din păcate datele sunt nesigure.

e). Marcu scrie Evanghelia[37] care îi poată numele, dar se pare că aceste cuvinte sunt a lui Petru. El înfiinţează o biserică în Alexandria, după care se duce în Libia unde întoarce pe mulţi la Domnul. Când se reîntoarce în Alexandria , egipteni zeloşi şi invidioşi îi hotărăsc moartea. El a fost prins, legat de picioare, târât pe străzile din Alexandria şi apoi aruncat în temniţă, iar a doua zi trupul său a fost ars. Tradiţia[38] firmă faptul că oasele lui au fost mutate la Veneţia fiind considerat Sfântul patron al cetăţii, dar distanţa mare în timp face puţin probabil acest lucru. Nu există date precise dar legenda afirmă că întemeierea oraşului datează din anul 421 d. Cr. După[39] alţi autori, el a ajuns în Cipru, Pamfilia şi Isauria şi se întoarce la Ierusalim (Fapte 13 5…13), fără a fi precizat dacă a fost martirizat sau nu, acestea fiind dovezi interne.

f). Iacov cel mic[40] a predicat la Ierusalim, dar evreii nu au vrut să primească Evanghelia. Tradiţia afirmă faptul că s-a dus în Egipt, în misiune. Acolo a fost prins, judecat şi osândit la moarte prin răstignire. După aceea corpul lui a fost tăiat cu ferestrăul, din pricina aceasta ferestrăul este simbolul lui Iacov cel mic, dar aceste informaţii nu sunt sigure.

g). Matia a fost ales ca şi ucenic în locul lui Iuda vânzătorul, după ce Isus Hristos s-a înălţat la cer. Fapte 1:26  „Au tras la sorţi, şi sorţul a căzut pe Matia, care a fost numărat împreună cu cei unsprezece apostoli”. El se pare că a fost unul din cei şaptezeci de ucenici (istoricii Eusebiu şi Epifani afirma acest lucru). Tot tradiţia spune că el a predicat în Iudeea şi a fost martirizat la Ierusalim, prin împroşcarea cu pietre apoi ia fost tăiat capul.

h). Iuda, numit Levi şi Tadeu, era naţionalist şi avea visuri de mărire (Ioan 14:22, 23). El a plecat să predice Evanghelia în Edesa, pe râul Eufrat, a predicat a făcut minuni şi a vindecat bolnavi. Mulţi oameni au crezut Evanghelia şi s-au întors la Domnul. A plecat în alte cetăţi ca să predice, iar tradiţia spune că a fost omorât cu săgeţi la Ararat.

i). Simon canaanitul înainte de a fi chemat să fie apostol a făcut arte din partida zeloţilor, naţionalişti fanatici, duşmanii Romei, a străinilor şi chiar a iudeilor care colaborau cu romanii. În preajma lui Isus el ajunge să fie coleg şi ucenic cu Matei vameşul şi observăm schimbarea radicală care s-a petrecut cu el. Tot tradiţia spune că în final a fost răstignit după ce a predicat printre evrei.

î). Andrei era fratele lui Simon Petru, din Betsaida Galileii, a fost foarte activ şi a dus mulţi oameni la Hristos. El a predicat Evanghelia popoarelor asiatice, unde a avut convertiţi. Apoi merge în Grecia unde predică şi face minuni. Tradiția afirmă că Andrei a vindecat pe soția guvernatorului Aepeas din oraşul Patra, Ahaia, ea devenind creștină. Guvernatorul i-a interzis să mai predice, dar Andrei a continuat lucrarea de misiune și mulți oameni au crezut în Hristos. În urma predicării și a misiuni guvernatorul îl condamnă pe Andrei la moarte prin răstignire pe cruce. Crucea a fost în formă de X, dar nu l-au bătut în cuie ci doar l-au legat de ea. El a asta legat de cruce trei zile apoi a murit. Eusebiu spune despre Andrei că a predicat în Sciția, iar Neceforus afirmă că a vestit Evanghelia în Asia Mică și în Tracia. Alte surse spun că el ar fi înfiinţat biserica din Constantinopol, se pare că Pavel amintește de acel lucru în Romani 16:9. Există alte surse care susţin cu totul altceva. Biserica[41] Ortodoxă Română, a luat ființă în anul 1872. După războiul de independență din 9 Mai 1877, în urma tratativelor cu Constantinopolul, s-a cerut recunoașterea Bisericii Ortodoxe Române, fapt recunoscut de patriarhul ecumenic Io achim al IV. Biserica Ortodoxă română a luat ființă de facto pe data de 25 aprilie 1872, când s-a constituit Sfântul Sinod de la București. Practic Ortodoxismul a fost introdus în România de către Bulgari.

g). Petru[42] era fratele lui Andrei, ambii pescari de meserie. Petru era născut să fie lider și curând ajunge purtătorul de cuvânt al ucenicilor. El era ferm în credința lui și primește numele de Chifa, nume ce în limba siriacă înseamnă pietros, stâncă. Pe cât era de zelos, tot așa de repede s-a lepădat de Isus Hristos în momentul răstignirii, dar în urma pocăinței este iertat. După ce apostolul Iacov este decapitat în anul 44 în. Cr, Petru este arestat dar un înger îl eliberează din temniță în timp ce biserica se ruga pentru el. Irod mânios a poruncit ca soldații care l-au păzit să fie uciși. Din referințe interne Petru nu a părăsit Palestina și îl găsim la primul conciliu creștin descris în Fapte 15, în anul 51 d.Cr. (Galateni 2:1), De aici încolo nu mai avem date biblice despre Petru și Pavel. Tradiția și ”Dionisius din Corint în epistola sa către Soter, episcopul Romei” stabilește ? faptul că Petru și Pavel au fost martirizați la Roma. Eusebiu îl citează pe Origen și susține același lucru. Totuși avem o referință internă care vorbește de martirajul lui Petru Ioan 21:18  ”Adevărat, adevărat, îţi spun că, atunci când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile, şi altul te va încinge, şi te va duce unde nu vei voi,”, dar abia în secolul III apare disputa dacă El ar fi fost episcopul bisericii din Roma.

h). Toma „necredinciosul” a purtat şi numele de Didimus – geamăn, sceptic din fire, deşi a fost martor la minunile lui Isus Hristos nu crede în Învierea lui Isus decât în prezenţa unor dovezi palpabile. Ioan 20:25 „………Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor, şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede, ” iar Isus după opt zile îi acordă Harul de genul acesta. Tradiţia spune că a predicat Evanghelia în Persia, alte surse indică India în regatul lui Gundoforus, unde a predicat brahmanilor şi oamenii s-au convertit. În 190 d. Cr Pantaenus când a mers acolo să predice a găsit o biserică gata formată. Descoperirile moderne întăresc acest lucru că a existat la Punjab în secolul I împăratul respectiv, iar an anul 68 d. Cr, cam zece mii de evrei au emigrat în ţinuturile acelea. Se crede că Toma a murit străpuns de suliţă.

I). Bartolomeu[43] în greacă bartohlomaios fiul lui Talmai din Galilea , se pare că a fost Natanael, dar acest lucru nu se poate spune precis. Filip[44] ia spus primul despre Isus (Ioan 21:2). El devine misionar zelos prin părţile Persiei, Mesopotamia, Egipt şi Armenia. Se pare că a fost martirizat în Albanopolis, Armenia. Nu se cunoaşte felul în care a murit dar se suţine că a fost decapitat sau jupuit de viu. Michael Angelo ca şi artist într-o pictură „Judecata cea din urmă” îl prezintă pe Barolomeu jupuit şi cu mâinile îşi ţine propria piele, dar aceasta este viziunea artistului despre moartea ucenicului. „Decorarea[45] pereţilor altarului din Capela Sixtină – o suprafaţă măsurând 17 metri în lungime şi 13 metri în lăţime – reprezintă Judecata de Apoi. Michelangelo realizează primele schiţe în anul 1534 şi se apucă de pictat în vara anului 1536, pentru a termina fresca în toamna anului 1541”

h). Luca de profesie doctor[46], convertit dintre neamuri a fost tovarăşul de călătorie a lui Pavel. Este un creştin modest, nu se scoate în evidenţă dar   Evanghelia după Luca şi Faptele Apostolilor au fost scrise de el. El a fot un istoric foarte bun, bine educat, precizează datele şi locurile geografice, vorbeşte şi în mod concret, descrie anumite funcţii ala oficialităţilor din vremea sa, are o terminologie pentru descrierea bolilor, fapt pentru care este apreciat şi stimat. La Troa devine tovarăşul de misiune a lui Pavel (Fapte 16:10- 11), se pare că s-au despărţit o vreme dar revine în a treia călătorie misionară a lui Pavel (Fapte 20:6). În timpul în care Pavel este întemniţat la Roma, Luca era cu el „Numai Luca este cu mine” (2 Timotei 4:11). Nu ştie precis ce s-a întâmplat cu Luca după martirajul lui Pavel. Tradiţia afirmă că a avut o viaţă lungă iar „Grigore de Nazian spune că Luca ar fi suferit moarte de martir”. Astăzi[47] la Padau în biserica Sf Iustin se găseşte un sarcofag cu osemintele lui dar este o sursă şi informaţie puţin probabilă.

i). Pavel a fost apostolul neamurilor, evreu, din seminţia lui Beniamin din cea mai îngustă partidă a fariseilor, s-a născut la Tars în Cilicia. Pavel era cetăţean roman din naştere (unii cumpărau cetăţenia romană), fapt ce rezultă că el era de mult timp acolo. Avea o bună pregătire, învăţase la picioarele lui Gamaliel şi de tânăr „ajunge în Sanhedrinul lui Israel cu drept de vot”. El primeşte autoritatea din partea Sanhedrinului să persecute pe creştini, acţiune pe care o face cu mult zel. După ce a prigonit creştinii din Iudeea, el pleacă la Damasc ca să facă acelaşi lucru. Pe drumul Damascului i se arată Isus : Fapte 9:4 „El a căzut la pământ, şi a auzit un glas, care-i zicea: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?”, iar Saul se converteşte la creştinism. După convertire el începe să predice Evanghelia iar împăratul şi evreii se mânie şi vor să-l aresteze, dar Saul scapă de furia lor. A fost înflăcărat în lupta împotriva creştinilor şi este tot aşa şi în predicarea Evangheliei. Pavel a avut parte de suferinţe nespus de multe. „De cinci ori am căpătat de la Iudei patruzeci de lovituri fără una; de trei ori am fost bătut cu nuiele; odată am fost împroşcat cu pietre..”. (Fapte 11:24 – 25), iar în 1 Cor. 15:32 Pavel afirmă că s-a luptat cu fiarele din Efes (cel mai probabil în arenă) şi că a învins. El face trei călătorii misionare, iar în anul 57 î. Cr, se întoarce la Ierusalim, unde este arestat, dus la Cezareea, apoi la Roma fiind judecat de Cezar, după care este pus în libertate pentru un timp scurt. Pleacă în Asia Mică la Efes, în insula Creta, trece în Macedonia, Corint şi Nicopoli (Tit 3:12). La Roma este întemniţat din nou, unde scrie Epistola către Timotei, iar la a doua înfăţişare înaintea Cezarului este condamnat la moarte prin decapitare. El simte că i se apropie sfârşitul şi scrie „Sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape. M-am luptat lupta cea bună, mi-am isprăvit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da, în „ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit venirea Lui” (2 Timotei 4:6-8). Clement spune că a fost plâns de prietenii din catacombe şi l-au înmormântat (Clement, Romani 1:5). Nu avem nici o referinţă a faptului că Pavel fost episcop la Roma, aşa cum susţine tradiţia Catolică.

h). Timotei a avut o mamă evreică şi tată grec. Se pare că s-a întors la Domnul la prima vizită misionară a lui Pavel în Listra. El cunoaşte bine Scriptura era evlavios ca şi mama sa şi fraţii îl vorbeau de bine. Încă de tânăr se dedică predicării şi este un tovarăş de folos a lui Pavel în misiunea de Evanghelizare. Pavel îl lasă pe Timotei la Filipi, Berea, unde rămâne cu Sila (Fapte17:14), apoi se întâlneşte cu Pavel în Atena, Tesalonic, Corint, şi iar la Tesalonic (Fapte 17:14). Într-o perioadă de cinci ani nu mai există date despre el, apoi se duce cu Pavel la Roma. „Când bătrânul apostol scrie epistolele către Filipeni, Coloseni şi Filimon, Timotei era cu el la închisoare”. Timotei este eliberat din închisoare, merge în misiune în Asia proconsulară şi rămâne la Efes (2 Timotei 1:4). Pavel îl cheamă la Roma dar nu se ştie dacă a ajuns la timp înainte ca Pavel să fie executat. După alte surse Timotei a rămas şi a predicat în Efes şi suferă martirajul sub Nerva sau Domiţian

Precizăm faptul că de la începutul creştinismului, pe o perioadă de 300 de ani au fost zece valuri de prigoană în care au pierit mii de creştini. În anul 313 î.Cr sub Constantin cel Mare, Biserica se uneşte cu Statul şi din Biserica Apostolică se transformă în Biserica Catolică, care este parţial păgânizată şi devine ea însăşi generatoare de tradiţii şi erezii. De-a lungul secolelor creştinii simpli şi adevăraţi au avut de suferit pentru credinţa lor până în ziua de azi când creştinii din Africa şi Orient sunt martirizaţi. Şi astăzi cei implicaţi în misiunea de evanghelizare plătesc un preţ, unii dintre ei chiar cu viaţa lor.

 7). ŞI AZI BISERICA PLĂTEŞTE UN PREŢ

 În Africa, India   şi Orientul Apropiat în majoritatea ţărilor de orientare religioasă musulmană sau ţări ateiste cum este China sau Corea şi Vietnam şi altele, creştinii sunt martirizaţi, dar acesta este un risc asumat pentru cei care au plecat acolo în misiune de evanghelizare, ei rămân acolo trăiesc sau mor, sunt aruncaţi în închisoare, sau pleacă dacă pot din ţările respective. Am ales [48] o singură ţară ca şi exemplu Pakistanul în care creştinii sunt prigoniţi şi se întâlnesc cu moartea. Ei au fost ameninţaţi de legile rigide ale blasfemiei, autorităţile închid ochii la abuzul pe care îl fac autorităţile locale, bisericile sunt închise, iar peste 65 de persoane au murit, iar mai mult de 200 au fost rănite în atentatul sinucigaş, produs de un terorist în parc public, oraşul Lahore, chiar în ziua de Paşti. Un bărbat creştin Nazeer Masih  a fost ucis în mod brutal, fără ca poliţia să intervină. El a fost atacat de doi musulmani, lovit cu o rangă după care a fost decapitat. Cei doi erau musulmani erau traficanţi de droguri şi sa format o dispută pentru tinerii creştini din sat, iar Masih a intervenit pentru ca creştinii să fie lăsaţi în pace, afirmă un comunicat „al Asociaţiei Creştine Britanice – Pakistaneze (BPCA)” . în momentul în care localnicii au ajuns la locul faptei Masih era deja mort, incidentul a fost raportat poliţiei, care nu s-a implicat. Pastorul Alfred Azam, a spus că nu este singurul incident (dacă se poate numi aşa ceva) de genul acesta. „Înainte și după slujbele bisericii traficanții musulmani mișună prin împrejurimi cu scopul de a vinde droguri tinerilor noștri”. „Când bărbații în vârstă le spun acestora să-i lase pe tineri în pace, aceștia îi omoară”, a mai spus Azam”. Ca şi protest locuitori satului mai bine zis creştinii au purtat sicriul timp de câteva ore ca şi demonstraţie împotriva abuzurilor, iar în final poliţia a hotărât să investigheze crima (Christian Today). Problema începe încă din şcoală unde copiii sunt educaţi să atace minorităţile religioase, în special pe creştin” „Conform Comisiei pentru Libertate Religioasă Internaţională din Statele Unite”. În manualele[49] din şcoală creştinii sunt denumiţi „opresori colonialiţi, antipatrioţi, sau persoane străine şi inferioare”, etc. Acesta este o realitate deformată prin prezentarea modificată a unor evenimente istorice cu un anume scop „spune Robert George, preşedintele Comisiei”. În raportul comisie se afirmă modul radical şi intolerant în care sistemul de învăţământ promovează, susţine şi dezvoltă aceste idei. În manualele din şcoală se susţine că creştinii şi hinduşii sunt „persoane „nefaste, violente și tiranice prin propria lor natură”. (Christian Today). Din păcate acest gen de „incidente” nu sunt izolate, iar atacurile împotriva creştinilor a devenit mai puternic şi mai intens „Conform cu Open Doors”. Islamul a devenit mai radical prin legea jihadismului şi în Lahore anul trecut   casele creştinilor au fost atacat, s-au făcut presiuni asupra politicienilor, judecătorilor, cazul lui Asia Bibi, condamnată la moarte pentru blasfemie. Cuvântul acesta (blasfemie) a fost şi este folosit în mod frecvent în istorie pentru atingerea unor scopuri deloc onorabile. În „Lista Mondială de Persecuție, ce elaborează anual Open Doors”,   Pakistanul este pe locul 6, unde minoritatea creştină suferă din pricina unor grupări islamice radicale ca Daesh   ISIS, sau din partea talibanilor. În timp ce creştinii îşi plâng morţii (în Lahore), musulmani făceau manifestaţie în Islamabad în care se cerea ca islamul să devină religie de stat, se mai cerea execuţia creştinilor şi impunerea legii numită Sharia. În Pakistan 99% populaţia este musulmană, dar minoritatea creştină ca număr este de peste 5 milioane de creştini (Protestante Digital). Din păcate nu este singura ţară care prigoneşte creştinismul Pakistanul fiind doar un exemplu

8). ORIGINEA ȘI RĂSPÂNDIREA BISERICII BAPTISTE. [50]

 Dacă ne uităm la Reforma Protestantă din 1500 – 1600, baptiștii apar în Europa în anul 1609 în Olanda, la Amsterdam sub conducerea lui John Smyth, iar în Anglia în 1612, Thomas Helwys, John Murton şi adepţii lor au înfințat prima biserică baptistă engleză[51]. Existența anabaptiştilor este semnalată de încă dinainte de Reformă[52] de Schaff şi Hertzog, în Elveția și Germania. Benedict, un istoric baptist indică va înaintași ai anabaptiștilor și baptiștilor mișcări religioase ca Novaţienii, Donatiştii, Paulicienii, Paterinii, Catarii, Waldensii, Albigenzii, și așa se ajunge la Anabaptiștii din Germania, care constituie curente religioase care ajung până în secolul XVI.[53] Cuvântul anabaptist a fot dat de dușmanii lor și înseamnă a fi rebotezat, fiindcă ei se botezau din nou la convertire. Noi știm că reformatorii din Europa au fost prigoniți, și sub impactul persecuțiilor ei se răspândesc și așa Anabaptiștii ajung pe meleagurile Transilvanei. David Francisc din Cluj, se convertește și este condamnat la moarte în 1597 în Deva. [54] Prima Biserică baptistă din România apare în București 1856, și este înfiinţată de Carol şi Augusta Scharscdmidt. La noi în Transilvania se înfiinţează biserici baptiste în Cluj, Salonta, Curtici între anii 1873-1887 prin Mihai Brumar din Bihor. În anii următori credința baptistă va ajunge și se   va răspândii și în Județul Arad

9). CREDINȚA BAPTISTĂ PE MELEAGURILE ARĂDENE

Baptiștii[55] apar în județul Arad la Curtici în 1887 iar ulterior în Şiria, Macea, Iratoş, Şofronea, Gyula – Vărşand, Pil, Sintea – Mare, Nădab, Socodor, Chişineu – Criş, Şiclău. Spre frontiera cu Ungaria apar biserici baptiste la Pecica, Şeitin, Nădlac, Turnu, Sederhat, Bodrogul – Vechi, iar raionul misionar   era la Petriș, cu localitățile învecinate. Pe valea Crișului Alb se nasc biserici baptiste la Buteni, Sebiş, Ineu, Bârsa, Gurahonţ, Hălmagiu și altele. Cea mai veche referință cu privire la Bisericile de pe vale Crișului Alb din 1907 indică o cifră de 41 de biserici baptiste, 1023 de membri botezaţi iar în anul 1918 se arătă o cifră mai mare care include 69 de biserici cu 2010 membrii[56]. În orașul Arad prima Biserică Baptistă se înfiinţează în anul 1897 în cartierul Micalaca, și cam în același timp apare și prima Biserică Maghiară. Apar biserici și în celelalte cartiere ale Aradului în 1903, Pârneava, în anul 1923 cartierul Gai, iar în anul 1924 i-a fiinţă Biserica Baptistă din cartierul Şega. În anul 1929 i-a fiinţă Biserica Baptistă “Speranţa”. În perioada dintre cele două războaie mondiale   este înfiinţată Biserica Baptistă “Credinţa” în cartierul Şega, prima biserică cu membrii de etnie romi. În anul 1969, cartierul Aradul Nou, se va deschide biserica baptistă Biruința, iar în anul 1974 se deschide Biserica baptistă Betel în Grădiște. Credința baptistă se extinde foarte mult astfel după statistica din 1942, erau 153 de biserici cu 15 946 de membri botezaţi, cu 18 964 de aparţinători, totalizând 16,9 procente din totalul baptiştilor din România [57]. Bisericile baptiste trec prin prigoană între anii 1942 -1944, apoi reintră în legalitatea și între anii 1944 – 1950 se bucură de prosperitate. Dar sub presiunea regimului comunist ulterior Statul a făcut abuzuri, s-au limitat numărul serviciilor divine săptămânale ale bisericilor, s-a limitat numărul de noi construcții de biserici, și demolarea unor clădiri bisericești existente. A fost cazul Sediului Comunităţii Baptiste,   Episcopia baptistă, şi clădirea Bisericii Baptiste “Speranţa” din Arad, și alte clădirii noi neterminate, care arau proprietatea Cultului Baptist, demolate în anii 60. S-a limitat accesul slujitorilor la pregătire teologică superioară, nu s-a recunoscut Instituțiile   de învățământ teologic superior,   s-au interzis evanghelizările, și botezurile în aer liber, și destituirea unui mare număr de păstori. ”Dar bisericile sau menținut în ciuda prigoanei iar la Revoluție în 1989 în municipiu Arad existau 1942, erau 153 de biserici cu 15 946 de membri botezaţi, cu 18 964 de aparţinători, totalizând 16,9 procente din totalul baptiştilor din România” [58]. După 1989, în libertatea religioasă prezentă baptiștii s-a implicat în dotarea de clinici noi, spitale, relansarea unor tipografii și edituri creștine, emisiuni radio cu și TV, care au conținut religios. S-a înfiinţat un, Liceu Baptist, școli post – liceale, sanitare, dar și grădinițe, azile, orfelinate, organizaţii caritabile și misionare. Aceasta este o reprezentare succintă a unui crâmpei din prezența baptistă pe meleagurile arădene.[59] De asemenea[60] după 1989 s-au construit numeroase biserici noi, în locul în care cele vechi au intrat într-un proces fizic de deteriorare, dar și clădiri noi motivate de o extindere a numărului de credincioși.

10). EVANGHELIZARE PRINTRE ROMI

Am ales ca etnie romii din oraşul   Arad şi împrejurimi. Biserica   Credința din Arad, a avut până în anul 1989 alte două biserici mai mici   desprinse din biserica mamă Credința. Toate trei sunt biserici viabile ca să poată câştiga suflete pentru Hristos. Din aproximativ 5000 de romi din zonă, au auzit Evanghelia cam 3000 de suflete. Grupul etnic este parţial dispus la o schimbare religioasă, cam 20%, dar 80 % sunt mai mult interesaţi din punct de vedere material, pentru a obţine o viaţă mai bună. Matei 6:24  Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celalt; sau va ţine la unul, şi va nesocoti pe celalt: Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona. Mentalitatea lor este greu de penetrat în sensul că atunci când fură ceva, ei consideră că merg la cules, sau când se bat merg la război. Atitudinea lor faţă de creştinism este în general pasivă, pentru un grup restrâns, dar destul de rar este duşmănoasă. Speranţa era că o parte din acest grup etnic va accepta Evanghelia. Argumentul strategic esenţial pentru care fraţii s-au îndreptat spre el a fost că o mulţime de suflete merg în Iad. În afara acestui lucru primează şi libertatea religioasă de după 1989, Marea Trimitere din Mat 28: 18-20 dar şi faptul că sunt una din cele mai favorizate pături ale societăţii. Aceste trei argumente sunt destul de puternice pentru a recompensa o receptivitate scăzută. Nu trebuie uitat faptul că proclamare Evangheliei trebuie însoţită şi de aspectul social, dar fără o confruntare a omului cu păcatul, nici convertirea nu va fi una reală, şi aceasta este o lucrare a Duhului Sfânt. 1 Corinteni 2:15  Omul duhovnicesc, dimpotrivă, poate să judece totul, şi el însuşi nu poate fi judecat de nimeni. Argumentele citate mai sus se află sub umbrela poruncii divine.

Grupul etnic[61] este de ţigani, dar nu au un nume specific. Numărul lor variază de la 200 /300, până la 1000 în acelaşi grup. Limba oficială la unele grupuri este limba ţigănească, cu dialectele şi specificul naţional utilizat în interiorul grupului, dar în afara grupului predomină limba Română şi o recunosc ca atare. Ei trăiesc în general la periferia oraşelor, sau a comunelor, în cartiere ţigăneşti, având atracţie în zonele care au cale ferată. De obicei nivelul lor de trai se situează pe trei straturi. Prima categorie sunt foarte săraci, ei trăiesc din cerşit şi furat. O altă categorie sunt tot săraci, dar lucrează ocazional, au un număr mare de copii, dar predomină cerşitul şi furtul ca mod de trai. A treia categorie sunt aceea care s-au îmbogăţit în urma afacerilor oneroase, făcute în ţară sau în Occident. Practic la romi nu există o clasă de mijloc.   Grupurile care mai practică meserii de căldărar, aurari, argintari, cărămidari, etc, sunt din ce în ce mai puţine şi meseriile sunt pe cale de dispariţie. Situaţia lor economică este şi mai grea ca a românilor săraci. Ca trăsături culturale se pot enumera muzica ţigănească, jocul, portul specific, relaţiile tradiţionale de familie şi de clan. Sunt bine conturate obiceiurile pe care le au la nunţi, botezuri, şi înmormântări care sunt puternic legate de tradiţie.

Ei cred în Dumnezeu şi au o anumită frică, de El. Credinţa lor derivă din cea ortodoxă, dar este incompletă şi despre Isus Hristos au o idee vagă. Nu se poate vorbii de acest lucru în procente, iar unele persoane se ocupă şi cu vrăjitoria, iar majoritatea nu îşi practică religia. În general sunt mulţumiţi de felul lor de trai în care nu se pune problema păcatului şi au puţine restricţii în această privinţă. Problema morţii se pune în mod acut, au o mare teamă de moarte şi de judecata lui Dumnezeu. Cea mai mare nevoie spirituală pe care o poate satisface Evanghelia, este problema rezolvării păcatului, implicit obţinerea mântuiri.

Nu există restricţii impuse de guvern după anul 1989 în ce priveşte vestirea Evangheliei, şi unele autorităţi locale au privit cu ochi buni intervenţia misionarilor, pentru că a scăzut procentul actelor antisociale din mijlocul lor. Apar totuşi în cazul lor unele tendinţe şi practici rămase din timpul guvernului comunist, dar ele tind să dispară. Tradiţia la romi este foarte puternică şi factorii sociologici, culturali, sau economici, pot să fie o frână pentru primirea Evangheliei. Uneori aceste împotriviri, pot să apară sub forma persecutării celor botezaţi, de către prieteni, sau familie. Gradul lor de implicare în acte sexuale este crescut, începând de la o vârstă foarte tânără, 11-13 ani, aspect care îşi spune cuvântul chiar şi în momentul în care sunt confruntaţi cu Evanghelia. În general romii nu sunt sinceri, ci cu două feţe, ei nu împing credinţa lor, eticul în sfera laicului în care trăiesc de zi cu zi, cu alte cuvinte rar se asistă la o pocăinţă adevărată cu schimbarea mentalităţii adică la Naşterea din Nou. Soţul este acela care decide felul de credinţă practicată de familie, având o destulă libertate în această privinţă. Soţia are puţine şanse să-şi decidă singură libertatea religioasă şi au fost femei care au riscat mult. Unele dintre surori au suferit pentru acest lucru. În general romii sunt sensibili la dragostea lui Dumnezeu.   Mesajul Evangheliei[62] se predică   la baza şi media piramidei, foarte rar la vârf. Romii se întorc uşor la Dumnezeu dar tot aşa de uşor renunţă, ei în general nu sunt stabili în credinţă. La predicarea Evangheliei răspund femeile mai în vrâstă, tinerii sunt mai puţin interesaţi. Nivelul grupului pe Scara Engel acopere o plajă cuprinsă între valorile de +2 şi – 2, şi se poate spune că avem o poziţie fără extreme. Distanţa culturală la care se află romii faţă de români este cam de tipul E – 2. În Arad de evanghelizarea romilor s-au ocupat Organizația Misionară Omiv, Biserica Șega la început și apoi Biserica Credința. Biserica de romi din Credinţă s-a ocupat cu vestirea Evangheliei în rândul romilor. În afara organizaţiei Misionară ”Omiv” nu se cunosc alte grupări misionare care au avut ca ţintă, etnia de romi. De asemenea nu există Biblie tradusă în limbă romilor cu excepţia Evangheliei după Matei. În această lucrare mai pot fi angajate şi alte borduri de misiune, dacă se orientează şi din alte zone ale ţării. Contribuţia oferită de noi constă în predicarea mesajului. Efortul misionar este sponsorizat de organizaţia ”Omiv”, pentru cei care sunt implicaţi cel puţin odată pe săptămână în lucrare. Obstacolele sunt de ordin financiar, transport, dar mai ales spiritual, luând în considerare forţele demonice, şi faptul că multe persoane practică vrăjitoria. Soluţia este grupurile de rugăciune care susţin lucrarea. Personalul este format majoritatea din tineri, care au o instruire medie. Structura de „conducere” a bisericii autohtone de romi, este ca şi aceea a bisericilor române. Finanţarea va fi mixtă, constând din autofinanţare, dar şi ajutor din partea organizaţiei misionare ”Omiv”.

Scopul este de a planta biserici în oraşe care au mulţi ţigani. Nu ne-am propus să operăm neapărat cu date şi cu cifre. Se încearcă totuşi ajungerea le biserici cu peste 100 de membrii, dar fără a neglija aspectul calităţii. Ca mod de abordare se foloseşte programe de muzică, programe pentru tineret şi copii, învăţarea limbii engleze. Se prezintă filme creştine, care ulterior sunt comentate şi discutate. Un film care a avut succes a fost filmul Isus, după care s-a făcut referire la Scriptură. De asemenea se întemeiază relaţii de prietenie, vizite acasă, discuţii în familii, ajutor financiar când este cazul, invitarea la domiciliul personal şi la Biserică. Se împart Biblii şi literatură creştină, dar în mai mică măsură ţinând cont de numărul redus a celor care ştiu să scrie şi să citească. În general parteneriatul cu alte grupuri de misiune este dificil se realizat, dar se reuşeşte totuşi susţinerea unor servicii divine care constau în predicare, învăţarea Cuvântului, şi cântări de laudă.   Creşterea biserici se face prin Naştere de fii, în urma evanghelizării şi a lucrării Duhului Sfânt. Obiectivele în ordine cronologică sunt construirea de relaţii, evanghelizări, convertiri, botez şi creştere spirituală, pregătirea liderilor şi a lucrătorilor. Avem nevoie de resurse spirituale în primul rând, persoane care se implică prin post şi rugăciune, dar şi o bază materială. Încă ne rugăm ca şi alţi parteneri să intre în lucrare. Matei 21:22  Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune, veţi primi.

 11). CONCLUZII

Considerăm faptul că Marea Trimitere din Matei 28.18-20, nu se limitează doar la trimiterea celor 12 ucenici, ci este vizat fiecare creştin în parte bazându-ne pe preoţia tuturor credincioşilor din Epistola lui Petru care afirmă faptul că :1 Petru 2:9  „Voi însă Sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam Sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată”, dar care nu trebuie să fie înţeleasă în mod greşit. A face misiune de evanghelizare însemnă a fi trimis de către Duhul Sfânt şi de către Biserică în lucrarea de misiune. Acest lucru înseamnă – întoarcerea bisericii dinspre sine în afară – iar evanghelizarea porneşte din inima lui Dumnezeu, care a trimis pe Fiul, iar Isus Hristos şi Duhul Sfânt ne trimite pe noi. Se foloseşte modelul din Scriptură şi în secolul XXI, Fapte 1:8  „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudea, în Samaria, şi până la marginile pământului.” Nu se inversează ordinea, prima dată trebuie „să ardă” biserica locală, „să aprindă” oraşul din care face parte, localităţile din jur şi aşa tot mai departe sub călăuzirea Duhului Sfânt. Multe biserici prin faptul că şi-au pierdut mărturia inversează ordine şi merg să facă evanghelizare departe de casă, sau există fraţi care nu sunt trimişi de biserică şi nu au suportul spiritual necesar dar merg în misiune. În cazul acesta chiar dacă vor fi succese, ele pot să aibă un aspect îndoielnic, sau convertirile să nu să nu fie de durată. Nu se poate nega faptul că există şi excepţii, dar este de folos să folosim modelul biblic. De asemenea trebuie în mod neapărat ca mandatul cultural să fie supus mandatului spiritual indiferent de circumstanţe. O altă problemă care se ridică este cine anume e aproapele nostru, pornind de la poruncile date de Isus Hristos. Matei 22:37  „Isus i-a răspuns: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.” 38  „Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. 39  Iar a doua, asemenea ei, este: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Răspunsul este mai simplu decât ne imaginăm, iar aproapele este omul de lângă noi, din familia noastră, vecinul nostru, colegul de la şcoală, facultatea sau locul de muncă, locurile pe care le frecventă şi lista este lungă. De asemenea trebuie să ţinem seama de faptul că fiecare om are în el urme ale Ymago Dey, care este creaţia lui Dumnezeu şi acest lucru îi dă valoare în ochii lui Dumnezeu, pentru faptul că Isus Hristos a murit pentru toţi oamenii, Jertfa Sa fiind universală. Dacă pentru noi există oameni albi la faţă, sau negri, mulatri, asiatici, sau diferite clase sociale, viziunea lui Dumnezeu este cu totul alta. Ioan 3:16  „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”. De aceea în lucrarea de misiune nu trebuie să dăm dovadă de şovinism, rasism, sau alte lucruri negative care ne despart de oameni ci să îi privim pe toţi la fel. Dacă un primar sau om de stat se întoarce la Dumnezeu se face mare vâlvă, un lucru total greşit, dar când ţiganii se întorc la Dumnezeu, acest lucru impresionează mai puţin. Cred că aici creştinii mai au de lucrat la propriul caracter prin post şi rugăciune, pentru a avea o percepţie corectă asupra tuturor oamenilor. Romii au aceeaşi valoare în ochii lui Dumnezeu, ca şi oricare om, iar ţiganii din România a fost şi este cea mai defavorizată clasă socială, dar Evanghelia a ajuns şi până la ei. Există principii de evanghelizare şi metode de misiune, iar conform modelului biblic nu se inversează ordinea în sensul că principiile nu pot fi schimbate, ci doar metodele care sunt o formă de adaptare pentru a vesti Evanghelia. Aşa au făcut apostoli, şi aşa trebuie să facem şi noi. Gândirea celui care face misiune trebuie să fie ancorată în Scriptură aşa cum a făcut Petru în ziua de Rusalii în care a demonstrat prin puterea Duhului Sfânt că Isus Hristosul a fost Mesia cel aşteptat de iudei, sau Pavel la Atena când creează o punte pentru a prezenta un Dumnezeu viu în mijlocul zeităţilor false, şi alţi apostoli şi creştini care au vestit Evanghelia. Se pune accent pe Jertfa lui Hristos, Evanghelia este exhaustivă, nimic în plus, nimic în minus, chiar dacă metodele se schimbă şi este greu de acceptat, dar în fond este o problemă e alegere şi primire a credinţei în Jertfa mântuitoare a lui Hristos. După acceptare şi convertire urmează un proces de înţelegere şi sfinţire a credinciosului. Metodele lui Pavel sunt un bun exemplu în sensul că a fost trimis de biserică, a lucrat în echipă, făcut trei călătorii misionare, a plantat biserici, a rânduit bătrâni şi prezbiteri, şi a reluat traseul, a trimis scrisori de încurajare sau de mustrare. Fără a fi un paradox există principii nou – testamentale de Evanghelizare care au fost valabile în Biserica Apostolică şi care trebuie să fie valabile şi în secolul XXI. Atunci când vorbim de principii, ele trebuie să fie biblice şi este necesară o bază de evanghelizare formată dintr-un grup de credincioşi motivaţi pentru acest gen de lucrarea. Evanghelizarea se face în mod personal de la om la om sau evanghelizarea în masă când creştinul vorbeşte în faţa unei mulţimi. Aşa a făcut Isus, apostolii, credincioşii din Biserica Primară şi ei trebuie să fi un model pentru noi. Evanghelizarea se face în dragoste, care este cerinţa principală ce se impune fiecărui misionar. Biserica are rolul să identifice persoanele care pot şi sunt calificate pentru misiunea de evanghelizare. Atunci când avem rezultate este necesar ca cei convertiţi să fie integraţi în biserică ca de la stadiu de copii să ajungă credincioşi maturi în credinţă. De asemenea pe baza principiilor se pot dezvolta metode noi de evanghelizare, dar care să nu afecteze mesajul Evangheliei. Metodele nu trebuie să fie normative în biserică ci principiile, iar bisericile care au răsturnat această ordine au probleme serioase în ceea ce priveşte aspectul spiritual în biserică. Misionarii au nevoie se susţinere materială şi spirituală în lucrarea de evanghelizare iar această necesitate vizează pe toţi membrii din biserică, caz în care ierarhia cade. Mesajul de evanghelizare trebuie să fie simplu şi clar concentrat asupra Mântuitorului a învăţăturilor Sale şi a Jertfei de pe Calvar şi se pune accentul pe păcat, pocăinţă, Naştere din Nou, o viaţă de sfinţenie şi intrarea în Noul Legământ prin Botez şi membralitatea într-o biserică locală. La această acţiune trebuie să fie implicată toată biserica începând de la păstor diaconi, comitate şi membrii bisericii. Preoţia tuturor credincioşilor este necesar a fi bine înţeleasă pentru a nu se face greşeli. Credincioşii care fac misiune trebuie să aibă calităţile necesare care într-un anume fel se cultivă şi se învaţă în biserică. Ei trebuie să fie dispuşi să plătească un preţ în atingerea obiectivelor pe care Dumnezeu le pune în faţă. Este necesar să iubească Cuvântul lui Dumnezeu şi pe oameni, cu inima gata de slujire şi să respingă firea pământească. Spiritul de independenţă trebui să fie absent. O viaţă disciplinată şi fără nemulţumiri mai vechi, guvernate de dragoste înseamnă mult. De asemenea cine face Evanghelizare trebuie să fie gata să plătească un preţ în funcţie de circumstanţe. El trebuie să ia hotărâri biblice şi să trăiască după învăţăturile din Ea. Misionarul trebuie să fie în legătură cu oamenii care sunt în necazuri, să fie caracterizat de modestie, şi de dărnicie. De asemenea el trebuie să fie în armonie cu Creatorul şi inima să ardă pentru Hristos. De asemenea cumpătarea este absolut necesară şi este mai bine să tai punţile de retragere către lume, lucru care se face cu ajutorul Duhului Sfânt. Biserica Primară a plătit preţul uceniciei şi am dat exemplu ucenicii care majoritatea au murit martirizaţi şi creştinii car au urmat după ei în cele zece valuri de prigoană până la Constantin cel Mare. Adevărata biserică şi adevăratul creştin au avut şi au de suferit pentru credinţa lor de-a lungul secolelor până în ziua de astăzi şi am dat exemplu creştinii din ţările musulmane (Pakistan), sau ţările ateiste. Începând de la Biserica Apostolică, Biserica Catolică, apoi Ortodoxă, am prezentat în mod succint Reforma Protestantă din anii 1500 – 600 d. Cr, răspândirea credinţei batiste în Europa şi în România, respectiv Ardeal. Lucrarea printre romi în oraşul Arad a avut ca bază de evanghelizare organizaţia Omiv, iar ca biserici au fost implicate Biserica Şega şi Credinţa. După 1989 gradul de libertate a fost mai mare s-au plantat biserici de romi, s-au iniţiat programe pentru tineret, discuţii libere, ajutor financiar, iar serviciile divine au aceeaşi structură ca şi la români. Se împart Biblii şi literatură creştină, plus o serie de activităţi creştine. La fel şi conducerea bisericii este formată din pastor, diacon şi comitet, iar după convertire urmează botezul şi creşterea spirituală, maturizarea credinciosului. Lucrarea merge mai departe prin voia lui Dumnezeu. Romani 10:12  „În adevăr, nu este nici o deosebire între Iudeu şi Grec; căci toţi au acelaşi Domn, care este bogat în îndurare pentru toţi cei ce-L cheamăAmin.

12). BIBLIOGRAFIE :

Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. Curs 1 de D. Hnatiuc

Sait http://ro.wikipedia.org/wiki romii

PRINCIPII DE EVANGHELIZARE ŞI MISIUNE ÎN BISERICA PRIMARĂ de Ardelean Viorel ( format electronic)

“DINAMICA BISERICII” GENE A. GENTZ GHID DE STUDIU, BEE Internaţional

“UCENICII SE FAC NU SE NASC” WALTER A. HENRICSHSEN, LOGOS Cluj 1992

Tenney,   C. Merrlill     STUDIU AL   NOULUI TESTAMENT ,   Imprimeria de Vest Oradea 1992

LEWIS, DRUMMOND   Mesajul Crucii, O Teologie Contemporană a Evanghelizării.         Editura Institutului Biblic „Emanuel”   Oradea 2001

„DICŢIONAR BIBLIC”   SOCIETATEA MISIONARĂ ROMÂNĂ,     Editura “Cartea Creştină” Oradea 1995.

Saithttp://www.gotquestions.org/Romana/marea-insarcinare.html

CÂŞTIGAREA SUFLETELOR | CHARLES SPURGEON

Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.word press.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

SCURTĂ INTRODUCERE   BIBLICĂ de ERNEST AEBI Editura Lumina Lumii

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Veneția

Sait.https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă Română

Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Michelangelo_Buonarroti

 Pentru Ştiri Creştine, Beni Drădici Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Preţul de a fi creştin în Pakistan – Stiri Crestine.ro  – Vio Pop

Scurtă monografie a Baptiştilor de pe meleagurile arădene Coordonator Prof. Pastor Bozian Petru Consultant istoric Pastor Andreican   Mircea

Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Editura Societatea Misionară Română, 1992, Oradea, p. 331

Alexa Popovici, Istoria anabaptiştilor, 1527-1768, Editura Bisericii Baptiste, Chicago, 1980,

Ioan Bunaciu – Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinţei baptiste, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1997

Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România (1856-1919), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1980, vol. 1

Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România(1919-1944), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1989, vol. 2,

Ardelean Viorel  

[1] Ardelean Viorel

[2] Sait http://ro.wikipedia.org/wiki romii

[3] Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. Curs 1 de D. Hnatiuc

[4] Biblia Fapte 14 şi 15

[5] PRINCIPII DE EVANGHELIZARE ŞI MISIUNE ÎN BISERICA PRIMARĂ de Ardelean Viorel

[6] Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. (curs intern 1 ) de Dorin Hnatiuc

[7] DINAMICA BISERICII pag 61- 67

[8] DINAMICA BISERICII pag 68-70

[9] Studiul Noului Testament de M. C. Teney pag 231

[10] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 299

[11] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 92

[12] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag 101-199

[13] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag   37

[14] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag   224

[15] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag   225

[16] Mesajul Crucii de Lewis A. Drommond pag   307

[17] TRILOGIA de FRANCIS A. SCHAFFER pag 178

[18] TRILOGIA de FRANCIS A. SCHAFFER pag 184

[19] TRILOGIA de FRANCIS A. SCHAFFER pag 221

[20] Ardelean Viorel

[21] Dicționar Biblic pag 1322

[22] Saithttp://www.gotquestions.org/Romana/marea-insarcinare.html

[23] Saithttp://www.gotquestions.org/Romana/marea-insarcinare.html

[24] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 15 -17

[25] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 18

[26] Dicţionar Biblic pag 1322

[27] CÂŞTIGAREA SUFLETELOR | CHARLES SPURGEON pag 22-23

[28] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 35 – 40

[29] Enciclopedia Iudaismului. Saithttps://cristytepes.wordpress.com/2012/10/17/cd-ul-adevaruri-crestine-editia2012

[30] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 35 – 40

[31] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 40 – 44

[32] UCENICII SE FAC NU SE NASC de Walter A. Hernichsen, pag 44 – 49

[33]Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

[34] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

[35] Dicţionar Biblic pag 458

[36] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ se ERNEST AEBI pag 122

[37] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

[38] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Veneția

[39] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ se ERNEST AEBI pag 135

[40] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

[41] Sait.https://ro.wikipedia.org/wiki/Biserica_Ortodoxă Română

[42] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

[43] Dicţiponar Biblic pag 134

[44] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

[45] Sait https://ro.wikipedia.org/wiki/Michelangelo_Buonarroti

[46] Graiul martirilor creştini din primele secole de Petru Popovici „Apostoli şi evanghelişti martiri” Saitwww.theophilos.3x.ro

[47] SCURTĂ INTRODUCERE BIBLICĂ se ERNEST AEBI pag 142

[48] Pentru Ştiri Creştine, Beni Drădici Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Preţul de a fi creştin în Pakistan – Stiri Crestine.ro  – Vio Pop

[49] Pentru Ştiri Creştine, Beni Drădici Citeşte mai mult pe http://www.stiricrestine.ro Preţul de a fi creştin în Pakistan – Stiri Crestine.ro  – Vio Pop

[50] Scurtă monografie a Baptiştilor de pe meleagurile arădene Coordonator Prof. Pastor   Bozian Petru Consultant istoric Pastor Andreican Mircea

[51] Earle E. Cairns, Creştinismul de-a lungul secolelor, Editura Societatea Misionară Română, 1992, Oradea, p. 331

[52] Alexa Popovici, Istoria anabaptiştilor, 1527-1768, Editura Bisericii Baptiste, Chicago, 1980, pp. 9-14

[53] Ioan Bunaciu – Otniel Bunaciu, Istoria răspândirii credinţei baptiste, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 1997

[54] Alexa Popovici, Istoria anabaptiştilor, 1527-1768, Editura Bisericii Baptiste, Chicago, 1980, pp. 32-34

[55] Scurtă monografie a Baptiştilor de pe meleagurile arădene Coordonator Prof. Pastor   Bozian Petru Consultant istoric Pastor Andreican Mircea

[56] Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România (1856-1919), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1980, vol. 1,   p. 72

[57] Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România(1919-1944), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1989, vol. 2,   p. 265

[58] Alexa Popovici, Istoria baptiştilor din România(1919-1944), Editura Bisericii Baptiste Chicago, 1989, vol. 2,   p. 265

[59] Scurtă monografie a Baptiştilor de pe meleagurile arădene Coordonator Prof. Pastor   Bozian Petru Consultant istoric Pastor Andreican Mircea

[60] Ardelean Viorel

[61] Sait http://ro.wikipedia.org/wiki roomii

[62] Întoarcerea Bisericii dinspre Sine în afară. Curs intern 1 de de D. Hnatiuc

BUDISM de Fritz Ridenour

download

 Tu însuţi trebuie să te străduieşti

fragment

Spre deosebire de religia Hindu, Budismul poate indica un fondator individual şi o dată a începuturilor sale. Omul  care a formulat Budismul a fost Siddarta Gautama, născut în religia Hindu în jurul anului 560 î.Cr. la Lumbini, în  actualul Nepal, lîngă graniţa cu India. Tradiţia spune că atunci cînd s-a născut Gautama, un profet a proorocit  că acest copil va deveni cel mai mare conducător din istoria omenirii. Apoi a adăugat că dacă Gautama va vedea  patru lucruri: boală, bătrîneţe, moarte şi un călugăr care a renunţat la lume, el va renunţa la poziţia sa de  conducător şi va descoperi o cale de mîntuire pentru omenire.

Tatăl lui Gautama, dorind să-l vadă un mare conducător pămîntesc, a construit un palat pentru fiul său. El a  ordonat ca la palat să nu aibă acces niciun bolnav, bătrîn, călugăr sau cortegiu funerar. Gautama a crescut în  acest fel protejat de lume. Mai tîrziu s-a căsătorit cu o fată frumoasă care i-a dăruit un fiu. Dar zeii aveau alte  planuri pentru Gautama. Într-o zi, pe cînd se plimba prin parcul din jurul castelului, el a văzut un om acoperit cu  bube groaznice, un bătrîn sluţit de zile, un cadavru ce era dus la mormînt şi un călugăr cerşetor, fericit şi senin.  Gautama povesteşte mai tîrziu, că în acea noapte s-a gîndit la faţa senină a călugărului, la faptul că viaţa este  mai mult decît plăcerile din palatul său. Tîrziu, în noapte, după ce şi-a privit, pentru ultima oară, soţia şi copilul  dormind, a părăsit definitiv palatul său.

Gautama, la vîrsta de 29 ani, era hotărît să rezolve enigma vieţii. El şi-a ras capul, s-a îmbrăcat într-o mantie  galbenă şi a cutreierat ţara ca un călugăr cerşetor. La început a studiat Upanişadele cu cei mai mari învăţători  dar el nu a fost satisfăcut de aceste scrieri. Apoi el a căutat mîntuirea prin auto-negare. El a postit pînă cînd a  ajuns un schelet umblător dar nici aceasta nu i-a adus fericirea.

Gautama devine „cel iluminat”

În final, el s-a aşezat sub un copac pentru 40 de zile şi nopţi. El a jurat că nu se va mişca de acolo decît după  ce va descoperi ceea ce căuta. În aceste zile, Mara (cel rău) a încercat să-l facă să renunţe la căutarea lui.  Apoi, la sfîrşitul celor 40 de zile, el a experimentat Nirvana (starea finală). El a simţit că a găsit mîntuirea. De  atunci el a fost numit „Buda” -„cel iluminat”.

După această experienţă, Gautama Buda a mers din nou în lume, la oameni. El a început să predice şi să înveţe  despre înţelesul vieţii şi despre calea sa de mîntuire. Curînd el a înfiinţat Sanga – un ordin călugăresc. Pînă la  moartea sa, 45 de ani mai tîrziu, deja multe mii acceptaseră religia sa.

În unele aspecte Budismul este similar cu Hinduismul, din care a ieşit, dar în altele este foarte diferit. Buda a  negat divinitatea Vedelor şi Upanişadelor, ele nu sînt de nici un folos pentru găsirea mîntuirii. De asemenea el a  negat că omul ar avea atman care este o parte a paramatman-ului, şi că lumea prezentă este maya (nereală). El  a acceptat însă învăţăturile hindu despre reîncarnare şi despre Karma (datoria ce trebuie împlinită în funcţie de starea în care se află omul).

Calea de mijloc şi cele patru adevăruri nobile

Cea mai importantă teorie a lui Buda este „Calea de Mijloc” – o cale spirituală de mîntuire care şerpuieşte între  religia complicată a Hinduşilor şi lumea senzualităţii pe care o cunoscuse. Buda s-a opus cu înverşunare  sistemului castelor hinduse. Vă amintiţi că hinduismul susţine că intrarea în mokşa nu se poate face decît după  intrarea în casta Brahmană. Buda a arătat că intrarea în veşnicie nu depinde de castă, ceea ce a făcut ca  Budismul să devină foarte atractiv pentru clasele de jos. În locul învăţăturilor greu de definit, confuze, ale  Hinduismului, Buda oferă reguli clare, ferme, pentru discipolii săi. Cînd a predicat în Benares, India, el a prezentat  cele patru principii majore ale Budismului. Acestea au fost numite, după aceea, „Patru Adevăruri Nobile”:

1. Suferinţa este universală. Ea este implicată pur şi simplu în viaţă. În fiecare din încarnările sale, persoana  trebuie să sufere. Mîntuirea (intrarea în Nirvana) înseamnă ieşirea din acest ciclu al suferinţei.

2. Cauza suferinţei este dorinţa egoistă; omul rămîne în acest ciclu fără sfîrşit deoarece este prea ataşat de  lume. Budistul denumeşte dorinţa „tana”.

3. Suferinţa poate dispare dacă este eliminată dorinţa. Deoarece a trăi înseamnă a suferi, şi deoarece suferinţa  este cauzată de dorinţă, dacă am elimina dorinţa ar dispare suferinţa. Aceasta a fost cea mai mare descoperire  a lui Buda: dacă o persoană ar putea elimina dorinţa, atunci suferinţa lui ar lua sfîrşit.

4. Eliminarea dorinţei urmînd Calea de Mijloc – calea de opt ori nobilă.

Astfel Buda a realizat ceea ce hinduşii nu puteau face. El a izolat cauza incapacităţii omului de a scăpa din cursa  morţii şi a reîncarnării şi i-a dat acestei cauze numele de „tana”. Apoi el a elaborat un sistem prin care omul  poate să se debaraseze el însuşi de „tana”. Acest sistem este numit „Calea de opt ori nobilă”. Aceasta constă  din opt aspecte ale vieţii:

1. înţelegere corectă;

2. aspiraţie corectă;

3. vorbire corectă;

4. comportare corectă;

5. activitate corectă;

6. efort corect;

7. focalizare corectă a interesului;

8. meditaţie corectă.

Buda a pretins că cel care poate urma această cale se eliberează din ciclul fără sfîrşit al morţii şi reîncarnării, şi  poate atinge Nirvana. Cînd Buda a fost întrebat cum este starea Nirvana, el a răspuns că nu a încercat să  rezolve această problemă, deoarece misiunea lui este de a arăta omului cum să scape din suferinţa vieţii, nu să  descrie ceea ce va descoperi singur după ce va fi eliberat. Hinduismul spune că viaţa în această lume este fără  sens. Budismul spune că viaţa în această lume este reală, ea implică o suferinţă reală şi din cauza acestei  suferinţe lumea aceasta trebuie depăşită. Budismul a fost întotdeauna foarte atractiv pentru orientali. Spre  deosebire de ideile elitiste ale Hinduismului, Budismul explică în felul său problema omului şi oferă un „plan de  mîntuire” la dispoziţia tuturor. În prima mie de ani după Cristos, în timp ce Evanghelia se răspîndea în Europa,  călugării budişti îşi proclamau credinţa de-a lungul drumurilor comerciale în China, Japonia, şi Tibet. Astăzi, din  Ceylon pînă în Japonia, există probabil 500 milioane de oameni care urmează învăţăturile lui Buda.

Formele budismului în secolul XX

În secolul nostru există o mare varietate de forme ale Budismuluiâ. În Tibet există închinarea la demoni; în  Japonia – secta naţionalistă militantă Soka Gokkai. Cele două forme principale ale Budismului contemporan sînt  Hinayana şi Mahayana.

Hinayana – „calea mai îngustă” – ne spune că doar cîţiva, cei mai norocoşi, pot găsi Nirvana – doar cei care  respectă total calea lui Buda. Deoarece acest nume – Hinayana – a fost dat de critici şi considerat ca ceva  depreciator, a fost înlocuit cu Budism Teravada. Teravada – calea bătrînilor – accentuează viaţa monastică.  Adepţii lui au devenit foarte bogaţi prin darurile în bani şi pămînt pentru mînăstiri. Această formă a Budismului  este dominantă acum în Ceylon, Burma, Thailanda, Cambodgia şi Laos.

Mahayana – „calea mai largă” – susţine că Buda a spus că mîntuirea este pentru toţi oamenii. Buda a propovăduit  că mîntuirea se obţine doar prin efortul omului pe cînd Mahayana dezvoltă ideea unui zeu mîntuitor. Iată  raţionamentul lor: Buda a trăit pe pămînt 45 de ani, apoi el ar fi putut merge în Nirvana, dar a ales să rămînă  pentru a mîntui omenirea; el poate fi invocat de cei credincioşi.

Teravada şi Mahayana diferă deci radical în ceea ce priveşte concepţia despre Buda. Pentru Teravada, Buda a  fost doar un învăţător (aşa cum a pretins el însuşi) pe cînd Mahayana îl transformă în zeu – mîntuitor – pentru  toţi oamenii.

Prin aceasta, Mahayana devine cea mai populară formă de Budism. Este foarte influentă în China, Tibet, Japonia,  Vietnam şi Coreea.

Budismul se bucură încă de un succes extraordinar, nu numai în Asia ci chiar şi în Apus, aşa că trebuie să ne  întrebăm cît de bine răspunde el nevoilor omenirii. Budismul pretinde că oriunde a pătruns a ridicat etica  oamenilor, promovînd cinstea, moralitatea sexuală şi cumpătarea. Pe de altă parte, Budismul critică creştinismul  apusean pentru războaiele provocate şi pentru folosirea bombei atomice. Asta este tot atît de eronat ca şi în  cazul cînd un evreu ar pretinde că Nazismul a fost produsul Creştinismului. Pe de altă parte budiştii au uitat că  mare parte din necazurile din ultimii ani în Asia de Sud-Est au fost provocate de budişti calmi dar ambiţioşi.

Budismul pretinde că desfiinţează suferinţa. Asta ar fi mai convingător dacă budiştii ar fi activi în sfera socială,  unde pînă acum nu au făcut aproape nimic. Ei susţin că salvarea din suferinţă este problema personală a  fiecăruia; nici nu visează că s-ar putea interfera cu nevoile altora. Budismul este o concepţie fatalistă –  suferinţa este o parte a vieţii, ea poate fi înlăturată doar prin negarea totală a dorinţelor. La 520 de ani după  moartea lui Buda, Cristos oferea o viaţă din belşug, nu doar în viaţa de apoi ci aici, nu prin negarea dorinţelor ci  prin împlinirea lor în Cristos. Buda pretindea că a găsit o cale de mîntuire pe cînd Cristos spune că El este Calea.  Cum se pot compara aceste revendicări?

Comparînd învăţăturile lui Buda cu Biblia

Buda a zis că „a trăi înseamnă a suferi”, dar el nu a dat un sens al suferinţei. Biblia este de acord că suferinţa  există în viaţa oricărui om, dar dă şi o explicaţie a rostului ei. Romani 8:18-23 spune că întreaga lume „suspină” şi  toţi oamenii suferă din cauza păcatului. Romani 5 arată că prin căderea lui Adam, întreaga rasă umană a fost  infectată de păcat, boală, suferinţă şi moarte. Biblia de asemenea declară că omul este păcătos prin faptul că  trăieşte în păcat. Păcatul este definit în Biblie ca o rebeliune împotriva lui Dumnezeu.

Buda a observat că suferinţa apare din cauza dorinţei pentru lucrurile acestei lumi. Aceste dorinţi sînt denumite,  în Biblie, ispite. Iacov 1:13-15 arată că omul este ispitit din lăuntru, prin poftele şi dorinţele păcătoase care  caută să scape de sub control. Cînd o persoană cedează acestor ispite, el păcătuieşte. Consecinţa păcatului  este suferinţa şi moartea spirituală (Romani 6:23).

Creştinii sînt de acord că suferinţa este cauzată de dorinţele egoiste, dar nu sînt de acord cu Buda în ceea ce  priveşte modul de a scăpa de aceste dorinţe.

Buda a susţinut că singura cale de a scăpa de ele este prin efortul propriu. De-a lungul secolelor, discipolii săi au  încercat să reziste pe Calea de opt ori nobilă, dar ei au descoperit că „inima este nespus de înşelătoare şi  deznădăjduit de rea; cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17:9). Inima omului poate sabota cele mai bune  intenţii.

Pentru ca o persoană să se stăpînească pe sine, trebuie să aibe acces la o sursă de putere superioară, în afara  lui, dar Buda nu admitea aşa ceva deoarece el era agnostic. El a ignorat posibilitatea ca omul să fie ajutat de  Dumnezeu. Apostolul Pavel ne reaminteşte (vezi Tit 3:3-8) că orice om este sclavul dorinţelor, a poftelor  egoiste, dar Cristos a venit în lume ca Om şi ca Dumnezeu pentru a furniza tărie pentru învingerea acestor  dorinţe. Fără ajutorul lui Dumnezeu, singurul mod de a pune capăt dorinţelor este moartea. Dar, cu Dumnezeu,  noi putem deveni „făpturi noi” care mor faţă de dorinţele egoiste (vezi Ioan 3:5; 2 Corinteni 5:17; Galateni 2:20).

Buda a spus că pentru a pune capăt dorinţei trebuie parcursă calea de opt ori nobilă: gîndire, aspiraţie, vorbire,  comportare, activitate, efort, focalizare a interesului, şi meditaţie corectă. Aceste idei nobile sînt foarte  asemănătoare cu cele enunţate de Isus în Predica de pe Munte.

Cum trece creştinismul dincolo de budism

Problema Budismului este că standardele sale sînt prea sus ca să poată fi împlinite prin puterea omului. Isus  fixează standarde şi mai înalte, dar El dă şi tăria pentru a trăi o viaţă plăcută lui Dumnezeu.

Cristos ia parte la viaţa creştinului adevărat. În ajunul răstignirii, El a dat ucenicilor săi o ilustraţie perfectă  despre ce înseamnă un creştin reuşit. El s-a comparat pe Sine cu o viţă iar pe ucenici cu mlădiţele acesteia,  pentru că ştia că oamenii erau familiari cu această plantă care creşte în toată Palestina. Pentru oamenii de  astăzi s-ar putea să fie mai familiară comparaţia cu o tufă de trandafiri sau un pom fructifer, dar mesajul rămîne  acelaşi. Isus a spus: „Rămîneţi în Mine, şi Eu voi rămînea în voi. După cum mlădiţă nu poate aduce roadă de la  sine, dacă nu rămîne în viţă, tot aşa, nici voi nu puteţi aduce roadă dacă nu rămîneţi în Mine. Eu sînt Viţa, voi  sînteţi mlădiţele. Cine rămîne în Mine şi în cine rămîn Eu, aduce multă roadă, căci despărţiţi de Mine, nu puteţi  face nimic. Dacă nu rămîne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţă neroditoare şi se usucă; apoi mlădiţele  uscate, sînt strînse, aruncate în foc, şi ard. Dacă rămîneţi în Mine şi dacă rămîn în voi cuvintele Mele, cereţi  orice veţi vrea şi vi se va da” (Ioan 15:4-7).

Şi Isus continuă să spună: „Voi trebuie să continuaţi a trăi în dragostea Mea. Dacă împliniţi poruncile Mele veţi  trăi în dragostea Mea, tot aşa cum şi Eu am împlinit poruncile Tatălui Meu şi trăiesc în dragostea Lui” (Idem v. 9,  10).

Isus Cristos asigură ucenicilor Săi două ingrediente vitale pentru o trăire eficace în credinţă: putere şi autoritate.  Măsura în care aceste elemente acţionează în viaţa creştinului este direct proporţională cu ascultarea faţă de  Domnul său şi cu deschiderea vieţii sale faţă de viaţa lui Cristos.

Fiecare om trebuie să decidă pentru sine

Cristos nu a dat doar o listă de porunci şi ordine ce trebuie împlinite. El a promis să-l ajute pe creştin să  crească, să-şi schimbe viaţa şi să se dezvolte, tot aşa cum o viţă de vie, o tufă de trandafiri sau un pom creşte  sub îngrijire potrivită.

Pe de altă parte, budistul are cele opt linii directoare pentru viaţa sa, dar Buda nu i-a promis nici o putere pentru  a trăi conform lor. În plus, Buda nu are autoritatea să spună că cele opt principii sînt adevărate oricît de nobile  ar părea ele. Cristos a spus: „Eu sînt calea” (Ioan 14:6) şi Şi-a dovedit autoritatea şi puterea prin învierea Sa din  morţi. Aceeaşi putere şi autoritate este disponibilă şi pentru creştini, dar mulţi dintre ei nu realizează pe deplin  ce poate face Cristos, deoarece ei nu-şi trăiesc viaţa cu adevărat în Cristos. Buda a spus: „Tu însuţi trebuie să  faci efortul”. Cristos ne învaţă: „Întoarce-te la Mine şi Eu îţi voi da putere să-ţi trăieşti crezul cu adevărat”.

Fiecare om, creştin sau nu, este pus în situaţia de a alege între a-şi trăi aspiraţiile prin efort propriu, sau a se  dedica total lui Cristos, ca Mîntuitor şi Domn. Cînd creştinul îl recunoaşte pe Cristos doar ca Mîntuitor, fără să I  se supună ca unui Domn, el se sărăceşte pe sine şi în anumite privinţe ajunge tot atît de „bine” ca şi budistul  care se luptă singur, prin puterea sa, cu dorinţele egoiste. Lecţia pe care creştinul ar putea probabil să o înveţe  de la budist este că şi după ce este „salvat” prin credinţa în Cristos, tot mai există în el dorinţe egoiste. Aceste  dorinţe stîrnesc patimi care continuă să-i facă probleme deoarece el nu s-a dedicat în întregime Aceluia care a  spus: „Fără Mine (adică fără a trăi întreaga ta viaţă în Mine) nu poţi face nimic”. Creştinul trebuie să-L  recunoască şi să-L dovedească efectiv, pe Cristos ca Domn în viaţa sa.

Care este diferenţa?

Ce cred „Creştinii”

DUMNEZEU

1. Dumnezeu este Atotcunoscător şi Atotputernic (Iov 42:2; Psalmul 115:3;  Matei 19:26).

ISUS CRISTOS

2. El este singurul Fiu al lui Dumnezeu care a murit pentru păcatele  oamenilor (Matei 14:33; 16:16; Ioan 1:34; 9:35-37; 1 Corinteni 15:3;  Romani 5:6-8).

PĂCAT

3. Păcat este orice gînd sau faptă contrare voinţei lui  Dumnezeu. Omul este un mort spiritual din cauza păcatului  (Romani 3:10, 23; 5:12; Efeseni 2:1).

MÎNTUIRE

4. Mîntuirea este posibilă doar prin efortul lui Cristos (Fapte 4:12; Tit  3:5; Efeseni 2:8-10).

Ce cred „Budiştii”

DUMNEZEU

1. Nu există un Dumnezeu  personal.

 ISUS CRISTOS

2. El a fost un învăţător bun dar  mai puţin important decît Buda.

PĂCAT

3. Păcat este orice împiedică progresul omului.  Fiecare om este răspunzător de propriul său păcat, (în faţa cui? n.tr.)

MÎNTUIRE

4. Omul este mîntuit doar prin efortul  său propriu.

Mai multe materiale pentru Theophilos  şi cărţi electronice găsiţi pe Internet la:

www.theophilos.3x.ro

https://ardeleanlogos.wordpress.com/apologetica/budism/

PSEUDOGRAFE, SCRIERILE.

 

download

PSEUDOGRAFE, SCRIERILE. Termenul este folosit pentru a descrie acele scrieri ebraice care au fost excluse din canonul VT şi care nu-şi găsesc locul în Apocrife. Pentru scopul imediat al acestui articol, termenul va exclude şi documentele sectariene ale bibliotecii de la Qumran (*MANUSCRISELE DE LA MAREA MOARTĂ). Spre deosebire de Apocrife, care sunt incluse în Biblia greacă, aceste scrieri pseudografe nu s-au apropiat niciodată de statutul de cărţi canonice. Totuşi, ele au jucat un rol important în perioada intertestamentală şi sunt valoroase pentru informaţiile care ne parvin din ele cu privire la fondul iudaic al NT. Deşi nu toate scrierile incluse în acest grup sunt pseudografe în sensul cel mai strict al cuvântului (*PSEUDONIMIE) majoritatea lor sunt şi, de aceea, numele de scrieri pseudografe este adecvat. Pentru convenienţă este bine să le împărţim în două grupe, scrieri palestiniene şi scrieri iudeo-elenistice, în funcţie de locul lor de origine, care a afectat puternic forma şi scopul lor. Datorită unei tendinţe dominante care poate fi observată în majoritatea acestor scrieri, ele au fost descrise pe bună dreptate ca literatura mişcării apocaliptice.

Grupul scrierilor palestiniene

Grupul scrierilor palestiniene conţine trei genuri literare distincte: poezia, legenda şi apocalipsa. Este aproape cert că Psalmii lui Solomon aparţin celei de-a 2-a jumătăţi a sec. 1 î.Cr. şi că această colecţie este un exemplu de polemică dintre fariseii şi saducheii din acea perioadă. În majoritatea acestor 18 psalmi, care sunt modelaţi după psalmii lui David, nu există nici o aluzie la Mesia (Ps. Solom. 17 este excepţia principală), dar se referă destul de mult la împărăţia mesianică. Răsturnarea dinastiei Hasmoneene de către armatele romane ale lui Pompei este privită ca un act divin, cu toate că, personal, Pompei este condamnat pentru profanarea Templului. În perioada intertestamentală au mai existat şi alte colecţii de psalmi, un exemplu de o astfel de colecţie fiind Psalmii lui Iosua, care se găsesc printre Manuscrisele de la Marea Moartă.

Au existat multe cărţi care au fost suplimente legendare la istoria biblică, bazate în principal pe Lege, dar care au inclus anumite legende cu privire la proroci. Printre primele lucrări de felul acesta putem menţiona Testamentele celor doisprezece patriarhi, lucrare ce are la bază Geneza 49. Fiecare din fiii lui Iacov dă învăţături urmaşilor lui, şi o bună parte din aceste învăţături au un caracter moral superior. Ei sunt prezentaţi ca şi cum şi-ar revizui punctele lor slabe pentru a sluji ca un avertisment pentru alţii, dar doi dintre patriarhi, Iosif şi Isahar, sunt în măsură să-şi laude propriile virtuţi. Lucrarea originală a fost scrisă de către farisei spre sfârşitul sec. al 2-lea î.Cr., dar a fost dezvoltată mult prin adăugiri ulterioare. Manuscrisele de la Marea Moartă au conţinut anumite părţi a unui text revizuit al Testamentelor lui Levi, Neftali, în aram. şi ebr., dar nu par să fi conţinut textul în întregime. Ultimele dovezi confirmă opinia lui Charles că Testamentele conţin unele adăugiri de mai târziu, atât iudaice cât şi creştine. Unii au considerat că editarea finală a fost terminată de un creştin, în jurul anului 200 d.Cr. În aceste scrieri există anumite învăţături similare cu cele ale lui Isus, cum ar fi, de exemplu, sfaturi cu privire la umilinţă, la dragostea frăţească şi la facerea de bine. Aceste porţiuni sunt considerate a fi cele mai bune precepte morale ale iudaismului precreştin.

O altă carte care are la bază naraţiunea Genezei este Cartea jubileelor/sărbătorilor, al cărei sistem de date este întocmit după cel din Geneza. Autorul a propus un an de 364 de zile, cu scopul de a-i ajuta pe iudei să ţină praznicele în zilele în care trebuiau ţinute. Acest lucru este tipic abordării legaliste. Întreaga carte, de fapt, se vrea a fi o revelaţie care i-a fost dată lui Moise pe Mt. Sinai şi îşi propune clar să susţină eterna valabilitatea Legii. Autorul, care era un fariseu, a avut intenţia de a combate elenismul, care în ultima parte a sec. al 2-lea î.Cr. câştiga teren într-un ritm rapid. În cursul revelaţiilor, au avut loc multe adaosuri cu caracter legendar la istoria biblică, cum ar fi ideea că nu Dumnezeu, ci Satan a fost cel care i-a sugerat lui Avraam să-l aducă pe Isaac ca jertfă (17:16; 18:9, 12). Autorul a insistat asupra respectării cu stricteţe a ritualurilor iudaice, în special a circumciderii şi a Sabatului (15:33 ş.urm.; 2:25-31; 50:6-13). Cartea era binecunoscută la Qumran şi are multe puncte comune cu Documentele de la Damasc.

Similară cu Testamentele celor doisprezece patriarhi este şi lucrarea Testamentul lui Iov, în care Iov ţine o cuvântare la o petrecere dată de copiii celei de-a doua neveste a lui. El este descris ca şi cum şi-ar fi revizuit trecutul, iar cartea se încheie cu relatarea despre unele talente speciale cu care le-a înzestrat pe cele trei fiice ale lui, şi anume, de a cânta cântări cereşti, în timp ce sufletul lui era purtat de un car spre cer. Cartea pare să fie lucrarea unui autor care aparţinea unei secte iudaice mai stricte (posibil secta hasidim) şi poate fi datată în jurul anului 100 î.Cr.

Printre acest grup de scrieri trebuie incluse mai multe lucrări legendare de felul acesta, care, cel puţin în textele lor care s-au păstrat în prezent, par să fi fost influenţate de creştinism, Viaţa lui Adam şi a Evei, care s-a păstrat numai într-un text latin, cu toate că există nişte pasaje paralele în Apocalipsa lui Moise (în greacă), este o reconstituire imaginară a istoriei care a urmat căderii în păcat, şi, pe parcursul ei, Adam are o vedenie în care vede felul în care evoluează istoria lui Israel până în perioada post-exilică. Poate fi datată cu toată certitudinea înainte de anul 70 d.Cr., întrucât presupune că Templul lui Irod exista încă (29:6 ş.urm.).

Martirajul lui Isaia este în parte o carte iudaică şi în parte creştină, şi s-a păstrat numai în limba etiopeană. Ea arată cum Isaia a ajuns să fie „tăiat în două cu ferestrăul” (cf. Evrei 11:37) cu un ferestrău pentru lemne (1-5). O altă lucrare, Vedenia lui Isaia, care a fost interpolată în lucrarea originală, este vădit o adăugire creştină pentru ca aminteşte de faptul că Satan a fost indignat că Isaia a prezis răscumpărarea prin Cristos şi relatează istoria creştină până în vremea persecuţiilor irodiene (3:13-4:18). O parte din cartea care este cunoscută sub titlul Înălţarea lui Isaia este de asemenea de origine iudeo-creştină, căci în ea, pe lângă faptul că Dumnezeu îi spune lui Isaia despre Isus care urma să vină, prorocul este şi martor al naşterii, morţii şi învierii Celui ce avea să vină. Se crede că porţiunea de origine iudaică datează din sec. al 2-lea î.Cr., dar nu s-a găsit nici o urmă a ei la Qumran.

Pe lângă aceste lucrări, au mai existat alte lucrări precreştine, despre care s-a susţinut că ar fi lucrări ale lui Ieremia sau ale lui Daniel. Acestea nu au fost scoase la lumină decât recent, din biblioteca de la Qumran, şi la timpul redactării acestui articol, nu au fost cercetate în suficientă măsură pentru a fi incluse în el. Dar o lucrare mai mare, cunoscută sub titlul Paralipomena lui Ieremia prorocul, care arată că a fost influenţată de creştinism, ar putea foarte bine să aparţină unor cercuri mai timpurii ale unor adepţi ai lui Ieremia. Această lucrare îşi propune să atace în special căsătoriile mixte.

Însă cel mai important grup de scrieri pseudografice este format din scrierile apocaliptice printre care, Cartea lui Enoh ocupă un loc de frunte. Este o lucrare compusă, ale cărei diverse părţi au fost scrise în diferite perioade ale ultimelor două secole î.Cr. Cele mai vechi secţiuni aparţin perioadei Macabeilor, conform opiniei lui Rowley şi Torrey, deşi Charles a susţinut că aparţin unei perioade premergătoare Macabeilor. Cartea conţine în forma ei prezentă cinci părţi mari. Prima descrie o vedenie care i-a fost dată lui Enoh cu privire la viitoarea judecată, în special cu privire la judecarea îngerilor căzuţi. Cea de-a doua, care se numeşte Pildele lui Enoh, conţine trei pilde care se ocupă în principal de judecata asupra lumii, dar care inspiră siguranţă celor drepţi, prin speranţa mesianică. Cea de-a treia este o carte astronomică. A patra constă din două vedenii, una despre potop, iar a doua repovestind istoria lumii până în perioada mesianică. Cea de-a cincea este o colecţie mixtă de sfaturi şi de alte materiale dintre care, cea mai importantă este Apocalipsa săptămânilor, care împarte istoria lumii în 10 săptămâni, ultimele 3 fiind apocaliptice. Această carte este foarte importantă pentru studiul perioadei intertestamentale şi ne furnizează date foarte valoroase cu privire la teologia iudaică precreştină. Este de asemenea importantă pentru că este citată în Epistola lui Iuda în NT. S-a crezut căApocalipsa săptămânilor are de-a face cu secta de la Qumran, dar, întrucât la Qumran nu există nici o urmă a Similitudinilor, este posibil să datăm această parte în epoca creştină (cf. J.C. Hindley).

A existat o altă carte care a circulat sub numele de Enoh, cunoscută în general ca şi Cartea secretelor lui Enoh sau 2 Enoh. Uneori este numită Cartea slavonă a lui Enoh, pentru că s-a păstrat numai în unele manuscrise slavone. Spre deosebire de 1 Enoh, aceasta provine dintr-un mediu elenistic şi se crede că anumite părţi ale cărţii aparţin epocii creştine. Întrucât a fost citată în ultimele părţi a Testamentului celor doisprezece patriarhi, cel puţin o secţiune din 2 Enoh trebuie să fie mai veche decât acele părţi. Ca întreg, cartea este datată în general din sec. 1 d.Cr. Ea cuprinde o relatare cu privire la călătoria lui Enoh prin cele şapte ceruri, şi la anumite revelaţii care i-au fost date referitoare la creaţie şi la istoria omenirii; mai cuprinde sfaturile pe care le-a dat Enoh copiilor lui. Majoritatea învăţăturilor etice au un caracter nobil şi ne aduce aminte de genul de învăţături din Eclesiastul.

Se pare că Adormirea lui Moise a fost alcătuită din două lucrări distincte cunoscute caTestamentul lui Moise şi Adormirea lui Moise (conform opiniei lui Charles, dar Pfeiffer are reţineri faţă de această teorie). În orice caz, nu s-a păstrat nici un ms. care să conţină disputa cu privire la trupul lui Moise, dispută care a stat la baza cărţi Adormirea lui Moise(în Epistola lui Iuda se face aluzie la această dispută), dar în Testament, Moise îi face lui Iosua o revizuire apocaliptică a istoriei lui Israel de la intrarea în Canaan şi până la vremea sfârşitului. Se poate observa absenţa oricărei speranţe mesianice în această carte. Datorită paralelelor foarte similare cu Sulul Războiului de la Qumran şi cu Documentul de la Damasc, s-a tras recent concluzia că autorul a fost probabil un esenian.

O altă lucrare care aparţine perioadei creştine este Apocalipsa lui Ezra (sau 2 (4) Ezdra). În această carte, diferite vedenii îi sunt atribuite lui Ezra pe vremea când era în Babilon, vedenii referitoare la problema suferinţei lui Israel şi care actualizează această problemă la zilele autorului (adică perioada de după anii 70 d.Cr., când problema suferinţei a devenit acută). Sentimentul de lipsă de speranţă care străbate naraţiunea acestei cărţi este o încercare sinceră dar lipsită de succes de a rezolva o problemă presantă pentru acea vreme. În general, această carte este datată spre sfârşitul primului secol d.Cr.

Aproximativ în aceeaşi perioadă a apărut Apocalipsa lui Baruc (sau cartea Baruc – ediţia siriacă), care din punctul de vedere al ideilor se aseamănă foarte mult cu ultima carte menţionată. De fapt, este privită de unii cercetători ca o imitaţie a strălucitei lucrări intitulată 2 Esdra. Alături de pesimismul cauzat de cucerirea cetăţii Ierusalimului există o speranţă vagă, până când va începe domnia de pace a lui Mesia. Prezentul este caracterizat de o disperare neîntreruptă, ilustrată prin apele murdare, dar venirea lui Mesia, ilustrată prin fulger, aduce consolare.

Grupul de scrieri iudeo-elenistice.

Printre cele mai remarcabile scrieri pseudografe iudeo-elene sunt lucrările propagandistice (Epistola lui Aristeas şi părţi ale Oracolelor sibiline?), istorii legendare (3 Macabei), lucrări filozofice (4 Macabei) şi lucrări apocaliptice (părţi din versiunea slavonă a cărţii lui Enoh, care a fost deja menţionată şi părţi din versiunea gr. a cărţii lui Baruc; *APOCRIFE).

Epistola lui Aristeas pretinde că provine din perioada în care a fost produsă LXX şi se spune că a fost scrisă la iniţiativa lui Ptolomeu II, Filadelfus, al Egiptului (285-245 î.Cr.). Naraţiunea în sine este legendară şi a fost scrisă de fapt de către un evreu (cca. 100 î.Cr.) care a dorit să recomande Legea şi religia lui evreiască contemporanilor lui eleni. Este o apologie a iudaismului împotriva criticilor păgâni ai acestei religii. În jurul anului 140 î.Cr., un evreu din Alexandria a produs nişte Oracole sibiline, o imitaţie a oracolelor greceşti atribuite lui Sibilei, o profetesă păgână preţuită foarte mult nu numai de către contemporanii ei greci, ci de asemenea de către mulţi evrei şi chiar creştini de mai târziu. În timp, la aceste oracole s-au făcut numeroase adăugiri. Din cele douăsprezece cărţi care s-au păstrat, majoritatea par a fi de origine creştină, dar cărţile nr. 3, 4 şi 5 sunt considerate în general a fi de origine iudaică. Acestea sunt destinate în mod specific propagandei şi constau din judecăţi rostite împotriva naţiunilor dintre Neamuri. În cartea a 3-a se face o revizuire a istoriei israeliţilor, începând din perioada lui Solomon şi până în vremea lui Antioh IV, Epifanes, şi a succesorilor lui, dar iudeii urmează să beneficieze de pe urmele venirii lui Mesia. Există în această carte un apel special făcut grecilor de a înceta să se mai închine idolilor, şi scopul acesta puternic apologetic este văzut mai departe în afirmaţia că Sibila ar fi de fapt o descendentă al lui Noe.

La fel ca şi 2 Macabei3 Macabei este o înfloritură legendară menită să-i glorifice pe evreii din Egipt, în perioada lui Ptolomeu Fiscon. 4 Macabei este o omilie filozofică, în care un autor evreu elenizat, distinct legalist, ţine un discurs a cărui temă principală este stăpânirea pornirilor prin raţiune, şi prin acest discurs el îşi trădează tendinţele stoice. Dar el manifestă o adevărată admiraţie faţă de Legea mozaică, şi caută, fără succes, să ajungă la o sinteză între cele două.

În general, aceaste scrieri pseudografe sunt importante pentru că aruncă lumină asupra perioadei de pregătire a intrării Evangheliei în lume. Ele aparţin perioadei când activitatea profetică a încetat şi când reverenţa faţă de Lege a început să fie tot mai accentuată. Aceasta a fost o vreme de confuzie, iar în literatură a apărut genul apocaliptic, care a încercat să reconcilieze promisiunile profetice cu dezastruosul curs al istoriei contemporane, şi să atribuie împlinirea acestora unei perioade în viitor. Aceste cărţi s-au bucurat de popularitate printre evrei şi este posibil ca mulţi dintre scriitorii NT să fi fost familiarizaţi cu ele. Artificiul literar folosit pare a fi ciudat pentru sistemul nostru de gândire, dar marea majoritate a pseudonimelor din aceste cărţi par să fi fost eficace la vremea la care au fost scrise. Posibil ca aceste pseudonime să fi fost acceptate datorită siguranţei precum şi datorită nevoii de a asigura maximul de autoritate acestor scrieri (*PSEUDONIME).

Există multe diferenţe teologice şi elaborări teologice în aceste lucrări, dacă le comparăm cu lucrările din perioada profetică premergătoare. Epoca viitoare diferă faţă de epoca prezentă. Ea are o origine supranaturală şi va înlocui epoca prezentă, care este privită ca fiind stăpânită de influenţele rele. Doctrina celor două epoci este caracteristică perioadei intertestamentale şi ecoul ei poate fi auzit şi în gândirea NT. Este interesant faptul că datorită acestei abordări apocaliptice a istoriei viitorului, speranţa mesianică nu a fost atât de dominantă în această perioadă ca în perioada premergătoare. Cel mai clar tablou îl găsim în Cartea lui Enoh, unde conceptul mesianic a devenit mult mai transcendental, în paralel cu transcendentalismul tot mai pronunţat al concepţiei despre Dumnezeu. Fiul omului, ca Fiinţă cerească preexistentă, este privit ca Judecător, alături de Dumnezeu. Un alt aspect interesant al acestui gen de literatură este interesul tot mai mic într-un naţionalism pur şi dezvoltarea individualismului, pe de o parte, şi a universalismului, pe de altă parte. Dar poate cel mai mare serviciu pe care l-a adus acest gen de literatură a fost antidotul pe care l-a dat legalismului crescând al iudaismului, în special legalismului fariseilor, în ciuda faptului că acest legalism nu lipseşte complet din multe cărţi din această categorie. (*APOCALIPTIC, APOCRIFE.)

BIBLIOGRAFIE

R.H. Charles (ed.), The Apocrypha and Pseudepigrapha in English, 1913; A.M. Denis,Introduction aux Pseudepigraphes Grecs d’Ancien Testament, 1970; J.C. Hindley, „Towards a date for the Similitudes of Enoch”, NTS 14, 1967-68, p. 551-565; R.H. Pfeiffer, History of New Testament Times with an Introduction to the Apocrypha, 1949; L. Rost, Judaism outside the Hebrew Canon (E.T., D.E. Green), 1976; H.H. Rowley, The Relevance of Apocalyptic, 1944; D.S. Russell, The Method and Message of Jewish Apocalyptic, 1964; E.P. Sanders, Paul and Palestinian Judaism, 1977, p. 346-418; E. Schürer, HJP, 1, 1973. D.G.

http://dictionarbiblic.blogspot.com/2012/08/pseudografe-scrieri.html

Jim Mathis: „Scutură-te și mergi mai departe”

   21-12-2018 19:26:11

Cu ceva timp în urmă, serveam micul dejun cu niște prieteni, iar unul dintre ei l-a menționat pe un coleg de al lui care avea parte numai de lucruri rele. Fusese suspendat de la locul de muncă, pentru că întârziase de prea multe ori. De fapt, întârziase pentru că a rămas fără benzină, și rămăsese fără benzină pentru că indicatorul de la bordul mașinii nu mai funcționa.

În cele din urmă, probabil, nu își permitea să repare mașina, pentru că rămăsese fără loc de muncă. Fără să știe când va rămâne fără benzină, tot făcea plinul la câteva sute de kilometri. Povestea acestui om devenea tot mai lungă, pe măsură ce se tot adăugau diverse probleme nerezolvate la timp.

Apoi, discuția noastră s-a îndreptat înspre alegerile făcute. Alegerile importante din viața unui om încep undeva în liceu; poate chiar în școala generală. Fiecare alegere pe care o facem are un efect asupra vieții noastre. Câteodată, chiar alegerile mici au un efect uriaș pentru viitor.

Lucrurile acestea mi-au amintit de o fabulă despre un măgar care a căzut într-o groapă adâncă, și nimeni nu știa cum să îl scoată de acolo. În cele din urmă, cetățenii orașului au zis să aibă milă de măgar și să îl îngroape de viu acolo în acea groapă. Au început să sape și să arunce pământul în groapă, însă la fiecare lopată aruncată, măgarul scutura pământul de pe el și urca mai sus pe grămada de pământ. Pe măsură ce grămada era tot mai mare, măgarul continua să urce. În cele din urmă, grămada de pământ a ajuns atât de sus încât măgarul a reușit să iasă cu bine din groapă.

Morala acestei istorisiri este una simplă: măgarul putea să decidă dacă să își accepte soarta, că nu există scăpare. El putea să se dea bătut și să fie îngropat acolo, sub pământ. În schimb, el a continuat să se scuture de pământ și să se urce mai sus, să își învingă dilema și să iasă la suprafață.

La fel ca măgarul acesta, în câmpul profesional, ne găsim deseori într-o groapă a dificultăților, cu oameni care aruncă pământ asupra noastră, încercând să ne acopere. Atunci avem de făcut o alegere: putem să ne lăsăm îngropați de circumstanțe, sau să mergem înainte și să confruntăm provocările care ne stau înainte.

În Biblie găsim mai multe exemple de oameni sau grupuri de oameni care au luat hotărârea să nu se prăbușească sub probleme. Ei s-au rugat pentru înțelepciune, câteodată chiar pentru scăpare din diverse situații, apoi gândeau diferite strategii pentru provocări. De aceea găsim pasaje cum ar fi Romani 5:3-5 care spun: „Ba mai mult, ne bucurăm chiar şi  în necazurile noastre; căci ştim că necazul aduce răbdare, răbdarea aduce biruinţă în încercare, iar biruinţa aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înşală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat.

Aceasta înseamnă că în loc să ne plecăm sub presiunea greutăților, putem să ne bazăm pe puterea lui Dumnezeu pentru a îndura situațiile dificile, ca El să ne întărească și să depășim provocările astfel încât să putem propăși, personal și profesional. Iacov 1:3-5 vorbește despre sentimente asemănătoare: „Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea trebuie să-şi facă desăvârşit lucrarea, ca să fiţi desăvârşiţi, întregi, şi să nu duceţi lipsă de nimic. Dacă vreunuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea, s-o ceară de la Dumnezeu, care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată.

Am putea spune că niciodată nu vom fi complet afară din „groapă” atâta timp cât trăim pe planeta Pământ. Avem parte în mod constant de provocări și pământ de care să ne scuturăm. Cu puterea lui Dumnezeu și călăuzirea Lui, putem să le învingem. Mergeți mai departe!

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/21/jim-mathis-scutura-te-si-mergi-mai-departe

Patru tuneluri găsite la granița cu Israel

  22-12-2018 11:55:06

IERUSALEM, Israel – În fața unei întâlniri a Consiliului de Securitate al ONU privind Hezbollah, premierul israelian Benjamin Netanyahu a prezentat plângerea Israelului împotriva organizației teroriste susținută de Iran și a cerut Consiliului de Securitate să condamne grupul, relatează CBN News in Israel.

Netanyahu a declarat că tunelurile de la Hezbollah, săpate sub graniță în Israel, descoperite în ultimele câteva săptămâni, fac parte dintr-o acțiune iraniană. El a cerut ONU să ia măsuri împotriva organizației teroriste.

Israelienii au descoperit patru tuneluri în Hezbollah care au intrat pe teritoriul israelian. Ei au spus că organizația teroristă are intenția să folosească tunelurile pentru a răpi civili și pentru cucerirea unei părți din Galileea.

„Acesta nu este doar un act de agresiune. Este un act de război – parte a unui plan de război, aș spune – confirmat de UNIFIL (Forța Interioară a Organizației Națiunilor Unite în Liban). UNIFIL a confirmat existența acestor tuneluri și au declarat că ele reprezintă o încălcare clară a unei legi a Consiliului de Securitate al ONU”, a afirmat Netanyahu.

La începutul acestei săptămâni, un purtător de cuvânt al ONU a confirmat existența tunelurilor, declarând: ,,Pe baza evaluării independente a ONU, forțele de menținere a păcii au confirmat până acum existența celor patru tuneluri apropiate de linia albastră din nordul Israelului” a declarat Stéphane Dujarric, purtătoarea de cuvânt a Secretarului General al ONU, António Guterres.

Netanyahu a declarat că Hezbollah comite o „dublă crimă de război”: „Este vorba de civili israelieni care se ascund în spatele civililor libanezi. Este o dublă crimă de război. Oamenii din Liban trebuie să înțeleagă că Hezbollah îi pune în pericol și ne așteptăm ca Liban să ia măsuri împotriva acestui lucru”, a declarat premierul israelian.

Purtătorul de cuvânt al forțelor de apărare din Israel explică modul în care se apropie de tuneluri: „Contextul operațiunii noastre este planul ofensiv a Hezbollah – un plan pe care Hezbollah îl numește „Cucerirea Galileii” – iar scopul operațiunii noastre este să împiedice Hezbollah de a-și atinge scopul de a ataca Israelul” – a spus el, vom face asta folosind tehnologii sofisticate și prin monitorizarea schimbărilor în sol și pe teren”, conchide sursa.

Autor: Chris Mitchell

CBN News in Israel

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/22/patru-tuneluri-gasite-la-granita-cu-israel/

Vlad Crîznic: Crăciun fericit în care să Îl sărbătoriți pe Mântuitor

  22-12-2018 12:35:00

Vă doresc un Crăciun fericit în care să Îl sărbătoriți pe Mântuitor, cu gândul la El și la veșnicia cu El.
Ioan 1: 12-13

Cu drag,
Vlad și echipa RZIM Romania

 

https://www.stiricrestine.ro/2018/12/22/vlad-criznic-craciun-fericit-in-care-sa-il-sarbatoriti-pe-mantuitor

New York Times: Rețelele de comunicații diplomatice ale Uniunii Europene au fost accesate ilegal timp de trei ani

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   EXTERNE    /   Actualizat: Vineri, 21 decembrie 2018, 

New York Times: Rețelele de comunicații diplomatice ale Uniunii Europene au fost accesate ilegal timp de trei ani

Hackerii au reușit să acceseze ilegal rețelele de comunicații diplomatice ale Uniunii Europene pe o perioadă de trei ani, scrie ziarul New York Times. Mii de mesaje au fost interceptate, însă, potrivit unor oficiali europeni, informațiile cu caracter secret nu au fost compromise.
Această accesare a comunicațiilor diplomatice este un subiect foarte jenant pentru Uniunea Europeană și pune la îndoială capacitatea securizării informațiilor clasificate. Printre miile de documente accesate ilegal se numără și una care analizează întâlnirea dintre președintele SUA, Donald Trump, și președintele Rusiei, Vladimir Putin, întrevedere considerată drept una de succes, cel puțin pentru Putin. Un alt document accesat ilegal îl vizează pe liderul chinez, care compară atitudinea agresivă a președintelui Trump față de Beijing cu o partidă de box fără reguli. Area 1, compania care a descoperit aceste accesări ilegale, suține că aceasta a fost, probabil, o operațiune a guvernului chinez, relatează BBC, citată de Rador.

Teoria genului l-a ucis și pe „Omul de turtă dulce”

DE ȘTEFANIA BRÂNDUȘĂ  /   EXTERNE 

Teoria genului l-a ucis și pe „Omul de turtă dulce”

Personalul firmelor de catering care aprovizionează cantina parlamentului scoțian a primit interdicția de a mai spune „omul de turtă dulce”, in contextul unei cruciade anti gen care se duce în Scoția. Și în cadrul căreia se conisderă că orice referire la sexul masculin sau feminin ar putea deranja adepții corectitudinii politice, relatează thescotsun.co.uk.
Șefii  cantinelor Holyrood, care au luat decizia de  impune norme și când vine vorba de banala turtă dulce, sunt acuzați insa de „trivializarea” identității de gen. Și asta după ce parlamentarii scoțieni au descoperit că la magazinul din incinta legislativului tradiționalul biscuit de Crăciun, care costă  1,45 lire sterline, nu se mai numește „omul de turtă dulce”. Pe eticheta sa a fost scris de mână „persoană de turtă dulce”.
Cruciada deschisă de Scoția pentru promovarea teoriei genului nu a cruțat  nici copiii. Pentru că, așa cum recomandă cele mai recente norme ale sistemului de educație, copii de cinci ani pot fi învățați la școală că ei sunt cei care trebuie să-și „decidă” sexul, iar profesorii le vor spune că este de datoria lor să decidă dacă sunt băieți sau fete.
Reamintim că luna trecută Scoția a devenit prima țară din lume care introduce în predarea în școli a drepturilor lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor, transsexualilor și intersexelor.
Fiecare școală de stat va trebui să „introducă” egalitatea și incluziunea lesbienelor, homosexualilor, bisexualilor, transsexualilor și intersexelor în „toate nivelele programei școale, de la primii ani până  la invătâmântul superior”, după ce guvernul scoțian a acceptat pe deplin recomandările unui grup condus de activiștii LGBT.
CELE MAI POPULARE

https://www.activenews.ro/externe/Teoria-genului-l-a-ucis-si-pe-„Omul-de-turta-dulce-153948

Creștinul și orfanii

 14.09.2015  |    Crestinul si DIMENSIUNEA SOCIALA

Ce înseamnă orfan? Înseamnă cineva căruia i-au murit părinții? Nu neapărat. Puțini copii sunt în această situație în țara noastră. Și totuși, avem zeci de mii de copii în „sistemul de protecție”. Sunt aceștia mai puțin orfani decât cei cărora le-au murit părinții? Deloc. Orfan este un copil lipsit de dragostea și ocrotirea părintească.

Și pentru câteva momente aș dori să te provoc să privești lumea prin ochii unui copil orfan. Amintește-ți vremea când erai copil. Cât de vulnerabil erai și câtă nevoie de apărare aveai, pentru că lumea este un loc periculos. Câtă nevoie de dragoste aveai. Cât de tare depindeai de mama, de tata. Probabil acum îți amintești cu nostalgie și cu drag de mama și de tata. Poate nu ai realizat până acum, dar ești ceea ce ești, și ai ceea ce ai, pentru că, înainte de toate, ai fost iubit, ocrotit și cineva ți-a purtat de grijă.. Toate astea te-au „împuternicit” pe tine să devii un adult puternic și capabil să-ți porți de grijă ție și apoi și altora, la rândul tău. Acum încearcă să-ți imaginezi cât de fără putere și apărare, cât de SINGUR și îngrozit ai fi fost dacă   te-ai fi trezit într-o dimineață și ai fi constatat că nu mai este nici mama, nici tata. Că ai devenit orfan! Este groaznic, nu-i așa?…

Gândește-te că așa se trezește în fiecare dimineață, iar și iar, un copil orfan. Și tot așa se duce la culcare. Cât de plină de întuneric, de deznădejde și FRICĂ este viața unui copil orfan, în special a unui copil care trăiește într-o instituție.

orfani 1Studiile din ultimii ani arată că această stare ne-naturală de frică continuă în care un copil orfan trăiește, îi afectează dezvoltarea, îi modifică structura creierului. Și acest copil orfan, în loc să devină un adult puternic și capabil, încearcă doar să supraviețuiască, să facă față acestei lumi ostile și periculoase, dezvoltând comportamente care-l fac extrem de vulnerabil și mai ales comportamente distructive. Și toate acestea nu sunt altceva decât lucrări ale celui rău, al cărui scop este distrugerea omului, încă din pruncia lui, dacă poate. Dar, slavă Domnului că „Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1Ioan 3:8). Și așa și este.

orfani corinacaba 2Am văzut ce poate face dragostea Lui. Pot afirma cu tărie, din experiența mea de peste 20 de ani cu astfel de copii, că nu există copil irecuperabil, sau copil traumatizat, nici om atât de distrus pe care Domnul nostru Isus Hristos să nu-l poată recupera, vindeca sau restaura. Nu există putere mai mare ca dragostea Lui. El ridică copii orfani și le dă statut de fii și fiice. El vindecă ceea ce oamenii au etichetat ca „irecuperabil”. El nimicește lucrarea celui rău de distrugere a copiilor și le vindecă rănile, le transformă viețile și îi restaurează!………

orfani 3

https://alfaomega.tv/embed/vod/?vid=5047
Reportaj: Alianta Romania fara Orfani

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/social/4665-crestinul-si-orfani

Devotional – Bucurandu-ne de Craciun

 20.12.2018  |    Devoțional  |

In fiecare an în timpul aglomerației sărbătorilor, creștinii își amintesc de adevărata semnificație a Crăciunului: venirea lui Isus! Inimile ne sunt pline de recunoștință pentru că Dumnezeu Tatăl ne-a trimis un Mântuitor să ne răscumpere. Ne bucurăm de multele binecuvântări: când privim cadourile viu colorate în jurul bradului din sufragerie, când cântăm imnuri și colinde, când mulțumim lui Dumnezeu pentru bunătatea Sa. Unii dintre noi chiar se delectează urmărind filmul animat „Un Crăciun al lui Charlie Brown”, cu Linus, care citează din Luca 2 la final.

Trebuie să fim recunoscători din toată inima pentru binecuvântările de care ne bucurăm în perioada Crăciunului. Știm că toate lucrurile bune vin de la Tatăl. Totuși este bine să ne reamintim motivul pentru care a venit Isus: pentru că noi suntem în plin război ― în război cu puterile întunericului, cu duhurile demonice, cu diavolul însuși. Diavolul vine în viețile noastre pentru a fura, junghia și a prăpădi ― toate acestea în încercarea de a ne devia de la scopurile bune ale lui Dumnezeu. Odată cu nașterea lui Hristos, Dumnezeu a stabilit un cap de pod pentru a se lupta cu inamicul printr-o nouă modalitate ― de fapt, aceasta este ziua Z a debarcării împotriva forțelor fortificate ale iadului.

Mulți credincioși nu doresc să recunoască existența acestui război în viețile lor, însă este un fapt biblic că dușmanul sufletelor noastre este mereu în mișcare împotriva oamenilor lui Dumnezeu. De aceea, dacă atenția noastră în timpul acestor sărbători este doar asupra binecuvântărilor ― chiar lucrurile bune, cum ar fi dăruitul și primitul de cadouri― pierdem impactul complet al sacrificiului lui Isus pentru noi. Și lăsăm să ne scape binecuvântarea profundă, supremă pe care Crăciunul ne-o revelează, care este a noastră.

Dumnezeu Tatăl S-a asigurat că Fiul Lui preaiubit a fost dăruit. Toate victoriile miraculoase savurate de-a lungul secolelor în Numele lui Isus stau așezate acolo în ieslea umilă, sub forma unui bebeluș.

Când serbăm Crăciunul, fie ca inimile noastre să fie mulțumitoare pentru toate binecuvântările lui Dumnezeu, mai ales victoria pe care o avem datorită nașterii copilului Hristos.

© 2018 World Challenge, Inc | All Rights Reserved

https://alfaomega.tv/devotional/9895-devotional-bucurandu-ne-de-craciun

Protejati-va familia – sfaturi practice

 15.09.2014  |    Crestinul si RELATIILE

Traducere şi adaptare de Bogdan Mateciuc

Războiul împotriva familiei va afecta şi familia voastră, dacă nu luaţi nişte măsuri ferme împotriva lui. Materialul de mai jos cuprinde câteva sfaturi practice.

Întâi de toate, forţele care conduc actualul sistem social-politic la nivel global nu urmăresc în mod necesar binele familiei. În multe locuri, familia se află sub atac şi este subminată pe multiple căi, numite oficial alternative. În contextul unui adevărat război împotriva familiei, pentru a ne proteja familiile, trebuie să contracarăm aceste influenţe negative…

În căsnicia voastră

Planificaţi-vă să petreceţi timp împreună. Învăţaţi-vă să vă bucuraţi împreună de aceleaşi pasiuni sau activităţi recreaţionale. Citiţi împreună, vizionaţi împreună un film, ascultaţi împreună muzică, mergeţi împreună în parc, faceţi sport împreuna. Împărtăşirea unor activităţi vă va consolida prietenia pe viaţă.

Amintiţi-vă de sentimentele care v-au apropiat odată. Curtaţi-vă unul pe altul! Duceţi-i pe copii la bunici şi ieşiţi în oraş. Dacă puteţi, faceţi şi ieşiri scurte în afara oraşului – o dată la câteva luni.

Dumnezeu a conceput relaţiile sexuale pentru întări prietenia şi afecţiunea dintre soţi. Deşi în cazul unora expresia „totul se rezolvă în pat” chiar funcţionează, sexul trebuie să fie o continuare firească a unei relaţii de prietenie şi dragoste între soţi – o formă aparte de a da, opusă unei atitudini egoiste de a căuta satisfacţia şi mulţumirea proprie.

Înţelegeţi că voi doi alcătuiţi o echipă care trebuie să lucreze împreună în armonie – fizic, emoţional şi spiritual. Împărtăşiţi-vă unul altuia gândurile, atitudinile, emoţiile şi lucrurile materiale. Un soţ şi o soţie se ridică împreună şi cad împreună.

Ca la orice echipă, trebuie să existe o anumită organizare. Dumnezeu l-a lăsat pe bărbat să conducă treburile familiei. Atunci când e vorba de decizii importante, consultă-te cu soţia ta. Discutaţi toate implicaţiile oricărei decizii. Dacă nu ajungeţi la o înţelegere, ca bărbat ia acea decizie care crezi că corespunde cel mai bine interesului comun.

Soţia, partenera soţului, trebuie să fie un ajutor pentru el (Facerea 2:18). În Sfânta Scriptură, în cartea Pildelor lui Solomon, la capitolul 31 sunt menţionate câteva trăsături şi abilităţi care o ajută pe o femeie să fie un sprijin bun pentru soţul şi familia ei. Dacă soţul tău nu ţine cont de sfatul tău, rămâi alături de el în decizia lui şi adu-ţi contribuţia ca totul să iasă bine. Respectă-ţi soţul şi încurajează spiritul de echipă.

Comunicarea este vitală într-o căsnicie. De fapt, principalul motiv invocat de cei ce divorţează este lipsa de comunicare. Comunicaţi într-o manieră pozitivă, pe subiecte de calitate. Exprimaţi-vă ideile, aprecierile şi emoţiile. Fiţi deschişi şi sinceri, dar şi amabili. Atenţie la tonul vocii – tonul face muzica – şi la expresia feţei atunci când vorbiţi unul cu altul.

Comunicarea este un proces dual. Ascultaţi cu răbdare şi cu un interes neprefăcut ce are de spus celălalt. Nu fiţi nerăbdători şi nu întrerupeţi des. Fiţi atenţi nu numai la cuvinte, ci şi la sentimentele şi la înţelesul din spatele cuvintelor……….

http://www.alianta-familiilor.ro/protejatifamilia.html

https://alfaomega.tv/crestinulsisocietatea/relatii/3340-protejati-va-familia-sfaturi-practice

BIBLIA este totuşi adevărată de Petru Popovici

download

„Întreabă dobitoacele, şi te vor învăţa, păsările cerului, şi îţi vor spune; vorbeşte pământului, şi te va învăţa; şi peştii mării îţi vor povesti” Iov 12:7,8

Cuprins:

PREFAŢĂ

I. NECESITATEA UNUI AŞA STUDIU

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

A. PERIOADA PATRIARHALĂ 1) Potopul. 2) Nimicirea Sodomei 3) Împărăţia hitiţilor. 4) Avram nomadul. 6) Hurianii sau horiţii. 7) Scrisorile de la Mari şi amoriţii. 8) Textele feniciene de la Ugarit.

B. PERIOADA EXODULUI 1) Asuprirea în Egipt. 2) Moise. 3) Ieşirea din Egipt.

C. PERIOADA CUCERIRII CANAANULUI 1) Spre ţara promisă. 2) Primele cuceriri. 3) Aşezarea în Canaan.

D. PERIOADA ÎMPĂRAŢILOR 1) Vremea lui Saul. 2) Vremea lui David. 3) Vremea lui Solomon. 4) Fuga lui Ieroboam. 5) Năvălirea lui Şişac. 6) Evidenţe despre Ahab. 7) Iehu şi obeliscul negru. 8) Analele lui Tiglat Pileser. 9) Documente despre Salmanasar. 10) Evidenţe despre existenţa lui Sargon. 11) Confirmări pentru vremea lui Ezechia. 12) Probleme în legătură cu Manase.

E. PERIOADA CAPTIVITĂŢII 1) Nebucadneţar şi Biblia. 2) Existenţa lui Belşaţar confirmată de tăbliţe.

F. PERIOADA ÎNTOARCERII DIN CAPTIVITATE 1) Documente despre Cir. 2) Întoarcerea prinşilor de război. 3) Evreii sub perşi.

G. PERIOADA INTERBIBLICĂ

H. PERIOADA NAŞTERII DOMNULUI ISUS 1) Sunt vrednici de crezare evangheliştii? 2) Oare a existat recensământul? 3) A trăit Irod pe vremea naşterii? 4) Încurcătura cu Quirinius.

I. PERIOADA BISERICII PRIMARE 1) Guvernatorul insulei Cipru. 2) Au existat „politarhi” la Tesalonic? 3) S-au închinat atenierii „Unui Dumnezeu necunoscut”? 4) A fost Galion cârmuitor al Ahaiei? 5) Cum arătau cărţile de vrăjitorie de la Efes? 6) „Intrarea străinilor oprită”. 7) Erast, vistiernicul de la Corint.

III. MĂRTURIA FIZICII 1) Legea atracţiei universale. 2) Greutatea aerului. 3) Totul din atomi.

IV. MĂRTURIA ASTRONOMIEI 1) A fost soarele creat în ziua a patra? 2) Există întinderea cerului? 3) Pământul sprijinit pe nimic. 4) Pământul este rotund. 5) Globul e măsurat şi cântărit. 6) Mişcarea în spaţiu. 7) Pot fi legate apele? 8) S-a oprit soarele? 9) A existat steaua Betleemului?

V. MĂRTURIA ŞTIINŢELOR NATURALE 1) Plante fără soare? 2) Ordinea creaţiei. 3) Originea vieţii. 4) Împărţirea plantelor. 5) „După soiul lor”.

VI. MĂRTURIA ZOOLOGIEI 1) A putut fi înghiţit Iona de peşte? 2) Au existat monştrii marini în Mediterana? 3) A putut fi dat afară de peşte? 4) S-a putut să scape viu din sucul gastric?

VII. MĂRTURIA MATEMATICII

VIII. MĂRTURIA MANUSCRISELOR 1) Evangheliile sunt scrise de evanghelişti. 2) Vechimea manuscriselor. 3) Vericitatea constatată din fragmente. 4) Vericitatea constatată din citate.

IX. MĂRTURIA UNOR OAMENI MARI

X. MĂRTURIA PERSONALĂ – PROBA INTERIOARĂ

XI. MĂRTURIA PERSONALĂ – PROBE EXTERIOARE 1) Proba vieţii înnoite. 2) Proba statorniciei. 3) Puterea de biruinţă.

XII. PROBA VEŞNICIEI

PREFAŢĂ

Cartea de faţă este un studiu ce l-am ţinut în Timişoara în anul 1966. Ele nu sunt studii lucrate în liniştea unui birou, unde se poate urmări frumuseţea şi eleganţa stilului, ci sunt predici rostite la amvon. Prin bunăvoinţa unora au fost înregistrate pe bandă, apoi au fost transcrise. Rămâne ca Domnul să dea răsplată fiecăruia pentru munca sa.

Capitolul „Mărturia arheologiei” l-am revizuit şi îmbunătăţit în lumina descoperirilor mai recente şi a materialului documentar de care am putut avea parte în vremea din urmă. Capitolul „Mărturia proorociilor” l-am scos afară, căci va fi o lucrare separată, iar la mărturia astronomiei am adăugat constatarea calculatoarelor electronice cu privire la oprirea soarelui, descrisă în cartea lui Iosua.

Mărturisesc că studiul mi-a fost folositor mie şi sper că va fi folositor multora. Dezvoltarea credinţei e în funcţie de creşterea cunoştinţelor noastre, iar trăinicia credinţei e în funcţie de verificarea teoretică şi experimentală a adevărului, de siguranţa că ceea ce cunoşti şi crezi e adevărat. Fie ca o lumină deosebită a Domnului să se reverse prin această umilă lucrare asupra fiecărui cititor, spre a cunoaşte că Biblia, cartea aceasta veche, dispreţuită de mulţi, este adevărată.

Petru Popovici

I. NECESITATEA UNUI AŞA STUDIU

Biblia e „Cartea cărţilor”. Ea este scrisă de mulţi autori şi aceştia de diferite categorii: oameni învăţaţi şi oameni neînvăţaţi, împăraţi şi pescari, strângători de smochine şi ciobani, prooroci şi apostoli, legislatori şi medici. Cartea aceasta, care are 66 cărţi împărţite în 1.189 capitole şi 31.173 versete, cu un total de vreo 773.746 cuvinte, am vrea să ştim dacă este adevărată sau nu. Aceasta e o mare problemă a zilelor noastre. Azi omul nu e gata să creadă tot ce i se spune. El vrea să cerceteze şi să se convingă.

Cartea aceasta, care este denumită „Cuvântul lui Dumnezeu”, care poartă pe paginile sale de peste 2.000 de ori expresia: „Domnul a zis” sau „Aşa vorbeşte Domnul”, am vrea să ştim dacă este adevărată. Unii spun că Biblia e o carte mitologică, că relatările ei sunt legende, că în cuprinsul ei sunt o mulţime de contraziceri; deci, după părerea lor, Biblia nu este adevărată.

Pentru noi, Biblia este de o valoare deosebită, ca şi pentru toţi creştinii. Ea este Cartea de temelie. Pe ea se fundamentează crezul nostru în Dumnezeu, în Cristos Domnul şi în Duhul Sfânt. Ea este singurul nostru îndreptar de credinţă şi de practică. Din învăţăturile ei izvorăsc virtuţile creştine şi frumoasa viaţă curată, plină de pace şi bucurie. Noi nu acceptăm tradiţia, nu acceptăm scrierile apocrife, ci doar Biblia, nimic în plus, nimic în minus.

Alţii, care au mai multe cărţi de temelie, se pot bizui pe ele. Dar noi avem numai Biblia şi dacă ea se dovedeşte neadevărată, aceasta înseamnă că toată credinţa noastră este zadarnică, toată vieţuirea noastră în curăţie şi dragoste, toată purtarea batjocurei din pricina lui Isus şi toate speranţele cu privire la răsplătirea şi fericirea veşnică nu au nici un sens. Dacă Biblia nu este adevărată, înseamnă că tot crezul nostru se prăbuşeşte, că tot edificiul grandios al Creştinismului nu are temelie.

Astăzi, când telescoape uriaşe observă galaxii îndepărtate şi fotografiază nebuloase în formarea lor, când cu ajutorul spectrului se analizează elementele din care este compusă o stea de la mii de ani lumină, când microscoape ionice cu măriri de milioane de ori cercetează atomul şi particulele elementare, când pe baza radioactivităţii se determină vârsta formaţiilor geologice şi a pieselor arheologice, astăzi în faţa atâtor metode de cercetare mai poate rămâne Biblia în picioare?

Dacă ea este numai o ticluire omenească, învelită în falsa afirmaţie că este o descoperire dumnezeiască, autorii vrând prin aceasta să ne ducă în rătăcire, să fie ştiut că nu vrem să ne lăsăm păcăliţi. Scepticismul veacului nostru ne-a învăţat să nu dăm crezare oricărei teorii, oricărei vorbe, ci să le cercetăm întâi. De aceea nu îi credem nici pe cei ce susţin că Biblia nu este adevărată. Noi vrem să ne convingem printr-o minuţioasă cercetare. Astfel o vom privi prin lunetă şi o vom analiza prin microscop, o vom proba cu rigla de calcul şi pe baza radiaţiei. Voi chema mai multe ramuri ale ştiinţei să depună mărturie dacă Biblia este adevărată sau nu.

Cineva îmi spunea odată cum fiind într-un grup, unul afirma sus şi tare că Biblia nu este adevărată. Un altul îl întrerupse cu întrebarea: „Ascultă, ai citit dta vreodată Biblia? Ai citit-o?” La aceasta, respectivul a răspuns sincer: „Nu, n-am citit-o”. Gândiţi-vă că aş avea în faţa mea o farfurie cu mâncare şi fără să gust măcar o linguriţă, eu vin şi afirm că nu este bună. Oare e valabilă afirmaţia mea? Pe ce se întemeiază ea? Un om cinstit nu poate critica un lucru până ce nu îl cunoaşte îndeaproape.

Studiul acesta e necesar pentru credincioşii vremii noastre. Azi nu mai poţi zice că tu crezi Biblia fiindcă preotul sau predicatorul ţi-a spus că e adevărată. Tu însuţi trebuie să fii convins că e adevărată. Când alţii aud că tu citeşti Biblia, râd ironic şi-ţi zic: „Cum, mai citeşti Biblia? Se poate ca tu, om cu pregătire, să crezi aşa ceva?” Ironia este o armă foarte ascuţită. Pentru acei ce nu au cercetat, nu s-au convins ei personal de adevărul Bibliei, o aşa lovitură a vrăjmaşului e gata să-i doboare. La început, iau Biblia de pe masă ca să n-o vadă alţii, iar cu vremea nu mai citesc deloc în ea. E cu totul altfel pentru unul care a probat-o şi ştie că e aur curat. Bijutierul nu se sperie de părerea ţăranului cu privire la aur. Cu cât vei fi mai convins de adevărul Bibliei, cu atât vei fi mai de neclintit în credinţa ta.

Studiul acesta e necesar chiar şi pentru cei ce sunt pe deplin convinşi că Biblia e adevărată, că este Cuvântul lui Dumnezeu, ca să o citească mai mult, să o iubească mai mult. Mulţi au neglijat-o în vremea din urmă. Au trecut zile şi n-au citit-o. Nu au timp pentru ea şi nu le este foame de învăţăturile ei. Cercetarea noastră va fi ca mirosul de friptură, care trezeşte foamea şi în cel ce se părea că nu este flămând; ca şi curăţirea unui diamant ce zăcea plin de praf, dar acum nu te mai saturi a-l privi, cum reflectează cu multele sale feţe, razele scânteietoare ale soarelui. O, cum aş vrea ca Duhul Domnului să înlăture toată neglijenţa noastră faţă de Biblie!

Într-o zi, un copilaş luă de pe o poliţă din casă o carte veche cu scoarţe tari şi se jucă cu ea. Mamă-sa văzându-l, îl certă şi îi spuse că nu are voie să se joace cu ea, fiindcă e Cartea lui Dumnezeu. Copilul o privi îndelung şi apoi zise mamei: „Dacă e Cartea lui Dumnezeu, ar trebui s-o trimiteţi înapoi lui Dumnezeu, că voi şi aşa nu mai citiţi din ea”. Vai, în câte familii de credincioşi nu s-ar putea spune acelaş lucru! Noi cântăm adeseori:

„Cartea asta Dumnezeu ne-a dat.
Ea-i izvorul fericirii,
Când noaptea morţii va sosi,
Razele ei vor străluci”.

Da, Dumnezeu ne-a dat-o, dar o folosim noi? Găsim în ea izvorul fericirii? în clipa morţii oare ne vor străluci razele ei?

Apoi studiul acesta e necesar pentru cei necredincioşi. Mulţi au ajuns să nu creadă Biblia fiindcă aşa li s-a spus de alţii. Ei n-au cercetat, ci au luat de bun ce li s-a spus. Dar nimeni n-ar vrea să fie înşelat, nici în lucrurile mici, dar mai ales în cele mari, privitoare la viaţă, la fericire, la veşnicie. Acest studiu i-ar putea ajuta să vadă adevărul. Ah, cum doresc aceasta! Port în sufletul meu ruga ca Duhul Sfânt să dea fiecăruia multă lumină prin acest studiu. Atunci timpul cheltuit de mine în pregătirea lui şi timpul cheltuit de tine în citirea lui s-ar transforma într-un câştig pe care nici o minte omenească nu l-ar putea calcula, ci doar veşnicia îl va putea arăta. Cunoaşterea adevărului, alipirea de adevăr şi trăirea în adevăr, duce la cel mai mare câştig pentru timp şi eternitate.

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

A. PERIOADA PATRIARHALĂ

Arheologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea trecutului istoric al omenirii, pe baza rămăşiţelor materiale ale vechilor culturi scoase la suprafaţă prin săpături. Nu numai inscripţiile, ci chiar şi cioburile au grai pentru arheologi. Ele spun cărei civilizaţii aparţineau. Biblia e o carte foarte veche. Întrucât ştiinţa aceasta studiază trecutul, voi chema arheologia să depună mărturie dacă Biblia este adevărată sau nu.

Arheologia dă grai pietrelor. Domnul Isus spunea odată duşmanilor Săi, care îi cereau să oprească pe copiii ce cântau laude: „Dacă aceştia vor tăcea, pietrele vor striga” (Luca 19:40). Azi, fiindcă mulţi au încetat de a-L slăvi pe Cristos, iar unii chiar dacă îi cântă laude cu buzele, îl tăgăduesc prin traiul lor păcătos, există pietre care îl mărturisesc, care îl proslăvesc pe Dumnezeu. Da, există pietre care vorbesc despre El şi Cuvântul Lui, mai puternic decât cei mai talentaţi predicatori.

Dovezile pe care le dă arheologia cu privire la Biblie sunt foarte multe. Credeţi-mă, eu personal am rămas uimit de mulţimea lor, când am cercetat îndeaproape acest domeniu. Vă mărturisesc că pentru mine este folositor studiul acesta şi sper că va fi la fel pentru toţi cititorii.

1. Potopul

O relatare a Bibliei pe care foarte mulţi o puneau la îndoială, iar alţii o tăgăduiau şi o ironizau, a fost POTOPUL. Capitolele 6 – 9 din Geneza se ocupă cu descrierea lui. „Cum s-ar putea să fie adevărat aşa ceva?” ziceau scepticii. Cu toate că ne despart câteva mii de ani de acel eveniment, noi vrem să ştim dacă a fost sau nu potopul. Vrem să ne convingem dacă e adevărat ce spune Biblia sau e minciună. Cum putem şti aşa ceva? întrebăm arheologia, ea ne poate lămuri.

Arheologia a scos la lumină o seamă de istorisiri ale potopului. Potopul e pomenit în vechile scrieri caldeene, chineze, mexicane, greceşti, egiptene şi feniciene. Iar la multe popoare, care nu cunoşteau tehnica scrisului, cunoştinţa despre potop a rămas pe cale de tradiţie, adică s-a transmis oral din tată în fiu. În Germania, Dr. Johannes Riem a făcut un studiu aprofundat asupra tradiţiei potopului la multe popoare şi rezultatul l-a consemnat în cartea sa: „Die Sintflut in Sage und Wissenschaft”. în introducere, el zice: „Dintre toate tradiţiile, nici una nu e atât de generală, atât de răspândită pe pământ… ca tradiţia potopului”. Iar Dr. Richard Andree, alt învăţat german, a colectat 88 de tradiţii diferite ale potopului: 20 din Asia, 5 din Europa, 7 din Africa, 10 din Australia şi 46 de la popoarele din America. Faptul că sunt diferite, ar putea obiecta cineva, arată că nu sunt adevărate. Da, ele sunt diferite, spune şi autorul, însă toate au trei lucruri comune: 1) Toate mărturisesc că a fost un potop de ape pe pământ, care a nimicit omenirea. 2) Toate afirmă că mijlocul de salvare a fost o corabie. 3) Toate spun că o sămânţă de oameni a fost salvată de la nimicire; unele chiar precizează cifra de opt. Arheologia a scos la suprafaţă mai multe tăbliţe de teracotă, un fel de plăci de lut, care erau scrise când erau moi, apoi se puneau la uscat, iar după aceea se aşezau în bibliotecă. După mii de ani, cu ajutorul hârleţului şi a târnăcopului, arheologia a reuşit să scoată de sub dărâmături, tăbliţe pe care sunt relatări în legătură cu potopul.

O expediţie arheologică sub conducere lui A.H.Layard a făcut săpături la Ninive între anii 1845-1847 şi a dezgropat unul din palatele lui Sanherib. Layard a adus mult material arheologic pentru Muzeul Britanic. Camera Comunelor a votat suma de 3.000 lire pentru muzeu şi Layard a fost trimis din nou pentru excavaţii. Între anii 1849-1851, el dezgroapă alt palat al lui Sanherib şi palatul lui Asurbanipal. Un îmbelşugat material arheologic a fost adus la Muzeul Britanic. După mai mulţi ani, un tânăr geniu, George Smith, funcţionar la muzeu şi cunoscător al scrierii cuneiforme, a fost însărcinat cu sortarea materialului şi cu copierea inscripţiilor de pe tăbliţele cele mai importante pentru cercetătorii străini. Lucrând astfel, într-o zi, dădu peste un fragment de tăbliţă pe care erau următoarele cuvinte: „Corabia s-a oprit pe muntele Nisir. Eu am trimis un porumbel, şi el s-a dus. Porumbelul a mers şi s-a întors şi un loc de odihnă nu a găsit şi s-a reîntors”.

Smith şi-a dat seama de asemănarea acestor rânduri cu relatarea potopului din Geneza. Numaidecât a început să caute după cealaltă bucată ruptă a tăbliţei. Căutând, a găsit alte două tăbliţe, cu alte relatări tot despre potop. El a anunţat marea lui descoperire la 30 dec.1872, înaintea Societăţii Biblice de Arheologie din Londra. Aceasta a fost ceva senzaţional nu numai pentru bărbaţii de ştiinţă, ci chiar şi pentru public în general.

Până atunci se cunoştea o versiune babiloneană a potopului, descrisă de istoricul Berosus, un contemporan cu Alexandru Macedon. Toţi presupuneau însă că Berosus a împrumutat istoria potopului de la evreii care au fost în captivitatea babiloneană. Iată că acum se găsi o descriere a potopului, care era mult mai veche ca perioada captivităţii şi care se asemăna până în cele mai mici detailii cu istorisirea biblică.

Imediat după anunţarea acestei descoperiri, proprietarii ziarului „Daily Telegraph” din Londra au pus la dispoziţia lui George Smith suma de 1.000 lire însărcinându-l să meargă la Ninive să caute celelalte fragmente de tabliţe, spre a întregi această versiune asiriană a potopului.

Conform cu Enciclopedia Americană, 1946, vol. 2 pag. 433, George Smith a mers la Ninive şi a făcut săpături arheologice în anul 1873. Munca lui a fost încununată de succes prin descoperirea fenomenală a unei imense biblioteci cu 30.000 de tăbliţe şi cilindri, care au aparţinut colecţiei împăratului Asurbanipal, 668-626 î.d.Cr. , ultimul mare înpărat al Asiriei. Tot materialul descoperit l-a adus Muzeului Britanic. Această descoperire a dat un imbold deosebit arheologiei. El a fost trimis încă în trei expediţii. Cea din urmă n-a reuşit s-o ducă la sfârşit, căci moare de febră la Alepo în 19 aug.1875.

Între tăbliţele descoperite, mai multe cuprind anumite versiuni ale potopului. O tăbliţă spune că toată omenirea a fost nimicită de potop; se precizează că a fost nimicită din cauza păcatelor, cu excepţia celor care s-au refugiat în corabia unuia numit Phitutroth. Doar acesta împreună cu câteva persoane şi cu câteva animale au scăpat. Deci, este un fel de Noe caldeian. Mai spune că potopul a pustiit şapte zile, iar după ce s-a terminat pustiirea, cei din corabie au dat drumul la trei păsări ca să cerceteze pământul: un corb, o rândunică şi un porumbel. Observaţi cum se aseamănă relatarea caldeiană cu cea biblică?

Să luăm o altă tăbliţă din biblioteca lui Asurbanipal. Tabliţa este înscrisă la Muzeul Britanic sub nr.3375. Ea spune că dumnezeii, la un sfat, au hotărât potopul şi au cerut lui Karitadra să-şi facă o corabie destul de mare pentru el, familie şi animale. Când corabia a fost gata, au intrat în ea, au închis uşa şi îndată a început potopul, care a distrus omenirea.

Pe alte tăbliţe s-a găsit un poem epic, care vorbeşte despre un personaj numit Ghilgameş. Poemul a fost scris pe 12 tăbliţe cu un total de vreo 3.000 rânduri din care noi avem abia vreo jumătate. Acest poem a fost tradus şi în româneşte şi editat la Bucureşti. Poemul a fost scris în cuneiformă cu mult înainte de scrierea Genezei de către Moise. În rândurile 132 şi 133 din acest poem se spune:

„Am privit deasupra apelor, era linişte,
Şi toată omenirea era întoarsă în ţărână”.

Şi în acest poem sunt multe asemănări cu istorisirea biblică: îndrumarea dată, pregătirea corabiei, potopul cu furtună, nimicirea oamenilor, păstrarea vieţii, oprirea corăbiei pe un munte, trimiterea de păsări pentru cercetarea pământului, aducerea unei jertfe de mulţumire şi că această jertfă a fost acceptată, dându-se asigurarea că nu va mai fi un alt potop.

În descrierea potopului de către Berosus apar cam aceleaşi lucruri. Iată o parte din relatarea lui: „În timpul domniei lui Xisutros, al zecelea împărat al Babilonului, a fost un mare potop. Înainte de a veni potopul, zeul Cronos a apărut regelui în vis şi l-a înştiinţat că pe ziua a 15-a a lunii Daisios, toţi oamenii vor pieri prin potop. El i-a spus… să-şi facă o corabie şi să intre în ea cu familia sa, cu prietenii săi cei mai dragi, să depoziteze în corabie provizii de mâncare şi băutură, să determine animale sălbatice, păsări şi patrupede, să intre… Xisutros a ascultat şi a clădit o corabie… A adunat tot ce i s-a poruncit şi s-a îmbarcat cu soţia, cu copiii şi cu prietenii săi cei mai intimi. Potopul a venit”. Şi în această descriere, corabia s-a oprit pe un munte în Armenia, el a dat drumul la păsări şi a adus jertfă de mulţumire.

Ziarul „Buffalo Courier Express” a descris cum o expediţie recentă a lui Dana şi Ginger, într-o regiune neexplorată din Mexic, au găsit o veche descriere Mayaa potopului. Unele detalii ale acestei istorisiri, ce era cunoscută de vechile triburi de băştinaşi ai Americii Centrale, sunt puţin fantastice, totuşi elementele de bază sunt comune cu cele biblice: că a fost un potop care a acoperit tot pământul; că potopul a nimicit oamenii şi vieţuitoarele; că un om cu familia sa a fost salvat într-o corabie, împreună cu animale şi păsări; că la sfârşitul potopului s-a dat drumul la păsări şi chiar nici frunza de măslin nu a fost omisă.

Povestiri despre potop s-au găsit la vechii locuitori ai Sudanului, Africa, la indigenii din Alaska, din Hawaii din Groenlanda, din Sumatra, Borneo, Polinezia, Micronezia, Melanezia, Noua Guinee, la tribul Batac, la chinezi, la indieni, la egipteni şi la greci. Apoi potopul se constată din termenii folosiţi în precizarea timpului. Istoricul antic Berosus şi scrierile cuneiforme pomenesc de 10 monarhi, care au trăit „Înainte de potop”, deci se afirmă că a existat potopul.

Cercetătorii Bibliei fac legătură între aceşti 10 monarhi şi cap.5 din Geneza, unde sunt înşiraţi cei 10 patriarhi de la Adam la Noe. Ceva mai mult, Berosus susţine că scrisul a fost inventat nu după potop ci înainte de potop. Pe o tăbliţă cu scriere cuneiformă se păstrează relatarea cu privire la un împărat, care avea mare plăcere să citească scrierile rămase „dinaintea potopului”. Împăratul Asurbanipal, care a înfiinţat vestita bibliotecă de la Ninive, aminteşte de „inscripţiile din timpul dinaintea potopului”. Deci, termenii „Înainte de potop”, „scrieri dinaintea potopului”, „inscripţii din timpul dinaintea potopului” găsiţi pe tăbliţele dezgropate de arheologie, dovedesc că a fost potopul.

Ceea ce spune Biblia e confirmat şi de săpăturile făcute de arheologi în solul pământului. Descoperiri deosebit de interesante şi izbitoare, cu mare câştig pentru adevărul Bibliei, au fost făcute în anul 1929, când trei echipe de savanţi în arheologie au făcut săpături în Mesopotamia. Materialul documentar scos la suprafaţă stabileşte că în trecutul îndepărtat, un mare potop de ape a îngropat toată civilizaţia. S-au descoperit sute de scule şi obiecte cu o vechime de circa trei mii de ani înainte de împăratul Dariu.

O expediţie arheologică condusă de Sir C.Leonard Woolley a făcut săpături la vechea cetate Ur în Caldeea, la vreo 18 km depărtare de locul unde se crede că a fost grădina Eden. După ce au coborât cu săpăturile la peste 20 m adâncime, au dat peste un strat de noroi aluvial. Acest strat e de aproape trei metri grosime. În stratul acesta nu s-a găsit nici o urmă de civilizaţie. Până la el s-au găsit cioburi, unelte, obiecte, la fel şi sub el, dar nimic în el. Dr. Woolley, examinând vestigiile civilizaţiei găsite sub depozitul de noroi aluvial, care erau cu totul deosebite de cele de deasupra acestui strat, a exclamat: „Trebuie să fi fost o dezlănţuire năpraznică, grozavă şi definitivă, care a rupt continuarea istoriei anterioare”.

Altă expediţie a făcut săpături la cetatea Fara. Aceasta era sub conducerea lui Dr. E.Schmidt de la Universitatea din Pennsylvania. Cetatea Fara este la vreo 75 km mai la nord pe valea Eufratului. Se presupune că aici a trăit Noe şi şi-a făcut corabia. Expediţia lui Dr. Schmidt la fel a găsit stratul de noroi aluvial, care era compus dintr-o amestecătură de pământ galben şi nisip. Sub strat s-au găsit cărbuni de lemn şi cenuşă, vase decorate artistic, schelete, sigilii cilindrice, unelte de casă, toate având aparenţa că populaţia lovită pe neaşteptate de o mare catastrofă, „a fugit grăbită în dezordine, părăsind case şi toate cele aparţinătoare”.

Cealaltă echipă de arheologi sub conducerea prof.Dr. S.Langdon de la Universitatea din Oxford a făcut săpături la cetatea Chiş, vreo 150 km în sus pe Eufrat. Şi aici s-a găsit stratul de noroi aluvial în grosime de 1,65 m fără nici un fel de obiecte. Astfel, hârleţul şi lopata au dat grai pământului, care mărturiseşte că a existat potopul.

În legătură cu potopul, ing.Theodor Thaut, cercetător ştiinţific la Institutul de Fizică Atomică al Academiei R.S.România, într-un documentar intitulat „Potopul: mit şi ipoteză ştiinţifică” spune: „…şi totuşi potopul biblic a existat. Este vorba nu atât de un „potop” (termenul e incorect, ci de o catastrofă ce a cuprins, la vremea aceea, aproape întreaga suprafaţă terestră; un cataclism cu cutremure şi erupţii vulcanice, cu inundaţii, cu deplasarea uscatului, cu mişcări ale continentelor şi scufundarea unor întregi regiuni ale globului”. „Numărul argumentelor ştiinţifice, care confirmă potopul biblic, începând cu mitologia comparată şi terminând cu metodele moderne, nucleare, de măsurare a vârstelor diferitelor vestigii ce susţin teza, este din ce în ce mai mare”. „În ce priveşte faptul în sine, (eliberat fireşte de aura mitului) s-ar părea că nu mai există suspiciuni”.

După ce face o analiză a mitologiei comparate, continuă: „Argumentele ştiinţifice care susţin ideea „potopului” pot fi dispuse în mai multe grupe. Una din acestea îl constitue domeniul ştiinţelor exacte: climatologia, hidrografia şi arheologia”.

Deci, ceea ce veacuri de-a rândul a fost tăgăduit de unii, în numele ştiinţei, cu scopul de a compromite Biblia, de a arăta că e o carte cu minciuni ce nu pot fi crezute, azi este confirmat ca adevăr, de ştiinţele exacte ale secolului al douăzecilea.

Biblia este stânca neclintită de la malul mării. Cu cât este mai lovită de valuri, cu atât devine mai sclipitoare în bătaia soarelui. Cu cât unii luptă împotriva ei, cu atât adevărul ei străluceşte mai mult. Arheologia depune mărturie că potopul a existat, deci Biblia este adevărată.

2. Nimicirea Sodomei

Un alt text din Biblie de care scepticii au râs şi şi-au bătut joc, este cel din Geneza 19:12-29, care descrie nimicirea Sodomei şi a Gomorei, împreună cu alte două cetăţi, din pricina păcătoşeniei. Nimicirea afost prin pucioasă şi foc, iar soţia lui Lot, care n-a ascultat de porunca Domnului, ci s-a uitat înapoi, a fost prefăcută într-un stâlp de sare. Unora li se părea prea de tot această relatare. Cu toate că acest text şi-a primit adeverirea din gura Domnului Isus (Luca 17:28,29,32), pentru ei n-a avut mare importanţă. Dar iată că descoperirile arheologice au înăbuşit sarcasmul lor.

În anul 1928, Dr. Kyle a condus o expediţie arheologică la locul vechilor cetăţi Sodoma şi Gomora. Regiunea este situată lângă Marea Moartă. Făcând săpături au descoperit un zăcământ de sare. Stratul de sare se întinde pe o lungime de 10 km şi are o grosime în unele locuri de 50 cm. Deasupra stratului de sare este un strat de pucioasă. De notat e că toată partea locului are zăcăminte de asfalt, de smoală la suprafaţă. În Geneza 14:10 citim: „Valea Sidim era acoperită cu fântâni de smoală”. Valea Sidim era în partea de sud a Mării Moarte, mai jos de peninsula Lisan, parte acoperită azi de apele mării.

Arheologul Howard F.Vos spune: „E clar că un belşug de material combustibil era în jurul cetăţilor din câmpie. Şi nu există motive de îndoială cu privire la relatarea din Geneza despre foc, fum gros şi ploaia de pucioasă, probabil ca un rezultat al unei explozii, care a aruncat în aer materialul inflamabil şi l-a aprins. Fie că un fulger a atins această regiune şi a aprins-o provocând explozii, fie că un cutremur a creat o reacţie în lanţ.” Având în vedere că zona era bogată în păcură, smoală şi sulf, nu a fost nici o greutate ca Dumnezeu s-o nimicească prin foc.

O altă mărturie despre nimicirea Sodomei e o tăbliţă scrisă în acadiană, descoperită de arheologi. Ea sună astfel: „Din mijlocul adâncimii cerului s-a pogorât furtuna; din mijlocul tăriei se ivi pedeapsa meritată. Sabia fulgerului a tocat pământul ca pe nişte iarbă. În cele patru vânturi, vâlvăia fulgerul, asemenea focului, distrugând totul. El a lovit pe oameni în oraşele lor, a nimicit trupurile lor. În oraş şi în ţară s-a instaurat jalea. Pe cel liber şi pe rob l-a lovit el deopotrivă. El a umplut pământul de durere; în cer şi pe pământ a bântuit el asemenea unei grozave furtuni şi totul a fost făcut scrum”.

Istoricul evreu Iosif Flaviu, în cartea sa „Războaiele iudaice” spune: „Provincia din preajma lacului Sodomei era cândva o ţară binecuvântată prin rodnicia sa şi se împodobea cu multe oraşe, dar acum este cu totul arsă. Se spune că pentru nelegiuirile locuitorilor ei, a fost distrusă de fulger. Chiar şi până azi se pot vedea unele rămăşiţe ale focului ceresc şi urmele a cinci oraşe. Până şi în fructe se arată cenuşa: după exterior şi culoare, ele par adevărate fructe, dar îndată ce le sfărâmi cu mâna, ele se prefac în cenuşă”. Flaviu face aluzie la aşa numitul „măr al Sodomei”, care pe din afară e ca merele, dar miezul e ca un fel de cenuşă.

Istoricul Tacitus la fel confirmă nimicirea descrisă în Biblie. El zice: „Şesul vecin cu Marea Moartă, cândva roditor şi populat cu oraşe mari, a fost nimicit prin fulger, urmele căruia se vede pe pământul ars, azi cu totul neroditor”.

La fel şi geograful Strabo pomeneşte nimicirea Sodomei în lucrarea sa „Geografia” XVII, 2, 44. Pe vremea lui Iosif Flaviu ruinele nu erau acoperite de apă. Pe vremea stăpânirii romane, un drum trecea din apus înspre răsărit, pe la sudul Mării Moarte pe unde e peninsula Lisan, deci aproape pe la jumătatea ei. Cu vremea apele au crescut şi au acoperit partea de teren dinspre sud. În 1960, Dr. Ralph E.Baney în urma unor cercetări care au durat trei luni, a anunţat că a identificat Sodoma şi Gomora cu rămăşiţele lor sub apele din partea de sud a Mării Moarte”. Aceste confirmări arată că Biblia este adevărată.

3. Împărăţia hetiţilor

Multă vreme împărăţia hetiţilor a constituit pricină de aprinse discuţii şi controverse. Biblia vorbeşte despre „fiii lui Het”, ei fiind proprietarii peşterii Macpela pe care o cumpără Avram spre a îngropa pe Sara (Geneza 23:3). În Geneza 26:34 ni se spune că Esau s-a căsătorit cu una din „fetele lui Het”. Chiar şi mai târziu avem menţiuni despre acest popor. În armata lui David găsim pe Ahimelec Hetitul şi pe Urie Hetitul. În 1 împăraţi 10:29 ni se spune că Solomon făcea comerţ aducând cai din Egipt „pentru toţi împăraţii hetiţilor”. Deci, poporul era mare şi avea mai mulţi împăraţi. Pe vremea lui Elisei, când sirienii au despresurat Samaria şi au fugit, au zis: „Împăratul lui Israel a tocmit împotriva noastră pe împăraţii hetiţilor”.

Cum în manualele de istorie antică, înainte nu se pomenea nimic despre hetiţi, foarte mulţi necredincioşi râdeau de Biblie că vorbeşte despre un popor care n-a existat şi încă afirmă că avea mai mulţi împăraţi. Împotriva acestora nu aveai cu ce te apăra. Ei afirmau sus şi tare că Biblia nu e adevărată. În secolul trecut, arheologia a descoperit câteva scrieri asiriene şi câteva scrieri hieroglifice aparţinătoare dinastiei a optsprezecea a Egiptului, precum şi tăbliţele de la Tel-el-Amarna, care pomenesc despre hetiţi.

Tel-el-Amarna e o localitate la aproape 160 mile sud de Cairo. Înainte se numea Aketaton şi a fost capitala Egiptului pe vremea lui Amenhotep IV, care a domnit între anii 1387-1366 î.d.Cr. Aici în 1887, în mod întâmplător, o ţărancă a descoperit 300 tăbliţe cu scriere cuneiformă în limba acadiană, reprezentând corespondenţa diplomatică dintre regii hetiţi şi canaaniţi, care erau tributari Egiptului şi faraonilor. Documentele reflectează condiţiile existente în Palestina, pe vremea cuceririi Canaanului de către evrei sub Iosua.

Cercetări arheologice cu privire la hetiţi au fost făcute între anii 1820-1830, dar fără rezultate. Misionarul William Wright din Damasc şi orientalistul A.H.Sayce au fost primii care, cu ajutorul monumentelor risipite, au reuşit să dea o imagine slabă a acestui popor. Lucrarea lui Wright intitulată „Imperiul hetiţilor” a apărut în 1884.

Săpăturile arheologice făcute sub îndrumarea germanului Hugo Winckler în anii 1906-1907, lângă localitatea numită azi Bogaz-Koi, la răsărit de Ankara, în Turcia asiatică, au scos la suprafaţă ruinele marelui oraş Hattuşaş, fosta capitală a hetiţilor. Aici au dat şi peste arhiva imperială cu vreo 20.000 documente cuneiforme. Dar miile de texte erau într-o limbă necunoscută şi nu puteau fi înţelese. După multă muncă, doi savanţi au reuşit să descifreze acest scris. Unul era elveţian E. Forrer, celalalt ceh, B. Hrozny.

Datorită acestor documente, astăzi se ştie că împărăţia hetiţilor se întindea în regiunea de nord a Siriei. Prin sec. al XVII-lea î.d.Cr. pornesc o serie de războaie şi ajung până înspre Mesopotamia. Ocupă chiar Babilonul prin 1650 şi îl jefuesc. Culmea puterii o ating sub împăratul lor Suppiluliuma, 1388-1347 î.d.Cr. , când forţează chiar pe Egipteni să se retragă din Siria. Din documente ştim că împărăţia hetiţilor avea în fruntea sa pe marele împărat, iar sub el erau regi mai mici peste provincii. Deci, Biblia avea dreptate când vorbea la plural de „regii hetiţilor”. Dărâmăturile hetiţilor mărturisesc că Biblia e adevărată.

4. Avram nomadul

Multă vreme criticii Bibliei s-au poticnit în Avram, omul care se muta cu cortul din loc în loc. Ei spuneau că Avram nu este un personaj istoric, ci doar mitologic. Deci, toate relatările despre el nu sunt adevărate, ci legende ticluite de mintea omenească. Ei susţineau că nivelul de viaţă şi civilizaţie redat în Biblie în legătură cu viaţa lui Avram, era mult mai ridicat decât cel real în acea vreme. Avram călătoreşte din Ur la Haran, de la Haran la Hebron în Canaan. Aici face afaceri cu hetiţii, face tratate cu filistenii, formează alianţe militare cu amoriţii, se luptă cu împăraţii din îndepărtatul Şinear şi Elam, este întâmpinat de împăratul Salemului, călătoreşte în Egipt, toate acestea arată un nivel mai înalt de civilizaţie decât cel din epoca patriarhală. Afirmând că Avram este o persoană legendară, concluzia logică urmează, că Biblia nu este adevărată. Se poate? Cine are dreptate: Biblia sau criticii? Vrem să cunoaştem adevărul. Dar cum îl putem afla? Recurgem la arheologie şi-i cerem să ne spună ea cum stau lucrurile. Şi ea ne spune. Sapa şi lopata au scos adevărul la suprafaţă şi în legătură cu viaţa lui Avram.

În conformitate cu Geneza 11, Avram s-a născut în cetatea Ur din Caldeea. Aici şi-a petrecut copilăria şi tinereţea până după căsătorie. Deşi Urul a fost oraş de seamă, el a dispărut din istorie, după Cir, adică prin secolul al VI-lea î.d.Cr. , ca rezultat al schimbării albiei fluviului Eufrat. Nu s-a mai ştiut nici locul unde a fost.

În 1854 J.E.Taylor a făcut săpături arheologice la Tell Muquyyar, 150 mile nord-vest de Golful Persic şi a descoperit vechea cetate Ur. În 1918, H.R.Hall, sub auspiciile Muzeului Britanic, a făcut săpături la Ur. Între anii 1922-1934, eforturi comune au fost depuse de Muzeul Britanic şi Muzeul Universităţii din Filadelfia, cu echipe de cercetători sub conducerea vestitului arheolog Sir Leonard Woolley. Cele mai spectaculare descoperiri au fost făcute în mormintele împărăteşti. Sir Woolley a trasat istoria cetăţii Ur de la cel de-al patrulea mileniu înainte de Cr. până către anul 300 î.d.Cr.

Aceste săpături au scos la lumină că cetatea Ur avea o civilizaţie foarte avansată. Templele, palatele, casele şi mormintele dezgropate arată că, cu 2500 de ani î.d.Cr. , ei aveau instrumente muzicale, aveau bijuterii, felurite unelte, căruţe şi animale de povară, arme de aramă. Cunoşteau prelucrarea metalelor, a pietrelor preţioase; făceau comerţ cu aramă, pe care o aduceau din munţii Anatoliei, cu aur, cu fildeş, cu anumite pietre şi cu lemn. Aveau unele fabrici sau ateliere unde produceau textile, metale şi bunuri de consum. Din fericire pentru arheologie, cei din Ur întocmeau documente pentru toate tranzacţiile lor. Astfel s-au găsit facturi sau scrisori de trăsură, acte de împrumuturi, contracte, sentinţe judecătoreşti, dări de seamă, jurnale de casă, precum şi lecţii de şcoală. Educaţia a atins un înalt nivel de dezvoltare. Se cunoştea tabla înmulţirii şi a împărţirii, extragerea rădăcinii pătrate şi a cubului şi se făceau exerciţii de geometrie. Casele erau cu două etaje şi aveau câte 10 până la 20 de camere.

Sir Woolley spune: „Conţinutul mormintelor ilustrează o stare foarte înaltă de dezvoltare a societăţii de tip urban, a societăţii în care arhitectul era familiar, cu toate principiile de bază ale construcţiei cunoscute nouă azi… meşteşugarii în metal posedau o cunoştinţă a metalurgiei şi o dibăcie tehnică căreia puţini îi puteau rivaliza; negustorii îşi purtau mărfurile până departe şi ţineau evidenţe scrise de tranzacţiile lor; armata era bine organizată şi biruitoare; agricultura era prosperă şi marea bogăţie a dat loc luxului… şi cum s-a demonstrat deja… această civilizaţie avea vechime de mai multe secole”.

Astfel aceste descoperiri arheologice, au spulberat obiecţiile criticilor. Avram nu e o persoană legendară, ci istorică. El a crescut în mijlocul unei civilizaţii avansate. În trăirea ca nomad, el aplică totuşi cunoştinţele care şi le însuşise la Ur. A preferat să trăiască în corturi, „mărturisind prin aceasta că e străin şi călător pe pământ”. Discordanţa dintre cort şi civilizaţie a dispărut cu ajutorul târnăcopului şi a hârleţului. Ştiinţa şi-a spus cuvântul. Biblia a spus adevărul despre Avram.

5. Iosif în Egipt

Nici relatarea biblică cu privire la Iosif în Egipt nu a fost crezută de mintea ascuţită a criticilor. Şi aceasta, cu atât mai mult că numele lui Iosif nu e pomenit în scrierile egiptene. Biblia ne spune că Iosif, fiind vândut de fraţii săi, negustorii ismaeliţi l-au dus în Egipt. Ajuns ca sclav în casa lui Potifar, datorită comportării sale şi binecuvântării lui Dumnezeu, stăpânul îl face şef peste toţi ceialalţi sclavi din casa sa. Fiindcă nu consimte să trăiască în adulter cu stăpâna, e aruncat în închisoare.

Arheologia recunoaşte că asemenea cazuri s-au petrecut în Egipt. Soţia lui Potifar nu a fost singură în felul acesta. Povestirile egiptene arată multe cazuri asemănătoare. Unul similar e redat într-un document arheologic ce poartă denumirea „Istoria celor doi fraţi”. Asemănarea e atât de remarcabilă, încât crezi că e exact acelaş caz.

Biblia spune că Iosif în închisoare s-a întâlnit cu „mai marele paharnicilor” şi cu „mai marele pitarilor” lui Faraon; că mai marele paharnicilor visase că înaintea lui era o viţă cu trei mlădiţe, pe care erau struguri, că paharul lui Faraon era în mâna lui şi că a luat struguri pe care i-a stors şi a dat paharul lui Faraon. Criticii au râs zicând: „Nu vedeţi că nu se potriveşte? Cine storcea strugurii chiar în faţa faraonului? Datoria lui era să aducă paharul cu băutură, nu să stoarcă acolo strugurii”.

Dacă întrebăm arheologia, ea ne dă lumină şi asupra acestui caz. Egiptologii au constatat exactitatea obiceiurilor din Egipt cu cele relatate în Geneza cap. 45-50. Profesorul Yahuda, care a făcut un studiu special al acestor asemănări din literatura egipteană şi Biblie, le consemnează în două lucrări: „The language of the Pentateuh în its Relation to Egyptian” apărută la Londra în 1933 şi „The Accuracy of the Bible” (Exactitatea Bibliei), apărută tot la Londra în 1934. În Egipt era titlul de „căpetenie a străjerilor”, rang pe care îl avea Potifar. La fel era „mai marele paharnicilor” şi „mai marele pitarilor”.

Apoi inscripţiile egiptene spun că mustul era băutura preferată a faraonilor din acea epocă, iar paharnicul trebuia să stoarcă strugurii nu într-un vas, ci direct în pahar înaintea lui Faraon. S-au găsit chiar şi anumite scene desenate pe mai multe pietre de mormânt, care îl arată pe paharnic storcând mustul înaintea lui Faraon, deci exact cum spune Biblia. În Geneza 41:14 citim că „Iosif s-a ras”. Inscripţiile egiptene spun că nu era îngăduit să te prezinţi în faţa Faraonului nebărbierit. Amănuntul e mic, dar de mare importanţă.

Biblia spune că în urma explicării visurilor lui Faraon, Iosif a fost ridicat la cea mai înaltă treaptă. Arheologia confirmă că în Egipt, visurilor li se dădea mare importanţă. Între scrierile egiptene s-a găsit un papirus care spune: „Un străin a fost ridicat la rangul cel mai înalt în Egipt”. Cei mai mulţi cercetători susţin că relatarea e făcută cu privire la Iosif. În colecţia M.Allemant este un inel de iaspis negru, gravat cu un şarpe înaripat şi două semne semitice; pe partea opusă este o inscripţie evreiască. Datează din vremea hicşoşilor. Se susţine că ar fi inelul lui Iosif.

Biblia vorbeşte despre cei şapte ani de foamete din Egipt. O inscripţie descoperită de arheologi menţionează foametea de şapte ani. La fel în mormântul El Kab este o inscripţie a guvernatorului Baba, care se crede că însuşi faraonul Apepi III, domnitorul din timpul lui Iosif, a poruncit să fie scrisă: „Am adunat grâu, ca prieten al Dumnezeului secerişului, după ce fusesem foarte băgător de seama la timpul semănatului. Şi acum în timpul foametei, care durează de mai mulţi ani, eu împărţesc grâu prin oraş, fiecărui lovit de foamete”. Bingsch susţine că este vorba de foametea pomenită în Geneza. La fel crede şi profesorul Kittel. Iar în 1947, mai multe reviste anunţau o nouă descoperire arheologică în Egipt. S-a găsit un templu pe a cărui lespezi erau menţionaţi cei şapte ani de foamete din Egipt şi se spune că s-a datorat lipsei de inundaţii a Nilului.

Biblia spune că Iosif şi-a adus fraţii cu familiile şi pe bătrânul Iacov în Egipt, aşezându-i în ţinutul Goşen. Denumirea semitică a unor oraşe din Egipt ca: Sucot, Baal-Ţefon, Migdol, Zilu, confirmă această aşezare. Un papirus, cam fragmentat, are înscris un raport al grănicerilor de prin anul 1210, care au permis unor semiţi să treacă frontiera în Egipt. El spune: „Am permis tranzitul unor beduini din Edom prin fortăreaţa Merneptah… În Teku spre lacurile de la Pitom din Merneptah… ca să-şi susţină viaţa lor şi a turmelor în domeniul lui Faraon, bunul soare al oricărei ţări.” Ceva care ilustrează acelaş adevăr este o sculptură pe mormântul lui Khnumhotep la Beni Hasan. Acesta a fost un dregător sub Senworset al II-lea. Scena reprezintă un grup de imigranţi semiţi coborând în Egipt, sub conducerea „Şeicului ţinuturilor de sus, Ibşe”. Atât numele cât şi feţele îi arată ca semiţi.

În Geneza 50:2 citim că la moartea lui Iacov, Iosif a poruncit doctorilor lui să îmbalsămeze pe tatăl său. Arheologia adevereşte că lucrul acesta se practica în Egipt. Toate aceste date arheologice mărturisesc că istoria lui Iosif este reală, deci Biblia e adevărată.

Totuşi unora le vine greu să o creadă. Mai ales ridicarea în rang a lui Iosif şi aşezarea evreilor în ţinutul Goşen, cea mai mănoasă regiune din Egipt, le pare absurdă. Dar trebuie ţinut cont de realitatea istorică. Egiptul în această perioadă era condus de dinastia hicşoşilor, a regilor păstori. Ei nu erau de rasă hamită ca egiptenii, ci erau semiţi, care au pus mâna pe tronul Egiptului. Cei şase monarhi care au condus pe rând Egiptul au purtat nume egiptene. Conform analelor egiptene, ei au venit din răsărit sub Salatis, primul lor rege, şi au cucerit Memfisul, supunând Egiptul. Singura dare de seama detailată despre ei, este un pasaj dat de Iosif Flaviu dintr-o lucrare a lui Maneto, scriitor antic, lucrare pierdută azi. Ei vorbeau limba semită, ca şi evreii, aveau fizionomia feţei ca ei şi se ocupau cu creşterea oilor. Din această cauză, egiptenii urau păstorii (Geneza 46:34). Numai cine nu cunoaşte istoria se poticneşte. Biblia este adevărată.

6. Hurianii sau horiţii

Biblia vorbeşte despre horiţi. Prima pomenire a acestui popor o găsim în Geneza 14:6, unde ni se spune că au fost bătuţi de Chedorlaomer şi împăraţii aliaţi cu el. După Geneza 36:20 şi mai ales după 1 Cronici 1:38, la simpla privire, ar părea că horiţii se trag din Esau, dar ei au fost vechii locuitori ai Seirului unde s-a aşezat Esau, iar mai târziu, urmaşii lui au izgonit pe horiţi (Deuteronom 2:12,22). Câteva mii de ani nu s-a ştiut nimic despre acest popor. Istoria nu vorbea nimic despre ei. Mulţi au râs de Biblie şi spuneau că vorbeşte de popoare care n-au existat, de hetiţi, de horiţi.

În secolul nostru, arheologia a confirmat şi acest adevăr al Bibliei. Între anii 1925-1931, Şcoala Americană de Cercetări Orientale din Bagdad, împreună cu Universitatea Harvard au făcut săpături într-un deal la Yoghlan Tepe, vreo 150 mile nord de Bagdad. Aici au dat peste cetatea Nuzi, care a fost locuită de vechii horiţi sau huriani. Înainte de horiţi, cetatea se numea Gasur şi a fost locuită de subariani. Aici au fost descoperite mii de texte scrise pe tăbliţe cu scriere cuneiformă. Tăbliţele de la Nuzi ne arată că horiţii nu erau semiţi. Ei apar la orizontul istoriei cam pe la anul 2400 î.d.Cr. Din regiunea de sud a Caucazului, ei au migrat în părţile de nord-est a Mesopotamiei. Alte tăbliţe cu texte horite au fost dezgropate la Arrapka, modernul Kirkuk, la vreo nouă mile la est. Toate aceste tăbliţe nu numai că arată existenţa poporului hurian, dar aruncă o lumină deosebită asupra vieţii patriarhale descrisă în Geneza. Ele vorbesc despre posibilitatea de a face pe un sclav moştenitorul averii, cum zicea Avram despre Eliezer; arată că în contractul de căsătorie pe lângă mireasă se dădea şi o sclavă, cum a dat Laban (Geneza 29:24,29); precizează posibilitatea vinderii dreptului de întâi născut, cum făcuse Esau; explică că necunoscuţii „terafimi” erau un fel de zeităţi mici ale familiei, de mărimea bibelourilor de azi; stabilesc că soţia avea dreptul de soră şi că în anumite împrejurări era numită aşa, cum spusese Avram despre Sara. Documentele de la Nuzi sunt de o deosebită valoare pentru confirmarea adevărului biblic.

7. Scrisorile de la Mari şi amoriţii

Un alt popor necunoscut de care vorbea Biblia au fost amoriţii. Săpăturile făcute de Andre Parrot sub auspiciile Muzeului Luvru începute în 1933, întrerupte din cauza războiului şi continuate între 1951-1956, la cetatea Mari, modernul Tell-el-Hariri, pe Eufrat, au scos la lumină temple, statui, palatul regal cu 300 de camere precum şi biblioteca regală compusă din vreo douăzeci mii de tăbliţe. Ele sunt scrisori ale împăraţilor, corespondenţa diplomatică şi cronici. Documentele sunt scrise în vechiul dialect babilonean.

Palatul regal de la Mari, contemporan cu prima dinastie a Babilonului, a fost de o mărime împunătoare. Sala tronului cu specimene de pictură rară, apartamentele împăratului, birourile administrative, şcoala scribilor, toate sunt o minunăţie. E considerat cel mai bine păstrat dintre toate palatele din Orientul mijlociu. Palatul a fost clădit de amoriţi.

Descoperirea arheologică de la Mari, are o deosebită valoare pentru cercetătorul Bibliei. Denumirea „Habiru” (evreul) pe care o avem în Biblie în legătură cu Avram (Geneza 14:13), se întâlneşte frecvent în scrisorile de la Mari. Numele lui Nahor (Geneza 24:10) e menţionat mai de multe ori în aceste scrisori. El era bine cunoscut împăratului. Documentele precizează că împăratul Samşi-Adad I al Asiriei, 1748-1716 î.d.Cr. era contemporan cu împăratul Hamurabi al Marelui Babilon, al cărui cod de legi s-a descoperit la Susa în 1901. Datorită acestor scrisori s-a stabilit că Hamurabi e Amrafel din Geneza 14:1, rezolvându-se astfel o veche enigmă. Descoperirea de la Mari dă multă lumină asupra vieţii din perioada patriarhală şi asupra istoriei amoriţilor. Astfel acest popor mare de care vorbeşte Biblia, este confirmat de arheologie.

8. Textele feniciene de la Ugarit

O altă descoperire importantă s-a făcut la Ugarit, modernul Raş Samra, din Fenicia de altă dată. Cetatea a fost necunoscută până în 1928, când un ţăran arându-şi holda, a scos cu plugul la suprafaţă anumite antichităţi, la Minet el-Beida. Anul următor, la 2 apr.1929, aici au început excavaţiile sub conducerea lui Claude F.Schäffer. După o lună s-au mutat la Ras, Samra şi la 20 Mai au fost dezgropate primele tăbliţe. Săpăturile au continuat între 1929 şi 1937. Între două mari temple, unul dedicat lui Baal şi altul lui Dagon, s-a descoperit o bibliotecă cu sute de tăbliţe cu texte religioase feniciene. Ele arată o mare asemănare între stilul şi vocabularul fenician şi cel evreesc.

Textele de la Ugarit arată imoralitatea în cultul şi viaţa canaaniţilor. Criticii Bibliei spuneau că nu e adevărată afirmaţia, că din cauza păcătoşeniei mari, popoarele canaanite au fost date spre nimicire. Nelegiuirea amoriţilor care nu şi-a atins vârful pe vremea lui Avraam, arheologia arată că a ajuns la culme spre, sfârşitul perioadei patriarhale. Documentele acestea mărturisesc că Biblia este adevărată, deci Dumnezeu este drept în judecăţile Sale.

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

B. PERIOADA EXODULUI

Multă vreme criticii Bibliei au spus că această parte a Bibliei e prea subiectivă. Fiind scrisă de Moise, cartea Exodul caută să defăimeze pe egipteni, dar că robia nu a fost aşa aspră. Spre a face mai izbitoare dezrobirea lor, Moise a căutat să dea fondului o culoare mai întunecată decât era în realitate.

Faţă de aşa afirmaţii nu aveai cu ce te apăra. Nici o altă scriere nu vorbea nimic despre Israel în Egipt, iar toate semnele văzute pe unele monumente de acolo, erau nepricepute de egipteni şi cu atât mai puţin le pricepeau europenii.

Trebuie să ştiţi că Egiptul a fost un mare tezaur de documente arheologice. Aici sunt ruinele marelui templu de la Karnak, templele şi palatele de la Medina, Luxor, Teba, Memfis, On, cetatea soarelui, Nof, Dendrah, Abu-Simbel. În Egipt au fost marile grânare de la Pitom şi Ramses, marile piramide cu camerile lor tainice, obeliscurile şi sfincşii, mormintele cu inscripţii şi labirintul; aici se găseau tăbliţe scrise şi papirusuri. Dar toate erau mute. Nimeni nu putea descifra cele scrise. Vechii preoţi şi scribii egipteni au murit şi au dus cu ei în groapă taina acestui scris. Scrierea hieroglifă era scrierea ideografică sacră şi oarecum oficială a vechilor egipteni. Ea este compusă din figuri desenate. Propriu zis nu se scria, ci se desena. Prin mileniul al treilea a apărut scrierea hieraică. Ea folosea semne care semănau pentru câtva cu figura. Era un fel de simplificare a hieroglifelor. Ea a fost folosită mai ales în documentele comerciale. Scrierea demotică a apărut prin secolul al VIII-lea î.d.Cr. Ea este mult mai simplificată şi se scria cursiv, dar aproape că nu mai seamănă cu hieroglifa. Toate aceste trei feluri au încetat prin secolul al V-lea d.Cr.

În 1798, Napoleon Bonaparte, în dorinţa de noi cuceriri, a pornit spre Egipt. Deşi acea campanie s-a încheiat cu un eşec militar, pentru arheologie ea a adus o biruinţă deosebită.

În 1799, inginerul Bonssard în timp ce făcea nişte săpături la gurile Nilului, aproape de Rosetta, a dat peste o piatră curioasă. Ziarul „Courier de l’Egypte” din 15 sept.1799, anunţa această descoperire: „În cursul lucrărilor de fortificare pe care cetăţeanul d’Hautpoul, comandant de batalion de pionier, le-a intreprins pe actualul FortJulien… s-a găsit sub dărâmături o piatră de granit negru, foarte dur, cu o granulaţie extrem de fină… Una din feţe este lustruită şi poartă trei inscripţii, separate net unele de altele prin câte un rând gol”.

„Prima, cea de sus, este scrisă în hieroglifă. Ea cuprinde 14 rânduri, dar o parte din inscripţie lipseşte, un colţ al pietrei fiind rupt. A doua, cea de la mijloc, se crede că este scrisă în siriană, aceasta numără 32 de rânduri. A treia, ultima, este grecească. Ea constă din 54 de rânduri, săpate foarte clar, care s-au păstrat, ca şi celelalte de deasupra, extrem de bine.

„Generalul Menon a pus să se traducă în parte inscripţia grecească… ea oferă cheia descifrării hieroglifelor”.

Descifrarea lor însă nu s-a făcut până în 1822, când Francois Champolion a reuşit să găsească taina acestui scris. Piatra din Rozetă cu inscripţiile respective a fost ridicată de preoţii egipteni adunaţi la Memfis în anul 195 î.d.Cr. , în care îl lăudau pe Ptolemeu Filopater, care pusese în funcţie canalele Egiptului. Făceau aceasta căci le iertase anumite dări cultice.

De la data descifrării hieroglifelor, Egiptul a început să-şi aducă tributul său Bibliei. Documentele sale au căpătat grai şi au început să mărturisească că Biblia este adevărată.

Secolul al XIX-lea a fost un secol de mari descoperiri în ale arheologiei. Cetăţi, care până atunci au zăcut veacuri de-a rândul sub nisipul vremii, au fost scoase la lumină. Şi cioburile pământului s-au ridicat să astupe gura criticilor răuvoitori.

Au fost găsite scrieri pe granit, scrieri pe alabastru, pe lemn, pe argilă, pe papirus. S-au descoperit inscripţii pe pereţii templelor, pe ale palatelor dezgropate, pe monumente, pe statui, pe lespezi, pe suluri, pe cilindrii şi chiar pe cărămizile din ziduri. În mod direct sau indirect, ele atestă adevărul Bibliei.

1. Asuprirea în Egipt

În Exodul 1:8 citim: „Peste Egipt s-a ridicat un nou înpărat, care nu cunoscuse pe Iosif,” iar în v.11 „Şi au pus peste ei isprăvnicei ca să-i asuprească prin munci grele”.

Împăraţii hicşoşi au stăpânit Egiptul între secolele XVIII şi XVI. Ei au dat două dinastii: pe a XV-a şi a XVI-a. Ei au avut capitala la Avaris. Egiptul de sus, înspre izvoarele Nilului, era condus de prinţi egipteni, care au fost tributari hicşoşilor. Ei aveau capitala la Teba. Unul dintre aceştia, Kamose s-a răsculat împotriva lui Apopi al III-lea şi a cucerit Egiptul, lăsându-i doar capitala Avaris. Urmaşul lui Kamose, Ahmose I, întemeietorul dinastiei a XVIII i-a izgonit pe hicşoşi din Egipt. Această dinastie era hamită şi ura pe semiţi. Ea avea ca moto: „Egiptul pentru egipteni”. Duşmănia împotriva hicşoşilor s-a răsfrânt asupra evreilor care au primit favoruri de la hicşoşi şi asupra tuturor străinilor.

Că în Egipt s-a ajuns la grea suferinţă sub noua dinastie, se constată dintr-o descriere a lui Eber. El spune: „Sub un sicomor stufos, un vânzător de ale mâncării, de băuturi spirtoase şi de afide pentru răcorirea apei, şi-a aşezat masa sa şi alăturea cu ea o ceată de barcagii şi vizitii, răcneau şi se ciorovăiau pentru ceva. Marinarii stăteau lungiţi pe bordul vapoarelor şi pe maluri la umbra palmierilor. Alţii, sub razele dogoritoare ale soarelui, de care se apărau acoperindu-şi faţa cu o parte de pânzătură, care le slujea drept haină. Pe alăturea treceau arestaţii şi sclavii, arşi de soare, negrii, încovoiaţi sub sarcinile grele pe care trebuiau să le ducă la destinaţie: în templepentru jertfe sau la negustorii de diferite mărfuri. Pietrarii cărau bucăţi de piatră aduse din pietrăriile Kenu sau Suan, dirijându-le pe taluzi de lemn spre locul unde urma să se construiască un nou templu sau un nou palat. Lucrătorii udau cu apă tălpigile, ca să nu se aprindă prin frecare sub greul pietroaielor. Toţi aceşti lucrători erau mânaţi cu cravaşa de către isprăvnicei şi cântau cântecele lor de muncă grea. Dar glasul lor suna a apăsare şi răguşit. Abia în timpul repausului, când se strânseseră cu toţii, se mai însufleţiră puţin.

Roiuri dese de muşte câineşti, urmăreau aceste grupe suferinde de muncitori, car,e cu o răbdare apatică şi apăsătoare, suportau atât înţepăturile muştelor cât şi loviturile supraveghetorilor”.

În Biblie se spune că evreii au fost supuşi la munci grele de facerea cărămizilor şi că aveau o anumită normă pe care trebuiau să o îndeplinească. Arheologia confirmă aceasta. Pe un alt document denumit „Papirus Anastasius” se spune aşa:

„Doisprezece pietrari, afară de oamenii care se ocupau cu facerea cărămizilor în oraşele lor, au fost aduşi aici să lucreze la zidirea caselor. Să facă fiecare din ei, numărul hotărât de cărămizi, în fiecare zi. Ei nu trebuiau să slăbească munca la casa nouă. Pentru aceasta, eu mă supun poruncii date mie de stăpânul meu”.

Se pare că documentul aparţine unui ispravnic pus să supravegheze. Peste Israel supraveghiau nu numai ispravnicii egipteni, ci şi logofeţi evrei. Ca să-i stăpânească mai bine, Faraon corupe pe unii dintre evrei şi îi numeşte logofeţi peste fraţii lor. Ce dureros e să vezi cum pentru bani, oamenii devin unelte împotriva fraţilor lor! După ce nu li s-a mai dat paie pentru cărămizi şi astfel nu s-a putut face norma stabilită, logofeţii aceştia au ajuns să fie bătuţi şi ei. Aşa citim în Exod 5:14-18: „Au bătut chiar pe logofeţii copiilor lui Israel, puşi peste ei de isprăvniceii lui Faraon. „Pentru ce”, li se zicea, „n-aţi isprăvit ieri şi azi, ca mai înainte, numărul de cărămizi care vă fusese hotărât?”

Munca de facerea cărămizilor era grea şi neîndeplinirea normei atrăgea bătaia celui în cauză şi uneori şi a logofătului evreu, ca acesta să fie mai fără milă şi să-i forţeze pe cei daţi în grija sa la muncă. Pe un monument de la Adel Curah se vede o scenă cu cărămidari la locul de muncă. Unii rup pământul, alţii aduc apă, alţii frământă, alţii pun în forme, iar alţii răstoarnă formele. Tabloul arată şi doi isprăvnicei. Unul cu o cravaşă în mână, aplică lovituri pe spinarea goală a unui cărămidar. În Egipt fiind cald, muncitorii nu purtau cămăşi. Celălalt isprăvnicel sau logofătul şade pe un pietroi, cu toiagul lui ameninţător, împotriva oricui nu-şi face norma.

În Exod 1:13.14 ni se spune: „Atunci egiptenii au adus pe copiii lui Israel la o aspră robie. Le-au făcut viaţa amară prin lucrări grele de lut şi cărămizi şi prin tot felul de lucrări de pe câmp; şi în toate muncile acestea pe care-i sileau să le facă, erau fără nici un pic de milă”. Biblia vorbeşte despre aceste munci forţate, iar documentele arheologiei confirmă că ele existau şi arată că se purtau fără milă.

Un tablou din Benhatan arată o altă scenă de pedepsire. Un muncitor, care nu lucrase cum trebuia şi cât trebuia, e întins cu faţa la pământ, alţi doi îl ţin de mâni şi unul de picioare, iar isprăvnicelul îi brăzdează spatele cu lovituri.

Se pare că cel care a asuprit mai crunt pe Israel a fost faraonul Ramses al II-lea. E bine de ştiut că la egipteni, ca şi mai târziu la babiloneni, cărămizile purtau pecetea împăratului. În Muzeul Britanic se găsesc patru cărămizi cu pecetea lui Tutmes al III-lea şi câteva cu a lui Ramses al II-lea.

De fapt, cele mai multe clădiri au fost făcute sub Ramses al II-lea. De la el se găsesc cele mai multe cărămizi. El clădise cetăţile Pitom şi Ramses. Aceste cetăţi au fost căutate de arheologi şi au fost dezgropate. Ceva curios, s-a constatat că un mare număr de cărămizi nu mai aveau paie, mai ales la cetatea Pitom. Deci, cărămizi fără paie, aşa cum spune Biblia. Câteva din acestea se găsesc la Muzeul Britanic înregistrate sub nr.60-20. Ele poartă sigiliul lui Ramses. El a fost un împărat care şi-a depus străduinţele pentru construcţii. El a zidit palate, temple, magazii; a construit canale şi a ridicat obeliscuri. Din 32 obeliscuri câte au fost găsite în Egipt, 21 au fost făcute de Ramses II. Din 8 templeclădite în Teba, 7 au fost construite în întregime sau parţial de Ramses. El a domnit între anii 1290-1224 î.d.Cr. Cetăţile Pitom şi Ramses au fost cetăţi magazii sau hambare.

Săpăturile efectuate la Tel-el-Mascuta în anul 1883 sub supravegherea arheologului Eduard Nevin au descoperit cetatea Pitom din Goşen. Dezgroparea ei confirmă că a fost clădită de Ramses al II-lea, că avea magazii mari cu ziduri groase de doi metri şi jumătate până la trei metri, că o parte din cărămizi erau cu paie, iar altă parte fără paie. Deci relatarea biblică este adevărată.

2. Moise

Sub domnia hicşoşilor, evrei au dus-o bine, s-au îmbogăţit şi s-au înmulţit nespus de mult. După alungarea lor, noul Faraon dă ordine moaşelor să omoare copii de parte bărbătească ai evreilor. Cum aceasta nu a dat rezultatele dorite, Faraon porunceşte evreilor săşi arunce în râu toţi copiii ce se vor naşte, lăsând în viaţă doar fetele. Parcă nu ajungea jalea adusă asupra lui Israel prin muncile grele, ci a trebuit ca şi femeile să-şi aibă partea lor de jale.

Pe un document se află înscris un imn de biruinţă închinat faraonului Menefta, în care se spune că „nu a lăsat nici o sămânţă în Israel”. Menţiunea e în rândul al doilea de jos. Aceasta e cea mai veche menţiune în documentele străine despre Israel.

În familia lui Amram şi Iochebed s-a născut un fiu. Era drăguţ la înfăţişare şi n-au vrut să-l omoare. Mama se dovedeşte eroină. E mai de grabă gata să calce porunca împăratului decât să-şi arunce odrasla în râu. Ea l-a păstrat ascuns trei luni. Scriitorul către Evrei ne destăinuieşte că a făcut aceasta prin credinţă. După trei luni, fiindcă nu-l mai putea ţine ascuns, a făcut un sicriaş de papură, l-a uns cu lut şi smoală, a pus copilaşul în el şi l-a aşezat între trestiile râului, în locul unde avea obiceiul să se scalde fiica lui Faraon. Când aceasta vine la râu, aude plânsul copilaşului, porunceşte uneia din servitoare să-l aducă şi îl ia să-l crească ca fiu al ei. Nu se vede aici mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu? Oamenii nu pricep multe, dar El îşi îndeplineşte planurile Lui.

După Maneto, Moise s-a născut la Heliopolis, aproximativ prin 1520 î.d.Cr. Întrebarea care se ridică în mintea noastră este: Cine a fost această fiică a lui Faraon? Moise, căci el scrie Exodul, nu ne dă amănunte. Întrebăm arheologia dacă are vreun document care să ne lămurească, şi ea ne spune că are.

În dinastia a XIX a fost un faraon Tutmes I. Omul acesta a avut ca întâi născut, de la prima soţie, o fiică. De la a doua soţie a avut doi băieţi. Legile Egiptului cereau că dacă primul născut e fiică, să se căsătorească cu fratele vitreg, astfel ei să fie împărat şi ea împărăteasă. Aşa s-a făcut şi în cazul acesta. Hatshepsut s-a căsătorit cu Tutmes II, care după moartea tatălui a luat domnia, dar n-a trăit multă vreme şi a murit. Fiica lui Faraon a fost o femeie energică. Din trăsăturile ei, care se păstrează redate pe bustul ei ce se găseşte într-un muzeu, se constată că avea trăsături asemănătoare cu ale grecilor. Ea a fost o femeie foarte înţeleaptă şi a condus treburile Egiptului timp de 20 de ani.

Ea a ridicat două obeliscuri. Prin inscripţiile de pe ele, ea proslăveşte lucrările tatălui ei, Tutmes I. Ele au fost ridicate la Teba. Unul din obeliscuri a fost făcut bucăţi, celălalt există. E înalt de vreo 30 metri şi este tăiat din stâncă, o singură bucată. Se susţine că este cel mai frumos obelisc de pe faţa pământului. E înscris cu hieroglife şi cu scene. Meşterii au început să-l lucreze în al 15-lea an al domniei ei şi a fost isprăvit în anui al 17-lea. Pe acest obelisc sunt înscrise şi o parte din faptele ei. Ea se intitulează „Femeia împărat”, „Împărăteasa Egiptului de sus şi de jos,” precum şi „Fiica lui Faraon”. Deci, denumirea pe care o găsim în Biblie „Fiica lui Faraon”, o găsim şi pe obeliscul din Teba.

Pentru ca să aibă mai multă autoritate, ea purta haine bărbăteşti şi chiar o barbă din perucă. O mare parte din cercetători susţin că ea l-a crescut pe Moise, că fiind prea bine cunoscută, nu a fost necesar să-i dea numele.

Biblia spune că „Moise a învăţat toată înţelepciunea Egiptului” (Faptele apostolilor 7:22). Arheologia vine şi confirmă că Egiptul avea universităţi de seamă. Una din ele a fost Universitatea din On. On sau Heliopolis cum se mai numea, era cetatea soarelui sau a zeului Ra, situată la nord-est, cam vreo 16 km de la Cairo. Aici a fost şi Iosif ca sclav la Potifar. Unii sunt de părere că în anumite ramuri ale ştiinţei, nici studenţii de azi nu învaţă ce au învăţat studenţii de atunci ai Egiptului. Lopuhin, un scriitor religios rus, spune că universitatea aceasta a fost „Oxfordul Egiptului”.

După o descriere a geografului Strabo (63 î.d.Cr. – 21 d.Cr.), ştim că la On era un mare centru al zeului Ra, zeul soare, că spre poarta mare era o alee de sfincşi, deasupra porţii fluturau steaguri roşii şi albastre; că atât înaintea porţii, cât şi îndărătul ei, pe două rânduri erau chipuri de piatră a razelor soarelui. Se mai aflau obeliscuri şi un izvor sfânt. El a fost la Heliopolis în anul 24 î.d.Cr.

Stiinţele care se studiau erau multe şi felurite. De exemplu: istoria, geografia, medicina, chimia, geometria, matematicile, astronomia, dreptul, etc. În medicină.erau destul de avansaţi, ştiau chiar să înlocuiască anumite mădulare cu proteze. Apoi preparatele lor de îmbălsămare au rămas neîntrecute. Nici ştiinţa noastră de astăzi nu poate face ce au făcut ei. La fel se studia literatura şi compoziţia. La Teba era o bibliotecă cu 20.000 volume. Pe o inscripţie se aflau cuvintele: „Pentru vindecarea sufletului”. Astfel că nu e de mirare că Moise s-a priceput să compună cele cinci cărţi cu proză şi poezie. Iar tăbliţele de la Tel-el-Amarna arată că prinţii din vremea lui Moise cunoşteau scrierea hieroglifă, cuneiforma acadiană şi cuneiforma ugaritică, care e aproape identică cu ebraica.

3. Ieşirea dân Egipt

Descrierea ieşirii din Egipt făcută de Moise în „Exodul”, a fost atacată vehement de mulţi critici. Aceasta fiindcă cronicile egiptene nu vorbesc nimic despre exodul lui Israel. După cum am mai pomenit însă, Egiptul nu are o istorie a lui. Singura lucrare istorică de care avem cunoştinţă a fost „Egiptica” scrisă pe la anul 240 î.d.Cr. de preotul Maneto, dar care este pierdută. Anumite citate din ea au fost păstrate în lucrările altor scriitori, precum şi o listă a treizeci dinastii de împăraţi. Deşi anumite nume şi cifre au fost copiate greşit, ea a fost documentul de bază care a slujit la refacerea istoriei Egiptului. Celelalte amănunte pentru recostituirea istoriei au fost culese din „Geografia Universală” a lui Strabo, din „Istoria Naturală” a lui Pliniu cel Bătrân, din tratatul de geografie a lui Ptolomeu şi din inscripţiile dezgropate de arheologie. Toate aceste inscripţii laudă isprăvile faraonilor şi nu redau înfrângerile lor. Exodul a fost o înfrângere pentru egipteni, un popor s-a eliberat din robia lor, aşa că era natural să nu fie înscris pe monumentele lor.

E Biblia adevărată? Din moment ce nu avem o istorie a Egiptului care să confirme exodul, cum putem verifica cele spuse de Moise? Şi în privinţa aceasta ne adresăm arheologiei să ne lămurească. Din tezaurul vechii civilizaţii a Egiptului, ea deţine anumite documente ce ne pot da o lumină oarecare.

Fapt cunoscut şi precis este că Israel a fost în Egipt. Tot atât de cunoscut şi precis e şi faptul că Israel a ieşit din Egipt. Doar felul cum a ieşit este pus în discuţie. Enciclopedia Britanică spune în privinţa aceasta: „Rezultatul general al cercetărilor ştiinţifice privitoare la faptele materiale ale exodului este dublu. În primul rând se stabileşte evenimentul; totul confirmă raportul biblic, că într-adevăr a fost o scăpare a lui Israel din Egipt. În al doilea rând, rezultatul ne duce la concluzia că acest eveniment a fost mai puţin important în vechiul Orient apropiat, locul unde s-a petrecut, decât pare că implică relatarea biblică”.

Eu nu caut să apreciez importanţa ieşirii, ci să analizez dacă relatarea ieşirii, dată de Moise, este adevărată sau nu. În Exod 7-12, ni se spune că Faraon nu a vrut să dea voie lui Israel să plece şi prin 10 plăgi, Dumnezeu a forţat pe Faraon să îngăduie plecarea lor. Criticii de obicei fiind necredincioşi, resping minunea, iar cele zece plăgi fiind minuni, nu sunt gata să le accepte. Totuşi să stăm puţin şi să analizăm spre a vedea dacă s-au putut petrece aşa minuni.

Prima plagă a fost prefacerea apei în sânge (Exod 7:19-25). Pentru oamenii de ştiinţă de azi, aceasta nu este ceva inexplicabil. Ei au analizat chiar şi zăpada roşie şi i-au găsit explicaţia. Nilul a mai fost roşu şi altă dată. Partea de sus a râului e numită Nilul Alb, apoi la Kartum, primeşte apele Nilului Albastru, iar de la sud-est primeşte apele râului Atbara. De la Nilul Albastru, curge printre nişte pământuri fine roşii la Sennaar şi cu cât apele sunt mai umflate, cu atât rup mai mult pământ şi sunt mai roşii. Relatarea lui Moise nu e absurdă. Ehrenberg, după minuţioase cercetări microscopice, susţine că a fost nu numai o schimbare a culorii, ci şi a compoziţiei chimice, determinată de plante criptogamice şi infuzorii, ceea ce a cauzat moartea peştilor. Fenomenul a fost natural. Minunea constă în aceea că a fost săvârşit la cuvântul lui Dumnezeu prin Moise. Prin această plagă, Dumnezeu loveşte în zeitatea lor principală, în Osiris, căci egiptenii considerau Nilul ca o personificare a lui Osiris.

A doua plagă au fost broaştele (Exod 8:1-15). Că asupra Egiptului au mai fost năvăliri de broaşte, se constată din faptul că aveau pe zeiţa Hekt căreia se rugau să fie feriţi de ele. Zeiţa era reprezentată cu cap de broască. Dar în cazul acesta, ea s-a dovedit neputincioasă. Pieirea deodată a broaştelor, ca şi apariţia lor, se face la termenul hotărât de Moise. Aici e minunea. Moartea şi putrefacţia lor rapidă, oamenii de ştiinţă susţin că s-ar fi datorat unei infecţii cauzate de bacilus antracis.

A treia plagă au fost păduchii. Ei erau consideraţi necuraţi. Ei au întinat şi pe preoţi şi chiar boul Apis, socotit sfânt de egipteni.

A patra plagă a fost musca câinească. Egiptul a mai fost atacat de roiuri mari de muşte. De aceea şiau făcut zeii-muşte care să-i apere. Dar zeii-muşte nu pot opri această plagă, nici nu pot să o înlăture.

Plaga a cincea, ciuma vitelor, a şasea vărsatul negru, a şaptea piatra şi focul şi a opta lăcustele au nenorocit economia Egiptului. Zeii care trebuiau să asigure belşugul, s-au arătat nevrednici, n-au putut împiedeca urgiile lui Iehova. Persoane de specialitate afirmă că ciuma vitelor ar fi fost provocată de bacilus antracis cu care au fost infectate păşunile prin moartea broaştelor, căci textul din Exod 9:3, face precizarea că plaga va atinge vitele de pe câmp. Belşugul mare de ploi care a determinat revărsarea Nilului, a creat în Etiopia şi Sudan condiţii pentru dezvoltarea roiurilor dense de lăcuste, care au apărut prin luna martie. În Egipt, lăcustele nu constitue un miracol. Faptul că au fost anunţate şi că în noaptea aceea a suflat vântul de răsărit, care a adus lăcustele, aşa cum spusese Moise, aceasta constitue minunea. Zeul Hapi n-a adus belşugul, ci ruina.

Plaga a şasea a fost vărsatul negru. El a atins pe oameni. Se susţine că ar fi fost provocat de microbi purtaţi de musca câinească de la plaga a patra. Pielea corpului se umplea de băşici usturătoare. Pliniu cel Bătrân vorbeşte despre boli de piele specifice Egiptului.

Plaga a noua a fost întunericul de trei zile. Ea a fost împotriva lui Ra, zeul soarelui. Trei zile a fost întuneric gros. Nu e vorba de o eclipsă de soare aşa de lungă, ceea ce pare imposibil de crezut pentru mulţi. Fenomenul a fost determinat de kamsin, o furtună de praf. În urma marilor inundaţii, care au adus un praf fin de pământ roşu, prin luna martie se ivesc furtuni ce ridică în văzduh acest praf. Atunci aerul devine gros şi întunecă soarele, totul se face beznă. Durata fenomenului relatată în Exodul e cea mai lungă cunoscută. Descrierea acestei plăgi nu este absurdă. Astfel de întunecimi s-au mai întâmplat în Egipt. Documentele arată groaza ce cuprinde îndeosebi pe călătorii prin deşert când kamsinul sau simunul începe să ridice praful şi nisipul pustiei. Atunci toţi stau în locurile lor, exact cum spune Biblia. Numai cine nu cunoaşte aceste anomalii ale climei Egiptului, râde de descrierea lui Moise, dar prin aceasta îşi dovedeşte ignoranţa sa. Adevărul rămâne în picioare.

Plaga a zecea a fost moartea întâilor născuţi. Ea a adus jalea asupra egiptenilor şi bucuria eliberării pentru copiii lui Israel. Chiar primul născut a lui Faraon a fost lovit de îngerul morţii. Un document arheologic spune că Menefta, şi-a pierdut fiul în vârstă de 18 ani. Lucrul acesta este notat pe un mormânt la Tanis, pe care cercetătorul Brugsch îl pune în legătură cu lovirea întâilor născuţi ai Egiptului, iar adevăratul mormânt al său se află neterminat la Teba.

Câteva tăbliţe găsite la Ghebal, reprezintă grupul regal, iar inscripţia dedesubt spune: „Moştenitorul tronului întregii ţări, scribul împărătesc, şeful soldaţilor, marele fiu… preaiubitul fiu al lui Menefta a murit”. Mulţi cercetători biblici susţin că Menefta a fost faraonul de pe vremea ieşirii lui Israel din Egipt.

Toate cele zece plăgi au fost folosite de Dumnezeu spre umilirea Egiptului şi eliberarea lui Israel din robie. Prin faptul că fiecare plagă a fost anunţată mai dinainte, a convins pe Faraon că Dumnezeu este Stăpânul fenomenelor naturii şi l-a obligat să dea voie lui Israel să plece. Vestea despre aceste plăgi s-a răspândit şi la alte popoare. Filistenii zic mai târziu: „Vai de noi! Cine ne va izbăvi din mâna acestor Dumnezei puternici? Dumnezeii aceştia au lovit pe egipteni cu tot felul de urgii în pustie” (1 Samuel 4:8).   E Biblia adevărată? Documentele arheologice arată că e adevărată.

II. MĂRTURIA ARHEOLOGIEI

C. PERIOADA CUCERIRII CANAANULUI

După ieşirea din Egipt şi trecerea Mării Roşii, copiii lui Israel s-au îndreptat spre Canaan, „ţara în care curge lapte şi miere”. Denumirea aceasta pomenită des în Biblie, se găseşte şi la vechi scriitori egipteni. Ea este folosită în povestea lui Sinuhe, călătorul, datată pe la 1900 î.d.Cr. şi în descrierea campaniilor lui Faraon Pepi I, pe la 2350 î.d.Cr. Documentele arheologice care vorbesc despre această perioadă sunt multie. Din ele vom alege câteva care înlătură unele critici mai importante aduse Bibliei.

1. Spre ţara promisă

Încă înainte de a intra în Canaan, Biblia spune că Israel a ajuns să aibă un cod de legi scrise. Mulţi critici care au studiat aceste legi, au susţinut că nu se poate ca aceste legi să fi fost pe vremea lui Moise, ci doar mult mai târziu, însă scriitorul le-a pus pe seama lui Moise, ca poporul să le preţuiască mai mult. Ei îşi fundamentau această susţinere pe faptul că Israel a fost un popor înapoiat, o adunătură de sclavi, incapabili de formularea unor aşa legi; iar pe de altă parte, atât fondul cât şi forma unor aşa legi aparţin chiar la alte popoare perioadei împăraţilor lui Israel.

Da, e adevărat că Israel a fost un popor de sclavi, aceasta însă din cauza că duşmanii i-au înjosit la această treaptă. În scurgerea istoriei s-au văzut prinţi care au fost puşi să tragă la galere şi generali care au fost ciobani la oi. Nu întotdeauna slujba pe care o face cineva poate servi drept criteriu de stabilire a culturii lui. Apoi, ei n-au ţinut seama că Moise a învăţat „toată înţelepciunea Egiptului”. Ba mai mult, el afirmă că le-a primit de la Dumnezeu. Oare a fost imposibil ca El să dea aşa legi pe vremea aceea?

Săpăturile arheologice făcute între anii 1929-1937 la Ras Shamra pe coasta Siriei în dreptul Ciprului au scos la lumină un cod de legi civile şi religioase ale fenicienilor, scrise în ugarită cu vreo sută de ani înainte de cucerirea Canaanului”. Un alt cod de legi cu vreo patru sute de ani mai vechi, a fost găsit în săpăturile de la Suza în 1901 de către Jacques de Morgan. Era faimosul cod de legi al lui Hamurabi. Astfel, obiecţia criticilor a fost spulberată. Biblia spune că Israel a avut un chivot pe care l-au făcut în pustie şi când porneau la luptă duceau şi chivotul cu ei. Diodorus ne spune că aşa făceau şi fenicienii.

În Numeri 20:17; 21:22 şi Deuteronom 2:27 se vorbeşte despre „drumul împărătesc”, pe care voiau să-l folosească în trecere prin ţara amoriţilor. Astăzi se ştie că a existat un aşa drum. Era o şosea ce făcea legătură între Egipt, Etiopia şi alte ţări din Africa, cu împărăţia hitiţilor, a asirienilor şi a babilonieilor. Şoseaua trecea pe la răsăritul Mării M